BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cine este Google

    Este Google doar un motor de cautare? Este un broker de publicitate online? Este o companie din zona divertismentului? Este un producator de software? Nimeni nu poata sa spuna cu precizie, iar Google se misca – aparent haotic – pe toate fronturile. Exista oare un „mare plan“?

    Despre cele mai multe companii avem o imagine de ansamblu foarte clara. Ford fabrica autovehicule, Allianz se ocupa de asigurari, BCR este o banca etc. Daca ne limitam la industria IT – desi frontiera nu prea e clara – lucrurile ar trebui sa fie la fel de simple, pentru ca firmele se ocupa de hardware, software, servicii, content sau diverse combinatii dintre acestea. De fapt, treaba e mult mai complicata. Chiar daca Microsoft este specializata pe software, mai face si hardware (Xbox, Zune etc.) si diverse alte lucruri. Ce sa mai vorbim despre Apple sau IBM? Si totusi, exista o companie care le depaseste pe toate prin dificultatea de a fi definita: Google.

    Pentru cei mai multi, Google este un motor de cautare. Pentru cei initiati, Google este un imens sistem de publicitate online si probabil ca sunt mai aproape de adevar. Si totusi, Google se misca pe atatea fronturi simultan incat pana si cei mai atenti observatori raman mereu surprinsi de urmatoarea mutare pe care o face. Nu e de mirare ca exista numeroase comunitati pe web care se dedica speculatiilor privind gigantul internetului. Secretul mareste suspansul, zvonurile domina piata stirilor si fiecare anunt oficial starneste un nou val de zvonuri. S-a vorbit enorm despre un prezumtiv Google Office care sa concureze direct cu suita de birotica de la Microsoft, dar lucrurile au evoluat altfel. In vara aceasta, Google a cumparat firma Tonic Systems si, previzibil, gama documentelor pe care utilizatorii le pot gestiona online s-a imbogatit cu un nou tip: prezentari similare cu cele realizate cu PowerPoint. Iata deci ca „biroul“ exista deja pe web, cu toate uneltele necesare (procesor de text, calcul tabelar, prezentari, calendare, e-mail etc.) dar nu pare sa concureze – deocamdata – cu MS Office. Desi, daca punem la socoteala un soft numit Google Gear, care permite lucrul offline cu serviciile web furnizate de Google (inclusiv cu biroul virtual), s-ar putea ca amenintarea sa devina serioasa. Ce altceva mai face Google? Este unul dintre cei mai mari fabricanti de servere din lume si controleaza mai multa fibra optica decat oricare alta organizatie. Inghesuie un datacenter intr-un container rutier pe care il poate amplasa in cateva ore oriunde are acces la fibra. A experimentat un serviciu public wireless gratuit si s-a oferit sa-l furnizeze si in San Francisco. Vrea oare sa devina cel mai mare ISP din lume? Nu se stie, dar este cert ca cele circa 500.000 de servere pe care le opereaza formeaza cel mai mare supercomputer (in sens larg) construit vreodata. Se vorbeste enorm despre iminenta lansare a unui Google Phone (fara nicio confirmare oficiala), ceea ce pare sa contrazica tot ce ni se parea ca stim despre Google. Nici interesul companiei pentru banda wireless de 700 MHz pentru voce si date in SUA (pentru care e dispusa sa liciteze 4,6 miliarde de dolari) nu pare sa se incadreze intr-un tipar.

    In fine, subiectul suprem de speculatii legate de compania din Mountain View este Google Operating System. S-a pornit de la simpla posibilitate ca Google sa lanseze o distributie proprie de Linux (i s-a gasit si un nume: Goobuntu), insa miza pare prea mica pentru proportiilor gigantice ale afacerilor companiei. Unii au lansat ipoteza ca Google pregateste un sistem de operare complet nou – termenul de finalizare fiind 2010 -, trecand insa cu vederea faptul ca un asemenea efort de lunga durata nu este in stilul Google, care pare mai degraba orientat spre pasi mici si pe servicii lansate devreme (multe sunt si acum in faza beta). Si totusi, trebuie sa existe un „mare plan“ care sa ghideze acesti pasi marunti si aparent haotici… Si ce poate fi mai mult decat un sistem de operare care sa integreze web-ul?

    Poate ca nu suntem departe. De curand, Google l-a angajat pe Brad Fitzpatrick, arhitectul-sef al serviciului LiveJournal si totul parea sa indice intentia de a revitaliza reteaua sociala Orkut. Insa Google a anuntat ca pe 5 noiembrie va publica un set de API-uri (pe baza unui prototip schitat de Fitzpatrick) cu care programatorii vor putea exploata „graful social“ al ecosistemului Google, cu sansa de a-l extinde la alte retele. Daca sistemul va prinde (impreuna cu un serviciu descentralizat de identitati), intregul web va deveni o imensa retea de socializare, deoarece sistemul de prieteni nu va mai fi limitat la o singura retea. Daca ne gandim ca aproape toate serviciile Google au interfete de programare deschise, de ce n-ar deveni chiar web-ul sistemul de operare promis?

  • Lifestyle si demografie

    Un sef de la Harley-Davidson se plangea de faptul ca nu putea convinge Wall Street-ul ca firma sa nu este un „fabricant de masinarii“, ci o „lifestyle company“, care vinde un mod de viata, o stare. Cand mintile crete din Manhattan au inteles cum vine treaba cu motocicletele si ce semnificatie au ele, capitalizarea companiei a crescut brusc cu vreo 10 miliarde de dolari.

     

    Dupa aproape trei ani de mandat am vazut si auzit de la presedintele Traian Basescu cateva idei cuprinse intr-un discurs care ii putea justifica cu brio si rostul, si functia, singurul de acest tip pe care l-am auzit, in care presedintele romanilor a expus o problema grava a romanilor; este vorba de cuvantarea de la conferinta „Populatia Romaniei – Incotro?“. Presedintele a identificat corect problemele demografice ale Romaniei: imbatranirea populatiei, scaderea natalitatii, reducerea numarului de persoane active, precum si modul in care respectivele probleme se leaga de nivelul de saracie, cu evolutia sociala a individului sau cu migratia. Ce nu mi-a placut a fost capitolul solutii: la nivel declamativ da bine si frumos sa spui „aceasta este o problema a intregii societati (…) a cetateanului, a familiei, a statului, a bisericii ca si a oricarei comunitati“, „trebuie sa traversam cu responsabilitate si pricepere“,  „nu avem coerenta si nu suntem in acord cu orientarile europene“ si tot asa: „nu avem“ si „trebuie sa“. La final un optimist „am convingerea“. Si gata.

     

    Mai am o istorioara si gata si eu, intru la concluzii. Intai istorioara: Un tip a venit odata la JP Morgan cu un plic si ii spune: „Domnule, am in mana o formula garantata a succesului, pe care v-o vand pentru 25.000 de dolari“.

     

    „Nu stiu ce contine plicul“, raspunde Morgan, „dar daca imi arati despre ce este vorba si imi place, ai cuvantul meu de gentleman ca iti platesc suma pe care o ceri“.

     

    Omul se declara de acord, ii intinde plicul din care Morgan extrage o singura foaie de hartie, o citeste rapid si inapoiaza plicul omului. Pe urma ii da cei 25.000 de dolari, o suma considerabila in acele vremuri.

    Hartia citita in fuga continea doua paragrafe:

    “1. In fiecare dimineata, fa o lista de lucruri care trebuie rezolvate in respectiva zi.

    2. Rezolva-le.“

     

    Nu spun mare noutate daca o sa constat ca de mult timp incoace suntem mari maestri in a intocmi liste de probleme presante, pe care nu le rezolvam niciodata. Asta asa, ca un repros general, pentru ca la problema demografica a Romaniei nici nu cred ca exista o solutie minune, care, aplicata, ar putea inversa tendintele. Nu pot decat sa constat, citind statisticile, ca Europa pur si simplu si-a pierdut bucuria de a trai si pofta de viata, pentru ca fenomenul imbatranirii nu este caracteristic numai Romaniei, ci intregii Europe. Cercetatorii de la Brookings Institution, cel mai „batran“ think tank american cred ca varsta medie in Europa va creste de la 37,7 ani in 2003 la 52,3 ani in 2050, in timp ce varsta medie a americanilor va creste la numai 35,4 ani.

     

    Si nu ma pot gandi, in aceste conditii, ca nu se poate pune problema inversarii tendintelor si ca o administrare corecta a fenomenului imbatranirii populatiei este calea de urmat. Sigur, putem proceda ca Serghei Morozov, guvernatorul regiunii rusesti Ulianovsk, care a declarat data de 12 septembrie drept „ziua conceperii de copii“ (aflata deja la a treia editie) si a permis functionarilor si studentilor sa nu mai vina la slujba sau la scoala pentru a face dragoste in tihna. Mai mult, guvernatorul premiaza copiii nascuti pe 12 iunie cu cadouri, de la televizoare la masini de teren. Morozov nu e singur, polonezii isi momesc instalatorii sa se intoarca, iar un orasel din fosta Germanie de Est ii si plateste pe cei ce revin acasa.

     

    Exemplele de mai sus arata ca pur si simplu nu stim sa gestionam situatia si nu stim cum va arata viitorul (as spune cercetatorilor de la Brookings, de exemplu, ca americanii or ramane mai tineri in comparatie cu europenii, dar s-ar putea dovedi pur si simplu mai grasi, ceea ce e o problema la fel de grava).

     

    In „razboiul varstelor“ adversarii nu sunt dorinta de a face cariera sau saracia, ci mentalitatile. Europeanul, in ultimul deceniu si jumatate si romanul, a fost tinta unui marketing hedonist si egoist. Astazi, asemeni celor de la Harley (un exemplu poate nu foarte fericit, dar relevant pentru modul in care functioneaza mintea umana), trebuie sa schimbam perceptii, sa facem din crescutul copiilor un mod de viata, un „lifestyle“. La fel cum ar trebui sa facem si din calitatea umana, cantitatea fiind, pentru reusita, insuficienta.

     

    In context, nu ma pot abtine sa nu trag un sut si marketerilor, manat, cred, si de cateva reclame la pensiile private (cea cu dintii in borcan e emblematica). O sa-l citez pentru asta pe Tom Peters, un guru in materie de management: „Their preferred mantra: «It’s 18-44, stupid!» My suggested variant: «18-44 is stupid, stupid!»“.

     

    Chestiune de mentalitate.

  • Prieteni si amici

    Expansiunea retelelor de socializare a deschis un vast camp de cercetare psihologilor si sociologilor. Desi uneori rezultatele studiilor sunt contradictorii, multi cred ca socializarea in Internet influenteaza deja contextul social in care traim. Si e doar inceputul.

     

    De curand au fost publicate rezultatele unui studiu privind asa-numitele „retele de socializare“, realizat de cercetatorii de la universitatea britanica Sheffield Hallam. Avand ca baza cercetarea relatiilor intre utilizatorii retelelor MySpace (lider in privinta popularitatii, cu peste 200 de milioane de membri), Bebo (foarte populara in Marea Britanie) si Facebook (considerata cea mai elitista), studiul ajunge la o concluzie oarecum banala: numarul mare de persoane cu care venim in contact online nu ne aduce neaparat un numar mai mare de prieteni apropiati. De altfel, psihologii si sociologii au estimat inca dinainte de voga retelelor de socializare (ba chiar dinainte de epoca internetului) ca, in medie, o persoana are cam 150 de „prieteni conventionali“, dar de regula numarul prietenilor apropiati se aproximeaza la cinci. Aceste numere au fost atat de des confirmate de experimente incat savantii considera ca exista o limita cognitiva in privinta numarului persoanelor cu care ne relationam. Asadar nu e nici o surpriza ca rezultatele se confirma si in lumea virtuala.

     

    In ciuda rezultatelor destul de previzibile, ele au fost reluate de Reuters si au generat articole atat in mari ziare (precum The Guardian) cat si in publicatii online si bloguri. Cel mai adesea este citat psihologul Will Reader, unul dintre conducatorii studiului, care apreciaza ca pentru o prietenie apropiata contactele fata-n fata sunt de neinlocuit. Exista un mare numar de „semnale sociale“ pe care oamenii le emit prin inflexiunile vocii sau prin limbajul trupului, astfel incat acea empatie care duce la o prietenie stransa se naste mult mai usor. Simplul fapt de a rade impreuna cu cineva indica un anumit grad de apropiere, o potrivire (fie si minora) a sistemelor de valori. Mai exista apoi bagajul de experiente comune, o investitie de incredere si inca multe alte ingrediente care intra in alchimia prieteniei. Faptul ca 90% din cei chestionati considera ca interactiunea fata in fata este o conditie a unei relatii mai stranse cu o alta persoana este cat se poate de normal. Probabil singurul lucru cu adevarat nou pe care-l aduc aceste retele de socializare il reprezinta o semnificativa scadere a costului implicat de formarea si mentinerea unui cerc larg de prieteni conventionali si cunoscuti. E adevarat ca adesea prietenii apropiati se selecteaza dintre cei conventionali si exista numeroase cazuri in care prietenii legate in Internet au evoluat spre prietenii mult mai stranse in viata reala.

     

    Probabil ca interesul pe care l-a starnit studiul in presa generalista porneste de la o anumita ambiguitate lexicala. Retele de socializare au pornit inca de la inceput pe ideea conexiunilor din aproape in aproape iar termenul „prieten“ (friend) a fost folosit mai degraba ca o metafora, menita sa expliciteze principiul „prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei“. Acesta este de fapt punctul de atractie a retelelor de socializare: faptul ca relatiile nu mai sunt opera hazardului (asa cum se intampla adesea in viata reala), ci pot fi oarecum directionate. Sansele sunt mult mai mari sa intalnesc persoane interesante sau avand interese comune cu ale mele in randul prietenilor unei persoane care a intrat deja in „reteaua mea“. Modul cum implementeaza acest principiu diverse retele este insa diferit. In unele cazuri, contactul direct (mesaje private, chat etc.) cu un alt utilizator este posibil doar daca acesta figureaza in reteaua de prieteni creata din aproape in aproape. Alteori e suficient acordul mutual (de pilda in LinkedIn), in vreme ce in unele sisteme prietenia isi pierde caracterul simetric: pot sa includ in lista mea de prieteni pe cineva fara ca respectivul sa ma includa in lista lui de prieteni. Asa functioneaza de exemplu LiveJournal, care combina bloguri si forumuri tematice, iar relatia de prietenie (fie si unidirectionala) permite unui utilizator sa urmareasca mai usor postarile anumitor persoane. Mai mult chiar, se poate imprieteni cu un intreg grup. Ideea este ca prieten e un termen prea „tare“ in aceste contexte si poate ca „amic“ ar fi unul mai potrivit.

     

    Chiar daca interactiunea in Internet nu ne aduce neaparat mai multi prieteni apropiati – desi sunt destule cazuri de casatorii pornite din relatii online -, sansa de a dezvolta legaturi utile este un beneficiu cert, iar abilitatea de a controla acest paienjenis de relatii poate fi extrem de utila. Poate nu vom castiga doar mai multi amici, ci si noi colegi de serviciu. Tele-lucrul nu mai e utopie.

  • Evrei, masoni si radicali-sic

    La momentul la care scriu inca nu s-a calmat dezbaterea jurnalistica din jurul cazului don Gelmini (1) si de la inceput spun ca nu sunt prea interesat sa aflu daca acuzatiile care i se aduc sunt adevarate sau false. A gresi este omeneste si in cele din urma sunt niste chestiuni personale.

     

    Pe de alta parte, admit ca acuzatorii nu doar ca sunt puscariasi sau recidivisti, dar vin si din istorii cu droguri si, daca sub influenta drogurilor cineva isi poate imagina ca e atacat de un monstru cu ochi de insecta, atunci isi poate imagina si ca e sarutat de un preot de 80 de ani, pentru ca (si Lovecraft o stia) oroarea nu are limite. Totusi, aspectul cel mai interesant al povestii (care, in schimb, a fost inchis in doua zile) tine de afirmatia potrivit careia acuzatiile au fost facute de o clica de evrei si radicali-sic.

     

    Ulterior, in fata reactiei comunitatii evreiesti, don Gelmini s-a corectat, a spus ca se referea la masoni; masonii sunt precum Opus Dei sau iezuitii, cu cat se face mai putina valva in jurul lor cu atat mai bine. Ca atare, discutiile nu au mai continuat, poate si pentru faptul ca nimeni nu a omorat vreodata sase milioane de masoni, de aceea masonii in aceste chestiuni sunt mai putin suparaciosi decat evreii.

     

    …

     

    Nota:

    1. Preotul Pierino Gelmini, fondatorul unei comunitati de asistenta pentru  dependentii de droguri, este cercetat pentru acuzatii de abuz sexual Impotriva unui numar de 50 de persoane

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi in BUSINESS Magazin din octombrie urmatorul comentariu al lui Umberto Eco.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Suprarealism matinal

    In urma cu un an si ceva am publicat in revista un text despre noptile din ce in ce mai albe ale oamenilor, nevoiti, din cauza sarcinilor de la slujba si din cauza presiunii vietii moderne, sa isi traiasca viata dupa ritmuri care strabunicilor le sunt complet straine. Si pentru bunici, si pentru cei de acum, o ora anume a noptii este speciala. Este vorba de 4 dimineata.

     

    Nu am niciun merit in textul care o sa urmeze, pentru ca greul l-a facut un tip pe nume Rives, poet, povestitor, creator pasionat de tehnologie, numit si „primul poet 2.0“, pentru ca foloseste, in reprezentatiile sale, imagini, filme sau texte culese de pe Internet. Intr-o lume a conspiratiilor, cea descoperita de Rives m-a facut sa zambesc si o sa incerc sa v-o propun.

     

    Patru dimineata este o ora suprarealista, mult prea tarziu si mult prea devreme. Doctorii se tem de urgentele de la 4 dimineata, iar mari artisti cum sunt Leonard Cohen, Bob Dylan sau Paul Simon au cantat-o, melancolici. Scenariul filmului „Nasul“, regizat de Francis Ford Coppola, vorbeste de o intalnire a mafiotilor extenuati, la patru dimineata, iar pentru scriitoarea chiliana Isabell Allende ora de care vorbim este de maxima tristete, in „Casa Spiritelor“.

     

    La 4 dimineata a inceput, in Portland, Maine, ultima zi din viata a lui Mohamed Atta, 11 septembrie 2001.


    Cel ce a intuit, primul, se pare, magia orei 4 a fost sculptorul elvetian Alberto Giacometti, care expune, in 1932, „The Palace at 4 A.M.“. Este cea mai veche referire la fatidica ora, ceea ce nu este decat o confirmare a faptului ca la ora respectiva traitorii veacurilor anterioare secolului XX aveau ceva mai bun de facut decat sa se intalneasca tristi, sa cheme medicul, sa isi inceapa ziua sau mai stiu eu ce alte activitati.

     

    Cu Giacometti si cu palatul sau dinaintea zorilor se intersecteaza, in moduri care justifica nu unul, ci un intreg ciclu de filme legate de conspiratia orei patru, existenta cantaretului country Faron Young (nascut in 1932), a actritei Judi Dench si a unei poete poloneze cu nume de nedescifrat; va las sa cautati filmul cu Rives si sa descoperiti, in numai opt minute, ceea ce poetul a denumit „Codul lui Giacometti“, alaturi de toate conexiunile orei patru.

     

    M-a incercat, normal, o curiozitate simpla si am vrut sa identific daca magia orei patru functionaza si in Romania.

     

    In primul rand trebuie spus ca straine ne sunt suparealismul si tristetea. Langa Leonard Cohen, Bob Dylan sau Paul Simon noi il avem pe maestrul Gica Petrescu, care indemna: „Zi una mai saltareata, Ca la patru dimineata, Ca la patru dimineata, Cand se duc olteni la piata“. Cumva insensibili la cantecul maestrului, o sumedenie de cheflii romani incearca, in bancuri, sa se intoarca acasa (exista cel putin patru variante), asta daca nu sunt pescari. Pentru pescari ora este de bun augur – la patru dimineata, pe 4 mai 2005, consilierul local Horea Florea din Cluj a prins un crap de patru kilograme, depasit de cel de 7,4 kilograme prins de Bodo, solistul formatiei Proconsul, pe 5 septembrie 2007 la (desigur) ora 4; ambii participau la concursuri de pescuit, iar captura lui Bodo i-a propulsat acestuia echipa  pe locul 5. Italianul Zenga a fost convins de cei de la Dinamo sa vina si sa antreneze echipa dupa discutii indelungate care s-au incheiat la 4 dimineata.

     

    Si in zona politicului ora sta bine: dam cezarului ce i se cuvine si remarcam ora nasterii presedintelui Traian Basescu – 4 noiembrie 1951, e adevarat ca „in jurul orei“ 4. Tot in jurul aceleiasi ore presedintele s-a ridicat si a plecat de la o petrecere vestita cu Gigi Becali si cu jucatorii echipei Steaua, iar premierul Tariceanu a plecat tot la 4 de la nunta fiului fostului ministru Hardau. Spre deosebire de tenta petrecareata pe care presedintele si premierul o dau orei noastre, un strateg de talia lui Viorel Hrebenciuc a stat treaz pana la 4 dimineata calculand sanse, posibilitati si aliante dupa anuntarea depunerii unei anume motiuni de cenzura de catre PSD.

     

    Si ziua de lucru a primarului Vanghelie se termina la 4, cum la aceeasi ora, pe 13 iunie 1990, politistii i-au atacat pe grevistii foamei din Piata Universitatii.


    Acest text ar fi putut fi despre cat de buni sau de rai sunt unii sau altii, in functie de etnie sau de cine stie ce alte criterii, despre vanzari de companii, despre alegeri de patriarh sau despre evolutii economice. Dar cititi-l si la 4 dimineata, alaturi de alte texte pe temele pomenite si o sa intelegeti de ce mi-a placul jocul propus de poetul american, pe care l-am prelungit. Nu este vorba de niciun cod, ci de exercitii de genul „distanta dintre degetul mijlociu si varful nasului inmultita cu 10 milioane egala cu distanta de la Zimnicea la Buzau“, exercitii numai bune pentru 4 dimineata.


    Este ora la care a inviat Isus.

  • Da, fara obiectii

    Desi exista un standard international privind formatele documentelor digitale destinate programelor de birotica, Microsoft a propus pentru standardizare o noua specificatie. Desi pare o chestiune tehnica, toata lumea stie ca este cu totul altceva.

     

    O stire importanta a trecut aproape neobservata in media din Romania: ISO a respins OOXML. In forma aceasta, este evident ca enuntul este de neinteles pentru majoritatea cititorilor, asa ca se impun cateva clarificari. ISO (International Organization for Standardization) este organismul care instituie cele mai importante standarde cu aplicabilitate internationala, iar OOXML (Office Open XML) este o specificatie care descrie formatul documentelor pe care le foloseste suita de programe de birotica Microsoft Office. Desi preponderent tehnic, procesul de standardizare a implicat si importante aspecte economice si chiar politice, astfel incat comunitatea IT l-a urmarit si comentat cu mult interes, starnind adesea controverse aprinse.

     

    Mai intai se cere schitat contextul. Dominatia programelor de birotica produse de Microsoft – in frunte cu Word, Excel si PowerPoint – este aproape totala, astfel incat formatele de fisiere folosite de acestea s-au impus ca standarde de facto. Problema este ca aceste formate sunt „proprietare“, deci doar Microsoft le cunoaste in toate detaliile, ceea ce aduce avantaje comerciale semnificative producatorului. Daca vrem sa trimitem cuiva un document text, o tabela de calcul sau o prezentare, vom recurge cel mai probabil la formate MS Office, pentru ca sansele ca destinatarul sa le poata vizualiza sau edita in continuare sunt maxime. Reversul este ca Microsoft poate oricand sa modifice aceste formate, ceea ce, pe de-o parte, scoate practic din cursa concurentii de pe piata software, iar pe de alta obliga utilizatorii la noi si noi actualizari. Se ajunge la o situatie ciudata: documentele (mai precis, informatia cuprinsa in ele) ne apartin, insa accesul la ele ne este conditionat de utilizarea programelor unei singure firme. Suntem „clienti captivi“. 

     

    In fata acestei situatii, mai multe tari – in special din Europa de Vest – au cerut dezvoltarea unor formate bazate pe un standard deschis, public si liber de alte conditionari (de exemplu brevete), astfel incat sa se incurajeze competitia pe piata software si sa se evite dependenta de un anumit producator. Mai mult, un format standardizat permite interoperabilitatea, adica posibilitatea programelor de la furnizori diferiti de a conlucra in procesarea acelorasi seturi de date. Organizatia OASIS a elaborat un draft pe baza formatelor utilizate de suita OpenOffice, deoarece acestea erau folosite in practica de mai multi ani, aveau specificatii publice si erau libere de patente. Procesul de standardizare a formatelor ODF (Open Document Format) a durat trei ani si specificatiile au fost adoptate ca standard ISO in 2006. Existenta unui standard a incurajat multe guverne sa impuna – sau macar sa recomande – utilizarea formatelor ODF in sistemele informatice ale administratiei, ceea ce a atras un interes deosebit asupra suitei OpenOffice, care nu doar ca utilizeaza aceste formate, dar este si open source (deci intregul cod este deschis). Dar mai este ceva: spre deosebire de programele Microsoft Office, a caror functionare se bazeaza pe anumite componente ale sistemului Windows, OpenOffice (ca si numeroase alte programe care utilizeaza ODF) este independent de platforma, ruland practic pe orice sistem de operare major (Linux fiind in fruntea listei). In plus, e gratis.

     

    Este foarte clar ca Microsoft pierdea astfel exclusivitatea pe o piata extrem de importanta. Raspunsul nu a fost insa adoptarea formatelor ODF (desi a sustinut proiecte vizand dezvoltarea unor module de import), ci elaborarea unui standard alternativ, numit Office Open XML (pe scurt OOXML). Motivatia oferita de Microsoft se bazeaza pe faptul ca numerosi clienti (inclusiv din domeniul guvernamental) pastreaza un volum important de documente in formate MS Office mai vechi, iar solutia nu este deschiderea vechilor formate binare, ci elaborarea unui standard care sa ofere „compatibilitate inapoi“. Insa specificatia oferita pentru standardizare a fost enorma (circa 6.000 de pagini, fata de 700 pentru ODF), iar expertii au semnalat faptul ca, de fapt, doar Microsoft o poate implementa in conditiile in care cuprinde indicatii de genul „se imita functionalitatea autoSpace din Word 95“. Desi Microsoft si-a folosit influenta pentru a scurta procedurile (varianta „fast track“), procesul de standardizare este laborios si, in cele din urma, raspunsul a fost negativ. De notat ca Romania a fost singura tara care a fost de acord cu specificatia fara sa formuleze niciun comentariu.

  • Chiar vreti pensie privata?

    Sunteti siguri ca aveti nevoie de o pensie privata facultativa? Chiar va doriti asa ceva? Stiti totusi ca de acesti bani, un efort suplimentar pe care trebuie sa il faceti luna de luna, va veti putea folosi abia de la 60 de ani incolo, nu? Si ca nimeni nu va poate spune de acum exact cati bani veti avea in acest cont la pensie?

     

    O sumedenie de intrebari pe care – culmea ironiei – chiar agentul de marketing al unei companii de pensii le-a revarsat, intr-o cascada imposibil de oprit, asupra mea, un posibil (probabil) contribuabil la sistemul de pensii facultative. Intamplarea chiar nu merita redata daca situatia de mai sus n-ar fi venit dupa alte doua, in care agenti de marketing – inabili vanzatori, pseudocunoscatori ai sistemului privat de pensii si platiti la un comision pe care incearca sa si-l maximizeze incheind contracte cat mai consistente – ajung sa distruga si bruma de dorinta pe care o manifesta oamenii fata de pensia facultativa.

     

    Este absolut adevarat ca, luate la bani marunti, pensiile facultative seamana (foarte) mult cu o asigurare de viata cu componenta de economisire/investitie. Principiul e simplu: ce pui de-o parte se strange intr-un cont personal, iar suma este investita de catre compania administrator, castigul urmand sa inmulteasca banii economisiti. La fel de adevarat, in alte tari (precum Bulgaria) asigurarile de viata cu componenta de investire sunt asimilate unei pensii facultative. In Romania insa nu. In Romania, sistemul pensiilor facultative a fost gandit cu totul distinct de orice alta forma de economisire/investire. Explicatia (una dintre ele, pentru ca intre asigurari si pensii sunt ceva diferente de esenta): intr-o mare de neincredere izvorata dintr-un trecut plin de experiente falimentare, sistemul pensiilor private – nou-nascut, supravegheat de o autoritate care doar asta face si reglementat de legii speciale – ar fi trebuit sa ofere prin el insusi o doza buna de incredere. Si, odata lansate primele vanzari de pensii facultative, in luna mai, ceva-ceva rezultate par a fi obtinut, chiar daca nu spectaculoase: cele cinci fonduri facultative au strans peste 8.000 de cotizanti si active de circa 280.000 de euro.

     

    Fara a excela prin entuziasm, romanii par totusi sa ia in calcul si aceasta forma de a economisi pentru varsta pensionarii. Insa in mod ridicol, chiar agentii de marketing ai companiilor sunt cei care risca sa darame increderea si sa taie pofta clientilor pentru aceste produse. Agenti care, in multe situatii (in cazul grupurilor de asigurari care si-au facut si companii de pensii), au fost pur si simplu stramutati de la activitatea pe care o fac de ani buni – cea de a vinde asigurari de viata – spre promovarea fondurilor de pensii. Pentru a putea face acest lucru, legea spune ca trebuie sa parcurga un training, sa dea examen si sa fie autorizati de catre Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP). Iar posibilitatea lor de a vinde mai multe produse – pensii si asigurari – ar trebui, in esenta, sa insemne pentru client o oferta mai vasta si nicidecum o oferta in care un produs sa canibalizeze un altul.

     

    Si, daca ceea ce se petrece in unele cazuri in vanzarea de pensii facultative nu este chiar un capat de tara (pana la urma, cel ce vrea sa-si faca o pensie are de unde alege astfel incat sa poata evita un agent nepriceput), imaginea care se prefigureaza pentru vanzarea pensiilor obligatorii e un pic mai neplacuta. Riscul vine, de aceasta data nu din nepriceperea agentilor, ci din excesul de zel de care ar putea da ei dovada (platiti fiind in functie de numarul de contracte incheiate). Startul se va da, din cate se vede pana acum, cu 13-14 companii si cel putin 150.000 de agenti de marketing. Piata, pe de alta parte, este de 2,5-3 milioane de contribuabili, iar perioada de subscriere este de patru luni. Altfel spus, fiecare agent ar trebui sa incheie cam 20 de contracte in patru luni. Dar cum 20 de contracte se pot incheia relativ rapid – poate o luna pentru cei mai activi si hotarati? -, reprezentantii industriei de pensii anticipeaza deja ca procentul contractelor dublate ar putea urca spre 40%. Si, cum legislatia actuala prevede ca acei contribuabili ce semneaza mai multe contracte sunt „aruncati“ in sistemul de redistribuire automata, atunci nepriceperea agentilor (pentru ca ei ar trebui sa nu vanda celor ce au deja un contract) tot asupra clientilor se va repercuta.

     

    In cazul agentilor de marketing pentru pilonul II, sistemul de autorizare difera putin de cel de la sistemul facultativ, in sensul ca avizul nu se mai emite individual de catre Comisie, ci pe liste intregi de oameni pregatiti si testati de catre administratori. Ramane doar de vazut daca experienta agentilor ce vand (sau nu?!) pensii facultative – alesi din timp, testati in parte si autorizati unul si unul – se va repeta intr-un pilon II pregatit si mai din scurt si in care foamea de piata a companiilor lasa usa deschisa cam oricui vrea sa intre in forta de vanzare.

     

    Balbele agentilor vin sa completeze un tablou in care oamenii sunt aproape totalmente neinformati asupra sistemelor private de pensii. Campania de informare a Comisiei de Pensii a fost atat de timida, incat a fost depasita cu mult de cele strecurate pe ici, pe colo de catre administratori (care nu au avut voie sa-si faca niciun fel de publicitate pana pe 17 septembrie, dar putini au tinut cont intru totul de aceasta interdictie). Cum, necum, totusi, de cateva zile exista si in Romania un sistem de pensii facultative complet – un sistem asteptat de mai bine de zece ani. Totul e acum ca asteptarea sa-si fi avut sensul.

  • Si partea mea unde e?

    In urma cu patru ani, exploatand curentul de opinie favorabil generat de iluzia unei reusite in Irak, administratia Bush a propus in Congres o reducere a taxelor pe castigurile de capital si pe dividende.

     

    Ei bine, ultimul raport statistic asupra situatiei locurilor de munca, aparut acum doua saptamani, a aratat ca boom-ul intrevazut de administratia Bush s-a epuizat, iar americanii de rand au dreptul sa intrebe: „Dar partea mea unde e?“.

     

    Este adevarat, asa cum sustinatorii lui Bush nu obosesc niciodata sa ne aduca aminte, ca economia Statelor Unite a castigat 8 milioane de noi locuri munca de la reducerea de impozite din 2003. Aceasta poate parea impresionant, daca nu se ia in considerare faptul ca o buna parte din castig a fost pur si simplu o redresare dupa perioada de crestere a somajului de la inceputul mandatului administratiei Bush – si ca sub administratia Clinton au aparut 21 de milioane de noi locuri de munca, dupa ce au fost majorate impozitele aplicate asupra marilor averi – o miscare care la vremea respectiva i-a facut pe comentatorii conservatori sa prezica un dezastru economic.

     

    …

     

    Paul R. Krugman este comentator la The New York Times si profesor de economie si relatii internationale la Universitatea Princeton. Urmatorul lui text va aparea in numarul din 3 octombrie al BUSINESS Magazin. 

    Traducerea si adaptarea de Anne Marie Fabian




    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Colorand in interiorul liniilor

    Katie Melua este o cantareata din Marea Britanie pe care am descoperit-o, marturisesc, de curand. Katie s-a lovit la un moment dat de limitele creativitatii umane, dar s-a dovedit mai creativa decat chiar creativitatea. Vin si zic ca ar fi bine sa introducem o rubrica noua in bilant, care sa cuantifice inovatia.

    In 1939 a avut loc una din primele demonstratii publice ale televiziunii, la New York, iar un ziarist faimos de la New York Times a conchis ca o asemenea nascocire nu o sa isi gasesca niciodata locul in casele americanilor. Trebuie sa stai pe un scaun, in fata unui ecran, iar familiile americane pur si simplu nu au timp pentru asta, spunea el. Pana la urma americanii si-au facut o gramada de  timp pentru a sta in fata televizorului, iar jurnalistul care nu a inteles magia imaginii nici macar nu poate fi acuzat prea tare; a fost pur si simplu victima unui complex cultural pe care nu l-a putut intelege si depasi. Opinia sa a pierit repede, fara efecte; ce te faci insa daca esti mai influent si mai puternic?

     

    Katie Melua are un cantec faimos, „Nine Million Bicycles“, lansat cam in urma cu doi ani. O strofa din cantec suna astfel: We are twelve billion light years from the edge, That’s a guess, No-one can ever say it’s true

    But I know that I will always be with you.

     

    Ceea ce, intr-o traducere nepriceputa, ar suna cam asa: „Sunt douasprezece miliarde de ani lumina pana la capatul lumii/ Asta e o aproximare/ Nimeni nu poate spune daca este asa/ Stiu insa ca o sa fiu totdeauna cu tine“.

     

    La nici doua saptamani de la aparitia cantecului, Simon Singh, scriitor si om de stiinta, a lansat un atac in The Guardian pentru versurile de mai sus, vazute drept lipsite de acuratete stiintifica si de respect fata de munca astronomilor. Disputa s-a finalizat in cadrul unei emisiuni televizate (privita, apropo, de niste oameni asezati in fata unor ecrane) unde Melua a prezentat o varianta noua a cantecului:

     

    „We are 13.7 billion light-years from the edge of the observable universe;

    That’s a good estimate with well-defined error bars

    and with the available information,

    I predict that I will always be with you“.

     

    Ceea ce, tradus la fel de neindemanatic, ar fi cam asa: „Ne aflam la 13,7 miliarde de ani lumina de capatul universului observabil/ Este o estimare buna, cu o marja de eroare corecta/ Si, prin prisma informatiilor disponibile/ Pot prezice ca voi fi totdeauna cu tine“

     

    Ceea ce e cu totul altceva, nu? Rigoare stiintifica si corectitudine, un pic de sentiment, dar numai putin; nicio comparatie cu chestia aia dulceaga de mai’nainte, care incerca sa masoare un sentiment comparandu-l cu distanta pana la capatul lumii. 

     

    Un expert in creativitate, sir Ken Robinson, vorbeste despre o separare artificiala practicata in companii: ar fi vorba de „creativi“ si de „costume“. Creativii nu se imbraca, desigur, in costume, ci vin in blugi; mai mult, creativii nu vin, ci, de cele mai multe ori, intarzie. Costumele evalueaza munca creativilor, dar se refugiaza in spatele unei bariere, al unei zone opace daca sunt pusi in situatia de a inova. Este o greseala, pentru ca toti oamenii au capabilitati creatoare, iar inovatia nu se manifesta numai in publicitate, marketing sau design, ci si in productie, servicii sau activitatile cotidiene.

     

    Tom Peters, scriitor si expert in management, povesteste istoria unui baietel care a primit „nesatisfacator“, la gradinita fiind, la desen. Parintii s-au intrebat cum este posibil ca un copil de varsta asa frageda sa primeasca un asemenea calificativ tocmai la o asemenea materie. Profesorul i-a informat ca baiatul a refuzat sa coloreze „in interiorul liniilor“, o cerinta menita sa-i demonstreze capacitatile motorii.

     

    „Este asta definitia tragediei sau nu?“, intreaba Peters retoric.

     

    Mi se pare, de-o buna bucata de vreme, ca pendulam intre superficialitatea de mai sus a educatorului de gradinita si rigoarea natanga de si mai sus a astronomului. Pacat, cred ca limitele creativitatii umane, ale inovatiei depasesc cele 13,7 milioane de ani lumina ale universului observabil si nici macar nu am o marja prea corecta. Totul e sa nu reactionam pavlovian la stimuli externi. Si sa nu cautam adapostul multimii. Si sa nu cautam refugii tehnice; spun asta pentru ca, asemenea unui ziarist american de acum aproape 70 de ani, mi-e un pic teama de ce poate face tehnica din noi. 

     

    Emotiile sunt raspunsul si leacul. In fata emotiei starnita de vocea lui Katie limitele universului ar trebui sa fie elastice. In fata importantei educarii corecte, creative, adaptabile a copiilor, capacitatile lor motrice au o importanta redusa, care tine de epoca de piatra a culturii.

     

    Primul top 100 al companiilor intocmit de revista Forbes a aparut in 1917. In 1987, 70 de ani mai tarziu, 61 de companii nu mai existau, iar din restul de 39 doar 18 firme se mentineau in primele 100. Astazi mai sunt doua, mi se pare.

     

    Restul n-au stiut sa inventeze. Au colorat in interiorul liniilor.

  • Cat de mult e prea putin

    Se dau ca date de intrare: fabrica Dacia in anul 1999, Petromidia in anul 2000, Banca Agricola in 2001. Calculati suma pe care a obtinut-o Guvernul roman din privatizarea Daewoo Craiova.

     

    Sa punem impreuna interesele statului roman, Guvernului,  interesele locale (…), ale cetatenilor si ale angajatilor din actuala companie (…), care sunt interese pe termen mediu si lung, interese care tin de dezvoltarea unui proiect industrial cu impact major asupra evolutiei zonei respective in perioada urmatoare, (…) asupra veniturilor bugetului statului, (…) asupra balantei comerciale si de plati, deci din acest punct de vedere Guvernul urmareste ca acest proiect industrial sa fie un proiect care sa aduca avantaje Romaniei si cetatenilor romani pe termen lung.“

     

    Sforaitor, nu? Cam aceasta era explicatia pregatitoare data saptamana trecuta de fostul ministru Sebastian Vladescu, presedintele comisiei de privatizare a Daewoo Craiova, inainte de a anunta pretul de 57 de milioane de euro pe care Ford l-a oferit pentru pachetul de 72,4% din actiunile fabricii.

     

    Sa fim seriosi! Cand e vorba de de un singur cumparator, el detine toate atuurile in cazul unor negocieri, iar americanii de la Ford, care nu stau pe roze din punct de vedere financiar, nu aveau cum sa nu speculeze momentul, ca nu degeaba au ajuns sa treaca de o suta de ani de existenta.

     

    „Din pacate este singura oferta, si noua ne-ar fi fost mai usor la negocieri daca am fi avut competitie“, spunea Vladescu chiar in momentul in care desfacea oferta imbunatatita a Ford – imbunatatita este doar un fel de a spune, avand in vedere ca oferta initiala era de 55 de milioane de euro.

     

    In conditiile date nu ar trebui acuzat Guvernul de acest pret, chiar daca nu putini au fost cei care au speculat cu mult inainte pe faptul ca aceasta privatizare este deja antamata pentru Ford, desi isi aratasera interesul printre altele si grupuri precum General Motors sau chiar nume mai exotice precum chinezii de la Chery sau una dintre firmele miliardarului rus Oleg Deripaska.

     

    Guvernul trebuie insa acuzat de faptul ca a fost nevoie sa se ajunga in septembrie 2007 pentru ca sa ajunga (daca nu intervine ceva neasteptat) la sfarsit ceea ce a devenit telenovela Daewoo Craiova.

    Nissan a vrut sa cumpere fabrica de la Craiova in 2005 pentru prima sa fabrica din Europa de Est, iar in anii precedenti chiar si niponii de la Toyota, cel mai in voga producator mondial, se declarau interesati de Craiova.

     

    Cinci ani i-au trebuit Guvernului roman (si aici este vorba de institutie, nu de cabinetul Tariceanu) sa gaseasca o solutie pentru faptul ca fabrica de la Craiova nu a intrat in atentia americanilor de la General Motors in momentul in care au cumparat in 2002 o parte din activele grupului coreean Daewoo, aflat in faliment.

     

    Indiferent ca personajele centrale au fost nume „grele“ precum Ovidiu Musetescu, Serban Mihailescu sau chiar premierul de la acea vreme, Adrian Nastase, declaratiile de genul „in X (valoarea varia de la oficial la oficial) luni vom gasi o solutie…“ au ramas simple vorbe in vant. Chiar si dupa schimbarea regimului, iesirile frecvente in presa ale ministrului Codrut Seres cu declaratii precum „in cateva saptamani vom rascumpara de la Daewoo fabrica de la Craiova  pentru a o revinde ulterior altui producator interesat“ au devenit mai degraba subiect de amuzament.

     

    In aceste conditii nu este de mirare ca in cele din urma s-a stabilit ca valoarea Daewoo Craiova este de aproape 80 de milioane de euro (avand in vedere ca Ford a spus ca plateste 57 de milioane de euro pe 72% din actiuni).

     

    Pretul pe care il va plati Ford poate fi daca nu multumitor (avand in vedere ca statul roman a fost de acord sa plateasca Daewoo Motor 60 de milioane de dolari pentru 51% din actiuni), atunci macar norocos, pentru ca si alte patru mari afaceri din Romania au fost privatizate tot pe aproximativ 50 de milioane.

     

    Renault a platit pentru Dacia 50 de milioane de dolari, si numai anul trecut a facut un profit de peste 100 de milioane de euro. Rompetrol a platit o suma similara pentru Petromidia in 2000, iar evenimentele recente au aratat ca grupul a ajuns acum sa valoreze peste 3,6 miliarde de dolari. Banca Agricola a ajuns pe mana Raiffeisen tot pentru o suma apropiata (52 de milioane de dolari, care includeau pretul cash si o majorare de capital).

     

    Si atunci, putea lua statul roman mai mult de 57 de milioane de euro pe fabrica de la Craiova? Avand in vedere cele scrise mai sus, raspunsul pare evident.

     

    Dar nu trebuie uitat ca daca mai intarzia putin cu rascumpararea actiunilor de la Daewoo, atunci risca sa piarda si cele 57 de milioane de euro pe care le da Ford si mai ales pe cei pe care ii va investi – 675 de milioane de euro. Si atunci primul-ministru Calin Popescu-Tariceanu, unul dintre jucatorii de pe piata auto romaneasca prin dealerul Citroën ATS, nu ar mai fi avut ocazia sa semneze saptamana aceasta preluarea Automobile Craiova de catre Ford la Salonul Auto de la Frankfurt. Si, mai mult, Tariceanu nu isi mai indeplinea un vis din tinerete, acela de a aduce (in felul sau) Ford in Romania. Pentru ca omul de afaceri Ion Tiriac, cel care importa Ford in Romania inca din primii ani de dupa revolutie, l-a impiedicat sa calce pe urmele bunicului sau, cel care in perioada interbelica era importator al automobilelor Ford pentru Dobrogea si Cadrilater.