Colorand in interiorul liniilor

Katie Melua este o cantareata din Marea Britanie pe care am descoperit-o, marturisesc, de curand. Katie s-a lovit la un moment dat de limitele creativitatii umane, dar s-a dovedit mai creativa decat chiar creativitatea. Vin si zic ca ar fi bine sa introducem o rubrica noua in bilant, care sa cuantifice inovatia.

In 1939 a avut loc una din primele demonstratii publice ale televiziunii, la New York, iar un ziarist faimos de la New York Times a conchis ca o asemenea nascocire nu o sa isi gasesca niciodata locul in casele americanilor. Trebuie sa stai pe un scaun, in fata unui ecran, iar familiile americane pur si simplu nu au timp pentru asta, spunea el. Pana la urma americanii si-au facut o gramada de  timp pentru a sta in fata televizorului, iar jurnalistul care nu a inteles magia imaginii nici macar nu poate fi acuzat prea tare; a fost pur si simplu victima unui complex cultural pe care nu l-a putut intelege si depasi. Opinia sa a pierit repede, fara efecte; ce te faci insa daca esti mai influent si mai puternic?

 

Katie Melua are un cantec faimos, „Nine Million Bicycles“, lansat cam in urma cu doi ani. O strofa din cantec suna astfel: We are twelve billion light years from the edge, That’s a guess, No-one can ever say it’s true

But I know that I will always be with you.

 

Ceea ce, intr-o traducere nepriceputa, ar suna cam asa: „Sunt douasprezece miliarde de ani lumina pana la capatul lumii/ Asta e o aproximare/ Nimeni nu poate spune daca este asa/ Stiu insa ca o sa fiu totdeauna cu tine“.

 

La nici doua saptamani de la aparitia cantecului, Simon Singh, scriitor si om de stiinta, a lansat un atac in The Guardian pentru versurile de mai sus, vazute drept lipsite de acuratete stiintifica si de respect fata de munca astronomilor. Disputa s-a finalizat in cadrul unei emisiuni televizate (privita, apropo, de niste oameni asezati in fata unor ecrane) unde Melua a prezentat o varianta noua a cantecului:

 

„We are 13.7 billion light-years from the edge of the observable universe;

That’s a good estimate with well-defined error bars

and with the available information,

I predict that I will always be with you“.

 

Ceea ce, tradus la fel de neindemanatic, ar fi cam asa: „Ne aflam la 13,7 miliarde de ani lumina de capatul universului observabil/ Este o estimare buna, cu o marja de eroare corecta/ Si, prin prisma informatiilor disponibile/ Pot prezice ca voi fi totdeauna cu tine“

 

Ceea ce e cu totul altceva, nu? Rigoare stiintifica si corectitudine, un pic de sentiment, dar numai putin; nicio comparatie cu chestia aia dulceaga de mai’nainte, care incerca sa masoare un sentiment comparandu-l cu distanta pana la capatul lumii. 

 

Un expert in creativitate, sir Ken Robinson, vorbeste despre o separare artificiala practicata in companii: ar fi vorba de „creativi“ si de „costume“. Creativii nu se imbraca, desigur, in costume, ci vin in blugi; mai mult, creativii nu vin, ci, de cele mai multe ori, intarzie. Costumele evalueaza munca creativilor, dar se refugiaza in spatele unei bariere, al unei zone opace daca sunt pusi in situatia de a inova. Este o greseala, pentru ca toti oamenii au capabilitati creatoare, iar inovatia nu se manifesta numai in publicitate, marketing sau design, ci si in productie, servicii sau activitatile cotidiene.

 

Tom Peters, scriitor si expert in management, povesteste istoria unui baietel care a primit „nesatisfacator“, la gradinita fiind, la desen. Parintii s-au intrebat cum este posibil ca un copil de varsta asa frageda sa primeasca un asemenea calificativ tocmai la o asemenea materie. Profesorul i-a informat ca baiatul a refuzat sa coloreze „in interiorul liniilor“, o cerinta menita sa-i demonstreze capacitatile motorii.

 

„Este asta definitia tragediei sau nu?“, intreaba Peters retoric.

 

Mi se pare, de-o buna bucata de vreme, ca pendulam intre superficialitatea de mai sus a educatorului de gradinita si rigoarea natanga de si mai sus a astronomului. Pacat, cred ca limitele creativitatii umane, ale inovatiei depasesc cele 13,7 milioane de ani lumina ale universului observabil si nici macar nu am o marja prea corecta. Totul e sa nu reactionam pavlovian la stimuli externi. Si sa nu cautam adapostul multimii. Si sa nu cautam refugii tehnice; spun asta pentru ca, asemenea unui ziarist american de acum aproape 70 de ani, mi-e un pic teama de ce poate face tehnica din noi. 

 

Emotiile sunt raspunsul si leacul. In fata emotiei starnita de vocea lui Katie limitele universului ar trebui sa fie elastice. In fata importantei educarii corecte, creative, adaptabile a copiilor, capacitatile lor motrice au o importanta redusa, care tine de epoca de piatra a culturii.

 

Primul top 100 al companiilor intocmit de revista Forbes a aparut in 1917. In 1987, 70 de ani mai tarziu, 61 de companii nu mai existau, iar din restul de 39 doar 18 firme se mentineau in primele 100. Astazi mai sunt doua, mi se pare.

 

Restul n-au stiut sa inventeze. Au colorat in interiorul liniilor.