BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Singularitatea

    Se spune ca rajahul Balhait i-a cerut inteleptului brahman Sissa sa conceapa un joc in care sa prevaleze puterea mintii si nu norocul. Mai mult, dorea sa dezvolte intelectul si sa aiba valente educative. Sissa a inventat un joc in care diferite piese trebuiau mutate pe o tabla patrata formata din 64 de carouri si este evident ca era vorba de un precursor al sahului. Incantat, rajahul l-a indemnat pe brahman sa-si ceara rasplata, iar Sissa a asezat un bob de grau pe primul patrat, doua pe al doilea, patru pe al treilea… si i-a cerut regelui sa completeze cele 64 de patrate dubland mereu numarul boabelor. Impresionat de modestia inteleptului, rajahul nu a realizat ca se aduna astfel o cantitate de grau fabuloasa. De fapt, de peste 100 de ori mai mare decat productia mondiala de grau din zilele noastre. Este poate prima relatare care descrie cresterea exponentiala.
     
    In aprilie 2005, firma Intel a facut pe eBay o oferta de 10.000 de dolari pentru un exemplar al editiei din 19 aprilie 1965 a revistei Electronics Magazine. Se vede usor ca oferta vine la 40 de ani dupa aparitie, iar suma oferita spune ca in acel numar al defunctei reviste se afla ceva important. Este vorba despre un articol in care autorul – Gordon Moore, unul dintre co-fondatorii firmei Intel – facea observatia ca numarul de tranzistori din circuitele integrate tinde sa se dubleze in fiecare an. Zece ani mai tarziu, pe baza datelor retrospective, Moore si-a revizuit observatia: la doi ani complexitatea se dubleaza – formula care s-a consacrat ca “Legea lui Moore”. Un corolar spune ca performantele tehnicii de calcul se dubleaza si ele la 18 luni, iar observatii asemanatoare s-au facut si privind capacitatea discurilor, memoria si la multe altele. Toate se dubleaza la intervale scurte, deci cresterea este exponentiala in ansamblu. Intrebarea este cand se va opri aceasta crestere si, mai ales, daca se va opri vreodata.
     
    Opinia comuna este ca aceasta crestere nebuna trebuie sa se opreasca, pentru ca se va ajunge la dimensiuni sub-atomice. Insa exista si unii care afirma ca aceasta crestere este imposibil de oprit, pentru ca intreaga evolutie a fost una exponentiala. Oamenii, ajutati de masini tot mai inteligente, vor gasi noi tehnologii, iar masinile vor deveni din ce in ce mai puternice, pana cand se vor produce efecte asupra umanitatii pe care astazi nici nu le putem imagina. La un moment dat, omul biologic nu va mai putea face fata unei lumi hiper-tehnologizate fara sa-si schimbe, intr-un fel sau altul, natura. Futurologii numesc acest prag “Singularitatea tehnologica”.
     
    Termenul a fost introdus in matematici in 1982, de catre Vernor Vinge, pentru a desemna un punct din spatiu sau timp dincolo de care modelele curente ale realitatii nu mai sunt valide. Se pare insa ca John von Neumann a folosit pentru prima data termenul “singularitate” pentru a descrie dezvoltarea accelerata a tehnologiilor. Desigur, autorii de SF au trecut demult pragul, insa in lumea reala sunt putini sustinatori ai acestei viziuni.
     
    Unul dintre acestia este Ray Kurzweil, un celebru inventator, antreprenor si, desigur, futurolog. Inca din titlul ultimei sale carti (aparuta in urma cu cateva luni), ne anunta ca “Singularitatea e aproape”, iar subtitlul “Cand oamenii transcend biologia” face trimitere la o alta carte a sa (“The Age of Spiritual Machines” – 1999).
     
    Kurzweil este un pionier al inteligentei artificiale in domenii precum recunoasterea optica a caracterelor sau sinteza vocala si crede cu tarie ca momentul cand computerele vor depasi puterea mintii omenesti se apropie, iar nanotehnologia si genetica se vor alatura pentru a contribui la o inevitabila, in opinia sa, simbioza intre om si masina. Kurzweil reia in aceasta carte “Legea rezultatelor accelerate” (“The Law of Accelerating Returns”) pe care a enuntat-o intr-un eseu din 2001 ca o extensie a legii lui Moore si o aplica pentru a prezice pasii pe care omenirea ii mai are de facut. Insa inainte de toate omenirea trebuie sa-si doreasca sa treaca pragul Singularitatii.
     
    Probabil ca Kurzweil este cel mai radical dintre tehno-optimisti. In opinia sa, pana in 2020 computerele vor egala in putere creierul uman, iar in decada urmatoare computere sub 100 nm vor echipa nano-roboti care ne vor scana si chiar repara organismul la nivel celular. Pe la 2030 “incarcarea mintii” devine posibila pentru ca zece ani mai tarziu organele sa ne fie inlocuite de implanturi cibernetice. Vom fi cyborgi, dar aproape nemuritori. In 2045, Singularitatea.

  • Un LP cu idioti folositori

    Mie tot entuziasmul legat de investirea lui Barack Obama m-a facut sa ma gandesc la doua lucruri. Primul este o expresie veche, rea, nedreapta, vicleana, dar cu atat mai actuala. Cea de-a doua este un concept modern, cel al miei de fani adevarati.
     
    Expresia veche, rea, nedreapta, vicleana, dar cu atat mai actuala este “idiotii folositori”. In general ii este atribuita lui Lenin, cu toate ca istoria nu s-a decis asupra acestui aspect; oricum, este vorba despre vesticii care s-au lasat vrajiti de marea revolutie socialista si care au dus ideile bolsevice in Occident. In timp, expresia a evoluat si acopera spectre mai largi de insi. Acestia se lasa vrajiti de o doctrina sau de o idee sau de un lider, in general idei de stanga si lideri populisti, care nu stau sa judece prea mult si care se constituie intr-o masa facila de manevra, ignorand, de cele mai multe ori, faptele, evidentele sau argumentele contrare.
     
    Sa ne intelegem, nu are nicio legatura cu bucuria milioanelor de americani veniti la ceremonie sau cu imaginea pe care Barack Obama a avut puterea sa si-o creeze in timpul campaniei electorale; acolo a fost strict problema lor si nu se cade sa o judec. Dar, la nivel de concept, orice adunare care depaseste un anumit numar de persoane si orice abdicare de la vreun principiu care insoteste adunarea imi induce un fel de scepticism. Sanatos, i-as spune: nu-mi aduc aminte de vreun purtator de sperante populare de o asemenea anvergura care sa nu capoteze (si Romania a trait, ba chiar de mai multe ori, stari asemanatoare de entuziasm, urmate de puternice deziluzii). Strict in cazul lui Obama, nu mi se pare corect ca un propovaduitor al cumpatarii si un critic acerb al cheltuielilor si bonusurilor corporatiste sa beneficieze de o ceremonie care sa coste 160 de milioane de dolari, de trei ori mai mult decat cea a predecesorului sau si aceasta intr-o perioada de criza economica. Ca sa fiu rautacios pana la capat, as aminti ca mesianismul adevarat a costat numai cinci paini si doi pesti, iar cu cele douasprezece cosuri cu firimituri s-ar fi putut rezolva si o eventuala criza economica a vremurilor biblice.
     
    Ideea cu cei 1.000 de fani adevarati am regasit-o la jurnalistul american Kevin Kelly si este continuarea conceptului Long Tail, dezvoltat de Chris Anderson, redactorul- sef al revistei americane Wired. Daca Long Tail va vara pe gat, alaturi de ultimul album al formatiei preferate, si alte doua CD-uri cu trupe obscure, mia de fani va asigura succesul in cazul in care sunteti un creativ, scriitor, pictor, sculptor sau muzician (sau – zambesc – editorialist?). Un fan adevarat conduce o multime de kilometri ca sa-si asculte idolul, ii viziteaza blogul de trei ori pe zi, isi cheltuie ultimul banut pentru a cumpara un roman, sta in ploaie pentru un autograf, vine la expozitii, cumpara tricouri sau cani. Daca fanul adevarat cheltuie intr-un an 100 de dolari pentru idolul sau, artistul in cauza are un venit anual de 100.000 de dolari, o suma frumusica. Sigur ca numarul 1.000 este cumva aleatoriu luat, un pictor are nevoie de numai cateva sute de fani adevarati, in timp ce un cineast de cateva mii.Reversul medaliei este ca fanii adevarati trebuie cultivati – adica trebuie sa le vorbesti, sa-i tii in priza, sa ii asculti, sa iti respecti promisiunile si sa le respecti preferintele.
     
    Acu sa asamblam puzzle-ul cu viniluri, Obama, criza si idiotii folositori. Cumparatorii de viniluri sunt ceea ce se cheama fani adevarati – ei respecta dulceata sunetului oferit de depasitele discuri si nu numai atat. Un disc este ceva personal, o cale directa de comunicare cu artistul; fragilitatea sa impune respect si atentie in manevrare, iar pentru aceasta audiofilul este rasplatit cu un sunet de calitate maxima. Fanii adevarati pot fi mult mai multi de 1.000, daca idealul lor este suficient de generos.
     
    Inclin sa cred ca multi dintre milioanele de oameni care au trait alaturi de Obama emotiile investirii sunt, la fel ca amatorii de discuri de vinil, fani adevarati. Au batut kilometri, au asteptat rabdatori, s-au asezat la cozi, s-au bucurat.
     
    Acum depinde de presedintele american daca ii va mentine in stadiul de fani sau ii va transforma, ii va reduce la statusul de idioti folositori. Este vorba, desigur, de actiunile lui Obama, de modul in care va combate criza economica, de rezultatele sale, de felul in care va respecta sperantele populare. Si tot acest puzzle este cat se poate de actual si de aplicabil si in Romania. “Si atunci de ce n-ai scris direct despre Romania?”, veti intreba.
     
    Pai in Romania nu face nimeni nimic. Nimic care sa iste respect si cu atat mai putin fani. Iar idiotii s-au separat de cei folositori. Si nimeni nu pare sa stie ce are de facut; in schimb idiotii devin din ce in ce mai fermi, iar cei folositori din ce in ce mai dezamagiti.  

  • Radicalul de la Casa Alba

    Pe cand ma intorceam de la ceremonia de inaugurare, am vazut un vanzator afro-american care purta un tricou imprimat manual care rezuma cat se poate de bine semnificatia momentului. Scria: “Misiune indeplinita”.
     
    Dar nu trebuie sa lasam ca aceasta sa fie singura schimbare, cu atat mai putin singura mare misiune pe care o indeplinim. Acum, ca ne-am depasit biografia, trebuie sa scriem o noua pagina de istorie – una care va reseta, resuscita si revigora America. Aceasta este, pentru mine, esenta discursului inaugural al lui Obama si sper ca noi – si el, de asemenea – vom fi in stare sa-l punem in practica.
     
    Intr-adevar, chiar sper ca Obama a stat in toti acesti ani in cercul radicalului din Chicago Bill Ayers (lider al unei miscari radicale de stanga in anii ’70). Sper ca Obama este un radical, chiar daca n-o spune. 
     
    Nu un radical de stanga sau de dreapta, pentru ca acesta este un moment radical. Este un moment de desprindere de obisnuinta in atat de multe domenii. Nu mai putem sa crestem ca tara bazan-du-ne doar pe reputatia noastra, amanand solutiile dureroase la orice problema majora si spunandu-ne ca initiativele dramatice – precum o taxa pe benzina, sistemul national de asigurari medicale sau reforma sistemului bancar – sunt prea dure si “in afara jocului”. Asa ca speranta mea fierbinte despre presedintele Obama este ca el va fi la fel de radical ca momentul pe care-l traieste – si ca va pune totul in joc.
     
    Ocaziile pentru initiative curajoase si inceputuri cu adevarat noi sunt rare in sistemul nostru – in parte din cauza inertiei pe care o imprima Constitutia, cu deliberata sa separatie a puterilor, si partial din cauza modului in care banii de lobby, stirile zilnice si permanenta campanie prezidentiala conspira la un loc sa paralizeze marile schimbari.
     
    “Sistemul este construit pentru a ajunge in impas”, spune Michael J. Sandel, politolog la Universitatea Harvard. “In vremuri obisnuite, energia si dinamismul vietii americane stau in economie si in societate si oamenii privesc guvernul cu suspiciune sau cu indiferenta. Dar in vremuri de criza nationala, americanii asteapta de la guvern sa rezolve problemele fundamentale care ii afecteaza in mod direct. Sunt momentele in care presedintii pot face lucruri marete. Aceste momente sunt rare, dar ele ofera ocazia de aparitie a acelui tip de conducere care poate rearanja peisajul politic si poate redefini termenii dezbaterii politice pentru o intreaga generatie”.
     
    In anii ‘30, Marea Criza i-a permis lui Franklin D. Roosevelt sa lanseze programul New Deal si sa redefineasca rolul guvernului federal, mai spune Sandel, in vreme ce in anii ‘60, asasinarea lui John F. Kennedy si “fermentul moral al miscarii pentru drepturi civile” i-au permis lui Lyndon B. Johnson sa puna in practica programul lui privind Marea Societate, care includea reforma sistemului sanitar, legea drepturilor civile si legea drepturilor electorale.
     
    “Astfel de presedinti au facut mai mult decat sa promulge legi si programe noi”, conchide Sandel. “Ele au rescris contractul social si au redefinit intelesul termenului de cetatean. Momentul lui Obama si presedintia lui ar putea lasa urme asemanatoare.”
     
    George W. Bush si-a irosit complet momentul de dupa 11 septembrie – cel de a strange laolalta o tara intreaga pentru o profunda reconstructie interna. Faptul ca aceasta ne-a lasat adanciti in niste prapastii si convingerea cvasiunanima ca suntem la fundul acestor prapastii fac ca momentul de fata sa fie radical si sa ceara solutii radicale, incepand de la Washington. De aceea eu, ca alegator, sper ca Obama va sari si garduri, dar si ca nu va uita sa mearga si pe poarta. George Bush a fost nonconformist in unele privinte, dar a esuat in cel mai important element al misiunii sale – un management competent si urmarirea indeplinirii masurilor luate.
     
    Presedintele Obama trebuie sa decida cate garduri poate sari deodata: mari compromisuri cu privire la libertatile individuale si reforma imigratiei? Un sistem national de asigurari medicale? O noua infrastructura de energie curata? Nationalizarea si repararea sistemului nostru bancar? Vor fi toate sau doar una? Unele acum si unele mai incolo? E prea devreme sa spunem.
     
    Dar stiu urmatoarele: pentru ca o criza este o oportunitate pe care ar fi pacat s-o irosim, la fel este si un mare politician, cu un dar innascut pentru oratorie, cu o usurinta nativa de aduna oamenii laolalta si cu o tara, in special un tineret, gata sa fie pusa la treaba si sa-si faca datoria.
     
    Asa ca, in concluzie, desi e imposibil sa exageram radicalismul desprinderii de trecut care s-a infaptuit prin inaugurarea mandatului unui presedinte de culoare, este la fel de imposibil sa exageram cat de mult depinde viitorul nostru de o desprindere radicala de prezent. Dupa cum spunea Obama insusi pe treptele Capitoliului: “Vremea in care stateam inerti, cand protejam interesele meschine si respingeam deciziile neplacute a trecut cu siguranta”.
     
    Trebuie sa ne reapucam sa muncim pentru tara noastra si pentru planeta noastra in feluri cu totul noi. E deja tarziu, proiectul nu putea sa fie mai greu de atat, miza nu putea fi mai mare, dar si rasplata nu poate sa fie mai mare.

  • Semnul Fiarei

    De curand a starnit niste valuri in internet si in presa un mesaj al Parintelui Iustin Parvu, referitor la introducerea unui sistem de marcare a documentelor de identitate cu un cip care stocheaza diverse informatii personale, printre care si unele cu caracter biometric. Desigur, stilistica mesajului poate parea exotica unei generatii pentru care 666 este mai degraba “The Number of the Beast”, evocat de formatii heavy metal, decat “Semnul Fiarei” din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Insa avertismentul pe care il lanseaza este cat se poate de actual. Poate ca acceptarea un astfel de sistem de “amprentare” nu inseamna chiar sa-ti vinzi sufletul diavolului, dar e intr-adevar justificat sa ne intrebam daca acest sistem aduce prejudicii demnitatii sau libertatii noastre.
     
    Tot agitatie a produs si legea care prevede obligativitatea operatorilor de servicii de comunicatii de a pastra timp de sase luni o serie de date privind convorbirile telefonice si mesajele vehiculate prin sistemele telefonice sau prin internet (log-urile, in limbaj tehnic). Desi legea a fost votata de parlament la sfarsitul lui noiembrie (iar unii banuiesc ca aceasta perioada a fost aleasa tocmai pentru a trece neobservata), interesul publicului a tresarit abia zilele acestea, cand legea a intrat in vigoare. Desigur, legea nu prevede stocarea continutului comunicarii (ar fi si greu, si “curat anticonstitutional”), insa chiar si asa, reprezinta in mod evident o restrangere semnificativa a dreptului nostru la intimitate si la confidentialitatea pe care o credeam garantata pentru corespondenta si convorbirile private de orice fel (din pacate, limba romana nu are un echivalent convenabil pentru englezescul “privacy”, caci despre asta este vorba aici). In urma cu cativa ani, opinia publica a reactionat destul de vehement la initiativa crearii unui asa-zis “Sistem Informatic Integrat” care sa cuprinda informatii despre toti cetatenii si toate persoanele juridice din tara. Chiar daca atunci principalele obiectii aduse de organizatiile civice au fost de natura juridica si procedurala (hotararea guvernului nu a trecut prin parlament, controlul accesului la date nu era clar precizat etc.), opinia publica a receptat initiativa tot ca pe un atentat la viata privata. Pe buna dreptate, mai cu seama in conditiile anilor 2003-2004, desi explicatiile oficiale mergeau mai degraba spre binefacerile reducerii birocratiei prin reducerea redundantei dintre diverse sisteme. Mai greu de explicat este de ce era nevoie si de semnatura directorului SRI pe hotararea in cauza.
     
    Cam acestea sunt faptele si intrebarea fireasca este daca protestatarii sunt paranoici sau obiectiile lor sunt justificate. Avand in vedere protestele mult mai ample din alte tari din zona (Grecia si Serbia in special) la reglementari similare, prima ipoteza pare exclusa. Pe de alta parte, faptul ca in Statele Unite – bastionul democratiei si libertatilor individuale – functioneaza sau sunt in curs de implementare proiecte asemanatoare, pare sa sugereze contrariul. S-a argumentat ca exista legi (chiar si in Romania) care reglementeaza clar regimul datelor personale si ca acestea exclud astfel de practici, insa ambele legi (676 si 677 din 2001) prevad exceptii legate de chestiuni care privesc “securitatea nationala”. In plus, legiuitorul are si justificarea ca primele doua reglementari de care am amintit nu sunt atat opera lor, cat mai degraba obligatii pe care Romania le are in virtutea afilierilor internationale.
     
    E greu de emis o judecata transanta in legatura cu echilibrul intre securitatea tuturor si libertatile fiecaruia. Regulile conflictelor clasice au fost de mult abandonate, iar terorismul este o amenintare pentru toata lumea democratica. Poate ca noi inca nu o simtim la fel de acut, dar daca aliatii nostri care au avut de suferit au decis ca astfel de masuri sunt necesare pentru a-si proteja cetatenii, se cuvine sa le fim alaturi, pentru ca traim intr-o lume globalizata (cel putin in privinta comunicatiilor). Dar dreptate au si cei ce atrag atentia ca renuntarea la libertatile individuale (printre care si dreptul la intimitate) care ne definesc civilizatia este deja o victorie a terorismului, este o abdicare de la principiile care stau chiar la baza democratiei.
     
    Pana la urma, este democratia periclitata de renuntarea la o particica din libertatea individuala? Aici imi pot permite sa fiu mai transant: cu mult mai putin decat de cei 73% dintre concetatenii nostri care isi doresc un regim autoritar.

  • Relicve pentru noul an

    In cultul relicvelor actioneaza un soi de pulsiune pe care as defini-o drept mito-materialista, ce te face sa poti regasi ceva din puterea unei personalitati sau a unui sfant atingand parti din trupul acestuia – de altfel, o normala placere de anticar (ce il face pe un colectionar sa fie dispus a cheltui o avere nu doar pentru a detine primul exemplar editat al unei carti faimoase, ci si pentru ceea ce a apartinut unei persoane importante) si, in sfarsit (cum se intampla din ce in ce mai des la casele de licitatii americane), asa-numitele “memorabilia”, ce pot fi atat manusile (adevarate) ale lui Jacqueline Kennedy, cat si cele (false) purtate de Rita Hayworth in “Gilda”.
     
    Pana la urma exista si factorul economic: a detine o relicva faimoasa reprezenta in Evul Mediu o pretioasa resursa turistica, intrucat atragea cohorte de pelerini, la fel cum astazi atrage turiste nemtoaice si rusoaice o discoteca de provincie de langa Rimini. Pe de alta parte am vazut la Nashville, Tennessee, multi turisti veniti special pentru a admira Cadillacul lui Elvis Presley. Si nici macar nu era singura lui masina, pentru ca le schimba la fiecare sase luni.
     
    Probabil cuprins de spiritul Craciu­nului si al Epifaniei, in loc sa intru (ca toata lumea) pe internet pentru a descarca filme pornografice si fiind de felul meu capricios si bizar, am decis sa navighez pe internet in cautarea de relicve faimoase.
     
    De exemplu, acum stim ca teasta Sfantului Ioan Botezatorul este conservata in biserica San Silvestro din Roma, dar o traditie precedenta ar fi dorit-o in catedrala de la Amiens. Oricum, capul aflat in custodie la Roma este lipsit de mandibula, pusa la pastrare in catedrala San Lorenzo din Viterbo. Farfuria pe care a fost asezat capul sfantului se afla la Genova, in tezaurul catedralei San Lorenzo, impreuna cu cenusa sfantului, dar o parte din aceasta cenusa este pastrata si in antica biserica a Manastirii Benedictinelor din Loano, in vreme ce un deget s-ar afla la Muzeul Operei in Domul din Florenta, un brat in catedrala din Siena si mandibula la San Lorenzo din Viterbo. Cat despre dinti, unul se afla in catedrala din Ragusa, iar altul, alaturi de o suvita de par, la Monza. Nu se stie nimic de ceilalti 30 de dinti. Potrivit unei legende antice, ar fi trebuit ca intr-o catedrala sa fie conservat capul sfantului la varsta de 12 ani, dar n-am aflat sa existe vreun document oficial care sa confirme acest zvon.
     
    Adevarata Cruce a fost gasita la Ierusalim de Sfanta Elena, mama lui Constantin. Sustrasa de persani in secolul al VII-lea, recuperata de imparatul bizantin Heraclius, a fost mai tarziu purtata de cruciati pe campul de lupta impotriva lui Saladin. Din pacate a invins Saladin, iar crucii i s-a pierdut orice urma pentru totdeauna. Totusi, fusera deja furate diferite parti din ea. Din cuie, unul ar fi pastrat in biserica Sfintei Cruci de la Ierusalim de la Roma. Coroana de spini, conservata multa vreme la Constantinopol, a fost fragmentata cu intentia de a dona macar cate un spin mai multor biserici si sanctuare. Lancea sacra, care a apartinut lui Carol cel Mare si succesorilor sai, se afla astazi la Viena. Preputul lui Isus era expus la Calcata (Viterbo) pana cand, in 1970, parohul a raportat ca a fost furat. Posesia aceleiasi relicve a fost revendicata insa si de Roma, Santiago di Compostela, Chartres, Besancon, Metz, Hildesheim, Charroux, Conques, Langres, Anvers, Fecamp, Puy-en-Velay, Auvergne. Sangele iesit din rana de la coasta, strans de Longinus, ar fi fost dus la Mantova, dar alt sange este conservat in biserica Sfantului Sange din Bruges. Sfantul leagan se afla la Santa Maria Maggiore (Roma), in vreme ce, dupa cum se stie, Sfantul Lintoliu se gaseste la Torino. Carpele in care a fost infasat Pruncul IIsus sunt la Aquisgrana. Servetul folosit de Cristos pentru spalarea picioarelor Apostolilor se afla ori in biserica San Giovanni din Lateran, ori in Germania, la Acqs, dar nu este exclus ca IIsus sa fi folosit doua servete sau sa fi spalat picioarele de doua ori. In multe biserici sunt pastrate cositele sau laptele Mariei, inelul de nunta cu Iosif s-ar gasi la Perugia, iar cel de logodna la Notre-Dame din Paris.
     
    Moastele Regilor Magi au fost conservate la Milano, dar in secolul al XVII-lea Frederic Barba-Rosie le-a luat ca prada de razboi si le-a dus la Köln. Cu toata modestia, am povestit aceasta istorie in romanul meu “Baudolino”, dar n-am pretentia sa-i fac pe necredinciosi sa creada.

  • Anul fara dorinte

    Dorinte benigne, adica, de exemplu, un balon cu aer cald, o chitara Gretsch White Falcon cu care sa cant “La Grange” sau o motocicleta Indian Chief (…Vintage daca se poate, domnu’, cu cauciucuri cu margine alba si saua si coburii din piele bej, domnu’…) – nicio sansa sa se implineasca, nicio sansa sa ma imbolnaveasca (ca sa fac si o poezie mica). Dar, repet, imi ofereau ceva de genul “…dar daca? Pai atunci….”, o alternativa la cenusiul romanesc pe care o recomand, impreuna cu un MP3 Player cu doi giga de blues adevarat, tuturor celor care nu stau pe un morman de cash. De ce asa si de ce nu dorinte mai omenesti de genul “…sa castig un milion de coco sau un Ferrari sau un abonament pe viata la cea mai buna masa din Bamboo”? Pai chestiile astea se distribuie/distribuiau in Romania in baza unei fel de scheme Madoff, un joc piramidal al bunastarii care imi este strain; relatia mea cu tipul acesta de fericire a fost ca in banc: “…pot sa zbor pe luna? …Poti, da’ inainte fa-ti lectiile…”
     
    Ce am scris pana aici se cheama literatura.
    Mai jos e analiza economica si sociala.
    Pe scurt, e groasa. Si nimanui nu-i pasa (ca sa mai fac o poezie). Si nu numai ca nu-i pasa nimanui, dar mai citesc, inca, aprecieri savante cum ca nu e criza, ci altceva si ca vom avea crestere economica si ca deficitele se vor indrepta si o sa fie foarte bine, daca nu chiar binisor. Iar preocuparile majore ale natiei, in aceste conditii, sunt ceva numiri de ministri, modificarea constitutiei si transformarea Capitalei in statiune balneara. Nu cursul, nu somajul, nu exportul, nu creditarea.
     
    Si aceasta este numai partea vizibila a aisbergului (ca sa folosesc si un sablon), cea mai invocata in analizele specialistilor si nespecialistilor. Partea cealalta, cea neinvocata inca, este cea care ma face pe mine sa renunt la dorinte; ea se compune din experienta, comunicare si mod de actiune. De fapt din lipsa acestora. Principala problema a Romaniei este, in prezent, nu criza, nu gazele, nu Guvernul, nu constitutia si cu atat mai putin izvoarele termale din nordul Bucurestiului, ci uriasa patura de incompetenta si de lipsa de experienta care ne acopera. Si am folosit cea mai eleganta exprimare posibila.
     
    Avem ceea ce in alte tari este definita drept o elita, din administratie, business, executivi, angajati sau lideri sociali, lipsiti, nu toti dar cei mai multi, de experienta capitalista si de puterea de a se adapta coborasurilor. Mediul de afaceri s-a obisnuit sa creasca si sa castige in orice conditii si cum orice afacere falimentara nu a lasat in Romania insi cu buzunarele goale dar plini de elan pentru o noua incercare, ci niste conturi pline si vacante prelungite, numitii traverseaza acum, simplu, o perioada de panica. Planul de actiune al Guvernului il voi prezenta in paranteza urmatoare (     ), iar in privinta partenerilor sociali, am vazut un document infiorator cu asa-zise solutii, de genul “Dezvoltarea spiritului de unitate nationala in situatii de criza”… “Valorificarea resurselor minerale utile pentru dezvoltarea industriei materialelor de constructii”… “Pachet de masuri care sa stimuleze achizitia de bunuri si servicii realizate in cea mai mare parte in Romania”… “Sprijinirea puterii de cumparare a populatiei prin masuri care sa imbunatateasca modul de functionare al pietelor”.
     
    Urmeaza lipsa de comunicare, urmarea unui soi de pudoare economica. Din cauza careia conducerea unei companii nu comunica nici cu partenerii, nici cu angajatii. Cateodata un mail in care, cu cuvinte putine si simtite, se explica situatia nefericita, poate face minuni, iar o atitudine deschisa conteaza mai mult decat banii sau primele.
     
    Iar ceea ce cred eu ca este unul din pericolele majore in aceasta perioada este blocajul financiar, acumularea de arierate. Urmarea fireasca a panicii, a lipsei de comunicare si a experientei, acumularea de datorii catre furnizori sau buget sau clienti tinde sa intre din nou in actualitate, dupa ce a fost una dintre problemele majore ale deceniului trecut si a avut efecte pana in primii ani ai guvernului Adrian Nastase. In 2000 blocajul financiar reprezenta in jur de jumatate din PIB si afecta in special bugetul si companiile de stat, cu precadere furnizorii de utilitati – o perioada in care companiile prezentau frumoase profituri, dar numai pe hartie. Cresterea economica si privatizarea au redus importanta blocajului financiar, dar cred ca in urmatoarele cel mult doua luni tinerii ziaristi economici vor trebui sa se puna serios la punct cu subiectul. Extins, de asta data, in zona privata.
     
    Unii imi vor reprosa, poate, ca nu dau eu solutii. Nu-i treaba mea, cei ce dau solutii sunt votati si apar la programele de stiri. Treaba jurnalistilor este sa-i traga de maneca pe acestia; pe urma jurnalistii ar trebui sa-si cumpere cate un Gretsch White Falcon cu care sa zangane primele acorduri din “La Grange”.

  • Ultimul bal

    De la revenirea lui Steve Jobs la carma companiei Apple, Macworld a devenit cel mai asteptat eveniment al inceputului de an, reusind in ultimii ani sa eclipseze chiar si Consumer Electronic Show – un eveniment care se tine anual cam in aceeasi perioada la Las Vegas.

    Anul acesta lucrurile au luat insa o alta intorsatura, dupa ce Apple a anuntat ca este ultimul Macworld la care mai participa. Insa cand s-a anuntat ca Steve Jobs nu va mai prezenta traditionalul “keynote” – in care, conform traditiei, se anuntau produsele cele mai noi si mai revolutionare – lumea a inceput sa-si puna intrebari. Ce se intampla cu Apple? Si imediat au pornit speculatiile. Prima, si cea mai importanta, se refera la sanatatea lui Steve Jobs. In ultimele luni Jobs a aparut foarte rar in public, dar faptul ca era din ce in ce mai slab nu a scapat presei (si nici bursei).

    Se stie ca Jobs a suferit de cancer la pancreas si a fost operat cu succes in 2004, dar eventualitatea unei recidive a fost atat de mult discutata, incat Jobs s-a simtit obligat sa posteze pe situl Apple o dezmintire. Seful de la Apple spune ca sufera de un “dezechilibru hormonal” si a inceput deja tratamentul, dar recuperarea va mai dura cateva luni. Jobs a anuntat insa miercurea trecuta ca se retrage din activitate pana in iunie, pentru a-si rezolva problemele de sanatate, “care s-au dovedit mai complicate decat pareau initial”.

    O alta speculatie se refera la o eventuala colaborare intre Apple si Wal-Mart, cel mai mare retailer din lume. Daca Wal-Mart va incepe sa vanda iPhone, forta comerciala de care dispune i-ar putea permite sa-si impuna punctul de vedere in privinta ritmului in care Apple isi lanseaza noile produse. Este evident ca Wal-Mart n-ar agrea lansarea “in bloc” a noutatilor la un eveniment precum Macworld, asa ca decizia Apple de a renunta la eveniment si-ar gasi o explicatie.

    Este insa greu de inteles de ce ar accepta Apple o intelegere cu un mare retailer, in conditiile in care a investit o avere pentru a-si dezvolta propria sa retea de magazine. In fine, s-au facut si socoteli privind noile produse pe care Apple le va prezenta la Macworld. Iar cum pe piata zvonurilor nu prea s-a gasit nimic spectaculos, s-a vorbit mult despre un posibil iPhone lowend (“Nano”) iar cateva firme au si inceput sa fabrice huse.

    Pana la urma concluzia a fost ca cel mai probabil Apple va prezenta doar imbunatatiri la produsele actuale si nimic spectaculos. Glumetii au postat poze trucate in care prezentau un MacBook fara tastatura – in locul acesteia aparea o “roata”, exact ca aceea care echipeaza clasicele iPod. S-a mai emis si ipoteza ca Steve Jobs nu vrea sa-i permita lui Phil Schiller sa-si insuseasca statutul de vedeta, asa ca a amanat “adevaratele produse” pentru lunile urmatoare.

    Cea mai cuminte parere a fost ca Apple nu mai vrea sa-si grabeasca inginerii cu termene batute-n cuie si prefera sa foloseasca modalitati mai fl exibile de a anunta noile produse, unul cate unul, pe masura ce sunt perfect finisate si testate. Pana la urma, Schiller s-a achitat onorabil de sarcina, fara insa a se apropia de prestatiile lui Jobs, cu celebrele sale “one more thing” (dupa care urma marele anunt). Intr-adevar, putine noutati, mai mult variante noi la produsele existente.

    Oarecum special este faptul ca la aceasta editie partea de software a fost dominanta, cu o prezentare a viitoarei versiuni a sistemului de operare MacOS X (Snow Leopard) si cu versiuni noi ale suitelor iWork si iLife. In privinta suitei de productivitate iWork – cuprinzand procesorul de text Pages, programul de calcul tabelar Numbers si editorul de prezentari Keynote – noutatea majora o reprezinta compatibilizarea cu formatele de documente folosite de MS Office, ceea ce pare sa confirme banuielile privind o posibila portare pe Windows.

    Pe partea de divertisment, iLife vine cu varianta foarte spectaculoasa (si bine conectata la web) de iPhoto, care are acum o facilitate rara: recunoasterea fetelor. Programul de editare audio vine cu lectii pentru diverse instrumente prezentate de artisti celebri (Sting, Norah Jones si altii), iar despre iMovie (editare video) si iWeb (proiectare de pagini web) se poate spune doar ca sunt perfecte pentru amatori. Si foarte atractive.

    Si inca ceva… Magazinul online iTunes Store prezinta acum 8 milioane de piese muzicale DRM-free (fara restrictii digitale), urmand ca in curand toata oferta (peste 10 milioane de piese) sa urmeze aceeasi cale – ceea ce dovedeste ca Apple face legea in distributia de muzica online.

  • Sa fii barbat, fiule!

    Nu cred ca a existat in istoria contemporana a Romaniei – cea de dupa 1989 – un cabinet al carui sef sa aiba mai putina autoritate in fata membrilor echipei sale. N-am crezut asta nici despre Calin Popescu-Tariceanu, care numai autoritar nu parea la inceput; insa cumva fostul premier a reusit sa-si transforme porecla de Moliceanu intr-un derapaj de moment al unor contestatari care si-au calculat gresit pasii.

    Despre Emil Boc insa nu pot sa am aceeasi impresie; sa nu ma intelegeti gresit, nu ma justific cu caracteristicile fizice ale noului premier, nici macar cu atat de des invocata sa cazatura dintr-un platou de televiziune. Cred, de altfel, ca daca guvernul ar fi fost format numai din membri ai PD-L, Emil Boc ar fi fost poate un premier mai autoritar decat Calin Popescu-Tariceanu. In fata propriilor membri de partid, chiar colegi din conducere, gura lui Emil Boc silabiseste vorbele lui Traian Basescu si, oricat de departe ar fi Cotroceniul de Aleea Modrogan, nu sunt prea multi care sa intoarca o ureche surda cand e vorba de un mesaj din acea directie. Cel putin nu fatis si nu pana in pragul prezidentialelor de anul viitor.

    Revenind, insa, pentru Emil Boc lipsa de autoritate in fata propriilor membri de cabinet va veni tocmai dinspre acei membri ai guvernului care nu pot sa fie niciodata sub autoritatea sa: cei desemnati de PSD. E greu de spus de fapt macar sub autoritatea cui din PSD se afla cei sase ministri, avand in vedere ca pe vremea cand erau colegi de guvern cu actualul lor sef, Mircea Geoana, acesta abia facuse uitata adeziunea fierbinte la idealurile dreptei, marturisita lui Emil Constantinescu in 1996.

    Din acest motiv, imi pare ca ne vom intoarce la situatia din 1996-2000, cand secretul din sedintele de guvern tinea doar pana cand un ministru intalnea un jurnalist (nu cred ca puteti spune ca intre 2004-2008 acest tip de comportament a fost o regula, ci mai degraba o exceptie, mai ales dupa eliminarea din Guvern a ministrilor democrati si in special a Monicai Macovei). Cand toata lumea stie pana seara in ce fel au vorbit ministrul pentru relatia cu Parlamentul sau cel al transporturilor (nu-l vad pe Radu Berceanu rusinandu-se sa-i tina isonul lui Victor Ponta) in sedinta de guvern cu premierul, degeaba mai da purtatorul de cuvant informatii pe surse care sa afirme contrariul.

    Tocmai din acest motiv cred ca premierul Boc va avea o mare problema in a se impune si a pune in aplicare sfatul pe care l-a primit prin mass-media de la tatal sau. Pe de alta parte, asa cum am mai spus, asta nu va dezechilibra guvernul in ansamblul sau: tangoul in care s-au prins PSD si PD-L este de durata tocmai pentru ca fiecare si-a asigurat o priza cat mai buna a celuilalt, ceva foarte apropiat de imbratisarea unui boa constrictor.

    Cred, asadar, ca vom avea un guvern ce va vorbi – fie si neoficial – pe mai multe voci decat poate Emil Boc sa asculte si care ii va pune serios la incercare rezistenta la stres. Stim insa ca actualul premier poate fi acuzat de orice, mai putin de un pronuntat simt al ridicolului; prin urmare nu vad de ce copilul politic al lui Traian Basescu nu ar putea sa iasa in fata presei, cu seninatatea care i-a servit in multe ocazii, si sa mimeze convingator ca este un premier jucator si inca unul cu banderola de capitan. Asta desi mingea este evident la altii, care si-o paseaza linistiti pe deasupra capului sau. (Ma scuzati, dar aici chiar n-am gasit alta rima.)

    Stiti insa care este vestea cea buna? Tocmai aceasta evidenta slabiciune s-ar putea dovedi un atu pentru premierul Emil Boc: cine ar avea interesul sa rupa un mecanism a carui functionare nu deranjeaza decat cel mult orgoliul celui mai putin important dintre constituentii sai? PSD in niciun caz, pentru ca un Traian Basescu nu ar numi (inca mai cred asta) niciun premier social-democrat, cand poate alege un nume din pepiniera PD-L. Poate doar democrat-liberalii, insa pentru ca asa ceva sa se intample ar trebui ca undeva la orizont sa se vada foarte clar posibilitatea ca Traian Basescu sa se impiedice in cursa pentru al doilea mandat. Si vad ca deocamdata presedintele e cat de cat atent pe unde calca.

  • La ce e buna alianta PSD-PD-L

    Am impresia ca in tara asta politica se supraliciteaza la angajamente tocmai pentru ca nimeni nu are de gand sa le tina: PNL ca va continua majorarea pensiilor pana in 2012, PD-L ca nu va face compromisuri cu “Ei”, ci va servi doar pentru “Voi”, PSD ca va face de toate si va da bani la toata lumea etc. Si dupa asta, cine a votat PNL afla ca de fapt a contribuit la intrarea liberalilor in opozitie, cine a votat cu PD-L a aflat ca astfel a pus umarul la cel mai rece compromis cu putinta de imaginat (in lipsa intrarii PRM in Parlament) etc. Doar cine a votat cu PSD nu a afl at nimic, pentru ca inca nu s-au facut publice detaliile tehnice ale monstruoasei coalitii, sa se vada la cati cai verzi au renuntat social-democratii.

    Ca tot veni vorba de coalitie, sa nu credem ca nu s-a gandit nimeni niciodata la ideea unui guvern PSD-PD-L; greseala a fost a noastra, a naivilor care am considerat ca un politician, oricat de cinic, nu poate totusi sa inghita in fiecare dimineata broasca pe care seara a scuipat-o jos un alt politician cinic. Mi-l si aduc aminte pe Viorel Hrebenciuc pe la inceputul verii cum ranjea la microfonul BBC Romania – post care poate fi bucuros ca nu a mai prins si aceste vremuri – ca PSD va fi la guvernare. E drept, sforarul, strategul, combinagiul dadea atunci PSD la 40% si in coalitie cu UDMR pentru o majoritate simpla; zilele trecute, acelasi facea figuratie prin jurul mesei la care Mircea Geoana – cel despre care credeam ca nu e in stare de nimic singur – isi negocia postul de al doilea om in stat si in CSAT.

    S-ar putea sa nu ne dam seama acum, insa aceasta alianta pe care acum cateva saptamani o credeam contra naturii are potentialul de a deveni cel mai bun medicament pentru politica romaneasca, tocmai pentru ca e atat de grotesca. In primul rand, casnicia din interes a PSD cu PD-L s-ar putea sa tina mai mult decat cea din dragoste a PD cu PNL in 2004. Acum, procedurile cred ca nu vor mai fi doar litera moarta de protocol, cum au fost in 1996 si 2004, ci mecanisme de forta care se echilibreaza tocmai pentru ca fiecare isi doreste prea mult sa nu lase cine stie cat aer de respirat celuilalt.

    Asta va face ca, daca nu se vor intelege chiar ca pe roze, PSD si PD-L sa continue totusi sa guverneze, pentru ca niciunul nu va putea sa o faca fara celalalt si pentru ca ambii isi doresc la fel de mult sa nu-si piarda influenta. In al doilea rand, fraternizarea celor doi colosi va lasa spatiu de manevra liberalilor – care nici ei nu sunt cantitate neglijabila, s-o recunoastem – sa construiasca pe seama deciziilor dure pe care socul economic le va pretinde de la orice guvern. E drept, asta va insemna pentru PNL sa cultive si mai mult discursul populist, insa parca e mai bine ca spatiul frustrarilor sa fie ocupat de un partid condus de Calin Popescu-Tariceanu si Bogdan Olteanu decat de unul condus de Corneliu Vadim Tudor sau Gheorghe Becali.

    In plus, aceasta coalitie imi da sperante ca Traian Basescu de anul viitor nu va mai semana cu deloc cu candidatul Basescu din 2000 si 2004: fortat sa coabiteze cu un guvern pe langa care misuna Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase, actualul presedinte va trebui sa gaseasca, si inca repede, o partitura proaspata si cel putin la fel de atragatoare ca sa mai poata spera la al doilea mandat. Chiar daca social-democratii nu vor mai putea impune atat de usor un candidat – sa fim seriosi, sansele lui Adrian Nastase scad pe masura ce evolueaza negocierile PSD-PD-L – nu pot sa cred ca nu se va ivi in urmatoarele sase luni cel putin un contracandidat care sa-i poata sta in fata actualului presedinte.

    Iar volutele publice pe care le face Sorin Oprescu – as fi scris primarul Oprescu daca m-ar fi convins ca merita acest titlu – cred ca il pregatesc pe unul dintre acesti contracandidati. Si mai astept si altii, pentru ca specia asta nu poate sa aiba doar doua exemplare!

    In concluzie, desi am acceptat greu ideea unei coalitii PSD-PD-L, cred ca voi accepta mult mai usor efectele ei; recunosc, ma ajuta aici raceala cu care am tratat declamatiile fierbinti pe care ni le-au facut PD-L-istii pana in aceasta iarna, dar si cei patru ani aspri dinainte, din guvernarea PSD. Prin urmare, nu va asteptati sa ma arunc de pe bloc nici acum, nici altadata: am lasat definitiv in urma iluziile cand am gasit scrisoarea mea trimisa lui Mos Craciun desfacuta in dormitorul parintilor.

  • Simfonia internetului

    Admit sincer ca numele lui Tan Dun imi era necunoscut pana ieri. E un compozitor chinez a carui poveste este demna de un film. S-a nascut intr-un sat din provincia Hunan, iar pasiunea sa pentru muzica nu a fost deloc apreciata in valtoarea Revolutiei Culturale, asa ca a fost trimis scurt la cultivat orez. Dar nici aici nu s-a potolit, organizand un grup de tarani cu care improviza concerte folosind tot felul de obiecte pe post de instrumente muzicale si invatand de la acestia sa cante la diferite instrumente traditionale cu coarde.

    Poate ca Tan Dun ar fi cules si azi orezul daca nu ar fi intervenit un accident: un feribot care transporta opera din Beijing intr-un turneu prin provincie s-a scufundat in apropierea satului, iar orchestra a ramas fara o parte din muzicieni. In lipsa de altceva, au fost angajati instrumentisti locali si astfel Tan Dun a ajuns in cele din urma la conservatorul din Beijing, si de-acolo la un doctorat la Columbia University, unde a fost studentul si asistentul lui Edgar Varèse – un monstru sacru al muzicii contemporane.

    Dar povestea nu se termina aici. Muzica sa oarecum exotica, imbinand trimiteri la compozitori clasici europeni cu zgomote ambientale, instrumente neconventionale si motive traditionale chineze i-a adus succesul, adjudecandu- i – printre altele – un premiu Oscar pentru muzica filmului “Crouching Tiger, Hidden Dragon” si un premiu Grammy. A fost invitat sa compuna muzica pentru ceremonia transferului de suveranitate a statului Hong Kong (“Symphony 1997: Heaven Earth Mankind”) si tema muzicala a Jocurilor Olimpice de la Beijing, pe care sunt convins ca am ascultat-o cu totii, in interpretarea pianistului Lang Lang.

    Insa cea mai recenta provocare pentru Tan Dun a fost sa compuna “Internet Symphony No. 1 – Eroica”, care sta la baza unui proiect lansat de Google zilele trecute: YouTube Symphony Orchestra. Proiectul isi propune in prima faza sa foloseasca renumitul serviciu de partajare de secvente video pentru a recruta 100 de muzicieni din intreaga lume care sa interpreteze “Eroica” lui Tan Dun intr- un concert ce va avea loc pe scena de la Carnegie Hall la data de 15 aprilie 2009, sub bagheta dirijorului Michael Tilson Thomas (director al Filarmonicii din San Francisco). Ideea este geniala prin simplitatea ei.

    Oricine – muzician sau nu – poate descarca de pe YouTube partitura pentru un instrument la alegere si poate exersa dirijat de maestrul Tan Dun in persoana, prin intermediul unor alte secvente video, sau poate urma scurte “tutoriale” video-muzicale oferite de instrumentistii de la London Symphony Orchestra (LSO). Mai mult, candidatii pot sa foloseasca si alte instrumente sau obiecte capabile sa produca sunete sau zgomote, asa ca si daca nu stiti vioara sau oboi, dramba sau caloriferul pot fi folosite cu succes.

    Totusi, e foarte putin probabil sa ajungeti astfel la Carnegie Hall, pentru ca regulamentul pretinde aspirantilor doua filmari video, una cu fragmentul ales din simfonia internetului si una cu o prestatie ceva mai clasica. Aici intervine un juriu – format din experti de la mari orchestre filarmonice sau conservatoare de muzica – ce va tria productiile, selectia finala fiind rezervata publicului, care va putea sa- si voteze favoritii pe canalul dedicat de YouTube proiectului (symphony). In afara de concertul propriu-zis, cei de la LSO vor asambla o versiune colaborativa a simfoniei lui Tan Dun, pe baza secventelor postate. Insa ceea ce-si doresc organizatorii cel mai mult este ca utilizatorii sa interactioneze, sa colaboreze, sa invete unii de la altii, sa largeasca cadrul proiectului si, poate, sa starneasca si altor utilizatori pasiunea pentru genuri de muzica mai putin populare.

    Este de notat interesul pe care proiectul lansat de Google l-a provocat. Si nu doar printre participanti (la doua zile de la anunt sunt deja postate numeroase filme), ci mai ales printre mari nume ale muzicii si industriei muzicale. Partenerii proiectului provin din 23 de tari, iar printre ei se numara personalitati marcante (de pilda Valeri Gherghiev), orchestre si filarmonici, institutii cu prestigiu (cum este BBC) si, desigur, sponsorii care vor suporta costurile.

    Poate ca putini dintre cei care vor participa la acest proiect vor ajunge sa cante pe marile scene ale lumii, desi organizatorii nu exclud sansa de a descoperi muzicieni extraordinari. Dar este cert ca un muzician talentat nu mai are nevoie de sansa ca un feribot sa se scufunde pe langa satul sau pentru a iesi in lume.