Author: adison

PAREREA BANCHERILOR

BUSINESS Magazin a cerut analistilor si dealerilor din bancile comerciale sa prognozeze acum, la jumatatea anului, cat vor fi euro si dolarul la 30 decembrie 2006, urmand ca la stabilirea rezultatelor sa fie luate in calcul cu prioritate raspunsurile care au prevazut cursul euro si al dolarului intr-un interval de 0,5 lei. Raspunsurile au fost urmatoarele:

Banca	RON/euro	RON/dolar
Alpha Bank	3,50-3,55	NA
BCR	3,50-3,55	2,88-2,93
Carpatica	3,42-3,47	2,73-2,78
Finansbank	3,48-3,53	2,65-2,70
HVB Bank	3,49-3,54	NA
ING Bank	3,43-3,48	NA
OTP Bank	3,47-3,52	NA
Raiffeisen Bank	3,58-3,63	2,65-2,69
Volksbank	3,50-3,55	2,65-2,70
Unicredit	3,48-3,53	2,83-2,88

Jocul previziunilor de curs pe sase luni, inceput de BUSINESS Magazin in iunie anul trecut, a produs pana acum rezultate destul de curioase. In ianuarie 2006, la primul bilant, am vazut ca nici una dintre bancile solicitate sa faca prognoze n-a nimerit cotatiile de la 30 decembrie 2005, de 3,6771 lei/euro, respectiv 3,1078 lei/dolar. La acea vreme, singura banca a carei estimare s-a apropiat de ceea ce avea sa se intample a fost, pentru euro, cea a Raiffeisen Bank, cu 3,68 lei/euro. Acum, comparand la jumatatea anului ceea ce au estimat bancile in ianuarie, situatia e cu totul diferita. Cursul de la 30 iunie, de 3,5686 lei/euro, a fost aproximat de mai multe banci. Chiar si pentru cursul de 2,8068 lei/dolar a existat o potriveala – drept e insa ca pentru raportul cu moneda americana previziunile au fost mai putine.

Banca	RON/euro	RON/dolar
ABN Amro	3,42	N/A
Alpha Bank	3,55-3,6	2,8-3,0
Banca ComercialA Tiriac	N/A	N/A
Banca RomaneascA	3,56-3,59	2,89-2,99
Banca Transilvania	3,4	2,75
Bancpost	3,5	3,02
BCR	3,55	N/A
BRD-GSG	3,57-3,60	N/A
Carpatica	3,55	2,91
Ceska Sporitelna (analist extern)	3,2	N/A
FiNAnsbank	3,51	2,8
Raiffeisen Bank	3,5-3,6	2,9-3,0
Unicredit	3,57-3,59	N/A
Volksbank	3,25-3,60	2,65-3,00

Aceasta dovedeste ca bancile au asimilat noua conjunctura monetara si valutara, a carei schimbare s-a consumat, in cea mai mare (si cea mai dramatica) parte, de-a lungul lui 2005, nu pe parcursul lui 2006.

July 11, 2006

DOUA PUNCTE NEVRALGICE

Majoritatea bancherilor care au formulat pentru BUSINESS Magazin previziuni de curs cred ca majorarea deficitului de cont curent, ca efect al decalajului in crestere dintre importuri si exporturi, este una din cele mai mari amenintari la adresa stabilitatii monedei. Astfel incat estimarea cifrei de deficit, raportata la nivelul prevazut de autoritati pentru acest an, de 8,5% din PIB, devine un pariu semnificativ in sine pentru determinarea cursului de schimb pentru restul anului 2006. De cealalta parte, un leu depreciat nu mai poate functiona ca parghie de dezinflatie, astfel incat bancherii care cred ca dezechilibrul extern se va adanci au si previziunile cele mai pesimiste despre cifra de inflatie in luna decembrie (fata de decembrie 2005). Mai ales ca despre incadrarea in tinta initiala de inflatie de 5% pentru 2006 nu mai vorbeste nici BNR, care in ultima vreme a insistat pe o prognoza de 6,8%.

FLORIN CITU, ING BANK: Considera ca anul 2006 se va incheia cu o inflatie de 7,3% si un deficit de cont curent de 10,6% din PIB.

IONUT DUMITRU, RAIFFEISEN BANK: Previziunea sa pentru inflatia decembrie/decembrie este de 6,8%. In ceea ce priveste deficitul de cont curent, estimarea este de 8,8 mld. euro la sfarsitul anului sau 9,3% din PIB.

VLAD CURTEANU, FINANSBANK: Nivelul inflatiei, care poate atinge 6,9-7% la sfarsitul anului, va determina mentinerea randamentelor pentru plasamentele monetare in lei la un nivel atractiv.

GABRIEL TINTA, UNICREDIT: Estimeaza o evolutie regresiva a inflatiei lunare spre nivelul anual pentru 2006 de 6,9% si continuarea tendintei de crestere a deficitului de cont curent in a doua jumatate a anului.

ALPHA BANK: Reprezentantii Alpha au in vedere pentru decembrie 2006 o inflatie de 6,4% si un deficit de cont curent de 9,8-10,6% din PIB.

CRISTINA LAZARIU-PRUNDUS, HVB BANK: Presiunile inflationiste se vor mentine in continuare, astfel incat este posibil ca in decembrie 2006 sa se ajunga la o inflatie de 7,2%.

LUCIAN ANGHEL, BCR: Estimeaza ca rata inflatiei decembrie/decembrie se va situa in intervalul 6,25-6,75%. Pentru 2006 este posibil un nivel al deficitului de cont curent raportat la PIB de circa 8,5-9,5%, in conditiile in care deteriorarea inregistrata in prima parte a anului ar putea continua, dar intr-un ritm mai lent.

LIVIU ENACHE, OTP BANK: Inflatia decembrie/decembrie va atinge 6,4-7,4%, in timp ce deficitul de cont curent se va situa in intervalul 9-9,4% din PIB.

LUCIAN NICOARA, CARPATICA: Isi mentine previziunile mai vechi legate de inflatia decembrie/decembrie, despre care considera ca se va incadra intre 6% si 6,5%.

July 11, 2006
Cu spatele la zid

Daca actiunile scad, da compania in judecata, spunea cu ceva vreme in urma Kirk Kerkorian, unul dintre investitorii miliardari ai Americii. Un sfat pentru altii, se vede, de vreme ce Kerkorian insusi a gasit ca are mai multe sanse de castiga de pe urma investitiei la General Motors daca pune la punct un plan prin care nu-i exclus sa schimbe cu totul actualul management.

Prin doua scrisori pe care le-a trimis in ultima zi din iunie – una catre managementul Renault-Nissan, cealalta catre cel al General Motors, la care detine 9,9% din actiuni – Kirk Kerkorian a intors pentru a doua oara pe dos Detroitul. Daca lucrurile vor merge cum si-ar dori el, General Motors (GM) ar urma sa devina parte a aliantei Renault-Nissan, si asa s-ar naste un parteneriat care ar controla un sfert din productia mondiala de automobile.

Lucrurile au avansat rapid de cand Kerkorian a trimis cele doua scrisori: vinerea trecuta GM si-a dat acordul formal, in urma unei sedinte a boardului, pentru inceperea discutiilor, iar pana la sfarsitul lunii va avea loc si o prima intalnire intre cei doi CEO ai companiilor: de o parte managerul-star Carlos Ghosn, din partea Renault-Nissan, si de cealalta Richard Wagoner, ale carui planuri, metode si rezultate nu mai sunt pe gustul lui Kerkorian, cel mai mare investitor individual de la GM. Intalnirea va avea loc la Bruxelles, potrivit Financial Times, dar o data nu a fost inca fixata – sau daca a fost totusi stabilita, in presa n-a transpirat nimic.

Producatorii auto americani nu l-au iubit niciodata prea mult pe Kirk Kerkorian. Atunci cand a intrat in afaceri cu automobile, in 1990, nu stia mai nimic despre cum functioneaza una dintre industriile-simbol ale Americii, asa ca nimeni nu l-a privit cu respect – sau macar cu simpatie. S-a amestecat in afacerile auto din Detroit tarziu, in 1990 – avea deja 73 de ani -, cand unul dintre executivii Chrysler, Lee Iacocca, l-a convins pe batranul miliardar de origine armeana sa-si bage banii in producatorul de automobile, in ciuda necazurilor financiare ale companiei. Au urmat cinci ani in care Kerkorian a cumparat cu harnicie actiuni Chrysler, ajungand la un pachet de 14% pana in 1995. Compania redevenise profitabila intre timp, multumita noii generatii de SUV-uri si masini de familie, dar Kerkorian gasea in continuare ca pachetul lui de actiuni e subevaluat: investise 1,4 miliarde de dolari si vroia sa aiba un cuvant de spus in managementul Chrysler, asa ca a purces la una dintre cele mai agresive tentative – esuate, in cele din urma – de a prelua controlul companiei.

Detroit-ul a privit cu indignare, pe atunci, incercarile lui Kerkorian de influenta destinul Chrysler. Producatorul american avea sa fuzioneze pana la urma, cu consimtamantul lui Kerkorian, cu Daimler-Benz – companie pe care miliardarul american a sfarsit prin a o da in judecata; dar asta e o alta poveste. Pentru industriasi, era de neconceput ca un baiat din showbiz care si-a facut averea in Las Vegas – construind hoteluri si cazinouri ori cumparand si vanzand in mod repetat studiourile MGM – sa faca regulile intr-o industrie care statuse la temelia capitalismului modern american. Din perspectiva Detroit-ului, Kerkorian n-avea nici un fel de substanta ori active – doar bani. Din perspectiva Chrysler, era o ofensa: cei de-acolo nu credeau ca oricine care are bani poate conduce o companie auto, comenta pentru presa americana David Cole, sef al catedrei de transporturi de la Universitatea Michigan.

Cu incercarea de a impinge acum GM in alianta cu Renault-Nissan, Kerkorian e la a doua aventura in industria auto, si ostilitatea fata de tentativa de amestec a unui miliardar din Las Vegas in industrie s-a mai potolit. Desi in esenta, constata analistii, nimic nu s-a schimbat prea mult: Kerkorian e acelasi miliardar de Las Vegas care si-a facut averea din cazinouri, iar intentia lui pare si acum, ca si in anii 90, aceea de a controla, intr-un fel sau altul, managementul General Motors.

Planul lui Kerkorian suna de fapt cam asa: daca tot ai dat 1,68 miliarde pe 9,9% dintre actiunile celui mai mare producator de automobile din lume si acesta a avut pierderi de 10,6 miliarde de dolari pe 2005, nu e cazul sa mai astepti sa vezi daca planul de restructurare despre care vorbeste managementul va da roade. Mai bine incerci sa schimbi managementul, eventual sa aduci un CEO care a demonstrat deja ca stie cum sa transforme, in cativa ani, un producator auto falimentar intr-unul care-si incanta actionarii la fiecare raportare trimestriala.

Si nimeni nu s-ar putea potrivi mai bine cu acest rol decat Carlos Ghosn, CEO al Renault-Nissan. Tehnic vorbind, Kerkorian ar vrea ca Renault-Nissan sa cumpere 20% dintre actiunile GM: asta ar insemna, mai intai, o infuzie de circa 3 miliarde de dolari in GM, in schimbul actiunilor (putin, daca luam in calcul ca Fiat a platit in martie 2000 circa 2,5 miliarde de dolari pentru 5% din actiunile GM). Dar mai important ar fi altceva: Renault-Nissan, prin Carlos Ghosn, va avea un cuvant de spus in carmuirea GM. Pentru ca nici unul dintre analistii citati de presa in ultima saptamana nu crede ca Ghosn s-ar multumi vreodata cu un rol simbolic in conducerea GM, ori ca Renault-Nissan si-ar putea permite un joc pasiv. Ghosn va cere control absolut, paria saptamana trecuta un analist de la Morgan Stanley.

Pe scurt, cele 20% ale Renault-Nissan, alaturi de cele 9,9% ale lui Kerkorian, ar constitui un nou centru de putere la GM. Unul care, in cea mai cuminte dintre variante, ar promova alte metode decat cele ale actualului CEO al companiei, Richard Wagoner, si ar face sa paleasca votul de incredere pe care acesta l-a primit din partea board-ului in primavara, dupa ce reprezentantul lui Kirk Kerkorian si-a exprimat in mod public admiratia fata de felul in care Ghosn a rentabilizat Nissan. O declaratie printre ale carei randuri observatorii au citit, de altfel, o fatisa nemultumire fata de Wagoner. Varianta preferata de Kerkorian suna insa, cel mai probabil, altfel: lucrurile s-ar aranja de minune daca Ghosn insusi ar prelua cu totul fraiele GM.

Un analist de la Morgan Stanley, Adam Jones, comenta saptamana trecuta pentru Reuters ca Ghosn e un agent al schimbarii care ar putea zgudui cultura Detroit-centrica a General Motors.

Riscul e sa-l pierdem pe Carlos Ghosn in Detroit, spunea el. Drept argumente aducea toate lucrurile pe care acesta le-a facut la Nissan: a preluat in 1999 o companie in pragul falimentului, cu datorii nete de 12,2 miliarde de dolari si vanzari in scadere pe toate pietele, a redus costurile cu 20% anual in primii trei ani si cu cate 15% in cei care au urmat (asta insemnand, printre altele, fabrici inchise si peste 12.000 de concedieri), a lansat noi modele, care i-au adus cresteri de vanzari si, mai apoi, profituri record. Asa a ajuns Nissan un success-story etalon al industriei si Ghosn un cost-cutter adorat de investitori, o celebritate in toata puterea cuvantului. Au contribuit la asta, poate, si povestile despre el: Ghosn e nascut in Brazilia, crescut in Liban, educat mai intai de iezuitii francezi din Liban si mai apoi in Franta, isi petrece buna parte din timp prin avioanele care-l plimba de la o sedinta la alta intre Japonia, Franta si SUA, intalnindu-si cei patru copii si sotia – care are un restaurant, My Lebanon, in Tokyo – dupa un program pe care toata lumea il gaseste imposibil.

Dar Ghosn nu si-a incheiat misiunea odata cu salvarea Nissan, acum al doilea producator japonez de automobile. A venit si vremea Renault, pentru care Ghosn a dezvaluit in februarie un plan de relansare care ar urma sa dureze pana in 2009 – si care presupune cresterea vanzarilor, masini mai atragatoare si mai ieftine si, dupa toate astea, reintoarcerea pe piata americana.

Orice om cu mintea intreaga s-ar intreba daca Ghosn chiar mai are timp si pentru General Motors, asa cum isi doreste Kerkorian. Pe de alta parte, nu e deloc obligatoriu, spun observatorii, ca alianta pe care si-o viseaza miliardarul american sa duca neaparat la un post de CEO pentru Ghosn. Cele 20% pe care ar urma sa le cumpere Renault-Nissan pot insemna 1-2 locuri in board, nu si functia de CEO. Iar daca nu controlezi managementul cum se cuvine, nu ai un cuvant de spus nici in departamentele de operatiuni, financiar, inovatie, nu poti reduce costuri, inchide fabrici, crea noi modele si nici nu poti obtine sprijinul sindicatelor. La Nissan, Ghosn a reusit si pentru ca si-a tinut mainile pe toate manetele – si asta o stie oricine.

Parerile celor care comenteaza pe marginea unei posibile aliante intre cele trei companii auto sunt impartite. Saptamana trecuta, inainte ca GM sa decida inceperea discutiilor cu Renault-Nissan, Osamu Suzuki, CEO al Suzuki Motor Corp., spunea ca GM isi poate reveni si singura, sub conducerea lui Wagoner: Cred ca dl. Wagoner e perfect capabil sa reconstruiasca GM. Declaratia e explicabila si prin alianta dintre GM si Suzuki, care a ramas valabila, desi in martie GM a vandut mare parte din pachetul de 20% pe care il avea la producatorul japonez, pastrand doar 3%.

Intrebat ce parere are despre o eventuala alianta tripartita, presedintele DaimlerChrysler AG, Dieter Zetsche, spunea la o conferinta de presa: Cu siguranta ca nu ne e teama. Zetsche adauga ca aliantele si fuziunile nu aduc beneficii imediate – facand cel mai probabil referire chiar la compania pe care o conduce, o fuziune care a dat rezultate indoielnice pana acum – dar fara a mai face vreun comentariu pe marginea unei aliante Renault-Nissan-GM.

Ministrul francez al industriilor, Francois Loos, a fost mai explicit, declarand in cadrul unui interviu acordat unei televiziuni franceze ca trebuie sa fim extrem de prudenti – statul francez detine un pachet de 15% la Renault si n-ar vedea deloc cu ochi buni o mutare a atentiei lui Ghosn de la Renault spre GM. Acestea sunt insa declaratii oficiale. Dincolo de ele, toata lumea evalueaza posibilele beneficii pe care cele trei companii le-ar avea de pe urma aliantei. Inca inainte ca GM sa decida, vinerea trecuta, sa inceapa discutiile cu Renault-Nissan, un cotidian japonez de afaceri, Nihon Kenzai, scria ca Nissan si Renault ar fi interesate sa coopereze cu GM in trei privinte: procurarea de piese si componente, tehnologiile de mediu si tehnologiile de securitate. Un purtator de cuvant al Nissan s-a grabit sa precizeze ca ceea ce au scris jurnalistii japonezi sunt doar niste speculatii, dar analistii cred ca varianta acreditata de cotidianul din Tokyo e plauzibila si ca ar ajuta toate cele trei companii sa mai taie din costuri, mai ales din cele cu cercetarea si dezvoltarea.

In plus, Renault s-ar putea intoarce astfel mai devreme decat isi programase pe piata americana, de pe care a iesit in 1987, cand si-a vandut o subsidiara, American Motors Corp., catre Chrysler. In Europa, insa, Renault ar putea avea probleme cu Opel, subsidiara europeana a General Motors; Ghosn a fost intrebat de presa franceza cum va putea vari doua sabii in aceeasi teaca – ca raspuns, s-a declarat increzator, asigurand si investitorii Renault (cam acriti de perspectiva ca s-ar putea ocupa mai mult de noua jucarie GM), ca planul de revitalizare a Renault ramane, indiferent de situatie, prioritatea sa.

Indiferent ce se va intampla, daca alianta gandita de Kerkorian si Ghosn va fi pecetluita, Renault-Nissan-GM ar pune presiune asupra tuturor producatorilor auto: va avea vanzari cumulate de 327 mld. dolari anual si o productie anuala de 14,3 milioane de automobile si camioane. Avand o forta de negociere crescuta, Renault-Nissan-GM va putea obtine si preturi mai mici pentru componente, ceea ce ar duce la reduceri serioase de costuri. Daca insa GM a acceptat discutiile cu Renault-Nissan doar pentru a castiga timp si acestea nu vor duce la o alianta, e de asteptat ca Kerkorian, cunoscut drept un investitor imprevizibil, sa caute alti parteneri – de exemplu Toyota, Honda sau BMW – care s-au mai aliat cu GM in trecut; The New York Times estima saptamana trecuta ca miliardarul american va continua sa faca presiuni la GM prin reprezentantul sau Jerome York, asa cum a facut si la inceputul anului, cand a cerut sa se injumatateasca dividendele si sa se reduca salariile in board si top management. Relatia dintre Jerome York si Kirk Kerkorian e veche. Fost director financiar al IBM si al Chrysler, York e acum reprezentantul Tracinda Corp., compania lui Kerkorian, in boardul GM. In termeni financiari, York e parte a unui contract prin care primeste, dupa cum scria Newsweek anul trecut, 50.000 de dolari lunar de la Kerkorian, plus cheltuieli, chiar daca e vorba de inchirieri de avioane cu 4.200 de dolari ora. In plus, potrivit contractului citat de Newsweek, York ar urma sa primeasca 4% din profitul pe care pachetul de actiuni al GM detinut de Kerkorian il genereaza, bani platibili, insa, abia la expirarea acestuia, in aprilie 2009.

Una peste alta, planul lui Kerkorian, indiferent de deznodamantul discutiilor Nissan-Renault cu GM, pune o teribila presiune pe Richard Wagoner, managerul corporatiei americane. S-ar putea sa nu existe niciodata un «deal» cu Renault… S-ar putea doar (ca actiunea lui Kerkorian – n.r.) sa catalizeze schimbarea la GM, era de parere saptamana trecuta un analist al pietei auto, John Casesa, citat de MSNBC. Cu atat mai mult cu cat schema noului actionariat nu asigura, la nivel teoretic, controlul Renault-Nissan in GM.

Dar asta nu inseamna ca industria auto americana isi va vedea de drum netulburata, ca si cum planul lui Kerkorian n-ar fi existat. Oricum Detroit-ul e iritat de acest batran investor care nu mai are nici timp, nici rabdare. A doua zi dupa ce propunerea lui Kerkorian a fost facuta publica, Detroit Free Press, principalul cotidian din oras, anunta miscarea cu litere de-o schioapa, din cele folosite in cazuri de razboi ori catastrofe naturale. Un profesor de business la Universitatea din Maryland, Peter Morici, comenta intr-un articol din presa locala ca miliardarul Kerkorian nu e Warren Buffett, facand referire la atentia cu care finantistul din Omaha, aflat pe locul al doilea in topul Forbes al celor mai bogati oameni din lume, a cautat companii in care sa investeasca si a asteptat rabdator profiturile. Kerkorian nu rezolva problemele. El vede oportunitati pentru valoarea pe care acestea o au, dar nu lasa companiile in pace sa se dezvolte, a adaugat Morici, comentand ca metodele lui neortodoxe tulbura managementul companiilor, in loc sa-l lase sa-si vada de treaba. Companiile, spunea Morici, nu sunt cu nimic mai bune dupa aventurile in care Kerkorian le impinge.

Cei mai multi analisti sunt insa de acord ca, vrand-nevrand, GM nu-si va mai putea respecta itinerariul fixat. Daca planul lui Kerkorian se va materializa, GM va trebui fie sa tina cont de ideile lui Ghosn, fie sa-i cedeze managementul cu totul. Daca nu, va trebui sa accelereze restructurarea si sa pareze orice eventuale lovituri de aceeasi natura ale batranului miliardar. Asa ca indiferent ce va aduce intalnirea Ghosn-Wagoner, lucrurile nu pot ramane ca inainte ca investitorul-grenada Kerkorian sa fi scris cele doua scrisori care au intors Detroit-ul pe dos.

July 11, 2006
Cina pentru trei

Nu e clar cum s-a nascut planul lui Kerkorian pentru alianta tripartita Renault-Nissan-GM, dar presa a vorbit despre o intalnire pe care acesta ar fi avut-o in luna mai cu Carlos Ghosn, CEO Renault-Nissan, urmata de o alta, luna trecuta, in Nashville, orasul in care de altfel se afla si sediul central al Nissan pentru America de Nord. Acolo, cei doi au luat cina si au discutat proiectul unei aliante care ar urma sa controleze aproape un sfert din piata auto mondiala. Iata principalele evenimente care au precedat planul lui Kerkorian:

29 NOIEMBRIE 2005: GM anunta un plan de restructuare care include inchiderea a 12 fabrici in America de Nord si reducerea a 30.000 de locuri de munca.

29 DECEMBRIE 2005: Actiunile General Motors ating 18,33 dolari, cel mai mic pret din ultimele doua decenii.

26 IANUARIE: GM anunta pierderi de 8,6 mld. dolari in 2005 si scaderea cotei de piata in SUA.

6 FEBRUARIE 2006: Consilierul lui Kirk Kerkorian, Jerome York (foto), se alatura boardului GM, ca reprezentant al miliardarului american, care detine 9,9% din actiunile GM.

7 FEBRUARIE 2006: General Motors isi injumatateste dividendele, reducandu-le pentru prima data in ultimii 13 ani, o masura ceruta de Kerkorian.

16 MARTIE 2006: Compania isi revizuieste rezultatele finaciare pentru anul 2005: pierderile inregistrate ajung la 10,6 miliarde de dolari, cu 2 miliarde de dolari mai mult decat se anuntase anterior.

31 MARTIE 2006: Un tribunal federal aproba intelegerea dintre GM si sindicatul United Auto Workers (foto), care ii permite corporatiei americane sa economiseasca anual 1 miliard de dolari in costuri prin ajustarea planurilor de asigurari de sanatate pentru pensionari.

3 APRILIE 2006: GM consimte sa vanda 51% din institutia sa financiara, General Motors Acceptance Corp. (GMAC), catre un consortiu condus de fondul cu capital de risc Cerberus Capital Management in schimbul a peste 14 mld. dolari.

26 IUNIE 2006: General Motors anunta ca peste 35.000 de munictori – aproape o treime din forta de munca – au acceptat pachetele compensatorii. Masura face parte din planul lui Wagoner de reducere a costurilor.

30 IUNIE 2006: Tracinda Corp., compania de investitii a lui Kirk Kerkorian, anunta GM ca Nissan Motor Corp. si Renault SA sunt receptive fata de un parteneriat tripartit si cere celui mai mare producator auto al lumii sa formeze un comitet care sa analizeze aceasta posibilitate.

7 IULIE 2006: Boardul General Motors Corp. aproba formal inceperea discutiilor preliminare pentru o alianta tripartita cu Nissan Motor Co. Ltd. si Renault SA.

July 11, 2006
GM in cifre

Majoritatea observatorilor se intreaba daca Carlos Ghosn de la Nissan ar putea face pentru GM mai mult decat actualul management. Spre deosebire de Nissan, GM are intelegeri impovaratoare cu sindicatele.

GM, de exemplu, poate inchide fabrici, dar nu poate concedia muncitori – ei merg la o banca de forta de munca, isi iau salariile si beneficiile chiar daca nu fac nimic. Wall Street-ul estimeaza ca acest program costa GM circa 600 mil. $ anual.

25 MIL. $ Pierderile pe care Kerkorian le-a inregistrat cu cele 56 mil. actiuni GM; din mai anul trecut, acesta a investit circa 1,68 mld. $, dar actiunile GM raman sub cotatia medie de 30,1 $ la care a cumparat.

3,5% Cota de piata pe care GM a pierdut-o anul trecut in America de Nord din 2003, cand Richard Wagoner a preluat compania

20% Reducerea planuita a capacitatilor de productie ale GM pana in 2008, care ar implica si reducerea cu o treime a fortei de munca, potrivit planului lui Wagoner

17 MLD. $ Valoarea GM in momentul anuntului unei posibile aliante, potrivit cotatiilor din ziua respectiva, mai mica atat decat cea a Renault (31 mld. $), cat si cea a Nissan (49 mld. $), desi GM vinde mai multe masini decat alianta Renault-Nissan

14,2% Cota de piata a GM, care e amenintata de Toyota, cu 13,8%; in cazul unei aliante, Renault-Nissan-GM ar avea o cota de piata cumulata de 23,7%, potrivit CSM Worldwide; in Europa, alianta ar avea o cota de 23% si in SUA de 32,5%

20% Pachetul pe care Renault si Nissan l-ar detine la GM in cazul in care se va aplica planul lui Kerkorian (cate 10% fiecare); in prezent, Renault detine 44,4% la Nissan, iar compania japoneza are 15% din actiunile Renault.

July 11, 2006
Platiti la supermarket cu demagogie si populism

Romanii considera ca astazi traiesc mai prost decat in octombrie 2005 si devin din ce in ce mai pesimisti in legatura cu viitorul lor. Este una dintre concluziile ultimei cercetari facute de Institutul de Sondare a Opiniei Publice Gallup Romania.

Ponderea celor care cred ca vor trai mai prost peste un an a crescut cu 7% din octombrie pana acum, ajungand la 25%. Dintre cei intervievati, 54% cred ca lucrurile merg intr-o directie gresita, doar 37% afirmand ca directia este buna. Romanii cred ca cele mai mari probleme ale tarii sunt lipsa locurilor de munca si nivelul preturilor.

La polul opus, angajarile facute in ultimul an in comert, IT, banci, chiar la stat, au dus numarul salariatilor din economie la cel mai ridicat nivel din noiembrie 1999 incoace, adica 4,59 milioane de persoane. In 2002, numarul de salariati cu forme legale, care pot fi prinsi in statistica, a fost de 4,3 milioane. In 1999, numarul de salariati era de 4,67 milioane, dar in 2001 s-au deschis granitele. Estimarile indica faptul ca in acest moment circa 2 milioane de romani lucreaza in strainatate. Romania a recuperat incet, incet pe piata fortei de munca, dar a si dat oameni la altii.

Saptamana trecuta, compania americana Accenture, specializata in servicii de consultanta in management, solutii tehnologice si outsourcing, a anuntat ca va deschide un centru in Bucuresti, unde trebuie sa angajeze 1.000 de oameni. Petrom, cea mai mare companie din Romania, face un centru nou-nout in care sa lucreze 1.200 de oameni. Alti 50.000 de romani vor lucra in call-centere in urmatorii 5-10 ani. Daca 1.000 de oameni nu va spun nimic, ganditi-va ca asta inseamna ca intr-un an, la un salariu mediu net de 400 de euro, in contul statului intra 3 milioane de euro din impozitul pe venit si din contributiile la asigurari sociale. Cu 3 milioane de euro se pot face fara probleme doua scoli sau o treime dintr-un spital. Alaturi de Accenture si Petrom sunt multe alte companii care intra pe piata si sunt intr-o lupta feroce de head-hunting. Ganditi-va ca sunt romani care au ajuns sa refuze salarii de 5.000 de euro net pe luna, fara bonusuri. Deci, pe de o parte, romanii spun ca lipsa locurilor de munca este cea mai mare problema; pe de alta parte, numarul de angajati urca, iar numarul companiilor care vor sa intre pe piata si au nevoie de oameni este in crestere.

Preturile nu mai cresc ca in urma cu un deceniu, nici macar ca acum un an, iar inflatia se masoara cu o singura cifra. Lupta la sange de pe piata supermarketurilor a dus la temperarea cresterii preturilor la produsele alimentare. Doar utilitatile mai urca in nestire. Scaderea dobanzilor la credite a dat posibilitatea poporului sa-si vada visul cu ochii, sa-si schimbe televizorul si masina de spalat.

Cota unica a lasat bani in buzunarele oamenilor. Chiar si 500.000 de lei in plus la salariu pe luna inseamna o rata la televizor si aragaz. De la 2 milioane de lei pe luna in plus vorbim de o rata la masina. Salariile au urcat mai mult decat plusul din cota unica, pentru ca in piata au intrat si alti jucatori care au ridicat preturile ca sa atraga oameni de la concurenta. Numai saptamana trecuta, Cosmote a spus ca a recrutat cativa manageri de la Orange si Vodafone. Iar salariul oferit acestora, ca sa plece dintr-un loc sigur, stabil, cu nume, intr-o companie care incearca sa-si faca loc, sigur nu a crescut cu numai 10%. Acesta este doar un exemplu. Perceptia oamenilor despre ceea ce se intampla in economie nu este sustinuta de datele reale. Economia se misca pe bune. Atunci de ce romanii sunt pesimisti? De ce cred ca la anul vor trai mai prost?

Economia merge bine, dar tara merge prost? Da! Economia este condusa acum, in cea mai mare parte, de privati, de investitori, oameni de afaceri. Iar tara e condusa de politicieni. Problema nu-i in economie, ci acolo sus, unde se ciocnesc planetele: presedinte si premier, cu taberele de rigoare.

Premierul Tariceanu nu stie sa vanda ceea ce se intampla real in economie, ceea ce se construieste, ceea ce poate fi sustinut cu date reale, nu cu vorbe, iar presedintele Basescu este un populist, care se plange de premier ca si cum aceasta guvernare nu-i apartine. Pai cum sa nu spuna romanul in sondaje ca tara merge intr-o directie gresita, cand presedintele spune, peste tot pe unde apuca, ca este dezamagit de premier, pe cand cresterea economica este in primul trimestru de 6,9%, iar numarul de salariati angajati legal este la cel mai ridicat nivel din ultimii sase ani?

Afirmatiile presedintelui nu sunt sustinute de date reale! Sunt din burta, cum se spune. Dar ce ramane in mintea romanilor? Ca se traieste mai prost!

Daca as putea, as introduce o noua moneda: demagogia si populismul. Sa plateasca presedintele Basescu in aceasta moneda poporul, ca-i o tiparnita de bani, iar poporul sa se duca la supermarket, sa-si umple cosul si sa vada daca in viata reala accepta cineva acesti bani. Fiti realisti!

July 11, 2006
Rapsodii de vara

A trecut intai o boare pe deasupra viilor si-a furat de prin ponoare puful papadiilor. Mai apoi, o cotofana a facut senzatie. Cica in ruptul capului presedintele Basescu nu-l va mai accepta pe Calin Popescu-Tariceanu in postura de premier intr-o noua configuratie parlamentara.

Disciplinat din fire, Emil Boc a confirmat si el, piezis, informatia: conform presedintelui PD, intre ex-premierul Nastase si actualul prim-ministru Tariceanu ar fi greu de stabilit o ierarhie valorica. Cu alte cuvinte, atat ruptura dintre palate, cat si cea intre partidele Aliantei n-ar mai putea fi carpita din cauza nepotrivirii de caracter. Abia dupa ce corabiile au fost incendiate, iar cenusa lor risipita in cele patru colturi ale mass-media a intervenit si ceea ce in limbajul popular se numeste mintea romanului de pe urma. S-o ascultam.

La viitoarele alegeri – fie ele anticipate sau la termen – electoratul va vrea sa stie, mortis, ce voteaza de fapt atunci cand voteaza. Va vrea, bunaoara, sa stie daca, atunci cand voteaza PD, voteaza automat si PNL si UDMR si PC (cum a facut-o in 2004) sau daca nu cumva, puschea pe limba, voteaza chiar PSD. Simplu spus, electoratul va dori sa afle, inainte de alegeri, care ar fi potentialii parteneri de guvernare ai partidului caruia ii vor acorda votul – o dorinta, sa recunoastem, cat se poate de fireasca intr-un sistem electoral cu reprezentare proportionala, in care aliantele sunt aproape inevitabile. Si e putin probabil ca eufemisme de genul noi plecam de la convingerea ca vom guverna singuri sau asta vom stabili dupa alegeri, in functie de rezultatele de la urne vor satisface pe toata lumea. Cei multi vor vrea sa stie. Dupa cum indica mai toate sondajele de opinie, prezenta la viitoarele alegeri va atinge un nou record negativ, mai bine de jumatate din populatia cu drept de vot fiind fie indiferenta, fie scarbita de-a dreptul de politica ultimilor 16 ani. In aceste conditii, batalia electorala se va da, aparent paradoxal, in primul rand, pentru mobilizarea asa-numitelor nuclee dure ale fiecarui partid.

Din nefericire pentru activistii de partid, nucleul dur prezinta, dincolo de avantajele incontestabile, si un mare defect: e pretentios. Nucleul dur al PSD, bunaoara, nu va accepta in ruptul capului ideea ca ar putea vota o alianta PSD-PD sau, mai rau, PSD-PNL. Educat de mic de catre proprii sai lideri sa vada in partidele Aliantei dusmanul de dreapta, pesedistul sadea va considera orice alianta, fie ea doar potentiala, cu liberalii o impardonabila tradare. Si chiar daca o galusca de genul PD ar aluneca oarecum mai usor pe gatlejul pesedist multumita identificarii cu popularul Basescu, reciproca nu este catusi de putin valabila. Nucleul dur al PD ramane, fundamental, antipesedist datorita aceluiasi Basescu. Lasand deschisa, inaintea alegerilor, portita unei viitoare colaborari cu PSD, PD ar pierde din nucleul dur tot ceea ce ar castiga de la electoratul PSD-PRM.

Cat despre PNL, un anunt de o asemenea factura ar echivala pur si simplu cu sinuciderea electorala. In aceste conditii, galceava dintre PD si PNL sau dintre Basescu si Tariceanu se coboara la nivelul dramelor din lumea vietatilor lui Toparceanu: o furtuna intr-un pahar cu apa; o dramoleta cu final cunoscut.

Un lastun, in frac, apare/Sus pe-un varf de trestie/Ca sa tie-o cuvantare/In aceasta chestie. Dar broscoii din rastoaca/Il insulta-n pauze/Si din papura-l provoaca/ Cu prelungi aplauze. Un tantar nervos si foarte/Slab de constitutie/In zadar vrea sa ia parte/ Si el la discutie. (…) Cand deodata un erete,/Politai din nastere,/Peste balta si boschete/Vine-n recunoastere. Cu porunca de la centru/ Contra vinovatului/Ca sa-l aresteze pentru/ Siguranta statului. Va las dumneavoastra placerea de a gasi, in panoplia contemporana, personajele cele mai potrivite pentru rolurile lastunului, broastelor, tantarului sau eretelui.

Sa mai constatam ca, in noile conditii, pana si versatul (versatilul?) Valeriu Stoica incepe sa dea semne de oboseala – iesirea sa publica de saptamana trecuta impotriva lui Tariceanu potrivindu-se, din punct de vedere al timing-ului, ca nuca-n perete cu noile evolutii de pe scena politica. Pentru intaia oara in meciul Tariceanu-Stoica, cel din urma a fost lasat in ofsaid de catre cel dintai. Scrisoarea celor 40 de parlamentari liberali, fluturata ca stindard al pacii catre democrati mi-a intarit banuiala de saptamana trecuta: incet-incet, liberalii invata mersul pe bicicleta – unde ghidonul trebuie invartit in directia in care risti sa te prabusesti, nu invers, cum ti-ar dicta reflexele primare.

Poti divorta de o nevasta isterica si mofturoasa, fara a-ti atrage oprobiul public. Dar nu-i poti da papucii unei sotii dispuse sa-ti treaca cu vederea toate defectele fara a fi aratat cu degetul. Iar agatandu-se dragastos de gatul pedistilor, liberalii tocmai s-au prezentat in fata electoratului Aliantei in postura de soata drept credincioasa, gata de orice sacrificiu pentru a-si salva casnicia. Cum sa nu te-apuce atunci asa, ca o duiosie, urmarind atata agitatie si consum de energie pentru un rezultat altminteri lesne de anticipat? Ca si cum unu si cu unu s-ar sfadi o vreme pana sa ajunga la concluzia ca fac doi.

Gaze, flori intarziate! Dar cand stiu c-o sa va-nghete/Iarna mizerabila,/Ma cuprinde o tristete/ Iremediabila.

July 11, 2006
Ikea si preturile din Romania

Calitate, simplitate, eficienta si pret competitiv. Acestea ar fi doar cateva dintre atributele care fac din Ikea unul dintre cele mai tari brand-uri mondiale in materie de retail. Iar filosofia lantului suedez de mobila nu reprezinta doar un imens succes de business, ci si un adevarat stil de viata.

Daca ar fi sa ne luam dupa aparente, reteta suedezilor e cat se poate de simpla: sa vinzi produse de calitate la un pret competitiv. In realitate, calitate ridicata inseamna si costuri ridicate.

Insa numai cine reuseste sa pastreze nivelul calitatii, avand in permanenta preocuparea reducerii costurilor isi atrage succesul de piata. Usor de spus, foarte de greu de aplicat.

Saptamana trecuta, am avut o discutie cu directorul unui fond de investitii, preocupat de sectorul serviciilor. Omul de afaceri spunea ca modelul Ikea este o lectie pe care orice manager roman o poate invata gratuit citind presa de business. Si tot el era de parere ca piata romaneasca de servicii are nevoie de modelul Ikea. Pe scurt, o sa incerc sa rezum rationamentul sau.

Multi manageri romani din servicii/ retail sunt convinsi ca o politica de preturi ridicate este castigatoare. Asa e cel mai simplu: te pozitionezi drept un serviciu/ brand premium si pui adaosuri comerciale mari pentru a le da clientilor siguranta ca au acces la ceva inaccesibil marii mase de consumatori. In nenumarate situatii, aceasta siguranta nu este decat o iluzie: calitatea nu este direct proportionala cu pretul ridicat.

A face un scop in sine din a fixa tarife mari este o prostie. Nu trebuie sa iti fie rusine ca ai preturi mai mici decat concurenta, dimpotriva. Trebuie sa iti fie rusine daca ai produse si servicii proaste, explica directorul fondului de investitii despre care v-am povestit. Este necesara o preocupare permanenta pentru preturi competitive.

Intr-adevar, in Romania exista mandria de a te pozitiona ca retailer care vinde scump. De fapt, pretul ridicat este privit ca principal factor diferentiator: si de comerciant, si de client. Cel putin pana acum, aceasta strategie a functionat. Din dorinta de a se diferentia de marea masa de consumatori, o categorie importanta de clienti elitisti cumpara doar pe criteriul pretului, manati probabil de ideea ca daca un lucru e scump, inseamna ca neaparat e si bun. Comerciantii sau furnizorii de servicii isi freaca mainile de bucurie vazand de-a lungul anilor cat de multi sunt clientii care intra in aceasta capcana (logica?) a preturilor mari.

Sunt sigur ca exemplul care urmeaza va este mult prea cunoscut: turismul de pe litoralul romanesc. Pentru servicii de o calitate relativa, suficient de multi hotelieri cer tarife exorbitante, care rivalizeaza cu cele practicate in Grecia sau Spania. Cum se explica asta? Litoralul nostru oglindeste in varianta condensata polarizarea societatii romanesti: clientul are de ales intre lux (bineinteles, pretins) si mizerie. Iar luxul aparent costa mult.

In noiembrie anul trecut, BUSINESS Magazin a publicat un cover story cu titlul Romania la suprapret. Materialul a raspuns la intrebarea de ce este mai scumpa Romania – pe anumite segmente – decat multe dintre pietele cu putere de cumparare mai mare?. Exista, desigur, destule argumente logice care sa explice motivele pentru care pretul ridicat a devenit litera de lege in Romania. In articolul amintit anterior, Sorin Ionita, directorul de cercetare al Societatii Academice Romane, caracteriza piata romaneasca drept una neasezata, mica, nedisciplinata. De aici decurg o serie de consecinte. Orizontul de timp al antreprenorului e scurt, iar rata profitului care trebuie sa-l motiveze trebuie sa fie mare, mai spunea atunci acelasi Sorin Ionita.

Lipsa de previzibilitate a volumului de vanzari pentru companiile care au activitati in distributia de haine, turism sau servicii de alimentatie publica poate fi principala cauza a nivelului ridicat de tarifare. Numai ca in acest punct ne trezim prinsi intr-un cerc vicios. Daca toti comerciantii ar scadea preturile, este destul de probabil ca volumele ar creste. Implicit, previzibilitatea afacerilor ar fi mai mare, iar lucrurile ar intra in normalitate. Care este insa comerciantul care va reduce primul preturile? Preocuparea permanenta pentru competitivitate este extrem de vizibila in tehnologie si industria electronicelor. Un produs de ultima generatie este, desigur, scump, iar prin nivelul ridicat al pretului el este accesibil doar unei minoritati. Pe de alta parte, uzura morala atrage dupa sine o scadere drastica de pret, ceea ce mareste volumele si permite reluarea ciclului economic.

Paradoxul lucruri scumpe pentru cumparatori saraci este vizibil la noi si pe piata imobiliara. Un titlu recent din ZF vorbeste de la sine: Pretul apartamentelor din Bucuresti s-a dublat in doi ani. BNR a tras un semnal de alarma referitor la bubble-ul creat pe piata imobiliara, in special in zona de nord a Bucurestiului. BNR chiar vrea sa intervina in piata prin inasprirea conditiilor de creditare pentru a stopa cresterea preturilor.

Este descurajant faptul ca si retelele de retail straine care se bazeaza pe o viteza mare de rotire a produselor, vezi Zara, cand vin in Romania se comporta asemeni hotelierilor de pe litoral. Daca acestia pun preturi de receptie exorbitante, retailerii de haine cu staif afiseaza preturi aproape de trei ori mai mari decat in Occident. Din acelasi motiv: lipsa de previzibilitate a incasarilor.

Probabil ca sunt necesare cateva falimente/ esecuri rasunatoare ca lucrurile sa se schimbe. Mai concret: vazand ca politica pretului ridicat si a volumului mic te duce in sapa de lemn, supravietuitorii ar putea aborda strategia opusa – discounturi si volume mari.

July 11, 2006
Radarele varstei

Clasic, varsta se masoara in ani, luni, zile, una dintre cele mai artificiale si neperformante conventii de stabilire a etatii. Exista insa unitati de masurare a varstei (nu ma intereseaza ca o fi biologica sau spirituala) de mult mai mare precizie si sensibilitate.

Ceva se rupe in tine, de exemplu, cand afli varsta fotbalistilor. Unii sunt indecent de tineri si deja cunoscuti in lumea toata, foarte bogati etc. Socul cu fotbalistii nu vine neaparat din faptul ca sunt foarte tineri si de succes si ca ii frustreaza pe toti cu precocitatea lor. Ci, mai ales, din amintirea ca pe la 11-12 ani erai aproape sigur ca pe la 25 o sa devii cineva. Si la 30 de ani vezi ca esti departe de programarea initiala. Exista o intreaga religie a tineretii care te umple de frustrari. Sa nu mai vorbim despre vedetele feminine si showbiz-ul feminin in care varsta vine ca un adevarat cataclism biologic si social. Ma apuca angoasele cand aud ca Zidane e batran sau cand el insusi spune despre sine ca e mult prea in varsta, ca trebuie sa se retraga. Sportul este unul dintre centrifugele periculoase in religia varstei – scuipa cu mare cruzime in afara orice depaseste 30 de ani. Atat de iubitul fotbal iti induce o stare a varstei cu totul speciala. Mai intai, in copilarie, iti privesti idolii cu respect, iar apoi, la maturitate, te trezesti ca idolii sunt niste simpli pustani cu tibii puternice; atunci incepi sa invoci traditie, puterea simbolului echipei, frumusetea jocului, numai ca sa nu-ti recunosti infantilismul pasiunii. Gimnastica mi se pare, si din acest motiv, insuportabila. Un copil de 20 de ani deja este batran in respectivul sport. In schimb, adultii isi simt natia intarita de cateva medalii amarate atarnate de trupurile costelive la sfarsitul competitiei.

Un radar mult mai discret il constituie varsta celor de langa noi, nu neaparat a idolilor. Mai mult, distributia varstelor in diverse module ale existentei noastre poate arata ordinea politica si sociala. De exemplu, inainte de 1989, vanzatoarele de la alimentara erau mult mai in varsta decat sunt acum. Pe atunci sa lucrezi la alimentara era ceva, era un statut social de invidiat. Acum e un job pentru tineri (mai ales tinere), adica indicativul pozitiei sociale (inca) precare.

Mai poate aparea un soc major atunci cand descoperim ca politistii de la circulatie au devenit peste noapte mult mai tineri. Am avut un scurt dialog cu doi dintre ei (mult mai civilizati si mai binecrescuti decat generatiile predecesoare) si mi-am dat seama ca discutam foarte serios cu niste pustani de 20 de ani. De la discutia cu ei mi-a venit si ideea acestei formulari – radarele varstei (evident, ma prinsesera cu viteza peste limita si nu, nu am obiceiul sa ma cert cu politistii, vorbeam despre tot felul, asa…). Pentru ca nu e comod sa constati ca autoritatea este reprezentata de oameni mult mai tineri, parca dintr-o data.

Romania, tara in tranzitie, isi venereaza demagogic tinerii. Numai ca nimeni nu-i educa tinereste. Nu mai vreau sa aud de geniile informatice care la 20 de ani nu stiu ce mari lucruri fac. Sunt importanti, evident, dar nu in ordinea tineretii din vietile noatre. Eu vad altceva, ca prea multi tineri devin batranciosi in spatiul public, le e frica de opinia deschisa, de mitralierea sistemului, sunt cei mai supusi in companiile mari, le e frica pentru joburile lor si tot asa. Pe masura ce vestimentatia devine tinereasca, la moda, cool, pe masura ce apar spatii speciale pentru manifestarea tineretii, se produce un efect straniu: dispare spiritul tineresc din media, din discursul public etc. Hainele, concertele, muzica devin tot atatea tarcuri de consumare a energiei tineresti. In rest, la job trebuie sa fim cu totii batrani. Exagerez putin, glumesc mai mult. Cel mai comic moment de departajare a varstelor se petrece pe ringul de dans. Deja intre cei de 20 si cei de 25 de ani exista diferente clare de percepere a ritmului. La 30 de ani deja felul in care misti capul ii poate provoca rasul unuia cu zece ani mai tanar. Fiecare danseaza, de fapt, pe hiturile adolescentei lui. Daca ai apucat sa cresti cu Boney M. sau cu Milli Vanilli, greu te mai poti desprinde de acele realitati si sa-ti adaptezi miscarile la Fat Boy Slim. Exista cazuri de mame care au invatat sa danseze pe Like A Virgin a Madonnei la tinerete si de fiice care au invatat pasii pe American Dream, al Madonnei la maturitate. Nimic mai diferit. Intotdeauna va fi in centrul atentiei cel care a invatat recent sa danseze. Cu muzica e si mai drastica separarea intre varste. Pasionatii raman intepeniti in play-list-ul hard al tineretilor. Nu mai conteaza ca e Pink Floyd sau Pearl Jam. Dar, uneori, cea mai buna metoda de a-ti ascunde varsta este tocmai aceea de a-ti pune in masina un CD cu ultimele hituri. E cea mai impersonala metoda de ascultat muzica si cea mai sigura de a-ti camufla varsta. Exista bineinteles si pericolul de a crede ca, desi proaspat iesit la pensie, poti reduce din ani punand ceva Jay Z sau Snoop Doggy-Dog.

Pana la urma, suntem tot timpul inconjurati nu atat de obiecte, persoane, cat de adevarate capsule ale timpului. Sau radare ale varstei care iti indica nu atat faptul ca mergi prin viata cu viteza prea mare, cat mai degraba faptul ca mergi uneori prea incet, ca te simti tanar, desi nu mai esti, si ca politistii devin uneori indecent de tineri fata de soferii pe care-i amendeaza.

July 11, 2006
Tara tuturor

Muhammad Waqar, Avi Wolfman-Arent, Yiran Xia, Victoria Sandoval, Jacqueline Orellana-Flores, Elizabeth Packer, Ramona Singh, Anuja Shah, Mayra Ramos, Emily-Kate Hannapel, Natasha Perez, Samir Paul, Ekta Taneja, Linden Vongsathorn, Michael Tsai, Nardos Teklebrahan, Matiwos Wondwosen.

M-am dus saptamana trecuta la o serbare scolara si mi s-a infatisat o sesiune a Natiunilor Unite. Serbarea era a fiicei mele Natalie, iar scoala era liceul Montgomery Blair din Silver Spring, Maryland. Erau vreo 700 de copii care-si primeau diplomele, si cum stateam eu acolo ascultand, vreme de doua ore, cum se pronunta nume dupa nume, am fost deopotriva fascinat si miscat de uluitoarea diversitate – de rasa, religie, etnie – a absolventilor. Stiam ca exista diversitate in scoala fiicei mele, dar n-aveam habar cata.

Numele de mai sus, pe care tocmai le-am transcris din catalogul ei de absolvire, caracterizeaza intreaga promotie – care include exact cinci nume Smith. La liceul meu din Minnesota, pe vremuri, aveam impresia ca invata exact cinci copii pe care sa nu-i fi chemat Smith. Fiica mea imi spusese ca numele colegilor ei de clasa erau atat de greu de pronuntat incat cei care s-au ocupat de ceremonie le-au cerut copiilor sa-si transcrie fonetic numele fiecare pe cate un cartonas, astfel incat prezentatorul sa nu le poceasca in fata familiei si a prietenilor.

Sunt multe lucruri pentru care ar trebui sa fim ingrijorati de America de azi: un razboi in Irak care merge tot mai prost in loc sa mearga tot mai bine, o administratie a carei iresponsabilitate fiscala va trebui sa o achitam multa vreme, un sistem educational care nu produce suficienti tineri americani buni la matematici si la stiinte, orase in care mult prea multi barbati negri esueaza. Trebuie sa muncim mai mult si sa fim mai destepti pentru a ne pastra standardul de viata.

Dar daca e un motiv pentru care inca mai putem fi optimisti in privinta Americii, acela tine de uluitoarea diversitate a liceului Montgomery Blair, promotia 2006. America ramane cel mai minunat magnet de oameni al lumii. Nu suntem numai tara care imbratiseaza aceasta diversitate, dar inca mai e ceva legat de societatea noastra libera si piata noastra libera care continua sa atraga oameni asa cum nici o alta tara nu o face. Cea mai mare comoara pe care o avem e capacitatea noastra de a lua inca smantana nu numai de pe clasa intelectualilor de prima mana din toata lumea, dar si de pe cea a oamenilor cu pregatire inferioara si aspiratii mari – si acesta e motivul pentru care nu sunt gata sa las America sa cedeze Chinei secolul al XXI-lea. Chinezii nostri inca ii bat pe chinezii lor. Acest influx de imigranti destepti si ambitiosi e petrolul nostru – un put care nu seaca niciodata. E o sursa nesfarsita de energie si creativitate umana regenerabile. Congresul ar trebui sa ne dea, in sfarsit, o legislatie care sa mentina influxul neingradit de imigranti.

Izbitor in privinta serbarii pe care-am descris-o e ca s-a petrecut intr-o scoala publica obisnuita, de cartier. Si – desi are unele programe-magnet – liceul e in cea mai mare parte oglinda cartierului: o treime negri, o treime hispanici, o treime Arca lui Noe. In vreme ce discutam cu parintii dupa ceremonie, asteptandu-ne copiii sa apara, m-am trezit la un moment dat inconjurat de familii – si nici una nu vorbea engleza.

Singura voce familiara pe care am distins-o in zarva aceea a fost una care m-a facut sa rad – o mama de culoare, tinand strans diploma copilului si spunand: Diploma asta e a mea! Eu am s-o pastrez!. Zicea ca a muncit mult cu copilul ei ca sa ajunga sa traiasca aceasta zi. E greu sa urmaresti o astfel de ceremonie fara sa te gandesti la inamicii nostri din Irak si Afganistan – talibanii, islamo-totalitaristii ca bin Laden si Zarqawi ori la regimurile retrograde care ii sprijina.

Logica lor e aceea de a purifica lumea de ceilalti, de diversitate, de infideli. Cu suficienta brutalitate, s-ar putea sa castige in Irak. Dar sper ca nu, totusi.

Insa nu vor castiga niciodata viitorul – pentru ca de indata ce puturile lor vor seca, societatile lor vor fi la fel de pustii, sterpe si neproductive ca si deserturile lor. Puturile noastre, dimpotriva, inca vor functiona.

Au tot dreptul sa fie acolo, la adapost, in cartea liceului Blair, Yueyang Li, Kenia Lopez-Reyes, Lucy Fromyer, Raya Steinberg, Zahra Gordon, Sreva Ghosh, Juan-Jesus Louis, Yendil Furcal, Yenusa Eke, Sofonias Frezghi, Yohanes Dejen, Edra Comegys-Brisbane, Yoel Castillio-Ortiz, Elijah Zuares, Placido Zelaya, Mimi Zou.

Si Jessica Smith.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 26 iulie al BUSINESS Magazin.

Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

July 11, 2006