Rapsodii de vara

A trecut intai o boare pe deasupra viilor si-a furat de prin ponoare puful papadiilor. Mai apoi, o cotofana a facut senzatie. Cica in ruptul capului presedintele Basescu nu-l va mai accepta pe Calin Popescu-Tariceanu in postura de premier intr-o noua configuratie parlamentara.

Disciplinat din fire, Emil Boc a confirmat si el, piezis, informatia: conform presedintelui PD, intre ex-premierul Nastase si actualul prim-ministru Tariceanu ar fi greu de stabilit o ierarhie valorica. Cu alte cuvinte, atat ruptura dintre palate, cat si cea intre partidele Aliantei n-ar mai putea fi carpita din cauza nepotrivirii de caracter. Abia dupa ce corabiile au fost incendiate, iar cenusa lor risipita in cele patru colturi ale mass-media a intervenit si ceea ce in limbajul popular se numeste „mintea romanului de pe urma“. S-o ascultam.

La viitoarele alegeri – fie ele anticipate sau la termen – electoratul va vrea sa stie, mortis, ce voteaza de fapt atunci cand voteaza. Va vrea, bunaoara, sa stie daca, atunci cand voteaza PD, voteaza automat si PNL si UDMR si PC (cum a facut-o in 2004) sau daca nu cumva, puschea pe limba, voteaza chiar PSD. Simplu spus, electoratul va dori sa afle, inainte de alegeri, care ar fi potentialii parteneri de guvernare ai partidului caruia ii  vor acorda votul – o dorinta, sa recunoastem, cat se poate de fireasca intr-un sistem electoral cu reprezentare proportionala, in care aliantele sunt aproape inevitabile. Si e putin probabil ca  eufemisme de genul „noi plecam de la convingerea ca vom guverna singuri“ sau „asta vom stabili dupa alegeri, in functie de rezultatele de la urne“ vor satisface pe toata lumea. Cei multi vor vrea sa stie. Dupa cum indica mai toate sondajele de opinie, prezenta la viitoarele alegeri va atinge un nou record negativ, mai bine de jumatate din populatia cu drept de vot fiind fie indiferenta, fie scarbita de-a dreptul de politica ultimilor 16 ani. In aceste conditii, batalia electorala se va da, aparent paradoxal, in primul rand, pentru mobilizarea asa-numitelor „nuclee dure“ ale fiecarui partid.

Din nefericire pentru activistii de partid, nucleul dur prezinta, dincolo de avantajele incontestabile, si un mare „defect“: e pretentios. Nucleul dur al PSD, bunaoara, nu va accepta in ruptul capului ideea ca ar putea vota o alianta PSD-PD sau, mai rau, PSD-PNL. Educat „de mic“ de catre proprii sai lideri sa vada in partidele Aliantei „dusmanul de dreapta“, pesedistul sadea va considera orice alianta, fie ea doar potentiala, cu liberalii o impardonabila tradare. Si chiar daca o galusca de genul PD ar aluneca oarecum mai usor pe gatlejul pesedist multumita identificarii cu popularul Basescu, reciproca nu este catusi de putin valabila. Nucleul dur al PD ramane, fundamental, antipesedist datorita aceluiasi Basescu. Lasand deschisa, inaintea alegerilor, portita unei viitoare colaborari cu PSD, PD ar pierde din nucleul dur tot ceea ce ar castiga de la electoratul PSD-PRM.

Cat despre PNL, un anunt de o asemenea factura ar echivala pur si simplu cu sinuciderea electorala. In aceste conditii, galceava dintre PD si PNL sau dintre Basescu si Tariceanu se coboara la nivelul dramelor din lumea vietatilor lui Toparceanu: o furtuna intr-un pahar cu apa; o dramoleta cu final cunoscut.

„Un lastun, in frac, apare/Sus pe-un varf de trestie/Ca sa tie-o cuvantare/In aceasta chestie. Dar broscoii din rastoaca/Il insulta-n pauze/Si din papura-l provoaca/ Cu prelungi aplauze. Un tantar nervos si foarte/Slab de constitutie/In zadar vrea sa ia parte/ Si el la discutie. (…) Cand deodata un erete,/Politai din nastere,/Peste balta si boschete/Vine-n recunoastere. Cu porunca de la centru/ Contra vinovatului/Ca sa-l aresteze pentru/ Siguranta statului.“ Va las dumneavoastra placerea de a gasi, in panoplia contemporana, personajele cele mai potrivite pentru rolurile lastunului, broastelor, tantarului sau eretelui.

Sa mai constatam ca, in noile conditii, pana si versatul (versatilul?) Valeriu Stoica incepe sa dea semne de oboseala – iesirea sa publica de saptamana trecuta impotriva lui Tariceanu potrivindu-se, din punct de vedere al timing-ului, ca nuca-n perete cu noile evolutii de pe scena politica. Pentru intaia oara in meciul Tariceanu-Stoica, cel din urma a fost lasat in ofsaid de catre cel dintai. Scrisoarea celor 40 de parlamentari liberali, fluturata ca stindard al pacii catre democrati mi-a intarit banuiala de saptamana trecuta: incet-incet, liberalii invata mersul pe bicicleta – unde ghidonul trebuie invartit in directia in care risti sa te prabusesti, nu invers, cum ti-ar dicta reflexele primare.

Poti divorta de o nevasta isterica si mofturoasa, fara a-ti atrage oprobiul public. Dar nu-i poti da papucii unei sotii dispuse sa-ti treaca cu vederea toate defectele fara a fi aratat cu degetul. Iar agatandu-se dragastos de gatul pedistilor, liberalii tocmai s-au prezentat in fata electoratului Aliantei in postura de soata drept credincioasa, gata de orice sacrificiu pentru a-si salva casnicia. Cum sa nu te-apuce atunci asa, ca o duiosie, urmarind atata agitatie si consum de energie pentru un rezultat altminteri lesne de anticipat? Ca si cum unu si cu unu s-ar sfadi o vreme pana sa ajunga la concluzia ca fac doi.

Gaze, flori intarziate! „Dar cand stiu c-o sa va-nghete/Iarna mizerabila,/Ma cuprinde o tristete/ Iremediabila.“