Author: adison

Steve Jobs, CEO al Apple, incaseaza un salariu pe an de 1 dolar, si asta doar ca sa fie eligibil pentru asigurari de sanatate. Indaratnic, a refuzat alte surse de venit: dupa ce a devenit membru in consiliul director al Walt Disney Co., in urma cu trei luni, Jobs a cerut celor de la Disney sa nu-l plateasca deloc, in conditiile in care o astfel de functie s-ar plati cam cu 65.000 de dolari pe an.

Atunci din ce traieste ascetul?, ar fi intrebarea de bun-simt. Un forumist mucalit, comentand stirea cu salariul lui Jobs, era curios sa afle daca neplatitul manager primeste suma de 1 dolar toata odata sau defalcata pe fiecare din cele 12 luni. Desigur, nu-i un secret pentru nimeni ca Jobs are actiuni in valoare actuala de 3,9 miliarde de dolari la Disney, capatate in primavara, dupa ce compania a cumparat studioul de desene animate Pixar, unde Jobs a fost presedinte, CEO si actionar majoritar. „Pai as lucra si eu pentru un dolar pe an daca mi-ar da firma un avion de 90 de milioane“, reflecteaza forumistul, acuzandu-l pe Steve Jobs ca se fereste sa ia o leafa mai mare ca sa evite fiscul, atata vreme cat facilitatile materiale presupuse de functie sau optiunile de cumparare de actiuni, ca avere pur virtuala, nu sunt supuse impozitarii. In privinta Apple insa, lucrurile sunt un pic mai delicate: saptamanile trecute, compania a dezvaluit ca auditorii au gasit nereguli la alocarile gratuite de optiuni pentru cumpararea de actiuni la companie in perioada 1997-2001, intre care si la unele din optiunile acordate lui Jobs. Apple a anuntat totusi ca seful companiei n-a apucat sa castige nimic de pe urma lor. Numai ca problema cu neregulile pomenite nu priveste numai Apple, ci o multime de alte companii, implicate intr-un scandal corporatist de proportii aflat in plina desfasurare in America. Comisia pentru Operatiuni Bursiere (Securities and Exchange Commission – SEC) cerceteaza impreuna cu Departamentul de Justitie, de cateva luni incoace, modul cum in ultimii ani au fost acordate optiuni de cumparare de actiuni pentru directorii unora dintre corporatiile americane, inclusiv la Apple, la grupul bancar Morgan Stanley, la firma de asigurari de sanatate UnitedHealth, a doua din SUA cu acest profil, sau la cel mai mare lant de magazine de articole de bricolaj din tara, Home Depot. Chiar in aceasta luna este posibil ca SEC sa ia o decizie de reglementare a alocarii de optiuni, ceea ce ar schimba din temelii modul de compensare a directorilor americani.

Dar s-o luam ceva mai incet. O optiune de cumparare a unei actiuni este oportunitatea de a cumpara o actiune, la pretul actual al pietei, la un moment dat in viitor. Orice optiune este purtatoare a unui „pret de exercitare a optiunii“, la care actiunile pot fi cumparate, si are o data fixa incepand de la care tranzactia poate avea loc. Cu cat pretul actiunii creste mai mult, cu atat plata potentiala a directorului posesor de optiuni este mai mare, si asta fara nici un efort financiar din partea companiei, care practic nu suporta nici un cost concret, in numerar.

Aceasta explica de ce firmele prefera sa-i recompenseze pe directorii lor cu optiuni in loc de bani, la ora actuala mare parte din corporatiile americane si europene folosind metoda cu succes. Istoric vorbind, cel mai mare castig realizat de un manager de pe urma optiunilor acordate de firma lui ii apartine lui Larry Ellison, CEO al companiei de software Oracle, care in 2001 si-a exercitat optiunile de cumparare pentru peste 23 de milioane de actiuni Oracle, cu un profit de 706 milioane de dolari.

Toate bune pana anul trecut, cand un profesor de economie de la un colegiu din Iowa a publicat un studiu despre manipularea pretului optiunilor si cum ajunge ea sa garanteze castig maxim pentru manageri. Teza lui Erik Lie este ca in unele cazuri optiunile sunt antedatate, adica au ca reper nu pretul pietei din momentul cand compania le aproba, ci unul mai vechi, ales sa coincida cu un minim de cotatie pentru actiunea respectiva, astfel ca managerul recompensat sa poata castiga mai mult din diferenta de pret la momentul cand isi exercita optiunea. In alte cazuri, companiile dateaza optiunile exact inainte de un anunt favorabil pentru pretul actiunii, astfel incat cresterea de valoare a optiunii sa fie asigurata. In fine, exista si posibilitatea ca optiunile sa fie postdatate, astfel incat sa fie obtinut pretul scazut determinat de un anunt nefavorabil pentru companie.

Omul din Iowa si-a trimis studiul la SEC, care l-a apreciat drept „interesant“ si l-a folosit ca baza pentru investigatiile sale de acum, care au implicat pana in momentul de fata peste 60 de firme. Unul din cele mai flagrante cazuri de manipulare s-a intamplat la un producator de echipamente medicale din Texas, Cyberonics, care a aprobat 170.000 de optiuni pentru CEO la 15 iunie 2004, pentru ca a doua zi sa anunte o decizie avantajoasa a autoritatilor pentru unul din produsele sale, ceea ce a saltat pretul actiunilor cu 78%. In cazul lui Steve Jobs a fost vorba de o serie de optiuni aprobate in 2000 la un pret de 87,19 dolari/actiune, dar anuntate ulterior, cand pretul ajunsese deja la 106,56 dolari/actiune. Jobs n-a facut insa atunci decat un profit pe hartie, pentru ca nu si-a exercitat optiunile, iar in 2003 le-a schimbat pe actiuni la Apple.

Dupa parerea lui John Coffee, expert in guvernare corporatista la Universitatea Columbia, avem de-a face cu un dèjá vu. „Cazuri ca Enron sau WorldCom au pornit tot de la umflarea cifrelor de profit, tocmai pentru ca directorii sa poata fi rasplatiti mai bine prin intermediul optiunilor. Acest nou scandal pleaca de la tranzitia de la plata in numerar a directorilor la plata in actiuni, in a doua jumatate a anilor ‘90“, spune Coffee, citat de The Guardian. La inceputul deceniului trecut, directorii executivi americani primeau 90% din pachetul salarial in numerar; spre sfarsitul deceniului ajunsesera sa incaseze doua treimi in actiuni. „O tranzitie asa de rapida n-a fost insotita si de o schimbare a legislatiei care sa ingradeasca excesele“, constata expertul, vrand sa spuna ca e permis tot ceea ce legea nu interzice.

Neexistand deocamdata legislatie specifica, e de presupus ca in unele cazuri de antedatare sau postdatare a optiunilor, intentia de frauda ar putea fi determinata ca in orice situatie de insider trading. Dar argumentele de partea companiilor sunt si ele solide: firmele de IT, adica majoritatea celor investigate acum de SEC, sustin pe drept cuvant ca, in perioada boom-ului tehnologic de la sfarsitul deceniului trecut, au cautat toate mijloacele posibile ca sa-i atraga si sa-i pastreze pe managerii cei mai buni. Sau, ca sa faca fata fluctuatiilor mari de pe piata, unele firme au decis sa aleaga ca reper de pret pentru optiuni cotatia cea mai scazuta pe parcursul unei luni. Si asa mai departe.

Problema e insa inca mai departe de jocul de-a pretul cel mai mic si castigul cel mai mare. Merita directorii astfel de sfortari din partea firmelor? Nimanui nu i-au ramas straine discutiile tot mai aprinse din SUA, dar si din Europa, despre raportul ciudat, uneori imposibil de inteles, intre performanta de manager a cate unui director si pachetul salarial primit, de la salariul de baza si optiuni pana la pachetul de pensionare, bonusuri si facilitatile materiale pe perioada cat detine functia. Hank McKinnell, seful Pfizer, de exemplu, are asigurat un pachet de pensionare de 83 de milioane de dolari si un salariu anual de 16 milioane de dolari, desi sub conducerea lui, din 2001 incoace, actiunile companiei de farmaceutice au pierdut 42% din valoare.

Acelasi McKinnell conduce insa The Business Roundtable, o asociatie formata din 160 de CEO ai unora din cele mai mari companii americane. Iar Business Roundtable, in plin scandal al optiunilor, a iesit la rampa saptamana trecuta cu un raport intocmit de fir-ma de consultanta Mercer, care sustine ca nu e nimic in neregula cu salariile managerilor din America. Conform studiului, compensatia totala medie pentru CEO a crescut pe parcursul ultimului deceniu cu 9,6% pe an, sub cresterea medie a castigurilor obtinute de actionari (9,9%) si un pic peste cresterea medie a capitalizarii bursiere totale a companiilor (8,8%). Asadar, ce-i exagerat in faptul ca sefia unei mari corporatii e rasplatita generos?

McKinnell sustine chiar ca exista un fel de alianta malefica a celor ce contesta remuneratiile pentru directori, alianta formata din activisti de mediu, aparatori ai drepturilor animalelor, fonduri speculative si alte categorii interesate sa influenteze in propriul lor interes procesul de decizie in companii.

Seful Pfizer spune ca e ciudat cata galagie fac cei mentionati, la care se adauga politicienii dornici de capital electoral pe seama unor discursuri justitiare, atata vreme cat primii interesati de subiect, adica actionarii companiilor, sunt foarte multumiti de modul cum firmele lor sunt conduse.

In plus, declara McKinnell intr-o discutie cu revista Fortune, „CEO sunt foarte bine platiti, dar nu chiar asa de bine“, sugerand ca diversele cifre vehiculate sunt inexacte, daca nu chiar simple legende. Drept e ca directorul Pfizer poate sa conteste in voie inflatia de statistici si de acuzatii, pentru simplul motiv ca rar e de gasit vreun exemplu de manager unde toate sursele sa se potriveasca atunci cand ii estimeaza pachetul salarial. Metodele diferite de calcul sau faptul ca unele categorii de stimulente nu sunt luate in considerare (de pilda, pachetul de pensionare sau compensatia pentru rezilierea contractului de management, care ajung sa fie incasate o singura data in viitor, pot sau nu sa fie socotite impreuna cu salariul de baza deja primit pe un an anterior) relativizeaza serios imaginea publicului despre castigurile directorilor de mari corporatii. De exemplu, pentru Robert (Bob) Nardelli, seful lantului de magazine Home Depot, revista Fortune ofera o estimare a pachetului salarial pe 2005 de 250 de milioane de dolari, evident maximala, comparativ cu un total de 37,8 milioane de dolari, determinat (culmea!) de The Corporate Library pentru studiul AFL-CIO Executive PayWatch, asadar slujind unui demers sindical. O a treia varianta apartine analistilor de la CompAnalyst Executive (www.salary.com), care au calculat pentru Bob Nardelli o compensatie totala de 31,7 milioane de dolari in acelasi an 2005.

Faptul ca diversele estimari nu coincid are drept cauza lipsa de transparenta a companiilor in privinta modului cum isi platesc managerii, pentru simplul motiv ca legislatia nu le obliga sa raporteze toate componentele platii. In 1992, ultima data cand in SUA a luat amploare preocuparea pentru salariile excesive ale directorilor, SEC a decis ca firmele cotate la bursa sa faca publice informatiile privind alocarile de optiuni pentru directorii executivi; de atunci, o parte din ce in ce mai mare a pachetelor salariale a fost transferata in instrumente pentru care nu exista cerinta transparentei, respectiv in planuri de compensatie pe termen lung si pachete de pensionare. McKinnell are dreptate cand spune ca nu guvernul sau vreun grup de cetateni nemultumiti ar trebui sa hotarasca salariul unui sef de companie privata, ci consiliul director al companiei. Numai ca respectivul consiliu, in primul rand, poate sa ia o decizie gresita, care sa afecteze imaginea si uneori valoarea companiei. Anul trecut, Phil Purcell de la Morgan Stanley a fost nevoit sa-si dea demisia, dupa ce din 2001 incoace n-a reusit sa aduca decat o scadere cu 25% a pretului pe actiune; aceasta nu l-a impiedicat sa incaseze in 2004 o leafa de 22 de milioane de dolari, plus 43 de milioane la momentul rezilierii contractului. Iar cel mai cunoscut caz ramane al lui Dick Grasso, seful Bursei din New York, unde oprobriul public dupa ce s-a aflat ca pachetul lui salarial se ridica la 200 de milioane de dolari, pentru performante manageriale inexistente, a fost suficient ca sa-i determine demisia.

In al doilea rand, consiliul director nu poate fi la infinit sustinut de actionarii companiei, cei mai indreptatiti sa se pronunte asupra lefii directorilor, atata vreme cat compensatiile astronomice ajung sa afecteze, direct sau indirect, tocmai veniturile actionarilor. In teorie, remuneratia bazata pe optiuni sau pe pachete de actiuni oferite managerilor ii face pe acestia partasi la soarta firmei, direct interesati ca ea sa mearga bine; fixarea dinainte a unor pachete de pensie sau de reziliere a contractului are insa un efect exact opus, fiindca managerul stie ca, indiferent cum ar munci, il asteapta o rasplata confortabila. „Cam jumatate din industria americana practica sisteme de compensare nedrepte, recompensandu-si in exces managerii de top“, sustine Charlie Munger, partenerul lui Warren Buffett in compania de investitii Berkshire Hathaway. Iar acesta este tocmai punctul de vedere al actionarului.

Or, pentru ca un CEO sa poata lucra in folosul actionarului, ar trebui schimbate criteriile de recompensare. Mai intai, actualul sistem unde pretul de iesire a managerului din firma (prin pensionare sau demitere) e fixat de la bun inceput ar trebui inlocuit cu unul mai flexibil, folosind drept criteriu nu faima cu care vine managerul, ci rezultatele concrete ale muncii lui pe parcursul contractului. In privinta pachetelor de actiuni, ar trebui ca perioada in care posesorii sunt obligati sa nu le instraineze sa fie mai lunga decat obisnuitul interval de trei ani (la ExxonMobil, managerii de top sunt obligati sa nu-si vanda jumatate din actiuni timp de cinci ani, iar cealalta jumatate s-o pastreze timp de zece ani sau pana la pensionare).

In fine, sunt analisti convinsi ca e cazul sa fie schimbat un sistem care de fapt penalizeaza performanta si rasplateste decaderea firmei. E vorba de faptul ca, pentru a mentine compensatia pentru directorul lor la nivelul oferit de concurenta, multe companii se simt obligate sa actualizeze pachetul de optiuni: daca pretul actiunilor scade cu 20% intr-un an, firma suplimenteaza pentru CEO pachetul de optiuni cu 20% in anul urmator, ca sa conserve valoarea, iar daca pretul creste cu 20%, totalul optiunilor e redus proportional. „Asa incat pana la urma platesti exagerat niste manageri prosti, care astfel iti raman in firma, si platesti prea putin unii buni, care din cauza asta pleaca“, sustine Steve O’Byrne, de la firma de consultanta Shareholder Value Advisors. Privita de la celalalt capat, situatia arata la fel. Un raport al agentiei de evaluare financiara Moody’s arata ca, din 43 de companii americane cu rating B3 sau mai bun si care au dat faliment intre 1993 si 2003, 22 au oferit directorilor lor executivi optiuni sau bonusuri neasteptat de mari (in raport cu marimea companiei, performanta si conditiile de pe piata). Din 214 de companii care au suferit deteriorari abrupte de rating, compensatia pentru CEO a fost neasteptat de mare in 140 de cazuri. Printre firmele vizate in raportul Moody’s figureaza Enron si Covanta Energy, al caror faliment din 2001 a fost precedat de sase ani de plati excesive catre managerii lor. Iar cu aceasta ne intoarcem din nou la Enron si la ideea de imbogatire prin frauda. In conditiile in care, asa cum am recunoscut mai sus, e destul de greu de trasat granita, sa zicem, intre exploatarea fireasca a diferentelor de pret pentru optiuni, nepedepsita (inca) de nici o lege, si manipularea grosolana a pretului, asimilabila unei infractiuni obisnuite pe piata bursiera.

Fiindca, asa cum era de asteptat, tema lefurilor pentru „gulere albe“ a parasit repede domeniul strict de business, pentru a fi inghitita de discursul politic. Sensibilitatea unei societati neiesite inca bine din epoca Enron fata de luxul corporatist, ca si cresterea obiectiva a decalajului dintre cei mai bogati si cei mai saraci dintre americani au facut ca salariile managerilor sa fie privite cu precadere nu din unghiul actionarilor, ci din cel al cetatenilor. Mai ales de la inceputul investigatiilor SEC, numeroase editoriale din presa americana critica politica de compensare a marilor corporatii, in general cu acelasi argument justitiar, rezumabil in faptul ca media de salariu a unui CEO de acum e de mai mult de 100 de ori mai mare decat a unui lucrator obisnuit, in timp ce in 1980 era doar de 33 de ori mai mare.

Acuzatiile au avut un ton cu atat mai ridicat cu cat tocmai conjunctura economica nesigura, cu preturi mari la petrol si benzina, i-a ajutat acum pe unii dintre manageri sa se imbogateasca. Un comentator de la Fox News spunea despre Lee Raymond, CEO al ExxonMobil pana in decembrie anul trecut, ca pe vremea Revolutiei franceze ar fi fost cat pe ce sa fie ghilotinat, cu scandaloasele lui 400 de milioane de dolari oferite anul trecut de companie. Mai nou, discutia a capatat inca un argument, dupa gestul filantropic al unuia din cei mai bogati oameni din lume, Warren Buffett, de a ceda 31 de miliarde de dolari fundatiei caritabile patronate de Bill Gates si de sotia lui, aproape concomitent cu renuntarea de catre fostul sef al Microsoft la functia executiva in companie. Evenimentul a fost repede pus in legatura cu presupusa lacomie a celor mai multi dintre milionarii lefegii aflati in fruntea corporatiilor americane, greu de determinat la astfel de initiative filantropice.

Cea mai mare ironie in toata povestea salariilor vine insa din afara Statelor Unite, in primul rand din Europa, apoi din Asia, unde extravaganta americana a inceput sa faca prozeliti exact cand e mai contestata la ea a-casa. O multime de articole cu statistici (unul, publicat de New York Times, a aparut si in BUSINESS Magazin in urma cu cateva saptamani) constata ca decalajul in materie de pachete salariale intre managerii americani si cei europeni (urmeaza asiaticii) este in continua reducere. Nu fiindca ar scadea lefurile americanilor, ci pentru ca managerii europeni sunt mai bine platiti.

Tendinta de apropiere a veniturilor a fost pana acum complet indiferenta la efectele secundare ale scumpirii directorilor, devenita asa de suparatoare in SUA. Dar analistii americani au observat ca maririle de leafa ale managerilor europeni depind mai mult de performanta si mai putin de abilitatea de a negocia bonusuri si pachete de optiuni. Astfel incat va fi interesant de vazut in ce punct dezavantajele sistemului american vor incepe sa conteze, de ambele parti ale Atlanticului, mai mult decat atractia fireasca a unor lefuri uriase. Daca, altfel spus, Europa ar ajunge la un moment dat sa influenteze America tocmai acolo unde se asteapta mai putin – la felul cum isi plateste directorii.

Steve Jobs, CEO al Apple, incaseaza un salariu pe an de 1 dolar, si asta doar ca sa fie eligibil pentru asigurari de sanatate. Indaratnic, a refuzat alte surse de venit: dupa ce a devenit membru in consiliul director al Walt Disney Co., in urma cu trei luni, Jobs a cerut celor de la Disney sa nu-l plateasca deloc, in conditiile in care o astfel de functie s-ar plati cam cu 65.000 de dolari pe an.

Atunci din ce traieste ascetul?, ar fi intrebarea de bun-simt. Un forumist mucalit, comentand stirea cu salariul lui Jobs, era curios sa afle daca neplatitul manager primeste suma de 1 dolar toata odata sau defalcata pe fiecare din cele 12 luni. Desigur, nu-i un secret pentru nimeni ca Jobs are actiuni in valoare actuala de 3,9 miliarde de dolari la Disney, capatate in primavara, dupa ce compania a cumparat studioul de desene animate Pixar, unde Jobs a fost presedinte, CEO si actionar majoritar. „Pai as lucra si eu pentru un dolar pe an daca mi-ar da firma un avion de 90 de milioane“, reflecteaza forumistul, acuzandu-l pe Steve Jobs ca se fereste sa ia o leafa mai mare ca sa evite fiscul, atata vreme cat facilitatile materiale presupuse de functie sau optiunile de cumparare de actiuni, ca avere pur virtuala, nu sunt supuse impozitarii. In privinta Apple insa, lucrurile sunt un pic mai delicate: saptamanile trecute, compania a dezvaluit ca auditorii au gasit nereguli la alocarile gratuite de optiuni pentru cumpararea de actiuni la companie in perioada 1997-2001, intre care si la unele din optiunile acordate lui Jobs. Apple a anuntat totusi ca seful companiei n-a apucat sa castige nimic de pe urma lor. Numai ca problema cu neregulile pomenite nu priveste numai Apple, ci o multime de alte companii, implicate intr-un scandal corporatist de proportii aflat in plina desfasurare in America. Comisia pentru Operatiuni Bursiere (Securities and Exchange Commission – SEC) cerceteaza impreuna cu Departamentul de Justitie, de cateva luni incoace, modul cum in ultimii ani au fost acordate optiuni de cumparare de actiuni pentru directorii unora dintre corporatiile americane, inclusiv la Apple, la grupul bancar Morgan Stanley, la firma de asigurari de sanatate UnitedHealth, a doua din SUA cu acest profil, sau la cel mai mare lant de magazine de articole de bricolaj din tara, Home Depot. Chiar in aceasta luna este posibil ca SEC sa ia o decizie de reglementare a alocarii de optiuni, ceea ce ar schimba din temelii modul de compensare a directorilor americani.

Dar s-o luam ceva mai incet. O optiune de cumparare a unei actiuni este oportunitatea de a cumpara o actiune, la pretul actual al pietei, la un moment dat in viitor. Orice optiune este purtatoare a unui „pret de exercitare a optiunii“, la care actiunile pot fi cumparate, si are o data fixa incepand de la care tranzactia poate avea loc. Cu cat pretul actiunii creste mai mult, cu atat plata potentiala a directorului posesor de optiuni este mai mare, si asta fara nici un efort financiar din partea companiei, care practic nu suporta nici un cost concret, in numerar.

Aceasta explica de ce firmele prefera sa-i recompenseze pe directorii lor cu optiuni in loc de bani, la ora actuala mare parte din corporatiile americane si europene folosind metoda cu succes. Istoric vorbind, cel mai mare castig realizat de un manager de pe urma optiunilor acordate de firma lui ii apartine lui Larry Ellison, CEO al companiei de software Oracle, care in 2001 si-a exercitat optiunile de cumparare pentru peste 23 de milioane de actiuni Oracle, cu un profit de 706 milioane de dolari.

Toate bune pana anul trecut, cand un profesor de economie de la un colegiu din Iowa a publicat un studiu despre manipularea pretului optiunilor si cum ajunge ea sa garanteze castig maxim pentru manageri. Teza lui Erik Lie este ca in unele cazuri optiunile sunt antedatate, adica au ca reper nu pretul pietei din momentul cand compania le aproba, ci unul mai vechi, ales sa coincida cu un minim de cotatie pentru actiunea respectiva, astfel ca managerul recompensat sa poata castiga mai mult din diferenta de pret la momentul cand isi exercita optiunea. In alte cazuri, companiile dateaza optiunile exact inainte de un anunt favorabil pentru pretul actiunii, astfel incat cresterea de valoare a optiunii sa fie asigurata. In fine, exista si posibilitatea ca optiunile sa fie postdatate, astfel incat sa fie obtinut pretul scazut determinat de un anunt nefavorabil pentru companie.

Omul din Iowa si-a trimis studiul la SEC, care l-a apreciat drept „interesant“ si l-a folosit ca baza pentru investigatiile sale de acum, care au implicat pana in momentul de fata peste 60 de firme. Unul din cele mai flagrante cazuri de manipulare s-a intamplat la un producator de echipamente medicale din Texas, Cyberonics, care a aprobat 170.000 de optiuni pentru CEO la 15 iunie 2004, pentru ca a doua zi sa anunte o decizie avantajoasa a autoritatilor pentru unul din produsele sale, ceea ce a saltat pretul actiunilor cu 78%. In cazul lui Steve Jobs a fost vorba de o serie de optiuni aprobate in 2000 la un pret de 87,19 dolari/actiune, dar anuntate ulterior, cand pretul ajunsese deja la 106,56 dolari/actiune. Jobs n-a facut insa atunci decat un profit pe hartie, pentru ca nu si-a exercitat optiunile, iar in 2003 le-a schimbat pe actiuni la Apple.

Dupa parerea lui John Coffee, expert in guvernare corporatista la Universitatea Columbia, avem de-a face cu un dèjá vu. „Cazuri ca Enron sau WorldCom au pornit tot de la umflarea cifrelor de profit, tocmai pentru ca directorii sa poata fi rasplatiti mai bine prin intermediul optiunilor. Acest nou scandal pleaca de la tranzitia de la plata in numerar a directorilor la plata in actiuni, in a doua jumatate a anilor ‘90“, spune Coffee, citat de The Guardian. La inceputul deceniului trecut, directorii executivi americani primeau 90% din pachetul salarial in numerar; spre sfarsitul deceniului ajunsesera sa incaseze doua treimi in actiuni. „O tranzitie asa de rapida n-a fost insotita si de o schimbare a legislatiei care sa ingradeasca excesele“, constata expertul, vrand sa spuna ca e permis tot ceea ce legea nu interzice.

Neexistand deocamdata legislatie specifica, e de presupus ca in unele cazuri de antedatare sau postdatare a optiunilor, intentia de frauda ar putea fi determinata ca in orice situatie de insider trading. Dar argumentele de partea companiilor sunt si ele solide: firmele de IT, adica majoritatea celor investigate acum de SEC, sustin pe drept cuvant ca, in perioada boom-ului tehnologic de la sfarsitul deceniului trecut, au cautat toate mijloacele posibile ca sa-i atraga si sa-i pastreze pe managerii cei mai buni. Sau, ca sa faca fata fluctuatiilor mari de pe piata, unele firme au decis sa aleaga ca reper de pret pentru optiuni cotatia cea mai scazuta pe parcursul unei luni. Si asa mai departe.

Problema e insa inca mai departe de jocul de-a pretul cel mai mic si castigul cel mai mare. Merita directorii astfel de sfortari din partea firmelor? Nimanui nu i-au ramas straine discutiile tot mai aprinse din SUA, dar si din Europa, despre raportul ciudat, uneori imposibil de inteles, intre performanta de manager a cate unui director si pachetul salarial primit, de la salariul de baza si optiuni pana la pachetul de pensionare, bonusuri si facilitatile materiale pe perioada cat detine functia. Hank McKinnell, seful Pfizer, de exemplu, are asigurat un pachet de pensionare de 83 de milioane de dolari si un salariu anual de 16 milioane de dolari, desi sub conducerea lui, din 2001 incoace, actiunile companiei de farmaceutice au pierdut 42% din valoare.

Acelasi McKinnell conduce insa The Business Roundtable, o asociatie formata din 160 de CEO ai unora din cele mai mari companii americane. Iar Business Roundtable, in plin scandal al optiunilor, a iesit la rampa saptamana trecuta cu un raport intocmit de fir-ma de consultanta Mercer, care sustine ca nu e nimic in neregula cu salariile managerilor din America. Conform studiului, compensatia totala medie pentru CEO a crescut pe parcursul ultimului deceniu cu 9,6% pe an, sub cresterea medie a castigurilor obtinute de actionari (9,9%) si un pic peste cresterea medie a capitalizarii bursiere totale a companiilor (8,8%). Asadar, ce-i exagerat in faptul ca sefia unei mari corporatii e rasplatita generos?

McKinnell sustine chiar ca exista un fel de alianta malefica a celor ce contesta remuneratiile pentru directori, alianta formata din activisti de mediu, aparatori ai drepturilor animalelor, fonduri speculative si alte categorii interesate sa influenteze in propriul lor interes procesul de decizie in companii.

Seful Pfizer spune ca e ciudat cata galagie fac cei mentionati, la care se adauga politicienii dornici de capital electoral pe seama unor discursuri justitiare, atata vreme cat primii interesati de subiect, adica actionarii companiilor, sunt foarte multumiti de modul cum firmele lor sunt conduse.

In plus, declara McKinnell intr-o discutie cu revista Fortune, „CEO sunt foarte bine platiti, dar nu chiar asa de bine“, sugerand ca diversele cifre vehiculate sunt inexacte, daca nu chiar simple legende. Drept e ca directorul Pfizer poate sa conteste in voie inflatia de statistici si de acuzatii, pentru simplul motiv ca rar e de gasit vreun exemplu de manager unde toate sursele sa se potriveasca atunci cand ii estimeaza pachetul salarial. Metodele diferite de calcul sau faptul ca unele categorii de stimulente nu sunt luate in considerare (de pilda, pachetul de pensionare sau compensatia pentru rezilierea contractului de management, care ajung sa fie incasate o singura data in viitor, pot sau nu sa fie socotite impreuna cu salariul de baza deja primit pe un an anterior) relativizeaza serios imaginea publicului despre castigurile directorilor de mari corporatii. De exemplu, pentru Robert (Bob) Nardelli, seful lantului de magazine Home Depot, revista Fortune ofera o estimare a pachetului salarial pe 2005 de 250 de milioane de dolari, evident maximala, comparativ cu un total de 37,8 milioane de dolari, determinat (culmea!) de The Corporate Library pentru studiul AFL-CIO Executive PayWatch, asadar slujind unui demers sindical. O a treia varianta apartine analistilor de la CompAnalyst Executive (www.salary.com), care au calculat pentru Bob Nardelli o compensatie totala de 31,7 milioane de dolari in acelasi an 2005.

Faptul ca diversele estimari nu coincid are drept cauza lipsa de transparenta a companiilor in privinta modului cum isi platesc managerii, pentru simplul motiv ca legislatia nu le obliga sa raporteze toate componentele platii. In 1992, ultima data cand in SUA a luat amploare preocuparea pentru salariile excesive ale directorilor, SEC a decis ca firmele cotate la bursa sa faca publice informatiile privind alocarile de optiuni pentru directorii executivi; de atunci, o parte din ce in ce mai mare a pachetelor salariale a fost transferata in instrumente pentru care nu exista cerinta transparentei, respectiv in planuri de compensatie pe termen lung si pachete de pensionare. McKinnell are dreptate cand spune ca nu guvernul sau vreun grup de cetateni nemultumiti ar trebui sa hotarasca salariul unui sef de companie privata, ci consiliul director al companiei. Numai ca respectivul consiliu, in primul rand, poate sa ia o decizie gresita, care sa afecteze imaginea si uneori valoarea companiei. Anul trecut, Phil Purcell de la Morgan Stanley a fost nevoit sa-si dea demisia, dupa ce din 2001 incoace n-a reusit sa aduca decat o scadere cu 25% a pretului pe actiune; aceasta nu l-a impiedicat sa incaseze in 2004 o leafa de 22 de milioane de dolari, plus 43 de milioane la momentul rezilierii contractului. Iar cel mai cunoscut caz ramane al lui Dick Grasso, seful Bursei din New York, unde oprobriul public dupa ce s-a aflat ca pachetul lui salarial se ridica la 200 de milioane de dolari, pentru performante manageriale inexistente, a fost suficient ca sa-i determine demisia.

In al doilea rand, consiliul director nu poate fi la infinit sustinut de actionarii companiei, cei mai indreptatiti sa se pronunte asupra lefii directorilor, atata vreme cat compensatiile astronomice ajung sa afecteze, direct sau indirect, tocmai veniturile actionarilor. In teorie, remuneratia bazata pe optiuni sau pe pachete de actiuni oferite managerilor ii face pe acestia partasi la soarta firmei, direct interesati ca ea sa mearga bine; fixarea dinainte a unor pachete de pensie sau de reziliere a contractului are insa un efect exact opus, fiindca managerul stie ca, indiferent cum ar munci, il asteapta o rasplata confortabila. „Cam jumatate din industria americana practica sisteme de compensare nedrepte, recompensandu-si in exces managerii de top“, sustine Charlie Munger, partenerul lui Warren Buffett in compania de investitii Berkshire Hathaway. Iar acesta este tocmai punctul de vedere al actionarului.

Or, pentru ca un CEO sa poata lucra in folosul actionarului, ar trebui schimbate criteriile de recompensare. Mai intai, actualul sistem unde pretul de iesire a managerului din firma (prin pensionare sau demitere) e fixat de la bun inceput ar trebui inlocuit cu unul mai flexibil, folosind drept criteriu nu faima cu care vine managerul, ci rezultatele concrete ale muncii lui pe parcursul contractului. In privinta pachetelor de actiuni, ar trebui ca perioada in care posesorii sunt obligati sa nu le instraineze sa fie mai lunga decat obisnuitul interval de trei ani (la ExxonMobil, managerii de top sunt obligati sa nu-si vanda jumatate din actiuni timp de cinci ani, iar cealalta jumatate s-o pastreze timp de zece ani sau pana la pensionare).

In fine, sunt analisti convinsi ca e cazul sa fie schimbat un sistem care de fapt penalizeaza performanta si rasplateste decaderea firmei. E vorba de faptul ca, pentru a mentine compensatia pentru directorul lor la nivelul oferit de concurenta, multe companii se simt obligate sa actualizeze pachetul de optiuni: daca pretul actiunilor scade cu 20% intr-un an, firma suplimenteaza pentru CEO pachetul de optiuni cu 20% in anul urmator, ca sa conserve valoarea, iar daca pretul creste cu 20%, totalul optiunilor e redus proportional. „Asa incat pana la urma platesti exagerat niste manageri prosti, care astfel iti raman in firma, si platesti prea putin unii buni, care din cauza asta pleaca“, sustine Steve O’Byrne, de la firma de consultanta Shareholder Value Advisors. Privita de la celalalt capat, situatia arata la fel. Un raport al agentiei de evaluare financiara Moody’s arata ca, din 43 de companii americane cu rating B3 sau mai bun si care au dat faliment intre 1993 si 2003, 22 au oferit directorilor lor executivi optiuni sau bonusuri neasteptat de mari (in raport cu marimea companiei, performanta si conditiile de pe piata). Din 214 de companii care au suferit deteriorari abrupte de rating, compensatia pentru CEO a fost neasteptat de mare in 140 de cazuri. Printre firmele vizate in raportul Moody’s figureaza Enron si Covanta Energy, al caror faliment din 2001 a fost precedat de sase ani de plati excesive catre managerii lor. Iar cu aceasta ne intoarcem din nou la Enron si la ideea de imbogatire prin frauda. In conditiile in care, asa cum am recunoscut mai sus, e destul de greu de trasat granita, sa zicem, intre exploatarea fireasca a diferentelor de pret pentru optiuni, nepedepsita (inca) de nici o lege, si manipularea grosolana a pretului, asimilabila unei infractiuni obisnuite pe piata bursiera.

Fiindca, asa cum era de asteptat, tema lefurilor pentru „gulere albe“ a parasit repede domeniul strict de business, pentru a fi inghitita de discursul politic. Sensibilitatea unei societati neiesite inca bine din epoca Enron fata de luxul corporatist, ca si cresterea obiectiva a decalajului dintre cei mai bogati si cei mai saraci dintre americani au facut ca salariile managerilor sa fie privite cu precadere nu din unghiul actionarilor, ci din cel al cetatenilor. Mai ales de la inceputul investigatiilor SEC, numeroase editoriale din presa americana critica politica de compensare a marilor corporatii, in general cu acelasi argument justitiar, rezumabil in faptul ca media de salariu a unui CEO de acum e de mai mult de 100 de ori mai mare decat a unui lucrator obisnuit, in timp ce in 1980 era doar de 33 de ori mai mare.

Acuzatiile au avut un ton cu atat mai ridicat cu cat tocmai conjunctura economica nesigura, cu preturi mari la petrol si benzina, i-a ajutat acum pe unii dintre manageri sa se imbogateasca. Un comentator de la Fox News spunea despre Lee Raymond, CEO al ExxonMobil pana in decembrie anul trecut, ca pe vremea Revolutiei franceze ar fi fost cat pe ce sa fie ghilotinat, cu scandaloasele lui 400 de milioane de dolari oferite anul trecut de companie. Mai nou, discutia a capatat inca un argument, dupa gestul filantropic al unuia din cei mai bogati oameni din lume, Warren Buffett, de a ceda 31 de miliarde de dolari fundatiei caritabile patronate de Bill Gates si de sotia lui, aproape concomitent cu renuntarea de catre fostul sef al Microsoft la functia executiva in companie. Evenimentul a fost repede pus in legatura cu presupusa lacomie a celor mai multi dintre milionarii lefegii aflati in fruntea corporatiilor americane, greu de determinat la astfel de initiative filantropice.

Cea mai mare ironie in toata povestea salariilor vine insa din afara Statelor Unite, in primul rand din Europa, apoi din Asia, unde extravaganta americana a inceput sa faca prozeliti exact cand e mai contestata la ea a-casa. O multime de articole cu statistici (unul, publicat de New York Times, a aparut si in BUSINESS Magazin in urma cu cateva saptamani) constata ca decalajul in materie de pachete salariale intre managerii americani si cei europeni (urmeaza asiaticii) este in continua reducere. Nu fiindca ar scadea lefurile americanilor, ci pentru ca managerii europeni sunt mai bine platiti.

Tendinta de apropiere a veniturilor a fost pana acum complet indiferenta la efectele secundare ale scumpirii directorilor, devenita asa de suparatoare in SUA. Dar analistii americani au observat ca maririle de leafa ale managerilor europeni depind mai mult de performanta si mai putin de abilitatea de a negocia bonusuri si pachete de optiuni. Astfel incat va fi interesant de vazut in ce punct dezavantajele sistemului american vor incepe sa conteze, de ambele parti ale Atlanticului, mai mult decat atractia fireasca a unor lefuri uriase. Daca, altfel spus, Europa ar ajunge la un moment dat sa influenteze America tocmai acolo unde se asteapta mai putin – la felul cum isi plateste directorii.