BusinessMagazin

Blog

  • Cu spam-ul la bursa

    In ultima perioada, pe milioane de adrese de e-mail au fost trimise mesaje spam care recomanda cumpararea de actiuni la bursa. Aparent paradoxal, acestea chiar aduc bani, insa o fac doar pentru cei care trimit e-mail-urile. 

     

    CONTEXTUL: Multe dintre publicatiile economice fac recomandari pentru anumite actiuni de la care se asteapta cresteri viitoare, unele trimitand chiar aceste sfaturi prin e-mail abonatilor. Dar un numar in crestere de producatori de mesaje spam au inceput sa speculeze pe seama increderii novicilor si trimit e-mail-uri catre baze de date de milioane de persoane recomandand de regula actiuni slab cotate. Nu inainte de a cumpara ei insisi aceste actiuni.

     

    EFECTE: Rezultatul – numarul tranzactiilor creste artificial, la fel ca si pretul acelor actiuni. Dupa cateva zile, spammer-ul vinde tot portofoliul, inainte ca pretul sa revina la cotatii normale.

     

    PROFIT: Jonathan Zittrain, profesor la Oxford University, a mers si mai departe. In decursul unui an a analizat impactul a 75.000 de mesaje cu recomandari pozitive pentru anumite actiuni si a studiat evolutia lor la bursa. S-a descoperit ca, daca un spammer a cumparat o actiune cu o zi inainte de a trimite mesajele si a vandut-o la o zi dupa, profitul net mediu a fost de 6%.

     

    TENDINTE: Aceste campanii au crescut in frecventa si volum. Sophos, un producator de software pentru protectia impotriva amenintarilor informatice din Statele Unite a raportat pentru luna iulie un procent de 15% din totalul mesajelor e-mail nesolicitate ca fiind „stock spam“. Acum 18 luni, aceeasi companie credita acest tip de e-mail-uri cu doar 1% din totalul spam-ului.

  • Spre Elysée, via Manhattan

    Nicolas Sarkozy e in campanie. Vrea sa devina presedinte al Frantei, dar asta nu-l impiedica sa bata aleile din Central Park-ul newyorkez ori coridoarele Casei Albe, trimitand mesaje fara echivoc alegatorilor.

     

    In ultima lui vizita in SUA, care a durat patru zile, ministrul francez de interne Nicolas Sarkozy – candidatul de dreapta cu cele mai bune sanse la presedintia Frantei – a agatat in pieptul unui politist din New York medalia Legiunii de Onoare, a vorbit despre pompierii din Manhattan si despre pierderile pe care ei le-au suferit la 11 septembrie si a dat autografe pe sute de volume ale propriilor memorii.

     

    Cu liderii evreilor a vorbit despre dragostea pe care o are pentru Israel, cu oamenii de afaceri americani despre dragostea lui pentru libera initiativa, iar francofililor le-a tinut discursuri despre dragostea pe care o are pentru America.

     

    Nicolas Sarkozy a fost primit de presedintele Bush la Casa Alba – un eveniment de exceptie in cazul unui simplu ministru – si s-a intalnit la Capitol Hill cu doi senatori americani. „Devotamentul pe care-l am pentru relatia pe care o am cu SUA e binecunoscut si mi-a adus critici in Franta“, a spus Sarkozy intr-un discurs pe care l-a tinut la 12 septembrie la Fundatia Franco-Americana din Washington. „Nu sunt un las. Sunt mandru de aceasta prietenie si o spun deschis.“ Sarkozy isi face calcule atunci cand face o asemenea curte Americii, iar afinitatile pe care le are cu unele dintre politicile presedintelui Bush i-ar putea aduce ceva voturi din partea dreptei franceze. De altfel, ministrul francez de interne a folosit aceasta vizita pe de o parte pentru a se infatisa drept un adevarat om de stat si pe de alta pentru a se disocia de politicile sustinute de propriul sau guvern – printre ele s-ar numara pozitia Frantei fata de razboiul din Irak si cel din Liban.

     

    De fapt, in multe privinte Sarkozy e cel mai ne-francez dintre politicieni – crede in munca pe branci, in ambitia bruta, in omul de pe strada si in visul american. Asa ca se comporta ca si cum pentru el porecla „Sarko americanul“ nu ar fi o insulta, ci o medalie de onoare. Intr-unul dintre discursurile pe care le-a tinut, i-a blamat pe jurnalistii de pe ambele maluri ale Atlanticului, pentru ca scriu relatari care adesea sunt „atat de departe de adevar“ despre ceea ce Franta ar adora si ar invidia in acelasi timp: Statele Unite. Francezii, spune el, „poarta blugi americani si adora hamburgerii americani si pizza. Nimic nu-l face pe un francez mai mandru decat sa vada un actor francez intr-un film american“. Si a adaugat: „Toti parintii francezi viseaza sa-si vada copiii studiind la o universitate americana“. Si chiar daca Sarkozy se opune raz-boiului din Irak, il critica in acelasi timp pe presedintele francez Jacques Chirac pentru felul in care a condus relatiile diplomatice cu SUA inaintea declansarii razboiului. Chirac a amenintat, atunci, cu un veto in Consiliul de Securitate impotriva unei eventuale rezolutii care ar fi justificat razboiul, fapt care a infuriat Statele Unite.

     

    Sarkozy a calificat acest gest al lui Chirac drept fundament al neintelegerilor dintre Franta si SUA, adaugand ca, intr-adevar, nu asa se trateaza un prieten. Intr-o intalnire cu usile inchise la care au participat mai bine de o duzina de lideri ai comunitatii evreiesti din SUA, Sarkozy a spus ca Franta nu trebuia sa astepte atat pentru a trimite trupe in Liban; a mers chiar mai departe decat Chirac cu criticile la adresa Hezbollah, pe care l-a numit o organizatie „terorista“, potrivit unuia dintre participanti, care a vorbit cu conditia sa-i fie pastrat anonimatul. Statutul lui Sarkozy e neobisnuit: candideaza si ca un om din interior – la urma-urmei, conduce partidul din care face parte si presedintele Chirac, UMP – dar si ca un outsider. Pentru ca vorbeste frecvent de „o ruptura“ intre el si politicile actuale ale Frantei, inclusiv cele care blocheaza producerea de noi locuri de munca si cresterea productivitatii. Sarkozy n-a urmat cursurile École Nationale d’Administration, scoala pe la care elitele franceze trec inainte de a intra in viata politica, asa cum au facut cei mai multi dintre actualii politicieni francezi. „N-am fost menit sa am un rol important in societate“, spune el. „A trebuit sa-mi iau totul singur.“

     

    Asa ca Sarkozy e, in multe privinte, un outsider care nu pare preocupat de faptul ca apare alaturi de presedintele american George W. Bush, care acum e mai nepopular ca niciodata in Franta. Bush e doar unul din sirul de lideri straini cu care Sarkozy s-a intalnit fata in fata in ultimele saptamani.

     

    Jucand un rol de ministru de externe ad hoc, ministrul francez de interne a discutat cu secretarul general al ONU Kofi Annan despre subiecte ca genocidul de la Darfur, criza nucleara din Iran ori fortele de mentinere a pacii din Liban.

     

    Ministrul francez de interne pare, de asemenea, sa faca incercari de a-si atrage alegatorii cu politicile sale anti-imigratie, anti-infractionalitate si antiterorism, straduindu-se sa-i indeparteze de partidul de extrema dreapta Frontul National al lui Jean Marie le Pen si sa-i aduca in ograda sa.

     

    Cel mai important moment din vizita lui Sarkozy a fost intalnirea neanuntata pe care a avut-o la Casa Alba cu presedintele Bush, care s-a petrecut in timpul discutiilor pe care le avea programate cu consilierul acestuia pe probleme de securitate nationala, Stephen Hadley. Chirac, care a fost primul lider strain care a vizitat Casa Alba dupa atacurile de la 11 septembrie, asteapta de atunci sa fie din nou invitatul Washingtonului. Scopul aparitiei neanuntate a lui Bush e, in parte, o recompensa pentru politicile proamericane promovate de Sarkozy. „Cu siguranta, aceasta intalnire poate fi interpretata drept un semnal adresat actualei conduceri a Frantei“, spune un oficial american care a vorbit cu conditia sa-i fie pastrat anonimanul, nefiind autorizat sa faca declaratii publice. „Sarkozy a aratat ca are o atitudine diferita fata de SUA.“

     

    Ca dovada ca administratia americana nu se situeaza de partea nimanui in alegerile prezidentiale din Franta programate pentru aprilie viitor – si pentru care partidele inca nu si-au desemnat oficial candidatii -, presedintele Bush ar urma sa se intalneasca si cu Segolene Royal, socialista de 52 de ani care, potrivit sondajelor, merge umar la umar cu Sarkozy, dupa cum spun deopotriva oficialii francezi si cei americani.

     

    Sarkozy se opune din rasputeri intrarii Turciei in UE, argumentand ca asta va duce la o invazie de imigranti musulmani in vestul continentului intr-o perioada in care Franta nici asa nu poate rezolva problemele importantei minoritati musulmane pe care o are.

     

    Presedintele Chirac e, dimpotriva, mult mai nuantat in aceasta chestiune – sprijina prudent aderarea Turciei, dar spune ca pentru asta va fi nevoie de un efort premergator de 10-15 ani si ca nici atunci integrarea nu va putea fi considerata sigura.

     

    Sarkozy a fost atacat de oponentii lui politici pentru ca a folosit aceasta vizita – care, teoretic, a fost una facuta pentru comemorarea victimelor atentatelor de la 11 septembrie – pentru a-si atinge scopurile politice, si asta pe banii contribuabililor francezi; acuzatia vine din faptul ca Sarkozy a vizitat Statele Unite in calitatea sa oficiala, de ministru. Asa ca presedintele Chirac s-a vazut nevoit sa-i ia apararea lui Sarkozy, care e de multa vreme adversarul sau politic, desi detine o pozitie in cabinet. Chirac a spus reporterilor de la summit-ul europeano-asiatic de la Helsinki ca el personal i-a cerut lui Nicolas Sarkozy sa reprezinte Franta la comemorarea atacurilor din 11 septembrie.

     

    Si Sarkozy s-a aparat – le-a spus reporterilor ca e „foarte important“ ca politicienii francezi sa inteleaga problemele globale, adaugand: „Bineinteles, voi continua sa calatoresc pentru a intelege si a invata, astfel incat securitatea Frantei sa fie asigurata“.

     

    A recunoscut, in acelasi timp, ca elitele franceze il detesta. „Unii dintre membrii elitei franceze ma urasc pe mine mai mult decat urasc America.“

  • STRAINI IN TOP

    La nivel mondial, arhitectii au creat adevarate corporatii, cu mii de angajati care lucreaza la proiecte de sute de milioane si chiar miliarde de dolari. Cateva exemple:

     

    HOK (Hellmuth, Obata & Kassabaum: Cu birouri pe cinci continente, in care lucreaza peste 1.600 de oameni, HOK este una dintre cele mai mari firme de arhitectura din lume. Printre proiectele companiei americane: Universitatea King Saud (foto) din Riad, Arabia Saudita – un campus in valoare de peste 3,5 mld. $, cel mai scump proiect la acea data -, National Air and Space Museum din Washington – cel mai vizitat muzeu din lume -, precum si terminalul de pasageri al aeroportului din Amsterdam.

     

    Gensler: Pornita de trei arhitecti din San Francisco in 1965, Gensler a ajuns la peste 2.000 de angajati, si tot atatia clienti activi, deserviti de cele 28 de birouri. Printre ultimele proiecte: hotelul Ritz Carlton (Dubai), noul terminal al aeroportului Detroit, renovarea unui terminal al aeroportului Changi (Singapore).

     

    SOM (Skidmore, Owings & Merrill): Fondata in 1936, SOM este una dintre cele mai mari firme internationale de arhitectura. Compania a proiectat cea mai inalta cladire din America – Sears Tower (foto) din Chicago, care are 109 etaje. SOM mai este „responsabila“ de ridicarea sediului Academiei Fortelor Aeriene din SUA, cladirii de birouri new-yorkeze Lever House, a John Hancock Tower din Chicago – o alta cladire de o suta de etaje – si a sediului Bank off America din San Francisco. Firma a realizat peste 10.000 de proiecte in 50 de tari din intreaga lume.

     

    Kohn Pedersen Fox

    Associates: Companie creata in 1976; a proiectat de la mici pavilioane de sticla pentru sculpturi de Rodin pana la un oras intreg in Inchineon, Coreea de Sud. In ultimii ani, firma pare ca s-a specializat in arhitectura zgarie-norilor. KPF a proiectat World Financial Center (Shanghai), constructie inceputa in 1997, dar sistata din cauza crizei asiatice. La finalizare prevazuta pentru 2008, cladirea ar trebui sa devina, cu cei 492 m inaltime, una dintre cele mai inalte din lume.

     

    BDP: Compania britanica este una dintre cele mai importante firme din Europa Occidentala, cu peste 940 de angajati in Marea Britanie,


    Irlanda si Franta. Potrivit propriilor estimari, proiecteaza aproximativ 2% din toate cladirile non-rezidentiale construite anual in Marea Britanie. Veniturile anuale din onorarii depasesc 90 mil. euro. Compania s-a ocupat de refacerea Royal Albert Hall si a Operei din Londra.

  • DUEL PE PLANSETA

    Constructiile au explodat in acest an, iar alaturi de ele si afacerile arhitectilor. Dar, ca si in cazul pietei de constructii, si in domeniul proiectarii, strainii culeg ciresele de pe tort, adica marile investitii. Pe o piata in care se invart zeci – daca nu chiar cateva sute de milioane de euro – romanii incearca sa acumuleze experienta, dar marii investitori vin cu proiectele de afara.

     

    Vrem sa construim un simbol pentru Romania“, spunea in 23 mai Todd Cowen, director executiv al companiei ungare TriGranit. In acea zi, reprezentantii TriGranit semnau cu autoritatile de la Bucuresti un memorandum care stabilea termenii generali ai unei investitii imobiliare de aproape un miliard de euro in centrul Bucurestiului – iar macheta complexului imobiliar, denumit Esplanada, se afla in si ea sala in care a avut loc ceremonia. Acel proiect a devenit insa marul discordiei intre TriGranit si arhitectii romani, intr-o disputa care inca nu s-a incheiat – discutii intre parti se poarta chiar si in aceste zile – si care traseaza, cu linii viguroase, aproape toate trasaturile care definesc starea actuala a pietei de arhitectura din Romania.

     

    Dupa ce proiectul Esplanada a devenit public, Ordinul Arhitectilor din Romania (OAR) a contestat atat solutia urbanistica propusa, cat si modalitatea prin care investitorii au selectat proiectul castigator – desi master-plan-ul Esplanada nu a fost proiectat de vreun arhitect obscur. Disputatul proiect ii apartine unuia dintre cei mai cunoscuti arhitecti din lume, germanul Helmut Jahn, de la firma Murphy Jahn, care are in portofoliu lucrari precum Sony Center din Berlin, One Liberty Place – cea mai inalta cladire din Philadelphia si a 16-a ca inaltime din SUA – sau refacerea sediului din Bruxelles al Uniunii Europene. „Jahn a fost selectat de TriGranit in urma unui concurs la care au fost invitati sa participe zece dintre cei mai faimosi arhitecti din lume“, explica pentru BUSINESS Magazin Jordan Dermer, Chief Development Officer al TriGranit. Iar cei zece au fost alesi „pe baza portofoliului de proiecte finalizate de dimensiuni comparabile“.

     

    De fapt, chiar aici ar fi problema. In Romania, desi piata constructiilor a crescut an de an, nu s-au facut pana acum proiecte de o asemenea anvergura, atat ca nivel de complexitate, cat si, mai ales, ca valoare – iar investitorii nu sunt dispusi sa riste banii lasandu-si proiectele pe mana proiectanti fara experienta in proiecte mari, cum sunt considerati cei romani. Problema e ca arhitectii romani nici nu au cum sa acumuleze experienta tocmai pentru ca nu ajung la astfel de proiecte.

     

    Ordinul Arhitectilor isi da seama, insa, ca nu poate concura cu liderii arhitecturii mondiale. „Noi solicitam organizarea unor concursuri de arhitectura – concursuri de idei, in principal“, explica pentru BUSINESS Magazin Serban Sturdza, presedintele Ordinului, admitand ca acum nici un arhitect roman nu are capacitatea de realiza un complex de dimensiunile Esplanada. Dar cere – sustinand ca asa se practica si in alte tari, inclusiv din Estul Europei – sa se formeze, pentru proiectele mari, echipe mixte de proiectare. Miza sunt cele cateva procente din investitie – dar procentele se aplica la sume cu multe zerouri. Onorariile proiectantilor pot fi cuprinse, potrivit unor estimari, intre 3-4% si 8 sau chiar 10% din valoarea totala a investitiei. Nu exista date oficiale privind sumele totale incasate de arhitecti, dar unele pareri estimeaza ca piata arhitecturii se ridica la 50 sau chiar aproape 100 mil. euro.

     

    De unde insa aceasta inversunare impotriva proiectului lui Jahn? „Investitorul face un proiect, adus de dincolo, care nu face parte din sistemul urbanistic al Bucurestiului“, sustine Sturdza. Parca pentru a calma spiritele, Dermer de la TriGranit declara ca „acest concept (master-plan-ul lui Helmut Jahn – n.r.) este primul pas in materializarea viziunii noastre si va fi dezvoltat mai departe, impreuna cu arhitectii romani, pentru a integra cum se cuvine proiectul in mediul urban al orasului“. Presedintele OAR nu este insa multumit. „Camasa a fost deja croita, acum se mai poate doar adauga un nasture ici si colo“, spune Sturdza, care afirma ca structura dorita de TriGranit nu este potrivita cu dezvoltarea Bucurestiului.

     

    Discutii intre reprezentantii TriGranit si cei ai OAR pentru gasirea unei solutii de rezolvare a conflictului se poarta chiar in aceste zile. Investitorii par multumiti de proiectul lui Jahn, dar stiu ca vor fi nevoiti sa colaboreze cu arhitectii locali. „Un astfel de proiect nu va putea fi realizat fara o participare puternica a specialistilor autohtoni“, spune Dermer. „De aceea, intentionam sa implicam arhitectii romani in toate fazele procesului de constructie“. Legislatia romaneasca conditioneaza eliberarea autorizatiilor de constructie de prezenta pe proiect a stampilei unui arhitect roman. Sau, cum spune chiar reprezentantul TriGranit, „experienta locala si resursele lor (ale arhitectilor din Romania – n.r.) reprezinta punctul-cheie in transformarea conceptului nostru in spatii reale“.

     

    In acelasi timp, Ordinul Arhitectilor nu poate cere ca arhitectii romani sa primeasca acest contract, dar ar dori organizarea unui concurs international la care sa poata participa si firme romanesti de profil. „Cand te joci cu asemenea sume si cu un asemenea teritoriu, este mai bine sa te joci si cu mai multe pareri“, spune Sturdza.

     

    Miza acestei discutii este, de altfel, mult mai ampla. Confruntati cu o stagnare pe pietele occidentale, arhitectii straini se indreapta spre Europa de Est, deci spre piete care inca le pot asigura cresteri substantiale ani buni de-acum incolo. Pana acum, in cei 16 ani de capitalism, casele romanesti de arhitectura au avut suficient timp sa-si consolideze mai bine pozitia in fata celor straine. Dar proiectele amploare au aparut abia in ultimii ani – iar cand au aparut, au gasit in Romania o piata insuficient conturata, pe care sunt arhitecti talentati, dar fara portofolii convingatoare. Iar acesta a fost un argument suficient pentru ca dezvoltatorii sa decida adesea sa dea proiectele pe mainile caselor straine de arhitectura. Practic, deja sunt de notorietate doua complexuri imobiliare cu valori care bat miliardul de euro si care se vor intinde pe mai multi ani. Pe langa Esplanada, in Bucuresti se lucreaza deja la cartierul Baneasa, o investitie estimata la 1,2 mld. euro, realizata de Baneasa Investments.

     

    Inca de anul trecut, Mihail Mateescu, directorul general al Baneasa Investments, parte a grupului de firme controlat de omul de afaceri Gabriel Popoviciu, se plangea de o criza profunda a arhitectilor romani. „Pur si simplu, nu sunt destui arhitecti pe piata“.

     

    Cum se prezinta situatia acum? „Cam la fel“, spune Mateescu. E drept, in proiectarea cartierului sunt implicati si arhitecti romani. Dar inainte sa lucreze in Romania, acestia si-au facut mai intai un renume in strainatate – este vorba de case de arhitectura fondate de romani plecati in strainatate, care si-au deschis in ultimii ani birouri si in Romania – Mihai Radu Architects sau Zip Studio.

     

    Urmarea acestor lipsuri: un dezvoltator cu un proiect mare se vede nevoit sa apeleze la case straine de arhitectura. Design-ul conceptual si master plan-ul proiectului Baneasa au fost executate de americanii de la Callison, iar arhitectul conceptului e Chapman Taylor, una dintre cele mai mari firme britanice.

     

    Pe langa nevoia investitorilor, venirea arhitectilor straini in Romania este favorizata si de reculul de pe pietele occidentale, in timp ce piata romaneasca e in plin avant. Datele Institutului National de Statistica arata ca in primul trimestru al acestui an, activitatea din constructii a inregistrat un ritm de crestere de peste 20%, fata de primele trei luni ale anului trecut. Iar noi proiecte imobiliare sunt anuntate in fiecare saptamana.

     

    Totusi, din punct de vedere valoric, piata de arhitectura din Romania este inca in faza copilariei. Daca una dintre cele mai mari companii de profil din lume – Gensler – a realizat incasari de peste 310 milioane de dolari anul trecut, Westfourth Architecture, probabil cea mai cunoscuta firma de arhitectura de pe piata romaneasca, a declarat fiscului o cifra de afaceri de aproape 37 mld. lei in 2004. Adica ceva mai mult de un milion de dolari.

     

    O aproximare a valorii pietei de proiectare din Romania este dificila si putini jucatori se incumeta sa spuna o suma. „Considerand ca avem in jur de 1.000 de arhitecti care contracteaza in medie 100.000 euro pe an, piata ar putea fi de 100.000.000 euro anual“, spunea intr-un interviu cu BUSINESS Magazin arhitectul Dorin Stefan, cel care a proiectat imobilul de birouri Opera Center.

     

    Alte estimari pleaca de la valoarea procentuala a onorariilor primite de arhitecti. „In general, onorariile ar trebui sa ajunga la 2,8-8% din costul unei constructii“, apreciaza Vladimir Arsene, presedintele Westfourth Architecture. In conditiile in care investitiile imobiliare ar putea ajunge la un miliard de euro in acest an, potrivit estimarilor Eurisko, valoarea pietei s-ar inscrie intre 30 si 80 de milioane de euro. La aceasta suma, ar trebui sa se adauge si onorariile primite pentru proiectarea lucrarilor de infrastructura, la fel de greu de estimat.

     

    Mai nuantat, Adrian Cristescu, presedintele West Group Architecture, spune ca sunt foarte multe proceduri prin care poti defini o piata. „Este foarte greu de inteles si evaluat cat din aceasta piata se adreseaza arhitectilor romani si cat celor din afara“. Competitia intre cele doua tabere este stransa si impresia pe piata este ca firmele internationale acapareaza tot mai mult teren.

     

    Daca pana acum cele mai multe cladiri nou-construite in Bucuresti au fost proiectate de romani, situatia se schimba, odata cu aparitia dezvoltarilor de amploare. Developerii spun ca aleg companiile care au experienta necesara. De cealalta parte, arhitectii recunosc ca generatia tanara din tara, desi talentata, nu poate capata experienta si expertiza necesara daca nu lucreaza.

     

    Si chiar daca arhitectii romani sunt talentati, este clar ca sunt si putini. Vladimir Arsene spune ca Bucurestiul are cel mai mic numar de arhitecti pe cap de locuitor din Europa. „Am citit undeva ca ar fi in jur de 2.600, din care aproape jumatate practica aceasta meserie, in conditiile unei piete supralicitate“. Dorin Stefan este ceva mai darnic in estimari: la nivel de tara sunt cam 3.000 de arhitecti activi, crede cel care este, in opinia multora, cel mai cunoscut arhitect din Romania. Probabil ca numarul este si mai mare, dat fiind ca numai la nivelul organizatiei din Bucuresti a Ordinului Arhitectilor din Romania sunt inregistrati 2.567 de membri. In total, organizatiile OAR din intreaga tara numara mai mult de 5.000 de membri, dar este de presupus ca nu toti profeseaza activ.

     

    Arhitectii romani sunt discreti si cand vine vorba despre marii jucatori de pe piata autohtona de arhitectura. Dorin Stefan estimeaza ca in Capitala exista pana la zece firme mari de arhitectura, cu 10-20 de oameni, restul avand echipe mai mici sau chiar lucrand pe cont propriu.

     

    Arhitectii se feresc si mai tare sa faca ierarhii sau sa dea verdicte in privinta liderilor acestei bresle. „Totul este relativ in aceasta meserie. Este foarte dificil sa faci un clasament printre casele de arhitectura“, explica Mihai Radu de la Mihai Radu Architects, companie care este implicata in proiectul Baneasa. „Cladirile care se fac sunt vizibile cu ochiul liber, iar arhitectii se stiu intre ei“, puncteaza el. Ca multi alti arhitecti romani importanti, Mihai Radu si-a creat un nume peste hotare. A revenit in tara in 1997, pe cand avea un birou de arhitectura in New York. La initiativa unor investitori americani, Radu s-a implicat in restaurarea Coloanei lui Brancusi de la Targu Jiu.

     

    Ideea deschiderii unui birou la Bucuresti a venit trei ani mai tarziu. In 2000, Organizatia Natiunilor Unite a devenit clientul Mihai Radu Architects si prima comanda a fost restaurarea sediului Adunarii Generale a organizatiei. „Era un proiect mare asa ca am deschis un birou in Romania si am facut acest proiect cu oamenii de aici. A iesit foarte bine“, isi aminteste Radu.

     

    In opinia sa, Romania nu este o piata foarte mare pentru arhitectura, dar este o destinatie foarte buna pentru outsourcing. Birourile companiei sale au o activitate foarte bine integrata, astfel incat arhitectii din Romania lucreaza la proiecte pentru Statele Unite si invers. Un alt arhitect roman care si-a adus afacerea la Bucuresti este Marius Calin, de la Zip Studio, o alta firma care a proiectat pentru Baneasa.

     

    Dar cea mai cunoscuta afacere din domeniul arhitecturii pornita de la New York si adusa la Bucuresti este cea a lui Vladimir Arsene, pe care marii developeri imobiliari din Bucuresti il cunosc bine. Westfourth Architecture si-a inceput activitatea in Romania in urma cu 12 ani si a construit pana acum in jur de 250.000 de metri patrati in Bucuresti – cam cat toate spatiile de birouri de clasa A din Capitala la un loc, potrivit estimarilor de pe piata. Portofoliul firmei include cateva dintre cladirile de referinta ridicate in ultimii ani, precum Charles de Gaulle Plaza, America House, Europe House si proiectul Sema Parc. Prima lucrare in Romania a fost sediul Mindbank, in 1994. „La inceput a fost greu, participam la concursuri si faceam eforturi mari de marketing“, isi aminteste Arsene. „Pe masura ce lucrezi si ai mai multa experienta, lumea capata mai multa incredere. Acum ne cauta clientii pe noi“.

     

    Succesul romanesc peste hotare nu este deloc o surpriza in breasla, dar este in general vorba doar de succese individuale. „Scoala romaneasca de arhitectura a ajuns peste hotare ca oameni, nu ca firme“, remarca Adrian Cristescu de la West Group Architecture. „Oamenii nostri integrati in alte sisteme se descurca foarte bine“.

     

    Mihail Mateescu, directorul general de la Baneasa Investments spune ca „nu intamplator“ lucreaza cu Mihai Radu Architects si Zip Studio. „Am vrut acces la cele doua «lumi»: si experienta si acces la resurse internationale, dar si cunoasterea problemelor si particularitatilor locale“.

     

    Dar renumele nu este suficient pentru un developer. Pentru arhitectii din Romania, dezavantajul vine in primul rand din lipsa de experienta si calificare la standardele internationale. Astfel se explica si pozitia puternica a firmelor care au birouri in strainatate, precum si blocarea accesului companiilor integral romanesti la marile proiecte.

     

    „Un developer merge la banca sa obtina banii pentru un proiect si trebuie sa arate ca lucreaza cu companii care pot indeplini anumite criterii“, explica Adrian Cristescu. „Arhitectura este una dintre cele mai riscante afaceri. Ai costuri foarte mari si daca nu ai proiecte, nu supravietuiesti“, completeaza presedintele West Group Architecture. Firma sa a fost implicata in proiectul Bucharest Business Park, alaturi de compania britanica Chapman Taylor. Un alt proiect important este cladirea de birouri Millenium Business Center, aflata in prezent in constructie.

     

    Cu toate acestea, Adrian Cristescu spune ca „traieste de pe o zi pe alta“. Afirmatia vine din partea unui om a carui companie a raportat pana acum cifre de afaceri intre 500.000 de euro si 1.500.000 euro, iar portofoliul a acumulat zeci de lucrari in toate sectoarele imobiliare. „Aceste variatii nu depind de piata“, atrage el atentia, „ci de proiectele pe care le-am avut“. Dorin Stefan recunoaste ca handicapul companiilor romanesti vine din lipsa de fonduri, in conditiile in care pe o piata extrem de competitiva inca se mai aplica regula pretului mic. Acest lucru se intampla in pofida recomandarilor OAR, care a stabilit o grila de tarife minime aplicate pentru lucrari de arhitectura. De exemplu, pentru un imobil de birouri estimat la 10 milioane de euro, onorariul ar trebui sa fie de 4,5% (450.000 euro). Grila OAR nu este insa cea mai buna solutie, spun arhitectii. „De fiecare data cand folosim grila asta pierdem clienti“, spune Mihai Radu. Sistemul de tarifare procentual nu este intotdeauna cel mai eficient. Valoarea unei constructii poate varia foarte mult si, in plus, developerul poate obtine preturi avantajoase pentru constructie, ceea ce conduce inevitabil la un profit mai mic pentru arhitect, spune si Vladimir Arsene.

     

    Westfourth Architecture foloseste acum un alt sistem, independent de volatilitatea pietei de constructii si mai usor de controlat – onorariul pe fiecare metru patrat construit. Acest sistem a inceput sa se incetateneasca in randul firmelor de arhitectura, spune Arsene. „In SUA se foloseste in continuare sistemul pe procente, dar acolo vorbim de o piata mult mai stabila“, completeaza acesta.

     

    Mihai Radu are insa o alta parere. „Sistemul onorariului calculat la metru patrat poate fi periculos. Clientul isi poate schimba parerea de 30-40 de ori, dar sansele ca proiectul sa devina mai mare ca suprafata sunt mici“. Cu alte cuvinte, efortul arhitectului poate fi maxim, dar remuneratia ramane cea stabilita initial.

     

    „Onorariul unei case de arhitectura se schimba in functie de investitie“, a adaugat arhitectul Mihai Radu. „La o investitie mare, sa zicem de peste 100 de milioane de dolari, onorariul poate ajunge la 2-3%. In schimb, la proiecte mai mici, sub 50 de milioane de dolari, se poate ajunge la 5-7%“. Un alt element determinant pentru valoarea onorariului este complexitatea proiectului – eforturile si detaliile difera foarte mult in cazul constructiei unei opere sau a unui spital, de exemplu, comparativ cu un centru comercial.

     

    Mateescu de la Baneasa Investments spune ca sistemul aplicat in cazul Baneasa este mai complicat si presupune o plata fixa pentru proiectarea unui obiectiv de genul unui bloc de apartamente, urmand ca, pentru celelalte blocuri din proiect, sa se plateasca o suma semnificativ mai mica pentru fiecare replica a blocului proiectat initial.

     

    In final, onorariile vor fi influentate din ce in ce mai mult si de „invazia“ arhitectilor din strainatate. Mai ales ca intrarea Romaniei in Uniunea Europeana va deschide piata pentru o competitie imensa.

     

    Cum piata de constructii din Romania e in plina dezvoltare, din ce in ce mai multe companii europene ar putea veni aici. Motivul pentru care interesul acestor companii este in crestere este simplu, explica Arsene: aici au de lucru, in timp ce in tarile dezvoltate traverseaza o criza profesionala – industria constructiilor stagneaza, numarul contractelor de proiectare scade, iar meseria devine neprofitabila. „Recent ne-am deschis un birou si la Dresda, in Germania“, spune si Mihai Radu. „Motivul este ca acolo sunt arhitecti foarte bine pregatiti care n-au de lucru“.

     

    Pe de alta parte, unele segmente de piata din Romania sunt aproape total neacoperite. Daca in domeniul proiectarii de locuinte, imobile de birouri sau chiar de centre comerciale, arhitectii romani fac fata cu brio, in domeniul urbanismului, de exemplu, sunt putini arhitecti locali cu experienta. Ca sa nu mai vorbim de domenii ce ar putea parea exotice cum ar fi proiectarea peisagistica. Iar aici poate fi loc suficient pentru firme din afara.

     

    Odata cu lansarea unor complexuri de mare anvergura, precum Baneasa sau Esplanada, pe piata romaneasca si-ar putea face intrarea mari companii internationale. De exemplu, prin Bucharest Business Park, Chapman Taylor a intrat pe piata bucuresteana. A continuat cu proiectarea conceptului cartierului Baneasa si se ocupa si de designul cladirilor de birouri si a mall-ului din cadrul proiectului. Si alte firme straine de arhitectura ii vor calca pe urme.

  • PORTOFOLII DE ARHITECTI

    O ierarhizare a firmelor de arhitectura nu se incumeta nici macar arhitectii sa faca. Sau, cum spune si Mihai Radu de la Mihai Radu Architects, „cladirile care se fac sunt vizibile cu ochiul liber, iar arhitectii se stiu intre ei“.

     

    WESTFOURTH ARCHITECTURE

    Compania a fost fondata in 1991 la New York de arhitectul roman Vladimir Arsene, care lucrase in mai multe firme americane de profil. In 1993, el infiinteaza o firma si in Bucuresti.

    • SEMA PARC Proiect dezvoltat de omul de afaceri Ion Radulea, pe platforma Semanatoarea. Proiectul va avea o suprafata construita de aproape 660.000 mp pe malul Dambovitei si va include birouri, spatii comerciale si rezidentiale.
    • EUROPE HOUSE Dezvoltata tot de GTC, cladirea a fost achizitionata in 2003 de fondul austriac de investitii Europolis, intr-o tranzactie de 31 milioane de dolari. Cladirea are o suprafata de 22.000 mp si serveste drept sediu pentru firme ca Orange, HP, Microsoft sau AIG Life.
    • AMERICA HOUSE Localizata in Piata Victoriei, cladirea ofera 26.000 metri patrati de spatii de birouri. Printre chiriasi se numara companiile Deloitte, Cosmote, S&T, Ericsson, Schlumberger, Cisco, Mastercard, firma de avocatura Tuca, Zbarcea si Asociatii.
    •  
    • CHARLES DE GAULLE PLAZA Una dintre cele mai mari structuri de otel din Europa de Est. A primit premiul anual pentru arhitectura romaneasca in 2005. Cladirea are 16 etaje si o suprafata de aproape 40.000 mp. Imobilul a fost recent cumparat de fondul de investitii Accession Fund, administrat de GLL Real Estate Partners, pentru mai mult de 80 de milioane de euro, de la fondul de investitii austriac CA Immo si Avrig 35, dezvoltatorul cladirii. In CDG Plaza isi au sediul Vodafone, HVB, Raiffeisen.
    • ALTE PROIECTE Ambasada Canadei, Connex Office Building, Lafarge Office Building, Tomis Shopping Center (Constanta).
    • EXTINDERE In ultima perioada, Westfourth Architecture a inceput sa se extinda in tara – o statiune de odihna in Poiana Sticlariei, langa Poiana Brasov, a carei constructie va incepe in acest an; un proiect comercial in Ploiesti; mai multe sedii Alpha Bank in tara; Westfourth are in lucru si un proiect in Arad, cu aproape 4.000 de apartamente si cladiri de birouri.

     

    DORIN STEFAN BIROU DE ARHITECTURA (D.S.B.A)

    Dorin Stefan e probabil cel mai cunoscut arhitect din Romania, fiind si vicepresedinte al Ordinului Arhitectilor din Romania. Printre proiectele sale cele mai cunoscute:

    • OPERA CENTER Primul proiect dezvoltat de Portlant Trust in Romania. Cladirea este formata din doua imobile cu suprafata totala de peste 15.000 mp. Aici isi au sediul companii internationale ca ING, PwC sau GSK. Fondul austriac de CA Immo a cumparat cladirea in 2003 cu 25 mil. euro.
    • CASCADE OFFICE BUILDING 4.300 de metri patrati, situata in zona Piata Victoriei; preluata recent de fondul de investitii imobiliar Fabian Capital Property Fund pentru un pret estimat la 12 milioane de euro. Cladirea gazduieste sediile ProCredit, Aviva, HBO si Rompetrol.

     

    CHAPMAN TAYLOR

    Compania britanica a lucrat deja la doua proiecte importante in Romania:

    • BUCHAREST BUSINESS PARK (BBP) Dezvoltat de Portland Trust, proiectul este format din patru cladiri independente cu o suprafata totala de aproape 18.500 mp. Printre chiriasi se numara CarpatCement Holding, IBM, BAT sau firma de avocatura Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen. In septembrie trecut, CA Immo a demarat procedurile pentru achizitia BBP, tranzactie estimata la 60-65 mil. euro.
    • PROIECTUL BANEASA Cu o valoare estimata la 1,2 mld. euro, proiectul presupune dezvoltarea pana in 2015 a unui nou cartier (3.000 de locuinte, parc de afaceri cu 11 cladiri de birouri, o platforma comerciala cu mai multe magazine de mari dimensiuni, mall si centru de distractii, plus alte facilitati ca spital, hotel, biserica etc.

  • Minunata lume noua

    Ar fi banal sa spunem ca, la cinci ani de la atentatele de la 11 septembrie, lumea e inca mai nesigura decat inainte, cu toate masurile de securitate luate de la Washington pana la Madrid sau Amsterdam. Dar a spune ca de vina pentru asta sunt anume presedintele Bush si SUA ar fi nu numai banal, ci si neadevarat.

     

    Razboiul impotriva terorismului „este mai mult decat un conflict militar – este lupta ideologica decisiva a secolului al XXI-lea“, al carei front central este acum razboiul din Irak, a proclamat presedintele George W. Bush intr-unul din discursurile tinute saptamanile trecute, cu ocazia a cinci ani de la atentatele din 11 septembrie 2001. Bush l-a comparat pe Bin Laden si pe acolitii sai cu Lenin sau Hitler, la fel de sfruntati in a-si expune planurile, pentru a trage concluzia ca teroristii islamisti sunt „succesorii fascistilor, ai nazistilor, ai comunistilor si ai tuturor adeptilor totalitarismului de-a lungul secolului al XX-lea“. Caci combatantii din Irak, Liban si de aiurea sunt „o retea mondiala de radicali care folosesc teroarea pentru a-i ucide pe cei ce stau in calea ideologiei lor totalitare“, a spus Bush.

     

    O astfel de retorica, asa clar cum a enuntat-o acum liderul american, pare cu totul noua – ba chiar unii au interpretat-o deja drept un punct de cotitura in viziunea Washingtonului despre razboiul cu terorismul. De fapt insa retorica nu e noua, ci inseamna doar trecerea in discursul oficial a unor notiuni care pana acum circulasera doar in mediile unora din cei mai belicosi adeptii republicani. De pilda, termenul de „islamofascism“ putea fi intalnit frecvent, acum mai bine de un an, intr-o multime de publicatii si jurnale electronice – numai ca nici unul din oficialii de la Washington nu si-a asumat public o asemenea viziune despre militantismul islamic. Mai nou, secretarul apararii, Donald Rumsfeld, i-a acuzat pe cei ce critica politica administratiei Bush in Irak ca nu sunt decat niste „impaciuitoristi“ in fata „unui nou tip de fascism“. Ridicol, au replicat cei vizati. Cum e posibil ca la doar cateva saptamani inainte de alegerile din 7 noiembrie, de la jumatatea mandatului (cele in urma carora sunt alesi o parte din membrii Congresului si guvernatorii statelor), guvernantii sa acuze jumatate din electorat ca sustine fascismul? Si incorect, a adaugat chiar un comentator politic conservator, in persoana lui Daniel

     

    Pipes: „Prea putine legaturi sunt de gasit intre fascism si islamismul radical, care are de fapt mai multe legaturi, istorice si filozofice, cu marxism-leninismul“. Si totusi, dincolo de asemenea mici amanunte, administratia Bush are temei sa lanseze acum discutia despre islamofascism, din doua motive simple.

     

    Pe de o parte, in perspectiva electorala, o comemorare de 11 septembrie pusa in lumina unei lupte ideologice globale pare mai putin trista decat una lasata sub umbra unor conflicte militare fara iesire. Pe de alta parte, pe termen mai lung, opozitia totalitarism/democratie are darul sa neutralizeze acuzatiile ca administratia americana actuala, sub influenta dreptei crestine, ar avea in intentie vreun razboi religios cu Islamul, implinind astfel previziunile despre un razboi global al civilizatiilor. Fiindca, intr-adevar, administratia are nevoie de o noua motivatie cu care sa-si convinga electoratul obosit de aproape cinci ani de eforturi militare in Afganistan si Irak. Din 2001 incoace, dupa statisticile National Memorial Institute for the Prevention of Terrorism, in razboiul contra terorismului si-au pierdut viata 72.265 de oameni, majoritatea irakieni civili; restul, respectiv 30.626, au fost ucisi „in combinatii de atacuri teroriste si actiuni ale SUA si ale aliatilor sai impotriva insurgentilor irakieni“. Faptul ca SUA si aliatii par inca departe de o iesire onorabila din Irak s-a repercutat in mod firesc asupra increderii electoratului: daca popularitatea presedintelui George W. Bush a urcat la un maxim de 90% imediat dupa 11 septembrie 2001, acum a cazut sub 40%. 

     

    In discursurile din seria „cinci ani de la 11 septembrie 2001“, presedintele Bush s-a straduit sa convinga publicul ca, dupa cinci ani de la atentate, America este mai sigura, inclusiv gratie unor masuri asa de contestate precum interogarea suspectilor in faimoasele inchisori CIA din strainatate. Numai ca tot presedintele Bush a avertizat ca exista tendinta de a crede ca amenintarea terorista s-a indepartat si ca razboiul se apropie de sfarsit – „iar aceasta perceptie este linistitoare, dar eronata“. Afirmatia liderului american are doua sensuri: in primul rand e o recunoastere a faptului ca fenomenul terorist s-a amplificat in ultimii cinci ani, in al doilea rand e un avertisment ca vor mai urma si alte actiuni militare ale Statelor Unite, eventual in noi teatre de razboi.

     

    Intr-adevar, cum constata toti comentatorii, departe de a fi fost anihilat, extremismul islamist s-a extins in ultimii cinci ani, cuprinzand si zone ale comunitatilor musulmane care altminteri n-ar fi fost tentate sa se apropie de ideologia terorii, din Pakistan pana in Somalia si din nordul Africii pana in Egipt. Sunt insa de vina Statele Unite pentru asta, asa cum sustin adeptii teoriei ca razboiul din Irak a fost un raspuns inadecvat al Americii la atentatele de la 11 septembrie, nefacand decat sa aprinda si mai tare spiritele in lumea musulmana?

     

    Finantistul George Soros extinde discutia, comentand recent incheiatul conflict din Liban tocmai pe baza ideii ca sunt cateva greseli generale care s-au comis pana acum in razboiul contra terorismului, fie ca a fost vorba de actiunile israeliene in Liban sau de cele ale coalitiei in Irak. Prima greseala: chiar daca tintele sunt teroristii (Saddam Hussein atunci, militantii Hezbollah acum), victimele razboiului sunt de cele mai multe ori civilii din tarile respective, iar suferinta lor da apa la moara cauzei teroriste. A doua greseala: conceptul razboiului contra terorii se intemeiaza pe actiunea militara si exclude abordarea politica, ceea ce stimuleaza emanciparea unor miscari de gherila ca formatiuni politice respectate (cazul Hezbollah in Liban ori al Hamas in Palestina). A treia greseala: conceptul razboiului contra terorii nu distinge intre diversele miscari politice care folosesc tactici teroriste, punand in aceeasi oala Hamas, Hezbollah, Al-Qaida, talibanii afgani ori militiile siite si sunite din Irak; consecinta este ca toate aceste miscari sunt tratate drept simple tinte identice in lupta antiterorista, fara a se tine cont de radacinile acestora in societatile lor si de diferentele care exista intre ele.

     

    Consecinta ar fi ca superioritatea militara nu poate compensa nici in cazul Israelului, nici in cel al Statelor Unite efectele nefaste ale primitivismului lor politic; iata de ce, sustine George Soros, ambele tari sunt acum mai putin sigure, mai putin ferite de atentate decat inainte de a fi pornit la razboi. Finantistul american, cunoscut om de stanga, propune deci nici mai mult, nici mai putin decat renuntarea la conceptul de razboi contra terorismului, care si-a dovedit limitele si a antrenat lumea intr-un cerc vicios al violentei, si schimbarea strategiei cu una concentrata mai putin pe forta armelor.

     

    Exista insa si experti militari americani care cred necesara schimbarea strategiei antiteroriste, in sensul unor politici care „sa castige inimile si mintile“, cum spune James Forest de la Academia Militara West Point – adica al acelei „soft power“ pe care politicienii o inteleg fie sub forma abilitatii diplomatice, fie sub forma conceperii unor stimulente materiale suficient de atractive pentru a-i determina pe adversari sa cedeze.

     

    Deocamdata, de o astfel de „soft power“ par sa aiba nevoie urgenta liderii europeni, care au constatat in ultimii cinci ani ca terorismul nu mai are chipul lui Bin Laden ascuns in pestera, ci al unor tineri imigranti din Anglia sau Spania, educati in paralel la scolile europene si la propaganda extremista din moschei. Putine tari de pe vechiul continent se pot lauda ca stiu cum sa abordeze situatia – si probabil tocmai acesta este motivul pentru care, dupa o perioada de ostilitate transatlantica atrasa de atitudinile diferite fata de razboiul din Irak, Europa si SUA s-au apropiat din nou, inclusiv prin faptul ca unele state europene au adoptat masuri de securitate antiterorista inspirate de experienta americana. Analistii considera totusi ca europenii au premise mai bune sa combata terorismul, tocmai gratie diferentei de perceptie fata de SUA („pentru noi este o lupta indelungata impotriva unor grupari teroriste, dar nu un razboi“, a declarat un diplomat de la Bruxelles, citat de DPA) si a accentului mai clar pus pe cautarea cauzelor terorismului (inclusiv prin preocuparea fata de soarta Palestinei).

     

    Fraser Cameron, expert la European Policy Centre, a rezumat lucrurile astfel: in timp ce SUA cred ca extremismul islamist poate fi combatut prin actiuni dure si democratizarea peste noapte a tarilor musulmane, europenii prefera sa lucreze pe cale diplomatica impreuna cu moderatii din aceste tari, ca sa incurajeze schimbarile din interior. Cameron sustine totusi ca de curand se poate vorbi de o cooperare transatlantica mai serioasa, anume in privinta chestiunii iraniene. Aceasta ar fi un semn cu atat mai bun cu cat pentru multi comentatori, Iranul pare sa fie principalul beneficiar al razboiului contra terorismului, din moment ce in ultimii ani si-a intarit pozitia in Orientul Mijlociu, inclusiv prin intermediul protejatilor sai din Liban, miscarea Hezbollah. Desigur, nu poate fi inteles de aici ca SUA si UE au aceeasi abordare in negocierile cu Iranul: cum era de asteptat, europenii joaca si aici rolul baietilor buni, care ii ameninta pe iranieni ca daca nu sunt dispusi la compromisuri, vor avea de-a face cu baietii rai, ai lui Bush si Rumsfeld. Iar aceasta ilustreaza, probabil, tocmai faptul ca in ciuda sfaturilor date de experti si analisti, diferentele de viziune intre America si Europa sunt utile in razboiul (sau, in termenii europenilor, lupta indelungata) contra terorismului. Doar toleranta, politicile de discriminare pozitiva si credinta iluminista cum ca educatia in spiritul valorilor democratice scoate ideile periculoase din mintile tinerilor n-au ajutat deloc pana acum Europa sa scape de atentate teroriste. Doar democratizarea cu forta a lumii musulmane, infierarea adeptilor Islamului drept fascisti si impartirea lumii in buni si rai („fie cu noi, fie impotriva noastra“) n-au ajutat deloc America sa ajunga la vreo victorie in lupta ei cu teroristii.

     

    Si asa cum statele UE au avut dreptate sa afirme ca uzul excesiv al violentei de catre SUA a stimulat raspandirea ideilor extremiste in lume, la fel au avut dreptate si SUA sa critice Europa ca a privit cu prea multa ingaduinta cresterea pericolului terorist. Acum, statele europene par sa-si insuseasca destul de bine critica; mai ramane acum ca si SUA sa faca la fel pentru ca sa se poata vorbi, in sfarsit, de progrese in lupta cu terorismul. Cat despre etichetele ideologice de uz electoral aplicate acum pe pestera lui Bin Laden de catre presedintele Bush, ele nu-s decat o incercare a liderului american de a reduce situatia cu totul noua creata de amenintarea terorista la niste experiente istorice familiare. Fiindca o fi acesta conflictul ideologic decisiv al secolului nostru, dar ca sa-l castigi e nevoie de alte arme decat cele de pe vremea Razboiului Rece ori a debarcarii din Normandia.

    LUMEA ARABA

    Efectele lui 11 septembrie in lumea araba s-au vazut din plin in fragilizarea constructiei politice si amplificarea sentimentelor antioccidentale. Sagie Qurqmas, istoric sirian, a declarat pentru Deutsche Welle ca politica SUA de „violenta si ocupatie“ i-a atras pe numerosi arabi in tabara radicala, consolidand astfel perceptia, altfel gresita, ca arabii sunt sursa terorismului in lume. „Curente radicale noi si grupari teroriste inainte necunoscute au aparut dupa 11 septembrie, fiind greu de determinat cine anume le sustine“, afirma Qurqmas. Aceasta a dus la initierea unor masuri de securitate care au limitat drastic drepturile si libertatile democratice, atatea cate erau, in tari ca Egipt, Tunisia, Maroc, Arabia Saudita, Iordania ori Siria.

    Pe de alta parte, democratiile occidentale au incetat sa mai serveasca drept model pentru autoritatile seculare din lumea araba, avand in vedere ca incalcarea drepturilor omului la inchisorile de la Guantanamo si Abu Ghraib, povestea inchisorilor CIA din Europa si sustinerea SUA fata de Israel in raport cu Palestina si Libanul au subminat credibilitatea SUA si a aliatilor europeni. La cinci ani de la 11 septembrie, lumea araba ramane subminata de conflicte (Irak, Palestina, Liban) si convinsa ca SUA vor in continuare sa modifice cu forta granitele in regiune, eventual atribuind teritoriile unor grupari religioase care nu vor face decat sa se lupte intre ele la nesfarsit.

    MAREA BRITANIE

    Imediat dupa 11 septembrie 2001, guvernul premierului Tony Blair nu doar ca s-a angajat „umar la umar“ impreuna cu SUA impotriva terorismului international, dar a fost printre primele tari europene care au urmat exemplul Statelor Unite in privinta adoptarii unei legislatii mai dure cu scopul de a preveni alte atentate. Dupa exemplul Patriot Act din SUA, controversatul pachet legislativ care pentru criticii presedintelui Bush avea sa devina ilustrarea perfecta a obtuzitatii unui stat politienesc, laburistii lui Blair au promovat Anti-Terrorism, Crime and Security Act, care oferea autoritatilor dreptul de a stabili ca anumite persoane sunt teroristi internationali si de a expulza sau incarcera pe durata nedeterminata orice strain sau imigrant fara cetatenie „suspectat pe motive intemeiate“ ca ar fi terorist international.

     

    Dupa atentatele de la Madrid din 2004, guvernul Blair a conceput noi masuri antiteroriste, care au intrat in vigoare abia anul trecut din cauza opozitiei intampinate in parlament. A fost vorba de extinderea dreptului autoritatilor de a emite „ordine de control“ impotriva suspectilor de implicare in activitati teroriste, ceea ce insemna plasarea respectivilor in arest la domiciliu si restrangerea accesului la telefoane mobile si la Internet. In ciuda unor astfel de masuri drastice, atentatele de la Londra din 7 iulie au avut totusi loc, ceea ce a determinat guvernul sa promoveze Terrorism Act, o lege inca mai dura, care a extins notiunea de terorism la aprobarea sau laudarea actelor teroriste.

    SPANIA

    Premierul conservator Jose Maria Aznar a fost, alaturi de omologul sau britanic Tony Blair, cel mai fidel partener al SUA in cadrul noii coalitii antiteroriste. Cea mai buna explicatie a acestei atitudini a fost interesul lui Aznar de a integra lupta guvernului sau impotriva organizatiei separatiste ETA in ideea de razboi global contra terorismului, mai cu seama ca, drept rasplata pentru sprijinul oferit de Madrid, Departamentul de Stat al SUA a plasat o serie de membri ETA pe lista teroristilor internationali, ceea ce a servit regimului Aznar in a bloca finantarea catre ETA si a-i urmari pe capii acesteia aflati in exil.

     

    Situatia s-a schimbat brusc dupa atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid, soldate cu aproape 200 de morti si puse initial pe seama bascilor, pentru ca apoi sa se dovedeasca faptul ca initiatorii fusesera teroristi islamisti. Aceasta balbaiala informationala, intr-o tara unde opozitia fata de trimiterea de militari in Irak a fost intensa inca de la inceput, l-a costat pe Aznar puterea, pe care a pierdut-o, la alegerile desfasurate la doar cateva zile dupa atentate, in favoarea opozitiei socialiste conduse de Jose Rodriguez Zapatero. Iar ceea ce n-a reusit Aznar cu forta pare sa reuseasca acum succesorul sau cu duhul blandetii: in martie 2006, ETA a anuntat incetarea la scara nationala a atacurilor, gest urmat de anuntul premierului de deschidere a negocierilor cu organizatia basca.

    FRANTA

    Una din tarile cu cea mai dura legislatie antiterorista, Franta a inasprit masurile de securitate dupa 11 septembrie, neezitand nici sa procedeze la expulzarea rapida a clericilor musulmani dovediti ca fac propaganda ideilor radicale. Desi pe teritoriul francez n-a avut loc nici un atentat dupa 11 septembrie, au existat amenintari, mai ales in contextul controversei privind permisiunea refuzata elevelor musulmane de a veni la scoala cu capul acoperit. Prin urmare, inclusiv gratie ministrului de interne Nicolas Sarkozy, numit in aceasta functie in 2004, Franta a ajuns sa adopte o politica a „tolerantei zero“, de inspiratie americana, fata de eventualele pericole ale militantismului islamic.

     

    Ca sa contracareze declaratiile unora din fruntasii comunitatii musulmane, dupa care membrii acesteia ar fi discriminati cand vine vorba de lupta antiterorista, Sarkozy a infiintat in 2003 Consiliul Francez al Credintei Musulmane, care sa colaboreze cu autoritatile la definirea politicilor in privinta minoritatilor si a ideologiilor radicale. Evenimentele din 2005, cand revoltele de strada ale tinerilor musulmani din suburbii au ingrozit o Europa oricum nu prea sigura de posibilitatea de a-i asimila pe imigrantii musulmani de pe teritoriul sau, au dovedit insa ca Franta mai are mult de lucru pana sa reuseasca sa-i integreze pe proprii ei cetateni de religie islamica.

    ITALIA

    Spre deosebire de celelalte puteri occidentale, Italia s-a situat de la inceput si a si ramas de partea Statelor Unite in razboiul antiterorist, trimitand trupe in Irak si Afganistan. Dupa atentatele de la Madrid (2004) si Londra (2005), Italia s-a simtit direct amenintata de un posibil atac terorist, astfel incat guvernul condus de Silvio Berlusconi a luat masuri energice de prevenire: a inchis drumul imigrantilor ilegali care intrau in tara dinspre Libia, a confiscat activele firmelor suspectate ca finanteaza grupari teroriste si a intarit masurile de supraveghere la moschei si la centrele islamice. Roma n-a mers insa pana acolo incat sa imite politica americana in materie,  opunandu-se propunerii din partea Ligii Nordului de creare a unui minister asemanator Departamentului SUA pentru Securitate Interna. Acum, venirea la putere a noului guvern de centru-stanga condus de Romano Prodi pare sa marcheze o indepartare de politica predecesorului sau, daca nu cu o relaxare a masurilor antiteroriste, in orice caz cu retragerea treptata a trupelor din Irak si cu un mai mare accent pe relatiile cu partenerii europeni, in detrimentul relatiei cu Statele Unite.

    GERMANIA

    Opozitia clara aratata de cancelarul Schroeder fata de o implicare militara in Irak alaturi de SUA a ferit Germania poate nu atat de un atentat terorist dupa 11 septembrie 2001, cat de teama colectiva fata de acesta. Dupa atentatele din Statele Unite, musulmanii din Germania s-au plans si ei, ca si in celelalte tari europene, de tratament discriminatoriu din partea unor autoritati prea suspicioase; discutia n-a ajuns insa pana la conflicte deschise, intrucat, dupa cum toti analistii repeta, trei sferturi din cele trei milioane de musulmani din Germania vin din Turcia seculara si nu din comunitati radicale de genul celor ce alimenteaza fluxul de imigranti pakistanezi din Marea Britanie. Probabil tot aceasta realitate explica si abordarea unica a Germaniei fata de pericolul terorist in Europa, cu accent adica pe prevenirea radicalizarii in randurile musulmanilor, nu pe masuri punitive („N-avem cum sa rezolvam chestiunea terorismului instaland inca 10.000 de camere video“, sustine Udo Ulfkotte, expert in terorism, citat de Deutsche Welle). Aceasta n-a impiedicat insa autoritatile germane ca in 2004 sa adopte o noua lege a imigratiei, mai restrictiva, in virtutea careia a devenit mult mai usoara expulzarea imigrantilor care fac propaganda extremista.

    OLANDA

    Dupa asasinarea, in 2002, a politicianului de dreapta Pim Fortuyn, cu vederi cunoscute anti-imigratie si care nu s-a ferit sa-si spuna deschis parerea ca Islamul ar fi o religie inapoiata, care ameninta societatea liberala olandeza, viziunea autoritatilor despre modul cum trebuie tratata chestiunea minoritatilor religioase s-a schimbat. Coalitia de centru-dreapta condusa de Jan Peter Balkenende, care a si trimis trupe in Irak dupa 2003, a adoptat o politica mai restrictiva in chestiunea imigratiei si a combaterii extremismului. Lucrurile s-au conturat si mai clar dupa uciderea, in 2004, de catre un islamist radical a regizorului Theo van Gogh, vinovat ca ar fi insultat Islamul intr-un film de-al sau. Imamii cu discurs antioccidental au fost expulzati, a fost adoptata o noua legislatie antiterorista, dar fara ca societatea olandeza sa-si poata recupera presupusa pace multiculturala din urma cu cativa ani. Anul trecut problemele legale si morale din jurul lui Ayaan Hirsi Ali, o somaleza imigrata in Olanda, care s-a remarcat prin critici virulente aduse Islamului, au dus in cele din urma la demisia guvernului, fapt fara precedent in istoria europeana.

    DANEMARCA

    Sentimentele anti-imigratie ale electoratului au adus la putere aici, la cateva luni dupa 11 septembrie 2001, o guvernare de centru-dreapta care a inasprit rapid legislatia in privinta acordarii de azil pentru straini si a reintregirii in Danemarca a familiilor de imigranti. Seful guvernului, Anders Fogh Rasmussen, a trimis trupe in Irak si a adoptat unele din cele mai dure reglementari antiteroriste din Europa, limitand considerabil libertatea de expresie si instituind pedeapsa cu inchisoarea pentru instigare la terorism.

     

    Cel mai delicat moment, din punctul de vedere al relatiilor intre majoritari si comunitatea musulmana din Danemarca, a venit la inceputul acestui an, odata cu publicarea in cotidianul Jyllands-Posten a seriei de caricaturi aspirand sa-l infatiseze pe Profetul Mahomed. Evenimentul a declansat proteste violente in comunitatile musulmane din aproape toata lumea, cu gesturi simbolice de genul arderii drapelului danez sau al unui boicot anuntat impotriva produselor daneze comercializate in anumite tari musulmane. Urmarea a fost ca guvernul Rasmussen a fost criticat, intr-un raport al Consiliului Europei, pe motiv ca a incurajat xenofobia in Danemarca, apropiindu-se prea tare de formatiunea de extrema dreapta Partidul Popular Danez, ostil ideii de imigratie.

  • Conducta cu zuluf

    Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Si are si umor. A creat umanitatea si a pus petrolul si gazele in locuri neprielnice omului, sub gheturi vesnice, in deserturi sau pe funduri de oceane. Acum se uita, cu un zambet, la felul in care se agita creatiile sale.

     

    Fac parte din specia celor care dau incrancenarea pe un zambet – este un mod de a rezista presiunilor si stresului – si n-am sa-i pot intelege niciodata pe cei incrancenati de ceva. De orice. Saptamana trecuta cateva jurnale au tot speculat  incrancenat pe marginea unei intalniri intre presedintele rus Vladimir Putin, premierul grec Kostas Karamanlis si presedintele bulgar Gheorghi Pirvanov pentru proiectul conductei petroliere Burgas – Alexandropolis. Marea problema era faptul ca Romania era ocolita/scoasa de pe drumul petrolului. Problema este ca Romania nici nu putea fi inclusa pe respectivul traseu.

     

    La un moment dat, povestea cineva, Ceausescu a trasat calea unei sosele pe o harta. In drumul sau, varful pixului sau creionului dictatorial s-a impiedicat intr-o denivelare a mesei sau poate generata de hartiile de dedesubt ori chiar de energia fostului. Chestia este ca traseul drept a capatat, ca sa-l citez pe povestitor, o „galma“. Galma care a fost interpretata ca atare de proiectanti si constructori si care ar fi aparut si pe teren.

     

    Cei care spun ca Romania ar fi avut un loc pe traseul Burgas – Alexandropolis traseaza si ei, acum, o conducta cu zuluf, sa-i spunem, pentru ca galma au realizat-o altii. Nu iau apararea nimanui. Incerc numai sa fiu logic – trec peste formularile de genul „petrolul rusesc caspic“ si altele asemenea, dar daca ma uit pe harta, vad ca bulgarii sunt la sud de noi, grecii si mai, asa ca nu pot decat sa ma intreb ce treaba avem noi cu conducta respectiva si cu constructia ei (apropo, trenata vreme de 14 ani, adica totusi mai putin decat proiectul Nabucco, al Uniunii Europene, pentru care Romania chiar este un jucator important). Si, pana la urma, cam care ar fi foloasele de pe urma unei astfel de conducte? Am intrebat specialisti mai mari decat mine si m-au linistit: nu prea mari. Petrolul se vinde inca in regim de piata libera si sunt convins ca si Petrom si Rompetrol vor gasi oricand petrol, chiar rusesc, de cumparat, chiar daca Vladimir Putin sau bulgarii sau cine mai vreti trag toate conductele pe la ei. Taxele platite si nici chiar investitiile sau afacerile rezultate dintr-un astfel de proiect nu mi se par chiar hotaratoare. Si oricum proiectul nu a capatat nici un impuls major in urma intalnirii celor trei, care in continuare nu se inteleg cine, cum si cata spuza vor trage.

     

    Specialistul cu care m-am consultat si a carui opinie o respect mi-a povestit de adancimea prea mica a marii pe coastele grecesti, fapt care ar limita (asa cum astazi este limitat traficul petrolierelor in Bosfor din ratiuni ecologice) accesul vaselor ce depasesc o anumita capacitate si mi-a dat sumedenie de amanunte si variante la jocul strategic, dar mai ales politic care poarta denumirea „Avem titei la mama naibii, cum il aducem la noi?“, joc care ar angrena acum natiile balcanice sau europenesti.

     

    E poate o chestiune de orgoliu national, din cel de care avem chiar surplus, faptul ca ne socotim mult prea bagati in seama de rusi in aceasta chestiune; nu cred ca Putin nu doarme de grija modului in care i-ar putea ocoli pe romani, cred ca este mult mai doritor sa gaseasca, de exemplu, o cale facila de a-si vinde petrolul chinezilor. Daca e sa faca un lucru intelept, romanii ar trebui sa se concentreze de acum pe ceea ce va fi si ce vor face dupa ce petrolul se va fi terminat. La fel cum seicii din Emiratele Arabe fac in Dubai zone de agrement si de locuit ravnite de toti bogatii lumii, pregatindu-se pentru perioada de dupa dominatia hidrocarburilor, asa si romanii ar trebui sa aiba pus la punct planul B, in replica la conducte care oricum se vor finaliza prea tarziu.

     

    Poate surse alternative, poate energie atomica (urata de multi, dar necesara, cred, daca nu cumva va fi inventat intre timp motorul cu apa sau chiar un perpetuum mobile), poate banalul alcool, folosit azi de mai mult de jumatate din automobilistii brazilieni.

     

    Si daca o fi si o fi si europenii se vor decide ca Nabucco chiar este un proiect prioritar, asa cum astazi numai clameaza europenii, care chiar le va reduce dependenta de mercantilismul rus si de ambitiile presedintelui Putin (eu chiar mai tin minte criza gazelor de iarna trecuta, spre deosebire, se pare, de unii oficiali europeni), atunci vom avea si noi conducta noastra care sa ne gadile patriotismul intr-un mod placut. Si ne vom simti parte a geostrategiilor petroliere si politice mondiale.

     

    Dar cum ziceam, cel mai mare strateg e Cel de Sus, sa speram ca n-a picat zarul pe casuta cu iarna friguroasa, sa vezi atunci distractie….

  • Hype s’asa

    Vreo doua zile m-am tot gandit cum sa fac un text mai mare pe seama hype-ului. Ideea zacea de mult in cimitirul terfeloagelor (expresia nu-i a mea, ci a unui poet), dar pana acum nu prea a fost momentul unei atare discutii. Nici acum nu e momentul.

    Expertii vorbesc despre hype in special in zona tehnologiei si de aici vine incurcatura mea. Sa ma explic: termenul deriva din hiperbola, tine de senzational si exagerare si a inceput sa fie intuit si folosit la inceputul deceniului trecut. Definitia personala ar fi cea de marketing in stare pura spre desantat – se ia un produs sau o noua tehnologie care urmeaza sa apara, sunt promovate fie agresiv, fie „discret“, rezultatul fiind acelasi: obtinerea unui grad maxim de asteptare din partea pietei, a consumatorilor, dar mai ales cresterea vanzarilor. Hype implica entuziasm si comunicare, dorinta si motivare, interes si energie umana. Poate avea efecte negative, daca asteptarile oamenilor sunt inselate. Imparte oamenii in doua noi categorii, a celor care adera si adopta promisiunile si a celor care rezista promisiunilor.

     

    Un exemplu clasic de hype este lansarea a ceea ce astazi este cunoscut sub denumirea de Segway. Inventatorul vehiculului, Dean Kamen, a tinut secret proiectul, botezat initial Ginger, dar povestile iscate au tinut atentia publicului treaza – se vorbea de mari nume ale businessului care au completat pe loc cecuri substantiale cand au vazut despre ce este vorba si de faptul ca este o inventie care va duce la prabusirea unor mari companii, ca va fi un lucru la fel de important ca inventarea nylonului sau a Internetului, in timp ce pe un site oamenii erau invitati sa ghiceasca despre ce este vorba.

     

    Dar un astfel de hype a fost parte si din promovarea unor jocuri pe calculator de anvergura, de genul Half Life 2, dar si din campaniile de promovare a placilor grafice produse de companiile Nvidia sau ATI, ca sa nu mai vorbim de procesoarele dual-core ale celor de la AMD sau Intel. Sau Sony. Adica PlayStation 3 fata in fata cu urmatoarea generatie de Xbox, consola de jocuri a Microsoft. Compania japoneza nu s-a sfiit sa anunte ca PS3 este de zece ori mai puternica decat un home PC (nu a precizat dotarea acestuia sau anul fabricatiei, pentru ca enuntul poate fi adevarat numai in cazul compararii cu un computer fabricat cu cativa ani in urma) sau ca „trucuri digitale“ au permis inginerilor sa randeze imaginile jocurilor la o calitate apropiata celei din filme. Trucuri? Imagine de film? Si cine sunt misteriosii ingineri? – se intreaba, pe buna dreptate, jurnalistul Keith Stuart. Compania de cercetare a pietei IT Gartner a conceput o imagine grafica a ciclului hype, divizat in cinci parti. Prima – technology trigger, declansatorul – e linia abrupt-ascendenta a asteptarilor initiale. Urmeaza varful inflatiei de asteptari, caderea la fel de brusca a asteptarilor neimpartasite, linia mult mai lin ascendenta a egalizarii asteptarilor cu realitatea tehnologica si continuarea la fel de lina in zona productiei si distributiei uzuale. Sa luam, pentru exemplicare, tot Segway. Perioada de pregatire a iscat curiozitati maxime, iar interesul oamenilor a ajuns la cote maxime. Prezentarea publica a stins curiozitatea, Segway intrand pe panta deziluziilor – e OK pentru un vehicul urban, poate reduce poluarea si transforma orasele in parcuri cu alei zumzaind de motorase electrice cu giroscop, dar (coboram abrupt) nu are viteza prea mare, nu are o autonomie foarte mare, isi lasa pasagerul in bataia vantului sau a ploii. Multe din aceste temeri au fost depasite de la data lansarii vehiculului si acesta poate fi deja vazut pe strazi. Uzual, hype are totusi un sens peiorativ, explicatiile, facile altfel, tinand atat de psihologia umana, cat si de aspectele financiare ale patimilor consumatorului.

     

    In Romania hype se practica, dar nu in zona tehnologiei (unde impactul este redus din cauza puterii de cumparare limitate), si de aici incurcatura de care vorbeam. Termenul poate fi usor extrapolat, trecerea din zona IT in cea politica sau in cea sociala fiind fireasca. Aici hype este pretutindeni, de la promisiunile politicienilor la o serie de campanii publicitare, dar este mai greu de dovedit. Pentru ca, spre deosebire de curbele si analizele celor de la Gartner, bazate pe un cumul de date concrete, masurabile – de la numarul de aparitii in articole de presa ale unei noi tehnologii pana la valori ale vanzarilor -, in zona politicului hype este mai greu de cuantificat. Si mai greu de analizat. Nu-i asa ca aveti impresia ca am insirat pana aici niste truisme, adevaruri la mintea cocosului? Trebuie sa spun, in acest caz, ca, in baza analizei Hype Cycle cei de la Gartner au fost in stare sa prezica, inca din vara anului 1999, prabusirea dot.com la bursa inregistrata in primavara anului 2000.

     

    Oricum, daca e sa scot termenul din samizdatul forumurilor tot se cheama ca am facut ceva. Nici adevar, dar nici minciuna, greu de descris si de definit, hype mai e si o sabie cu doua taisuri – cu cat generezi mai mult, cu atat produsul trebuie sa fie mai bun (sau promisiunile mai abitir respectate). Paradox romanesc: ai fenomenul, dar nu-l poti evidentia pentru ca nu se aplica unde trebuie.

  • Pesedisti, vi se pregateste ceva!

    Confuziile sunt precum greselile. Ba mai mult, fata de greseli confuziile prezinta unele avantaje. Daca n-as fi crezut asta, n-as fi inceput sa scriu acest text. As fi putut scrie, bunaoara, despre… fosta-planeta Pluto. Nu radeti, ca nu e de ras!

     

    A facut ex-planeta capul de pagina a majoritatii gazetelor din tara si din strainatate? A facut! Newsweek-ul de acum doua saptamani avea pe coperta titlul „Epitaf Pentru o Planeta“ – o planeta cu, pardon, care ne obisnuiseram cu totii – o planeta, vorba unuia cu, pardon, care ne mandream. (Of, si sa mai zica, pardon, cineva ca Heidegger n-avea dreptate, atunci cand zicea ca nu noi ne vorbim limba, ci limba ne vorbeste pe noi.)

     

    Revenind (si lasand gluma la o parte), intregul scandal din jurul „decaderii“ planetei Pluto de la statutul de planeta „cu norma-ntreaga“ la cel de planeta-pitica (dwarf-planet) a izbutit sa faca vizibil ceea ce altminteri zeci de reviste pentru femei n-au izbutit: respectiv, sa ne demonstreze „stiintific“ ca suntem o turma de oi numai buna de sacrificiu. Re-etichetarea unui corp ceresc dintr-o categorie intr-alta a ajuns sa provoace nu doar isteria copiilor de gradinita sau cea a educatoarelor, ci si cea a intregii omeniri. Cum poti sa le distrugi celor mici imaginea unui sistem planetar compus din opt planete in loc de noua? Cine sa smulga a noua planeta de pe „cerul“ camerei copilului american? Ce se vor face planetariile nevoite sa-si schimbe software-ul? Dar astro-fizicienii – nu radeti, ca, din nou, nu e de ras – care muncesc de ani buni la trimiterea unei sonde pe Pluto? Ce congressman va mai avea tupeul de a iesi in fata electoratului militand pentru cheltuirea catorva sute de milioane de dolari pentru studierea unei planete pitice cata vreme pretul galonului de benzina depaseste doi dolari si jumatate?

     

    Si uite-asa, m-a luat gura pe dinainte. Am scris despre ceea ce voiam sa fie o simpla metafora de final – o gaselnita. Cum, insa, inapoi nu mai pot da, nu-mi mai ramane decat sa imping discursul inainte. Vorba unei iubiri din tinerete – „mai bine sa-ti fie rau decat sa-ti para rau“. Si rau mi-ar parea daca n-as apuca sa va impartasesc ceea ce cred despre ultimele evolutii ale partidului care, pana nu de mult, incerca sa ne controleze destinele – PSD. Ma intrebati ce are soarta PSD-ului de-a face cu soarta ingrata a ex-planetei Pluto? Pai atat intr-un caz, cat si in celalalt, asistam la consecintele, cat se poate de concrete a ceea ce s-ar putea numi o banala schimbare de eticheta. Magiunul din borcan e acelasi, dar faptul ca pe eticheta scrie „de prune“ in loc de „caise“ il face sa aiba un gust diferit. De parca n-am mai manca magiun, ci etichete. Iar noua „eticheta“ pe care atat Mircea Geoana, cat si grupul de la Cluj vor s-o impuna subconstientului electoral este cea a unui PSD curatat de dinozauri. Asa sa fie? Haideti sa ne lingem degetele si sa vedem.

     

    Scriam, hat, de multisor, ca soarta PSD-ului este cruda de-asta data. Marea lui ostire zace sfaramata, iar singura solutie pentru o eventuala resuscitare ar presupune masuri radicale. Pana aici s-ar parea ca am avut dreptate si ca asistam in aceste zile la o operatiune dureroasa, dar necesara – taierea in carne vie.

     

    Saptamana trecuta doi fosti ministri si alti doi demnitari si-au dat demisia din partid. Si, totusi, ceea ce pana la un punct era explicabil devine, dintr-o data, ciudat peste masura. Cum se face ca atatia dintre oamenii lui Iliescu parasesc, dintr-o data, partidul, fara de vreo remuscare a duhului launtric? Dan Ioan Popescu – barbat voinic, sigur pe milioanele sale de euro cata vreme nimeni nu le cauta provenienta; d-na Rodica Stanoiu, care – sunt sigur de asta – are impresia ca e victima fara sa stie foarte bine de ce s.a.m.d. Suspicios cum sunt din ‘89 incoace, suflu si-n magiun. O asemenea unire-n cuget si simtiri e de natura sa starneasca suspiciuni. De aici si confuzia de care pomeneam la inceput.

     

    In Morometii lui Preda exista un personaj – Cocosila – a carui expresie favorita e „pe ce te bazezi?“ O intrebare plina de bun-simt. Pe ce se bazeaza alde DIP sau Stanoiu atunci cand renunta la umbrela protectoare a partidului taman in momentul in care putina protectie politica ar putea reprezenta diferenta dintre puscarie si o pensie tihnita? Chiar daca – sa presupunem de dragul argumentatiei – noua conducere a PSD si-a „luat mana“ de pe ei, e limpede ca simpla apartenenta la principalul partid de opozitie ofera mai multa protectie decat statutul de independent. Si-atunci pe se bazeaza, totusi, acesti oameni atunci cand ii dau cu tifla lui Geoana? O posibila explicatie cred ca poate fi gasita in refuzul lui Ion Iliescu de a comenta aceste decizii. Si asta pentru ca, in ciuda defectelor sale, Iliescu e un politician de moda veche – adica unul care se face luntre si punte pentru a nu se afla in situatia in care, inghesuit intr-un colt, sa fie lipsit de optiuni.

     

    Politicienii de moda veche sunt precum vechii greci – trebuie sa te pazesti de ei atunci cand iti fac daruri. Faptul ca Ion Iliescu a inceput sa i se adreseze lui Mircea Geoana cu apelativul „domnule presedinte“ si ca, dupa alegerea lui Vasile Dancu in functia de vicepresedinte a  grupului PSD de la Senat, l-a invitat pe acesta la o cafea e de natura sa ma puna pe ganduri. Va mai amintiti grafitti-ul de pe zidul Universitatii din iarna lui ‘89? Scria acolo: „Romani, vi se pregateste ceva!“ Mircea Geoana de-as fi, as sufla si-n magiun.

  • Cum sa te imiti pe tine insuti

    Mintea individului contemporan a fost „fotografiata“ de unul dintre cele mai haotice, dar inovatoare creiere literare ale ultimilor 30 de ani: Bret E. Ellis. Da, a scris „American Psycho“, un roman care nu e mare lucru, dar si „Lunar Park“, un roman care e mare lucru.

     

    O fraza obsedanta a scriitorului american amintit: „Reusesti sa te imiti pe tine insuti de minune“. Sa nu uitam ca personajele lui Ellis poarta tot timpul cu ele un meniu obligatoriu: linia de cocaina, alcoolul, reviste si ceva tabloide. Pare a fi fraza care i se poate atribui, prin excelenta, unui dependent care este doborat de viciu. Dar e ceva mai mult decat atat. E fraza care li se potriveste de minune, de exemplu, acelor intelectuali onorabili care au turnat candva la Securitate si acum isi recunosc greseala. Sau a vedetelor de televiziune care trebuie sa intretina figura onorabila in orice conditii, oricate ar afla presa de scandal despre ele. Mai mult, cuvintele lui Ellis arata cat de schematizata si de „retetizata“ a devenit atitudinea publica sau comportamentul social banal in lumea contemporana. Pana si indivizii haotici, incoerenti primesc imediat stampila de „loser“ sau „creativ“, dupa locul in care se afla. Obsesia avangardistilor de la inceputul secolului XX era cum sa-i epateze pe burghezi. Acum, aceasta obsesie nu e decat o alegere, un model comportamental, un soft. Cine reuseste cel mai bine „sa se imite pe sine“ are castig de cauza cam peste tot.

     

    Una dintre cele mai grave blasfemii in campul muncii moderne este sa fii imprevizibil. Adica sa fii trei zile serios, o zi glumet, doua ore furios etc. Cu alte cuvinte, cum suntem cam toti, de fapt. O alta mare blasfemie, de data asta nu in campul muncii, este sa nu fii imprevizibil in timpul liber. Pe masura ce se doreste robotizarea angajatului in orele de lucru, se doreste din ce in ce mai mult dezinhibarea lui in timpul liber. Nu ai voie sa fii plicticos cand iesi de la job. Trebuie sa-ti gasesti intotdeauna lucruri cel putin funny de facut, trebuie ce sa ai de povestit (la acelasi job plicticos, eventual). E o banalitate: viata imprevizibila inseamna consum. Asa se face ca devine din ce in ce mai evidenta o schizoidie perfecta a omului contemporan: din ce in ce mai obedient in munca, din ce in ce mai neastamparat in timpul liber. Tot ce are legatura cu loisir-ul se defineste in functie de imprevizibil: vedetele de cinema, muzica, TV trebuie tot timpul sa-si contruiasca vieti palpitante, sa se expuna, altfel sunt pierdute. Tot ce are legatura cu munca serioasa presupune o cat mai mare scortosenie, cat mai multe tabieturi, un limbaj cat mai uniformizat. Nu intamplator multi CEO practica sportul extrem. Nu e o defulare, cum pare, ci e o buna intelegere a retetei moderne de succes in viata, a schizoidiei succesului, de fapt. 

     

    Am mai scris, una dintre cele mai perfide gaselnite ale anilor ‘90 imi pare a fi sloganul „Be yourself“, un mesaj tipic pentru, sa-i zicem asa, generatia MTV. Spun „perfida“ pentru ca acest „be yourself“ e de fapt extrem de costisitor: inseamna nu sa-ti asumi o responsabilitate anume, o atitudine riscanta sau mai stiu eu ce, ci desemneaza mai degraba o lista de shopping. Nu prea poti sa fii „yourself“ fara niste marci sport asortate cu ceva accesorii surprinzatoare, fara sa cumperi o anumita muzica, anumite filme, fara sa vorbesti intr-un anumit fel (cu mult „cool“, eventual). „Be yourself“ este o forma subtila de a spune „fa precum ceilalti“. De aceea Bret Ellis foloseste cuvantul „a imita“. Nu poti sa te imiti pe tine, imiti intotdeauna pe altcineva. Schizoidia contemporana este rezumata intr-o fraza de geniu.

     

    Dar sa trecem la un scriitor mult, mult mai mare: Salinger. In „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“ un personaj spune la un moment dat o poveste orientala (habar n-am daca e chiar „orientala“ sau e inventata de scriitor). Expertul in cai al imparatului Chinei orbeste. Si ii recomanda imparatului sa apeleze la serviciile unui alt expert. Oamenii stapanirii merg la acesta din urma si-l roaga sa caute un cal deosebit pentru imparat. Dupa un timp de cautari, expertul le spune ca a gasit o iapa murga extraordinara. Imparatul ramane stupefiat cand vede insa ca „iapa murga“ era de fapt un armasar negru. Ii cere socoteala batranului orb care-i recomandase asa un expert jalnic. Acesta aude povestea si exclama uimit ca noul expert e de mii de ori mai bun decat se astepta si ca vede doar esente, nu mai e preocupat de amanunte precum culoarea sau sexul animalului. Pare o poveste filozofica, dar cred ca Salinger o foloseste mai ales pentru umorul ei grav si irezistibil. Imi place cu atat mai mult cu cat, de fapt, acel expert este imprevizibil la locul de munca. E altceva decat acel „«be yourself» dupa ce ai terminat programul de lucru“ al omului contemporan. E eroul perfect care nu imita, care nu are dependente fatale. Nu face eforturi sa se imite pe sine, nu are nevoie de defulari pentru a-si asigura senzatia de echilibru. Il prefer pe chinezul lui Salinger. Bret Ellis e prea „be yourself“ pentru gustul meu.