Ciunteşti un munte şi escavezi 5 milioane de metri cubi de rocă. Trânteşti un colos industrial, şi angajezi mii de muncitori care să lucreze pentru el. Investiţie de un miliard de dolari şi…zero rezultate. Aşa se prezintă cel mai mare eşec al Epocii de Aur – Termocentrala Anina, locul unde soţii Ceauşescu visau să scoată curent din piatră seacă. După aproape două decenii de împotmoliri, urmările se traduc în drame sociale. Mii de oameni au fost aduşi aici din toată ţara în ceea ce avea să fie cel mai mare eşec comunist. Contruirea mastodontului a început în 1976. Contructori din toată ţara veneau aici să aducă un vibrant omagiu strălucitului arhitect al patriei, Nicolae Ceauşescu care anunţă construcţii epocale. La fel de epocal avea să fie acest eşec. În 1988 a fost închis, după 8400 de ore de funcţionare chinuită. Comuniştii şi-au dorit să ardă PIATRA şi să scoată energie electrică. Ideea li s-a părut atât de genială încat plănuiau să o exporte peste graniţă şi să facă bani. Au pornit la drum fără multe studii prealabile şi au aprobat investiţii uriaşe fără să işi pună prea multe întrebări despre reuşita proiectului care s-a dovedit în cele din urmă un eşec total.
În 1973, inginerul Romeo Zbarcea lucra la Institutul de Proiectări Energetice Bucureşti şi a fost detaşat în Caraş, să contureze viitoarea ctitorie. Azi, la 86 de ani, işi aduce aminte bine cum a avut loc naşterea Termocentralei. “Ideea a venit de sus. S-a descoperit acest zăcământ de şist bituminos, şi din momentul acela au început cerinţele. S-a cerut de la început să se facă 3 grupuri, de 330 Megawaţi.
Şi de aici au început şi pretenţiile.”
Ministrul român al Energiei de la acea vreme, Nicolae Mănescu, susţine că Zona Caraşului nu a fost aleasă întâmplător. “Geologii ştiau că există aici nişte şisturi, aceste şisturi nu erau însă studiate din punct de vedere ale caracteristicilor de producere a energiei electrice.”
Şisturile bituminoase sunt roci dure, prin care în urma cu sute de milioane de ani a trecut petrol. Teoretic, prin macinarea şi arderea lor în amestec cu cărbune, păcură ori gaz, poate fi obţinută energie electrică. Era o premieră pentru România şi o provocare.
Întâiul arhitect ar ţării avea nevoie de o reconfirmare a valorii lui creatoare.
Avea un zăcământ, ce era de făcut cu el? Şi ca niciodată până atunci, Comitetul Central era dispus să se avânte într-o risipă uriaşă de bani, pe un teren necunoscut. Dacă alţii puteau, de ce n-ar fi putut şi soţii Ceauşescu din a căror inspirată gândire, geografia României contemporane s-a înnobilat cu ample şi epocale construcţii, titra presa vremii care însă ne-au costat vreo 9 miliarde de lei la vremea aceea – aproape jumătate din investiţia făcută la Casa Poporului.
În 1971 soţii Ceauşescu ajung în Statele Unite. Au văzut acolo un proiect similar. Serviciile secrete, oamenii lui Pacepa, ar fi venit cu informaţii extrem de preţioase, dar nu complete. La un an după vizita în America, soţii Ceauşescu ajung şi în China. Au aflat ca poporul chinez deţine zăcăminte uriaşe de şisturi bituminoase pe o insulă, dar nu aveau tehnologia cu care să le valorifice. Au americanii şi vor chinezii, deci suntem interesaţi, işi spuneau cei din fruntea ţării. Elena Ceauşescu, în calitate de sefş a Institutului de Cercetare, îşi dorea ca România să vânda în Orient metoda de producere de energie din şisturi.
Citiţi reportajul integral despre eşecul de la Anina în secţiunea Ziarul de Duminică.