BusinessMagazin

Blog

  • PRIVESTE INAINTE CU MANIE

    Focurile din suburbiile Parisului au luminat o Europa dezorientata, gata sa-si explice prin clisee si temeri ancestrale tot ceea ce i se intampla. Pustii cu chibrituri, Fouad sau Moustapha, au inceput sa incarneze brusc toate vechile frici ale unui continent batran la propriu si la figurat, amenintat mereu de navaliri barbare si de propria decadenta.

     

    Insuportabila si obositoarea saptamana de lucru de 30 de ore nu mai lasa destul timp pentru studiul marxismului; McDonald’s Franta e una din cele mai prospere divizii ale imperialistei companii americane; clasa asupritoare a elitelor a pus monopol pe branza cu mucegai. Cele de mai sus sunt enumerate in bataie de joc drept motive de revolta in Franta, intr-un mesaj de pe un forum al unui ziar central din Romania. Forumistul e de parere ca Franta isi merita soarta si ca in toata Europa „islamofascistii“ au fost incurajati sa scoata capul, din cauza politicii „sinucigase“ a elitelor de stanga, intoxicate de corectitudine politica. Cum adica, zice el, in Anglia, fortele de ordine care perchezitioneaza moschei au ajuns sa fie obligate sa se descalte?

     

    Un alt forumist, cu aceleasi idei, decreteaza ca Europa de Est va fi urmatoarea Franta, fiindca frontierele UE se opresc la Romania si la Bulgaria, iar societatea romaneasca, deja „tiganizata“, incepe sa se umple de arabi, chinezi si africani „care nu aduc nimic bun pentru Romania, nici economic, social, cultural sau religios“. Iar asemenea previziuni alarmiste sunt de gasit acum si la case mai mari. Deputatii nationalisti din Duma ruseasca au inceput sa vorbeasca deschis despre pericolul cecenilor si al caucazienilor in general care s-au stabilit in valuri la Moscova; a aparut chiar propunerea ca „imigratia“ interna de acest fel sa fie interzisa. Xenofobii din Partidul Libertatii austriac au profitat si ei de ocazie ca sa ceara stoparea imigratiei si au tras concluzia ca politicile europene in materie de imigratie si-au demonstrat esecul.

     

    Din toate aceste comentarii razbate – iar in altele e chiar exprimata pe fata – o bucurie rautacioasa ca, iata, Franta a fost asa de umilita de cateva sute de mici piromani. Pana si presa americana a scris despre francezii care se uitau in vara cu dispret la negrii din New Orleans care jefuiau magazinele dupa uraganul Katrina, pentru ca acum sa vada ce inseamna „cealalta Franta“, propria realitate rusinoasa pana mai ieri ignorata sau ascunsa. Romanii, obisnuiti ca periferiile cu caini si aurolaci din orasele de aici sa fie mai cunoscute pentru telespectatorul occidental decat centrele, au motive sa se bucure ca au iesit la iveala periferiile frantuzesti. Polonezii, priviti mai mult sub aspectul pericolului de dumping social al „instalatorului polonez“, se vor fi simtit poate razbunati, acum ca francezii recunosc ce putine pretentii si ce maniere pasnice au est-europenii veniti la lucru in Occident fata de magrebienii anarhici.

     

    Satisfactia in cauza, ca si temerile de propriii alogeni din societate, traduc o trezire brusca si publica a nationalismului, adormit de obicei fie de indiferenta, fie de coercitiile impuse de cultura insistenta a corectitudinii politice, in Europa ca si in America. Iar forta nationalismului spontan ii inspira de minune pe politicieni, care au incercat deja prin toate mijloacele s-o capteze in folos electoral. Riscand o dezlantuire sociala asemanatoare celei din Franta, liderul opozitiei de centru-stanga italiene, Romano Prodi, nu s-a jenat sa spuna ca un val de violenta urbana in Italia nu e decat o chestiune de timp, fiindca periferiile oraselor italiene sunt cele mai rele din Europa. La dreapta spectrului politic, alarmismul are alte nuante. Tot in Italia, Roberto Castelli, ministru al justitiei si membru al Ligii Nordului, a comparat imigratia cu navalirile barbare care au invins Imperiul Roman in secolul al V-lea, criticand stanga politica fiindca favorizeaza mondializarea, destramarea familiei, homosexualitatea si „deschiderea salbatica a portilor pentru imigranti“.

     

    In Franta, principalul cal de bataie a fost duritatea fortelor de ordine si a justitiei fata de tinerii banuiti ca au aruncat cu cocteiluri Molotov in scoli si masini. Politicienii de stanga l-au acuzat pe ministrul de interne Nicolas Sarkozy ca isi face campanie electorala cu orice pret, vrand sa demonstreze ca e capabil sa faca ordine (ba chiar n-au lipsit insinuarile ca ministrul, el insusi dintr-o familie de imigranti unguri, i-ar fi starnit intentionat pe huligani ca sa poata apoi sa-i reprime). Cei de dreapta au acuzat, in schimb, ca totul s-a intamplat din cauza atitudinii permisive si egalitariste a stangii, care n-a gasit alta rezolvare pentru chestiunea imigrantilor decat majorarea ajutoarelor „de insertie sociala“ si de somaj, cu unicul rezultat ca tuciuriii s-au obraznicit si si-au dat seama ca e mai rentabil sa parazitezi un stat incredibil de generos decat sa muncesti.

     

    In fine, dincolo de granitele Frantei, ceea ce s-a intamplat in suburbiile pariziene a fost interpretat de sustinatorii actualei politici americane drept o dovada ca razboiul civilizatiilor continua. Franta a fost singura tara care s-a opus razboiului cu Irakul si iata ca musulmanii sai vin sa dovedeasca acum ca o astfel de atitudine nu a ferit-o cu nimic de mana lunga a Al-Qaida (argumentul erau strigatele de „Allahu Akbar“ auzite pe strazile cu incendii, altfel o simpla dovada de mimetism din partea unor tineri de fapt musulmani numai cu numele). Deci politica SUA e corecta, iar focurile din „banlieues“ ar echivala cumva cu atentatele din metroul de la Londra. Solutia: masuri antiteroriste ca in SUA, expulzari in masa, amprentari si „scanarea etnica“ a veneticilor.

     

    Altii au invinuit, dimpotriva, Franta ca a fost pedepsita fiindca a lovit in interesele Islamului, inclusiv prin atitudinea dura fata de Siria dupa asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri. Prim-ministrul turc Recep Tayyip Erdogan a sustinut deschis o asemenea logica, grabindu-se sa critice Parisul fiindca s-a incapatanat sa interzica valul islamic in scoli si sa renunte la ghetoizarea imigrantilor. „Noi am spus ca e nevoie de mai multa toleranta. Dar Franta nu ne-a luat in seama. Nu ne-a ascultat“, a spus Erdogan. si s-a simtit indreptatit sa adreseze un apel la calm celor 4,5 milioane de turci rezidenti in UE, mai cu seama ca intre timp incendierile au parut sa se extinda si in Germania, Belgia si Danemarca, primele doua cu populatii semnificative de musulmani de origine turceasca.

     

    Iesirea lui Erdogan avea un talc special, tinand cont ca prima consecinta care se anunta pentru Turcia de pe urma violentelor din Paris era o amanare a primirii acestei tari in UE, de frica amenintarii musulmane. Premierul turc a intors situatia in favoarea sa, recomandandu-si tara drept cel mai bun consilier in privinta integrarii musulmanilor intr-o societate laica. „UE are nevoie de Turcia ca de o punte intre civilizatii“, a proclamat Erdogan. Dincolo de vorbele frumoase insa, opozitia fata de extinderea UE, cu sau fara Turcia, a primit intr-adevar un imbold important de pe urma rebeliunilor din Franta, din moment ce acestea au scos la lumina tocmai stangacia Europei in a-i integra pe strainii stabiliti pe teritoriul ei.

     

    Dar sa vedem totusi ce legatura au cu realitatea tunetele retorice si piruetele diplomatice de mai sus. Desigur, dezastrul social din periferiile oraselor occidentale e la origine un blestem colonial: nativii din fostele colonii s-au intors in metropola sa-si caute aici de lucru, iar metropola a avut mereu nevoie de ei, ca mana de lucru ieftina pentru reconstructia dupa razboi, in anii ‘50 si ‘60, cu inertie in anii ‘70. Numai ca, atunci ca si acum, a lipsit orice politica de integrare a africanilor, indienilor sau arabilor admisi in Europa, ale caror familii numeroase au ajuns un soi de bomba cu ceas pentru structura societatii frantuzesti, britanice, italiene sau chiar olandeze. Statul a construit cartiere de blocuri gri la periferii, ca sa le ofere locuinte ieftine muncitorilor straini, eventual ceva cluburi si terenuri de sport (de unde s-au ridicat un Zidane sau un Thierry Henry) si gata.

     

    Locurile s-au ghetoizat insa si s-au aglomerat, noua generatie nascuta in metropola din parinti imigranti s-a ridicat, iar gazdele cu piele alba s-au trezit in fata unor hibrizi ciudati, care le vorbesc limba cu accent, stiu sa le foloseasca walkman-urile si celularele, dar in rest n-au nimic comun cu locul unde au venit pe lume. Ca si in cazul comunitatilor de negri din periferiile americane, legea ghetoului si-a spus cuvantul, mai cu seama in epocile de recesiune sau macar de incetinire a cresterii economice, ca acum: cei iesiti din ghetouri nu-si mai pot gasi de lucru nici daca vor, nemaivorbind de urcare pe scara sociala, fiindca sistemul ii respinge, recunoscandu-i drept corp strain. si cercul vicios se inchide, cei respinsi complacandu-se in saracie, delincventa si furie fara obiect.

     

    Scenariul e cam acelasi in toate marile orase europene, iar violentele urbane declansate de imigranti izbucnesc periodic, la Madrid, la Lille sau la Birmingham. Acum cateva saptamani, in suburbia Lozells din Birmingham, doi oameni au murit si 20 au fost raniti din cauza ciocnirii intre niste tineri de origine asiatica si copii ai imigrantilor din Caraibe. Ferestre sparte, masini arse, tot tacamul cunoscut. somajul la Lozells e de 22%, de trei ori mai mare decat in oras. Iar statisticienii cred ca la Birmingham, al doilea oras ca marime din Marea Britanie, unde acum doar o treime din cei un milion de locuitori sunt imigranti, populatia alba majoritara va ajunge minoritara in zece ani.

     

    Aceasta este „Eurabia“, cum spune ziarista italiana Oriana Fallaci. Dupa 11 septembrie 2001, Fallaci a scris un pamflet violent antiislamic, „Furia si mandria“, despre metisarea Europei invadate de barbarii musulmani, incapabili sa munceasca, vulgari si dusmanosi, care urineaza pe monumentele Romei, pregatesc atentate sinucigase si viseaza sa puna burqa pe capul femeilor europene. Indignarea italiencei a starnit controverse aprinse in Europa, in numele ace-leiasi corectitudini politice si al tolerantei crestine pe care Oriana Fallaci le denunta in textul ei. E adevarat, de atunci s-au intamplat destule in Europa: alte valuri de imigranti, atentatele de la Madrid si Londra, cateva mici rebeliuni urbane, injunghierea regizorului olandez Theo Van Gogh de un musulman furios ca acesta insultase Islamul. Dar acuzatia automata de rasism, aruncata impotriva lui Fallaci, impiedica si acum discutia sincera despre imigratia celor de alta religie (caci, nu-i asa, est-europenii din Occident nu dau foc masinilor si nu acuza pe nimeni ca-i discrimineaza).

     

    Prudenta statelor occidentale, dar si neputinta de a gasi solutii a facut ca pana acum discutia sa inceapa de la celalalt capat al problemei, adica de la imigratia ilegala si de la nou-venitii in Europa, nu de la comunitatile de imigranti ajunsi la a doua generatie. In ianuarie, Comisia Europeana a lansat un document despre „migratia motivata economic“, cerand standardizarea la scara europeana a regulilor de admitere a imigrantilor. Cu pragmatism, Comisia recunoaste ca UE are nevoie de lucratori straini, ca sa umple golul de forta de munca lasat de scaderea natalitatii in statele membre; drept urmare, daca se considera excedat de numarul de straini, fiecare stat n-are decat sa-si fixeze limite la numarul de imigranti pe care isi poate permite sa-i accepte. Problema apare insa la partea de integrare sociala a imigrantilor, lasata de statele UE mai curand la latitudinea primarilor de orase.

     

    Directoratul UE pentru justitie, libertate si securitate a lansat chiar un „Manual de integrare pentru autoritati si practicieni“, cu exemple de initiative locale pentru acomodarea strainilor. In Frankfurt, de pilda, proaspetii imigranti au parte de un curs de 600 de ore de limba germana si de 40 de ore de „orientare urbana“, adica mers cu metroul, plimbare prin oras, vizita la primarie, informatii despre legislatie – ambele programe fiind prezentate de imigranti deja adaptati in societatea germana. La Gent, in Belgia, exista un serviciu municipal de integrare, finantat de comunitatea flamanda, care ofera nou-venitilor asistenta pentru educatie si gasirea unui loc de munca, precum si cursuri de introducere in sistemul social belgian, predate in turca, araba, franceza, engleza, rusa, spaniola, albaneza, farsi si somaleza.

     

    Ca de obicei insa, Uniunea Europeana vrea o initiativa sistematica si centralizata. Comisarul european pentru afaceri interne, Franco Frattini, urmeaza sa prezinte la inceputul lui decembrie un proiect de reglementare a imigratiei la nivel european. Deocamdata au inceput cu imigratia ilegala. La summit-ul din vara de la Evian, tarile UE au pus la punct planul comun de expulzare a strainilor veniti clandestin, stabilind chiar un program de transport regulat al acestora cu avionul spre tarile de origine.

     

    Situatia nu-i deloc usor de tinut in mana: cel putin 25.000 de africani fara acte in regula au trecut Pirineii in ultimele luni, iar UE estimeaza ca jumatate de milion de clandestini au intrat deja in tarile membre. Punctele cele mai vulnerabile sunt enclavele spaniole Ceuta si Melilla din nordul Africii, folosite de marocani si de imigrantii din Africa Subsahariana ca porti de intrare in Europa. Numai in septembrie si octombrie, granicerii marocani au impuscat mortal mai mult de zece oameni care incercau sa escaladeze zidul de la frontiera, ca sa treaca pe teritoriul spaniol.

     

    Orice problema ar trebui sa se rezolve insa, in viziunea europeana, cu bani si buna-credinta aproape iluminista. Comisia Europeana a oferit recent Marocului 40 de milioane de euro, numai pentru procurarea de dispozitive de supraveghere impotriva imigrantilor ilegali. Libia dictatorului Gaddafi, ex-colonie italiana, ar putea si ea sa pretinda bani pentru ajutorul cerut de UE, avand in vedere numarul mare de africani care pleaca de pe coastele libiene cu vaporul si intra in Europa prin Lampedusa, mica insula dintre Africa si Sicilia. Mai nou, e posibil ca si state comunitare ca Spania sau Malta sa capete ajutor financiar de la Uniune pentru problemele cauzate de imigratia ilegala.

     

    Pentru a-si demonstra solidaritatea, alte tari europene – Cehia, Olanda, Irlanda si Germania – au propus sa accepte pe teritoriul lor o parte dintre fugarii subsaharieni, pana ce UE va ajunge sa stabileasca „parteneriate“ cu tarile lor de origine (a se citi tot ajutor financiar catre aceste tari sarace), care sa mai stavileasca din navala de oameni. In privinta Spaniei, ea a preferat deocamdata sa se ajute singura, legalizand in februarie trecut situatia a 800.000 de clandestini lucratori la negru, dintr-un motiv economic simplu: ca sa poata incasa impozite de pe urma lor. Masura a fost criticata de alte tari europene, tematoare ca astfel se incurajeaza imigratia fara acte. Guvernul laburist de la Londra a gasit alte solutii: amenzi fixe pentru angajatorii care folosesc munca la negru, limitarea drastica a dreptului la azil si acceptarea exclusiv a strainilor stiutori de engleza si calificati profesional. In ce-l priveste, durul Sarkozy a promis ca pana la sfarsitul anului o sa expulzeze 23.000 de imigranti clandestini, la care se vor adauga probabil cei prinsi saptamanile trecute dand foc prin Paris.

     

    Pana ce se va ajunge la o solutie europeana unica, americanii sunt, ca de obicei, cei cu punctul de vedere cel mai radical. Diana Furchtgott-Roth, expert la Centrul pentru Politica Fortei de Munca la Hudson Institute, sustine ca UE ar trebui sa adopte sistemul din SUA, adica sa-i incurajeze pe imigranti sa vina sa munceasca, dar fara a le oferi avantaje de-a gata, locuinte sau asistenta sociala, pentru ca altfel ei vor veni doar ca sa primeasca ajutoare si nu vor mai avea nici un stimulent sa-si gaseasca de lucru.

     

    Numai ca o asemenea filozofie nu doar ca e greu de acceptat pentru cultura sociala a Europei (minus noua ei locomotiva anglo-saxona), dar e si nepotrivita cu momentul. Remuscarile de putere coloniala au cuprins Republica franceza, astfel incat premierul Dominique de Villepin a promis „masuri de reducere a discriminarii in privinta locuintelor si a locurilor de munca“ pentru imigrantii de origine araba si africana. si ministrul de interne a dat inapoi: dupa ce i-a etichetat pe rebeli drept „scursuri“ si a promis ca-i curata cu tulumba de aer comprimat, ca pe gunoaie, Nicolas Sarkozy s-a apucat sa declare ca el sustine ca strainii (extracomunitari) rezidenti de peste 10 ani in Franta sa aiba si ei drept de vot la alegerile locale.

     

    Problema e veche de doua decenii, iar comentatorii care s-au grabit sa vada in demersul lui Sarkozy o manevra electorala au ramas in cele din urma derutati, constatand ca sondajele de opinie spun ca daca strainii ar primi drept de vot, prima avantajata ar fi stanga, nu dreapta lui Sarkozy. A fost vorba deci de o simpla dorinta a ministrului de a mai echilibra lucrurile, intr-o societate pe care fermitatea lui represiva la adresa rebelilor a impartit-o aproape egal intre cei ce il acuza de rasism obtuz si cei ce aproba interventia cu mana de fier impotriva „metecilor“. Le Monde a scris chiar un articol ironic in care constata cu prefacuta consternare ca tatal fotbalistului Zinedine Zidane, muncitor algerian traitor langa Marsilia si platitor de impozite, nu are drept de vot. Dar Zidane senior n-a cerut niciodata naturalizarea. si, de fapt, a fost mereu un tip care n-a cerut nimic, retras si cumsecade, asa de cumsecade incat comunistii l-au folosit in 1998 drept argument viu impotriva xenofobilor lui Le Pen.

     

    Generatia a doua si a treia dupa Smail Zidane nu se mai resemneaza insa cu anonimatul. Modelul republican de asimilare a pornit de la principiul ca toti sunt egali si nediferentiati in ochii statului; cu alte cuvinte, existenta unor drepturi speciale pentru minoritatile etnice sau religioase a fost intotdeauna de neconceput. Egalitatea a insemnat, de fapt, ca minoritatilor li s-a spus ca ele nu exista. Numai ca ele existau – in cartierele modeste care s-au transformat ulterior in ghetouri mizerabile.

     

    Magrebienii din anii ‘60 gaseau slujbe si locuinte in Franta tocmai pentru ca erau imigranti; copiii lor nu mai gasesc tocmai fiindca sunt copii de imigranti, iar copiii de imigranti sunt o specie sociala stranie, un hibrid monstruos, sortit unui limb etnic si cultural de unde e imposibil de scapat. „Republica are o relatie cu cetatenii, dar noi nu suntem cetateni. Nu stim cine suntem. Nici arabi sau africani, nici francezi. Nu suntem recunoscuti si nimeni nu-si aminteste de noi“, spune Yasser Amri, un student care a reusit totusi sa plece din ghetoul lui. Fartatii lui din „Neuf-Trois“ (93, numarul administrativ al departamentului Seine-Saint-Denis, fieful imigrantilor parizieni) nu stiu insa nici macar sa puna problema astfel.

     

    Toata lumea a remarcat ca rasculatii din Paris n-au avut glas, n-au proclamat nimic, nici o revendicare, marginindu-se sa-si exprime furia oarba prin gestul de a da foc. De fiecare data cand s-au apropiat ziaristii de ei, fie i-au gonit, acuzandu-i ca oricum scriu numai ce vor ei, fie au raspuns sfidator, cu replici imitate, invatate chiar din relatarile ziaristilor: „Masinile arata misto cand ard si-i atrag pe astia sa filmeze. Numai asa o sa ne bage in seama Sarkozy!“ sau: „Allahu Akbar, aici e Bagdadul!“

     

    Asemenea incercari de a vorbi pe limba majoritatii n-ar trebui sa insele pe nimeni. Furia n-are cuvinte si isi transcende intotdeauna motivele initiale (cat a trecut de la 27 octombrie, cand pustii Bouna si Ziad au murit electrocutati pe cand se ascundeau de un raid al politiei?). Sarkozy, politaii, francezii albi din centru stiu cine sunt, se accepta si se recunosc intre ei, cu masinile, scolile, fabricile si teatrele lor; urmasii de imigranti nu au nimic si habar n-au ce si cui ar trebui sa ceara. „Beurs“, cum isi spun copiii de algerieni, sunt prost priviti cand ajung in Algeria, ca niste tradatori care nu mai stiu obiceiurile musulmanilor africani, iar in Franta, unde s-au nascut, sunt criticati ca n-au fost niciodata la Luvru sau ca nu stiu cine a fost Voltaire.

     

     De aceea, actul de a da foc e poate unicul mod, violent si primitiv, de a-si confirma lor insile ca exista. Rebeli fara cauza, nu mai au de facut decat sa distruga aceasta lume coerenta si rationala unde ei nu incap. Zicerea carteziana „cuget, deci exist“ s-a intors pe masura vremii de acum din Europa: dau foc, deci exist.

  • Mai mult de cinci procente

    La varsta de 14 ani am fost victima unui experiment, fara efecte daunatoare, ba din contra: o bibliotecara dintr-un mic orasel de provincie, careia nu i-am multumit atunci (dar o fac acum, destul de des), mi-a dat sa citesc „Socul Viitorului“, al lui Toffler.

     

    Eram un soarece de biblioteca ce inghitea fara discernamant de la romane politiste la volume de popularizare a stiintei, dar marturisesc ca n-am inteles atunci mare lucru din scrierea americanului, nici nu aveam cum. Am priceput, in schimb, esenta: ca lumea incepe sa iasa din tipare, ca se schimba. Mult mai tarziu, adica saptamana trecuta, m-am uitat la „Blonda de la drept II“ (snobilor care vor zambi subtire „…uite ce filme vede asta…“ le spun ca, mai mult, citesc si romane de Stephen King, despre care unii spun ca sunt de groaza; asta asa, ca sa fie lucrurile clare). Trecand peste amanunte, in film este pomenita o fraza a lui Lincoln: „government of the people, by the people and for the people“.

     

    In aceeasi seara in care m-am delectat cu aventurile blondei avocat, am calatorit in maxitaxi alaturi de doi tineri aflati in preajma bacalaureatului; el vorbea ingrijit, peste medie, iar ea era… ea, si ii ajungea atat, se pare. Si lui, cred. La un moment dat, dupa ceva alintaturi de indragostiti, tanara si-a marturisit ingrijorarea in legatura cu o potentiala ascultare la chimie.

     

    Junele a replicat ca nici el nu agreeaza chimia, din care nu intelege mai nimic, dar a avut si o explicatie pentru starea respectiva – era vina profesoarei, care nu a stiut sa il atraga, sa ii capteze atentia. Ba chiar a generalizat, punand esecurile elevilor pe seama modului de predare din scoli.

     

    O fractiune de secunda, cam intre doua hopuri la inceputul Soselei Oltenitei i-am dat dreptate; urmatorul hop m-a zdruncinat destul ca sa imi dau seama ca nu are dreptate si ca eu gresesc aprobandu-l. Adica nu este vorba numai de modul de predare din scoli, ci si de modul in care tanarul interactioneaza cu scoala. Tot la TV, bine spunea un ziarist ca profesorul seamana cu un chirurg ce face operatii pe creier; as continua si as spune ca nu este suficient (desi este esential) ca medicul sau profesorul sa fie priceputi si cu dragoste de meserie.

     

    La fel de importanta este vointa pacientului sau a elevului de a participa la act, de a trai sau de a invata.

    Bolnavii nu se vindeca daca abandoneaza lupta. Daca elevul vine la scoala numai pentru a-si trece o diploma in palmares, diploma pe care de cele mai multe ori o obtine destul de facil, operatia nu reuseste.

     

    Dar daca gandeste ca studiul chimiei l-ar feri, in timp, de ridicolul situatiei in care, demnitar sau parlamentar ajungand, s-ar declara ingrijorat de continutul mare de hidrogen din apa si se pregateste pentru o atare situatie, transferul de cunostinte are toate sansele sa reuseasca.

     

    Ultimul element in puzzle este situatia din Franta; analistii pun violentele de acolo pe seama unui soi de nihilism al tinerilor din ghetouri, a lipsei de vointa si speranta si pe seama inadaptibilitatii copiilor de emigranti. De esecul scolii si de esecul autoritatilor (nici alte autoritati nu sunt mai breze; un important oficial german explica doct, in presa din 8 noiembrie, ca la ei nu se poate intampla asa ceva, pentru ca nu au uriase blocuri de apartamente, cum sunt cele care se vad la marginea oraselor frantuzesti – pe data de 9 noiembrie era contrazis).

     

    Recapituland: cu mai mult de trei decenii in urma un ganditor avertiza ca lumea se schimba; mult mai inainte, un alt ganditor vorbea despre cum ar trebui sa fie guvernarile; mai alaltaieri, un alt ganditor descoperea hibe in sistemul educational; pe strazile din Franta o suma de mai putin ganditori se revolta impotriva sistemului.

     

    Fara a-mi atribui veleitati de ganditor, nu ma pot impiedica sa nu pun faptele cap la cap si sa nu vorbesc de un inceput de esec pe care nici macar cele cinci procente din PIB pe care le cer profesorii romani, aflati in greva, nu il rezolva.

     

    Pentru ca adevarata zona de actiune si ceea ce trebuie schimbat este sistemul, modul in care tinerii sunt pregatiti pentru viata, modul in care profesorii se pregatesc pentru viata si cum autoritatile pregatesc viata elevilor si pe cea a profesorilor. Violente de genul celor din Franta si, ceva mai demult, din Los Angeles sunt inevitabile, este in firea omului sa se revolte cand nu intelege; dar ce fac cei ce ar trebui sa inteleaga?

     

    Daca guvernarea este „for the people“, iar schimbarea se dovedeste a fi, iata, necesara, pentru ca o intreaga mare categorie sociala sa isi redobandeasca speranta, poate ar trebui alocat mai mult de cinci procente din produsul intern brut, pe mai multe planuri: poate ar trebui rescrise manualele, poate s-ar putea preda prin SMS, poate componenta pragmatica a procesului de instruire si libertatea junilor de a-si selecta ariile de interes ar trebui dezvoltate.

     

    Daca a existat un Toffler care sa atraga atentia asupra schimbarii lumii, vor fi existand si alti ganditori care sa conceapa, chiar cu ajutorul revoltatilor de acum, un nou model de instruire.

     

    Asta pentru ca din lumea pe care o cunoastem sa ramana mai mult de cinci procente peste o bucata de timp.

     

    Nu ma pot impiedica sa nu pun faptele cap la cap si sa nu vorbesc de un inceput de esec pe care nici macar cele cinci procente din PIB pe care le cer profesorii romani, aflati in greva, nu il rezolva

  • Punct si de la capat?

    Violentele de strada care au zguduit Franta au si o parte pozitiva. Aidoma respingerii referendumului pentru constitutie, obliga Europa sa se priveasca mai atent in oglinda.

     

    „Obsesia punctului este linia“ – imi scria, intr-o poezie, o iubire din tinerete. Iar obsesia liniei este punctul, as putea ingana acum, ajuns – hai sa zicem – la maturitate. Fireste, fiecare poate citi in acest vers ce vrea. De la poezie primesti doar ce ai pus in ea.

     

    E un alt fel de a manca „din traista“ – fiecare ce si-a adus de-acasa. Pentru unul, metafora sugereaza obsesia neodihnirii (neostoirii?) versus obsesia repausului, a destinatiei finale. 

     

    Pentru altul e pur si simplu un fel poetic de a face geometrie. In fine, pentru o minte mai ciudata poate fi vorba de o descriere plastica a razmeritelor de strada din Franta.

     

    Pentru ca exista un punct dincolo de care explicatiile „sociologice“ pur si simplu nu mai „tin“. Se destrama vazand cu ochii. S-a vorbit in ultimele zile pana la saturatie despre cauzele acestei „revolte a marginalizatilor“. S-a facut abuz, pana la greata, de limbajul politically correct. Au fost identificati vinovatii.

     

    Mai intai (spre bucuria „stangaci“ mascata a  premierului Dominique de Villepin si a presedintelui Chirac), Nicolas Sarkozy, actualul ministru de interne si – pana mai ieri – principalul candidat la „tronul prezidential“ (in cazul Frantei, metafora nu este catusi de putin fortata). Problema cu Sarkozy ar fi ca limbajul „excesiv“ al acestuia la adresa protestatarilor („scursuri“) a fost folosit DUPA inceperea incendierilor de masini. Oricat de maleabila ar fi logica, relatia cauza-efect e mai dificila de intors decat o manusa.

     

    Pe lista vinovatilor a urmat, intr-o ordine mai mult sau mai putin aleatorie, Islamul in general si Al-Qaida in particular. Problema aici ar fi ca tinerii musulmani dedati la rautati nu erau din categoria celor dusi la… moschee. Dimpotriva. In Clichy-sous-Bois, bunaoara, acolo unde a inceput totul, calmul a revenit abia dupa interventia pacifista a tinerilor musulmani practicanti. Iar a suspecta Al Qaida de control asupra rapperilor arabi vorbitori exclusiv de franceza e totusi prea mult.

     

    Au mai fost aratate cu degetul saracia si somajul (dublu fata de media nationala) – dar saraci si someri sunt si alte minoritati, catusi de putin belicoase (a auzit cineva, vreodata, de un minoritar chinez revoltandu-se?).

     

    In fine, dar nu in cele din urma, a fost pusa la punct politica de „integrare agresiva“ dusa de Franta – prin contrapunere directa cu „multiculturalismul tolerant“ practicat in Statele Unite.

     

    Referitor la aceasta contrapunere, memoria multora are picioare scurte. In 1992, Los Angelesul ardea si el, de la periferie spre centru, in ciuda (sau tocmai datorita?) multiculturalismului.

     

    Pentru cei suparati de achitarea politistilor acuzati de uciderea lui Rodney King diferenta de abordare n-a contat nici cat o ceapa degerata. Si acolo s-au incendiat masini (mai multe decat in Franta) si magazine (mai multe, mai mari si mai centrale), si acolo au fost morti (mai multi – peste 50), ba se mai si tragea cu pusca in fortele de ordine (fenomen care, cel putin pana la ora la care scriu, n-a fost semnalat in Franta).

     

    Asadar, nici aceasta explicatie nu rezista unei analize mai atente. Si-atunci? Atunci explicatiile se cuvin cautate in cu totul alt registru decat cel al sociologiei si-al psihanalizei de cafenea.

     

    Pentru ca, in primul rand, nu avem de-a face cu o revolta. De revoltat, ma pot revolta doar impotriva a ceva. In cazul Frantei, nu e cazul. Pretextul celor doi electrocutati a fost doar atat – un pretext si nimic mai mult. Nici macar incendiatorii nu mai pretind c-ar face-o pentru razbunarea celor doi nefericiti.

     

    Aici instrumentele logicii comune nu mai functioneaza. In zadar incearca clasa politica franceza gasirea unor solutii. Pentru a gasi solutii trebuie mai intai definita/identificata o problema. Tinerii francezi implicati in incidentele de strada nu sunt capabili de acest grad de abstractizare. Vantul bate, ploaia ploua, ei dau foc masinilor. Prostia nu are logica, altminteri n-ar mai fi prostie. Punct. Un punct care ravneste din rasputeri sa devina linie n-are nevoie de alte explicatii logice. El ravneste, pur si simplu, in virtutea calitatii sale de punct. De cealalta parte, „barbatia lui Sarkozy e o incercare disperata de a pune punct unei linii care, prin definitie, nu poate fi oprita (in geometrie, orice linie dreapta e, prin definitie, infinita).

     

    Crizele postmodernitatii nu pot fi rezolvate cu instrumentele modernitatii. In postmodernitate, ambitia liniei este sa devina cerc. Vicios. („Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“ – spunea odinioara Eugen Ionesco, printre altele membru al Academiei Franceze). Daca exista solutii – provizorii, paleative -, ele se cuvin cautate intr-o logica mult mai traditionala – cea a bunului simt. In aceasta logica „prafuita“, conceptul de responsabilitate personala mai functioneaza.

     

    Nu pot injura claxonand traficul aglomerat, cata vreme insasi prezenta masinii mele in trafic creeaza „ambouteillage“-ul, vorba francezilor. Si nu pot arunca toata responsabilitatea punctului in carca liniei. Iaca de ce vin si zic ca, dupa respingerea Constitutiei, Europa mai are inca o sansa de a se privi cu atentie in oglinda. Europa nu e doar postmoderna, mai e, pe deasupra, si batrana. Ar trebui, prin urmare, sa se priceapa la fel de bine la geometria in spatiu si la storsul cosurilor de pe obraz.

      

    Europa nu e doar postmoderna, e si batrana. Ar trebui sa se priceapa la fel de bine la geometria in spatiu si la storsul cosurilor de pe obraz

  • Dans la frontiera

    In dans un partener conduce, iar celalalt isi sincronizeaza pasii cu primul. Eventualele desincronizari se pierd repede, iar in cazul in care  conducatorul este ferm, premiul este ca si castigat.

     

    Saptamana trecuta, Romania a invatat sa isi sincronizeze pasii cu europenii, prin finalizarea noului contract cu EADS pentru realizarea sistemului integrat de securitate a frontierei de stat a Romaniei. E adevarat ca si europenii au invatat sa-i conduca un pic pe romani (la dans, va gandeati la altceva?). Noua varianta a controversatului contract prevede o reducere de pret semnificativa fata de cel initial si se va derula pana in 2009.

     

    Ministrul administratiei si internelor Vasile Blaga spune ca reducerea pretului, de la minimum 650 de milioane de euro la 524,4 milioane de euro, este o consecinta a eliminarii tuturor suprapunerilor cu proiectele finantate din fonduri europene, fiind realizata si o imbunatatire calitativa si cantitativa a sistemului de securizare a frontierei. 

     

    Eliminarea suprapunerilor sau ingerintelor cu proiecte finantate din alte fonduri va permite Romaniei sa beneficieze, in cadrul programului de modernizare a frontierei, de programele PHARE si de facilitatea Schengen, valoarea totala a fondurilor fiind estimata la peste 450 de milioane de euro.

     

    Potrivit contractului, pana la 31 decembrie 2006 vor fi realizate modernizarile necesare in vederea realizarii unui nivel ridicat de control pe viitoarea frontiera externa a Uniunii Europene.

     

    Contractul stabileste aplicabilitatea legislatiei italiene, insa normele juridice imperative din Romania vor prevala ca interpretare. Eventualele litigii vor fi solutionate de instantele competente din Roma. Forma anterioara a contractului stabilea ca documentul se va afla sub incidenta si va fi interpretat in conformitate cu legile Frantei.

     

    Conflictele de jurisdictie sau de conventii sau tratate internationale fiind excluse, oricare dintre parti poate supune litigiul exclusiv instantelor de judecata competente din Paris. Partile au convenit, in cadrul negocierilor, sa aleaga un stat tert fata de Romania si tarile in care reprezentarea EADS este foarte puternica, pentru asigurarea unui echilibru in situatia unui eventual litigiu. Contractul semnat de MAI si EADS va permite realizarea, in doua etape, prima pana la sfarsitul anului 2006, iar a doua pana in 2009, a angajamentelor asumate de Romania in cadrul procesului de aderare la UE in ceea ce priveste securizarea frontierelor. Prima varianta a contractului a fost incheiata in luna august 2004, cu o valoare de 650 de milioane de euro, cu optiune de subcontractare de inca 350 de milioane de euro.

     

    Proiectul presupunea achizitionarea si instalarea unor sisteme de supraveghere performante la frontiere, realizarea unor centre de comanda si control moderne, echiparea a peste 180 de sedii si centre de instruire ale Politiei de Frontiera romane. In luna februarie, Cabinetul Tariceanu a anuntat ca termenii contractului vor fi renegociati, pentru a se evita suprapunerile anumitor prevederi contractuale cu cele convenite prin programele PHARE. Modul in care a fost incheiata prima varianta a documentului a determinat conducerea Ministerului Administratiei si Internelor sa sesizeze Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie la jumatatea lunii iunie.

     

    Unul dintre responsabilii pentru aceste „carente de fond si de forma, de natura sa prejudicieze eficienta achizitiei“ si impotriva carora a fost formulata o plangere penala este fostul secretar de stat Toma Zaharia.

    Ulterior, presedintele Traian Basescu a semnat un decret privind incetarea raporturilor de serviciu dintre Ministerul Administratiei si Internelor si Anton Gagiu, fostul sef al Unitatii de management a proiectului de securizare a frontierelor, derulat cu firmele Bearing Point si EADS. Primele sunete ale muzicii incep sa se auda la sfarsitul lunii octombrie, cand Comisia Europeana isi exprima ingrijorarea fata de capacitatea tarii noastre de a finanta managementul viitoarei frontiere a UE, avand in vedere intarzierea renegocierii contractului cu EADS, fiind foarte important sa existe fonduri nu doar pentru achizitionarea sistemului, dar si pentru intretinerea lui.

     

    Aceasta concluzie a fost cuprinsa in capitolul 24 – Justitie si Afaceri Interne al raportului Comisiei Europene pentru Romania, in care compania EADS nu era nominalizata, fiind insa invocat in mod clar contractul semnat de autoritatile romane cu aceasta, in august 2004, pentru introducerea unui sistem integrat de management al frontierei.

     

    Tonul cantecului este ritmat: „ingrijorari serioase ale autorilor raportului planeaza si asupra finantarii managementului de granita al tarii, intrucat nu s-a luat o decizie finala asupra marimii si scopului contractului semnat in luna august 2004 cu o companie care sa asigure o solutie integrata de securizare a frontierei. Este nevoie de actiuni imediate pentru clarificarea acestei probleme, astfel incat implementarea programului Schengen sa poata fi monitorizata atent. Este important sa se aloce fonduri suficiente, pe termen mediu si lung, pentru a atinge telurile legate de securizarea frontierei, inclusiv costurile de functionare si intretinere ale echipamentelor“, precizeaza raportul CE.

     

    In decembrie 2004, cand Romania a incheiat negocierile de aderare, a avut un capitol la care a stat extrem de prost, capitolul 24 privind justitia si afacerile interne. Pana la Raportul de monitorizare al CE, din octombrie, din acest capitol mai ramasese o singura problema nerezolvata, cea a securizarii frontierelor. Contractul cu EADS va trebui sa rezolve implicit indeplinirea acestei obligatii asumate in angajamentele de aderare, iar temerile legate de activarea clauzei de salvgardare sa dispara. Cum ziceam, sincronizare perfecta.

  • Lentila prin care trebuie privita China

    Prietenul meu Nayan Chanda, editor al Yale Global, mi-a povestit o discutie pe care a avut-o cu un diplomat asiatic cu privire la India si China: India, spunea el, pare mereu ca da in clocot la suprafata – dar in profunzime e stabila, multumita unui fundament democratic vechi de 50 de ani.

     

    China pare foarte stabila la suprafata, dar in profunzime da de fapt in clocot – are o economie supraincalzita, sub un „capac“ politic sub presiune. Ar fi multe de spus pe tema asta – dar cel mai interesant ar fi unde anume da China in clocot azi. De la revolta studenteasca din 1989, noi, in America, am avut tendinta de a privi China prin prisma Pietei Tienanmen (locul in care au avut loc protestele – n.r.), socotind ca drama cea mai mare a Chinei e infruntarea dintre studentii care cer libertate si radicalii din Partidul Comunist.

     

    Exista inca adevar intr-o atare perspectiva, dar aceasta a incetat sa fie lentila cea mai revelatoare prin care trebuie privita acum China. Mare parte dintre acei studenti din Tienanmen au acum MBA-uri, s-au lasat de politica si muncesc pentru multinationale. Cea mai revelatoare falie a Chinei poarta numele de Tigrul Care Sare Defileul – e vorba de un spectaculos sit geologic din vestul Chinei, de-a lungul fluviului Yangtze. Defileul e cu siguranta unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata. L-am vizitat cu camera de luat vederi in mana. Dar am vizitat, cu carnetul de notite, si cativa tarani din regiune.

     

    Acei oameni sunt infuriati ca planurile pentru un baraj pe fluviul Yangtze prevad inundarea defileului si relocarea fortata a mii de fermieri si tarani din zona. Iar vocile lor se aud din ce in ce mai tare; au aflat ca au anumite drepturi si fac presiuni asupra oficialitatilor locale, cerandu-le sa revizuiasca planurile dupa care barajul ar urma sa fie construit. Virajul spre politica nu e, asadar, un hobby pentru acei fermieri. E o necesitate.

     

    Sunt si alte drame asemanatoare, izvorate din necesitate, se petrec de-a lungul si de-a latul Chinei rurale de azi. In aceste drame isi joaca rolurile tarani care stiu bine ca nu sunt participanti directi la cresterea economica a Chinei, dar carora li se spune ca, daca vor sa fie, trebuie sa-si dea consimtamantul pentru construirea de baraje si fabrici care vor distruge locurile in care ei vietuiesc.

     

    Nu le place acest targ, dar sistemul politic rigid al Chinei ii lasa pe acesti agricultori, care inca formeaza o majoritate in China de astazi, fara prea multe instrumente legale cu care sa-si poata duce lupta. E de explicat asadar de ce presa oficiala a consemnat ca in 1993 in China au avut loc circa 10.000 de incidente si proteste. Anul trecut au fost consemnate 74.000.

     

    Cam asa ar arata lentila politica prin care trebuie privita azi China. Cum se va descurca partidul comunist cu tensiunile legate de protectia mediului, cu cele sociale, economice si politice (care converg in locuri precum Tigrul Care Sare Defileul, nu in Piata Tienanmen din Beijing) – acesta e cel mai important lucru de care depinde stabilitatea politica a Chinei in viitorul apropiat.

     

    Fiti atenti ce spunea adjunctul ministrului chinez al mediului, Pan Yue, in stupefiantul interviu pe care l-a acordat pe 7 martie publicatiei germane Der Spiegel: „Resursele noastre prime sunt neindestulatoare, nu avem destul pamant, iar populatia creste constant. Acum in China traiesc 1,3 miliarde; asta inseamna de doua ori mai mult decat acum 50 de ani. In 2020, in China vor trai 1,5 miliarde de oameni. Orasele se extind, dar regiunile desertice se extind si ele in acelasi timp; terenul locuibil si folosibil s-a injumatatit in ultimii 50 de ani. Miracolul PIB-ului chinezesc va lua sfarsit in curand, pentru ca mediul inconjurator nu poate tine pasul cu noi. Jumatate din apa celor mai mari sapte rauri pe care le avem e complet nefolositoare.

     

    O treime din populatia urbana respira aer poluat“, spunea Pan Yue in interviul din Der Spiegel. Si continua: „Noi suntem convinsi ca o economie prospera merge mana in mana, in mod automat, cu stabilitatea politica. Cred ca asta e o greseala majora. Daca prapastia dintre bogati si saraci se va adanci, atunci regiunile din interiorul Chinei si societatea ca intreg vor deveni instabile. Daca democratia noastra si justitia noastra raman in urma dezvoltarii economice in ansamblul ei, oamenii din diverse grupuri nu vor mai avea cum sa-si protejeze interesele“.

     

    Drama Tigrului Care Sare Defileul nu e atat de usor de inteles cum e cea a omului care a stat singur in fata tancurilor in Piata Tienanmen in 1989. Implica o interactiune complexa intre China rurala, organizatiile neguvernamentale din tara si cele locale, dezvoltatorii pusi pe construit si un Partid Comunist care inca mai controleaza totul cu o mana de fier. Dar undeva, in acest vartej de forte, viitoarea stabilitate a Chinei va prinde contur – sau nu va prinde. Nu e de mirare ca liderii chinezi au facut din construirea unei „societati armonioase“ scopul central al urmatorului cincinal. Urati-le succes, pentru ca de felul in care se vor descurca ei depinde totul, de la aerul pe care il respirati la hainele pe care le purtati si la dobanda pe care o platiti la creditul ipotecar.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 30 noiembrie al BUSINESS Magazin.

     

     

    © 2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE; TITLUL APARTINE REDACTIEI.

  • Un brand sexy

    Afacerea Private a inceput ca un sex-shop in Stockholm in anii ‘60 si a ajuns un imperiu media XXX in anii 2000.

     

    DEBUT: Berth Milton Jr., fiul fondatorului companiei, povestea in vara acestui an cum a fost obligat de tatal sau sa lucreze in sex-shop-ul acestuia din Stockholm, la varsta de 11 ani. Lipea timbre de copyright pe fotografii glossy cu femei goale. Nu ii placea ce facea si condamna business-ul tatalui sau, dar peste ani avea sa se implice in afacere, pentru a o salva. Primele productii media au fost niste DVD-uri si CD-uri, in 1965 (Suedia). Tot atunci a publicat si revista sa cea mai cunoscuta, Private, prima publicatie full-color pentru adulti din lume.

     

    LISTARE: Incepand cu 1999, Private Media este listata la Nasdaq.

     

    SEXUL, CA STIL DE VIATA: Compania s-a extins atat de mult – in 40 de piete – incat a depasit statutul de divertisment pentru adulti si a devenit una de „lifestyle“. Si-a extins brandul si catre alte domenii: vestimentatie, lenjerie intima, palarii, cazinouri si – incepand cu 2005 – cluburi si bauturi (primul club fiind deschis la Bucuresti in urma cu cateva saptamani).

     

    NEW MEDIA: La inceputul anilor 2000, jumatate din veniturile companiei veneau din New Media (Internet, programe TV si DVD-uri). „Prabusirea Internetului de anul trecut a fost cel mai bun lucru care ni se putea intampla“, declara Milton in 2001, an in care profitul companiei a crescut cu 171% fata de 2000.

     

    IN PREZENT: In 2005, Private Media a creat un canal broadband pe Internet – Private TV – care atrage 15.000 de vizitatori unici pe zi. In presa scrisa, Private editeaza peste 40 de reviste pentru adulti, cu vanzari de peste 2 milioane de exemplare anual. Iar din piata de CD-uri si DVD-uri pentru adulti din Europa, Private controleaza 77%. Nici telefonia mobila nu a fost neglijata din business plan, compania avand semnate acorduri cu mai multi operatori de telefonie mobila din Europa pentru furnizare de texte scurte (SMS-uri) cu tenta pornografica. Pe piata de televiziune, Private furnizeaza continut pentru cei mai mari furnizori de pay TV din lume. Are contracte cu Canal a si cu retelele de televiziune Playboy. De asemenea, Private furnizeaza filme sub licenta celor mai mari furnizori de divertisment hotelier (peste 6.000 de hoteluri majore in 30 de tari).

     

    SURSA: INTERNATIONAL HERALD TRIBUNE (2005),

    FINANCIAL TIMES (2003), FORBES (2001)

  • Milioane cu sex-appeal

    „Mai aproape de consumator“ este deviza pe care marketerii marilor companii o pronunta din ce in ce mai des. Cei care fac afaceri marcate cu patratel rosu nu ignora aceasta regula a marketingului modern si isi imping business-ul pana intr-acolo incat el devine „foarte aproape“ de consumator. Cum?

     

    Daca v-am acorda un minut sa numiti cateva domenii de interes pentru investitorii straini din Romania, probabil ca v-ati gandi la domeniul bancar, auto, telecomunicatii sau bunuri de larg consum. Si, tot probabil, industria divertismentului pentru adulti nu s-ar numara in short-list-ul respectiv.

     

    Presupunerea nici nu ar fi eronata – la ora actuala, lista numelor straine in acest business se reduce la cateva reviste celebre aduse in Romania sub licenta, la unele programe TV difuzate in sistem Pay TV si cam atat. Ceea ce nu inseamna ca industria XXX se opreste aici, dimpotriva, cea underground – consumul de CD-uri si DVD-uri piratate, de reviste ieftine, de articole si accesorii erotice, consumul pe Internet sau chiar consumul „live“ din cluburile de strip-tease – pare sa o depaseasca pe cea „la vedere“ (este o estimare, disproportia dintre ele neputand fi cuantificata din lipsa statisticilor de profil).

     

    La vedere sau nu, consumul de divertisment pentru adulti are un potential ridicat in Romania „si este abia la inceput de drum“, este de parere omul de afaceri arab Zyon Ayni, care a investit recent 1,7 milioane de euro in deschiderea clubului de noapte Private Gentlemen’s Club din Bucuresti. Cluburi de noapte se deschid frecvent in Romania, deci initiativa lui Ayni nu ar reprezenta o noutate. Ea este insa notabila prin altceva: marcheaza intrarea in Romania a unuia dintre cele mai valoroase branduri de „adult entertainment“ din lume: Private.

     

    Compania care il detine, Private Media Group (Spania) este cea mai mare companie de divertisment pentru adulti la nivel mondial, producand si distribuind materiale erotice si pornografice pentru o gama extinsa de platforme media – Internet, DVD-uri si casete video, reviste, programe TV si tehnologii wireless. Acestea sunt distribuite in 40 de tari din America, Asia si Europa – aici detinand 77% din piata de CD-uri si DVD-uri erotice. „Economic vorbind, compania este o minune – o masina de facut bani“, asa caracteriza Private Media Group un broker din Londra, citat de revista Forbes, in 2001.

     

    Dar, incepand cu acest an, masina de facut bani din „media XXX“ (vanzari de 36 de milioane de euro in 2004) a decis sa faca un pas inainte in apropierea de consumatorii sai. Miscarea consta in extinderea bazei piramidei de business care a consacrat-o – media – catre o zona neexplorata pana acum: cluburile de noapte pentru barbati, marca Private. Primul punct de desfacere? Bucurestiul. Cum? Printr-un contract de franciza in valoare de 100 de milioane de dolari prin care Zyon Ayni va deschide un lant de 35 de cluburi in Europa, Statele Unite ale Americii si Asia, in urmatorii sapte ani.

     

    Sub acelasi contract, Ayni va trebui sa plateasca companiei o suma aditionala din cifra de afaceri incepand cu 2008, in schimbul careia clubul va beneficia de publicitate si acoperire in media, explica Ayni pentru BUSINESS Magazin. „Compania a vrut sa intre intr-o noua faza de dezvoltare, astfel ca a hotarat sa creeze un mediu in care consumatorii produselor companiei sa aiba ocazia sa-si cunoasca vedetele preferate, care vor veni sa danseze in cluburile noastre (vedetele promovate de productiile Private, n.r.)“, spune Ayni, motivand rationamentul Private Media Group (PMG) de a intra pe acest segment.

     

    Dar acesta nu este singurul pas pe care PMG il face in stimularea cresterii business-ului sau. In curand, compania va incepe sa distribuie – in Romania si in tarile in care se vor mai deschide cluburile Private – bauturile imbuteliate sub aceeasi marca: vin, vodca si bautura energizanta. „Astfel, bauturile vor completa liniile de business deja existente: vestimentatie, lenjerie intima, palarii si cazinouri – toate marca Private“, completeaza omul de afaceri de 32 de ani, care pana acum a fost implicat in afaceri cu restaurante, discoteci si cluburi de noapte in Olanda, tara in care a trait de la varsta de 15 ani.

     

    In paralel, a avut afaceri si in domeniul imobiliar in Amsterdam, povesteste Ayni, dar din care s-a retras in urma cu circa un an, cand si-a vandut una dintre cele mai mari companii ale sale contra sumei de 9,6 milioane de euro. „Vroiam sa ma retrag din real-estate, asa ca mi-am vandut si celelalte afaceri mai mici pe care le detineam, pentru cateva milioane de euro fiecare. Cautand asadar o alta posibilitate de investitie, am angajat o firma de consultanta – LLC Consulting din SUA – care, evaluandu-mi experienta si oportunitatile existente, mi-a indicat business-ul divertismentului pentru adulti, o piata mare si cu un potential de crestere ridicat.

     

    LLC m-a introdus la Private Media Group din Barcelona si, dupa indelungi negocieri cu acestia, am semnat contractul cu ei“, spune Ayni, care motiveaza si de ce ales Bucurestiul ca prima locatie pentru deschiderea lantului de cluburi: orasul ii era oarecum familiar (tatal lui are niste afaceri cu imobiliare in Romania), iar piata este mare aici, in special in segmentul „premium“, care este aproape inexistent in Romania, „unde nivelul cluburilor de noapte este foarte jos si foarte «cheap»“, precizeaza Ayni. „In plus, aici poti gasi locatii bune la preturi bune.“

     

    Desi a deschis de curand (in urma cu cateva saptamani), Ayni este multumit de mersul afacerii. Cifra de afaceri este in prezent de 100.000 de euro pe saptamana, iar estimarea sa pentru urmatorii doi ani este de 2,5 mil. euro. Desi nu dezvaluie valoarea profitului, Ayni precizeaza ca acesta este „foarte mare“. De ce? Pozitionarea Private este clara, premium – peste 75% dintre barbatii care frecventeaza barul sunt oameni de afaceri; oferta clubului este mare – sunt 50 de fete care danseaza si fac strip-tease aici; calitatea spectacolului este ridicata comparativ cu alte cluburi, iar preturile sunt comparabile. In plus, erotismul vinde foarte bine. „Vand fantezii, asta e afacerea mea“, isi sintetizeaza Ayni business-ul, zambind.

     

    Povestind din culisele acestui business, el spune ca exista doua modalitati de lucru in industria clubbing-ului de noapte pentru barbati. Prima este cea in stil „american“, in care fata ii plateste patronului o suma fixa pe seara, iar tot ce incaseaza de la clienti in urma dansurilor (pe scena sau in particular) ii revine ei. Si este cea de-a doua procedura, cea „internationala“, in care fata nu ii plateste patronului ca sa danseze, dar tot ce castiga imparte cu proprietarul clubului.

     

    La Private se practica „the American way“, spune Ayni. „Eu nu scot bani din buzunar sa platesc fetele care danseaza aici, ele isi platesc singure“, spune el precizand ca suma pe care o fata o plateste pe noapte variaza intre 50 si 120 de euro. Isi recupereaza ea banii? Daca are noroc si o place clientul, ea poate incasa pana la 200 de euro dintr-un dans intr-o camera privata, sectiunea VIP. Se procedeaza ca la cazinou: clientii cumpara jetoane valorice, pe baza carora primesc dansurile pe care le solicita. „Nu se plateste cu bani“, subliniaza el. Tarifele sunt la vedere, in acelasi meniu de unde clientul isi poate comanda consumatia si sunt impartite pe categorii: lap dance (dansul in poala clientului), dans la masa, dans normal, dans privat normal, dans privat de categoria VIP si tot asa. La clubul lui Ayni exista sase camere private, „iar fiecare are tariful ei“, spune patronul.

     

    Dar segmentarea nevoilor clientului nu se rezuma la dansuri personalizate pe fiecare separeu. Marketingul afacerii merge mai departe de-atat, putand fi comparat cu oricare alta industrie. Un exemplu ar fi cardurile de fidelitate – cel de platina si cel de aur, in cazul de fata, pe care Private le va emite pana anul viitor. La ce ajuta un astfel de card? „Iata un avantaj: daca esti la Madrid si ai un astfel de card, poti suna la help-desk-ul nostru de-acolo si vine sa te ia o limuzina, de oriunde ai fi. Sau daca vrei sa mergi intr-o croaziera cu iahtul companiei, insotit de o femeie foarte frumoasa, compania ofera si acest serviciu“, exemplifica Ayni, spunand ca Private detine 25 de iahturi, dar si avioane – pentru cei care au rau de mare.

     

    Si tot vorbind de marketingul specific acestei industrii, Bruce Barber, International Operations Director al companiei, spune ca o sursa importanta de business pentru Private Media este publicitatea prin product-placement in productiile XXX, marcile cele mai expuse in acestea find cele de alcool, tigari si masini (prin product placement se intelege ca diverse produse din categoriile respective sunt plasate in cadrul productiilor companiei – filme, fotografii, clipuri etc.).

     

    In afara de acest club si de difuzarea sub licenta a programelor Private Gold, marca Private nu mai este prezenta in Romania. Intrebati daca vor intra si pe segmentul de publishing, reprezentantii companiei din Barcelona au declarat pentru BUSINESS Magazin ca, pentru moment, nu au alte planuri „imediate“ pentru aceasta piata. Semn ca succesul romanesc al Private Media este mai degraba asigurat prin reteta „direct langa consumator“.  Dupa Bucuresti, urmatoarea locatie a clubului va fi Barcelona, in ianuarie 2006. „Va avea 2.000 mp si va fi cel mai mare din Europa“, spune proprietarul Ayni, care incepand cu anul viitor, va incepe sa faca curse intre diversele tari unde isi va deschide cluburile. Deocamdata, sta cu ochii pe afacerea din Bucuresti. Iar de clienti cu siguranta nu va duce lipsa.

  • Nepotrivire de caracter

    Si astfel, fara a mai putea arunca vina asupra economistilor „fara suflet“ de la Washington, Executivul ramane sa faca fata de unul singur presiunilor sindicale de majorare a salariilor. De fapt, premierul Calin Popescu Tariceanu s-a si grabit sa-si asigure un castig de imagine de pe urma abandonarii acordului: el a repetat insistent ca FMI ar fi cerut inghetarea salariilor din sectorul bugetar pe intreg anul 2006, ignorand precizarile reprezentantilor Fondului care aratau ca de fapt au recomandat o singura majorare salariala pe an, iar aceasta sa nu fie cu mult peste rata inflatiei.

     

    Seful Guvernului nu ezita insa sa se intrebe retoric la ce ar mai fi buna cresterea economica daca populatia nu ar resimti-o prin cresterea veniturilor, dand asigurari ca salariile in sectorul public vor creste anul viitor cel putin pe masura inflatiei. Adica tocmai capcana populismului pe care FMI obisnuia sa-l sanctioneze cu duritate, se casca acum gata sa inghita un Executiv si asa macinat de disensiuni politice intre membrii coalitiei aflate la putere.

     

    Ce a provocat insa reactia deosebit de dura a misiunii FMI aflate in vizita la Bucuresti si manifestata fara precedent intr-o conferinta de presa organizata in absenta oficialilor romani? Istoria incepe chiar la sfarsitul lui 2004, la scurt timp dupa ce belgianul Emmanuel van der Mensbrugghe preluase pozitia de negociator-sef in relatia Fondului cu Romania. Recunoscut pentru atitudinea sa inflexibila, el ii succeda croatului Neven Mates, care reusise timp de patru ani sa mentina pe linia de plutire un acord stand-by puternic zdruncinat in cateva randuri de accese de populism sau de independenta ale guvernului Nastase.

     

    Cum-necum, cu cateva privatizari mari bifate si cu indicatori macroeconomici aratand mai bine de la un an la altul, acordul a fost dus pana la capat. Emmanuel van der Mensbrugghe a preluat un nou acord, incheiat in vara lui 2004 si care avea exclusiv o functie de supraveghere a politicilor macroeconomice, conform solicitarilor Uniunii Europene. Schimbarea politica de la Bucuresti a provocat insa primul soc in relatia cu Fondul prin introducerea cotei unice fara o consultare prealabila.

     

    Asa ca Van der Mensbrugghe a gasit in februarie 2005 un cadru fiscal complet schimbat. Fara a respinge din start decizia noului Guvern de a muta accentul de pe impozitarea directa a veniturilor, pe impozite indirecte, precum TVA, FMI a propus doua variante de masuri care sa compenseze pierderile de venituri la buget: fie majorarea TVA, fie majorarea cotei unice.

     

    Evident, orgoliul politic a fost mult prea puternic, iar solutiile au fost respinse. A venit toamna, fara ca guvernul sa fi gasit intre timp alte masuri de crestere a incasarilor bugetare. Pe masura ce cota de 16% si-a facut simtite efectele prin reducerea veniturilor din impozitarea profiturilor, TVA si taxele vamale au ramas singurele categorii de taxe care mai contribuie la cresterea veniturilor bugetului consolidat.

     

    Intre timp, cercul majorarilor salariale in sectorul public, deschis in octombrie 2004 de guvernul Nastase aflat in pregatiri de alegeri, s-a inchis in octombrie 2005, cumuland o crestere de 50% in decurs de un an.

     

    De aici a pornit si disputa cu FMI. Si nu fara temei.

     

    De la inceputul anului, BNR a apasat pe pedala franarii inflatiei pana aproape de podea. Rezultatul? La o apreciere nominala a leului de 15%, inflatia a scazut de la 9,3% la 8,5%. Din punctul de vedere al Fondului, aceasta reprezinta o dovada certa a unei cresteri atat de puternice a cererii de consum, incat preturile marfurilor din import au fost incurajate sa ramana ridicate, in ciuda scaderii substantiale a cursului euro.

     

    Aceeasi cerere a fost stimulata si de majorarile salariale din sectorul bugetar.

     

    „E dificil de redus inflatia cu asa o crestere de salarii. Prin stabilirea salariilor in sectorul bugetar, guvernul da semnale privind asteptarile inflationiste pe care ar trebui sa le aiba restul economiei. Daca s-a ajuns la o inflatie de o singura cifra, este normal ca salariile bugetarilor sa creasca o singura data pe an, cresterea sa fie cuprinsa de la inceput in buget si sa nu depaseasca rata inflatiei“, a fost pozitia sefului delegatiei FMI, Emmanuel van der Mensbrugghe.

     

    Pe langa slaba performanta in reducerea inflatiei, pe lista problemelor au mai intrat incetinirea vizibila a cresterii economice, agravata de scaderea productivitatii muncii, si adancirea deficitului extern spre 9% din PIB, sub presiunea unei cereri de consum pe care economia nu reuseste sa o acopere.

     

    Inflexibilul belgian i-a lasat noua luni guvernului Tariceanu pentru a gasi singur solutii de crestere a incasarilor bugetare astfel incat incadrarea intr-un deficit cat mai scazut sa nu mai constituie o problema si sa ramana mai multi bani pentru educatie, sanatate si infrastructura. Surprinzator insa, Executivul nu a fost capabil sa ia nici o decizie in acest sens. Chiar si expertii Fondului au remarcat bizareria adoptarii proiectului de buget pe 2006 inainte sa fi fost modificat Codul fiscal, conform intentiilor anuntate.

     

    Culmea, acum si premierul Tariceanu a ajuns sa spuna ca regreta ca nu a acceptat propunerea majorarii TVA, fara insa a lua in calcul vreo solutie alternativa.

     

    Intr-un gest de solidaritate cu guvernul in fata criticilor dure ale FMI, Banca Nationala uita ca in vara devenise un suporter al cresterii TVA, incercand acum sa dea imaginea unui control solid al politicilor macroeconomice. E drept ca dupa mesajele caustice lansate de Emmanuel van der Mensbrugghe, guvernatorul Mugur Isarescu si ministrul finantelor, Sebastian Vladescu, au avut nevoie sa se retraga in culisele unui seminar organizat la banca centrala pentru a se pune de acord asupra unei replici unitare. insa replicile curajoase ale celor doi oficiali palesc in fata entuziasmului unor reprezentanti ai mediului de afaceri care indeamna la indatorare externa si la tolerarea deficitelor cat de mari, guvernatorul simtindu-se nevoit sa pledeze pentru prudenta.

     

    Dupa ce se incheie insa baletul declaratiilor oficiale, economistul-sef al BNR, Valentin Lazea, pune degetul pe rana: „Amanarea masurilor pentru majorarea veniturilor bugetare este inexplicabila, in contextul integrarii Romaniei intr-un spatiu economic care functioneaza pe un sistem cu incasari de minimum 35% din PIB si al constientizarii problemei la nivel politic“. in plus el ataca subiectul tabu al nivelului cotei unice, afirmand ca acesta, alaturi de politica generala privind veniturile bugetare, ar trebui sa faca obiectul unei dezbateri publice.

     

    La acest capitol, ministrul finantelor, Sebastian Vladescu, nu prea are ce pune pe masa atat timp cat din propunerile sale initiale de modificare a Codului fiscal, in frunte cu taxa pe imobilizarile corporale, nu a mai ramas mare lucru. Ministrul tot vorbeste despre nevoia impozitarii veniturilor realizate in zona rurala, insa nimic concret deocamdata. Asa ca bugetul ramane sa spere intr-o colectare mai buna.

     

    Spre deosebire de declaratiile de emancipare ale colegilor sai, vicepremierul George Copos admite ca este foarte usor sa apara derapaje macroeconomice, considerand ca FMI este un partener dificil, dar pe care si l-ar fi dorit in continuare.

     

    Dincolo de problema incasarilor bugetare, reducerea in continuare a inflatiei devine o provocare in fata careia chiar si banca centrala e pe punctul de a depune armele, neavand solutii in fata efectelor provocate de majorarea preturilor administrate.

     

    De altfel, FMI a criticat BNR pentru reducerea prea rapida a dobanzilor, pana la niveluri real negative care nu sunt consistente cu o politica de reducere a inflatiei. Chiar daca astfel a reusit sa treaca hopul liberalizarii contului de capital in aprilie, BNR se vede acum in situatia de a majora dobanzile, ceea ce ii poate afecta credibilitatea.

     

    „E important sa reduci dobanzile intr-o maniera durabila. insa mai intai trebuie redusa inflatia. Daca reduci inflatia in mod durabil, poti apoi sa faci la fel cu dobanzile, diminuand si atractivitatea pentru plasamente speculative si implicit presiunile de apreciere a leului“, suna lectia FMI. Numai ca BNR s-a vazut anul acesta in fata unor obiective contradictorii care nu i-au mai permis sa urmeze manualul Fondului.

     

    Dupa dusul rece al esuarii negocierilor, autoritatile raman de capul lor, promitand ca vor incerca sa se comporte ca si cum programul cu FMI ar fi inca in vigoare. Iar FMI lasa deschisa portita, afirmand ca este gata sa reia discutiile daca Romania isi schimba politica fiscala. Cifrele macroeconomice finale pe 2005 vor arata mai clar care din parti a avut dreptate – optimistii de la Bucuresti sau pesimistii de la Washington.

  • Medicament pentru guverne

    Tamiflu a fost introdus pe piata relativ recent, in 1999-2000 fiind lansat in SUA si Elvetia. in 2002-2003, a fost introdus si pe pietele europene, in Romania fiind inregistrat la sfarsitul lui 2003.

     

    DESTINATIE: Tamiflu si alte produse din clasa sa trateaza direct gripa, in timp ce majoritatea medicamentelor utilizate in mod curent rezolva mai degraba efectele gripei decat cauza.

     

    RECOMANDARE: Vanzarile au crescut exploziv in intreaga lume datorita recomandarilor OMS privind iminenta izbucnirii unei pandemii de gripa. Organizatia a recomandat autoritatilor crearea de stocuri guvernamentale.

     

    ESTIMARI: Anul trecut, vanzarile internationale de Tamiflu s-au ridicat la 330 de milioane de franci elvetieni (peste 200 de milioane de euro). in primele noua luni ale acestui an, Roche vanduse de aproape trei ori mai mult decat in tot anul 2004.

     

    ROMANIA: „Din fericire, noi am initiat mai demult discutii cu reprezentantii OMS in Romania si am decis sa importam o cantitate mai mare decat cea alocata initial. Importurile au ajuns mai devreme in Romania, cu doua luni inainte de declansarea crizei“, spune Dan Zamonea. Ca urmare, pentru moment nu sunt probleme cu stocurile.

     

    EXTERNALIZARE: Roche analizeaza posibilitatea acordarii de licente firmelor interesate pentru producerea medicamentului Tamiflu, aceasta fiind una dintre variantele de crestere a productiei. Chiar si companii din Romania si-au anuntat interesul.

  • MEDICAMENTE: O notorietate de milioane

    Tamiflu a devenit, aproape peste noapte, unul dintre cele mai cunoscute nume de medicamente din lume. Descoperit de o companie americana si comercializat de producatorul elvetian de medicamente Roche, Tamiflu isi datoreaza notorietatea temerilor privind declansarea unei pandemii de gripa.

    Averea secretarului american al apararii, Donald Rumsfeld, a crescut, in doar sase luni, cu cel putin un milion de dolari, consemneaza Fortune. Suma nu a provenit din salariul de demnitar, ci din detinerile de actiuni pe care Rumsfeld le are la una dintre companiile americane din domeniul biotehnologiei.

     

    Rumsfeld a fost timp de patru ani, inainte de a se alatura administratiei Bush, presedintele diviziei de cercetare a Gilead Sciences, o companie cu o cifra de afaceri de 1,2 miliarde de dolari (un miliard de euro) in anul fiscal 2004. Secretarul apararii a ramas unul dintre actionarii firmei, cu titluri evaluate de Fortune intre 5 si 25 de milioane de dolari. Iar pretul unei actiuni Gilead a crescut cu sapte dolari in ultimele sase luni.

    De ce au ajuns Gilead si pachetul de actiuni al lui Rumsfeld in lumina reflectoarelor? Firma americana este cea care a descoperit substanta activa care sta la baza unui medicament pentru tratamentul gripei – Tamiflu. Desi a fost considerat, la data aparitiei sale, un medicament inovator in tratarea afectiunilor virale, Tamiflu nu a devenit chiar un „best-seller“ la nivel mondial. Gilead a cedat drepturile de comercializare firmei elvetiene Roche, dar incaseaza un procent din vanzari.

    Iar vanzarile de Tamiflu au explodat in ultima perioada, pe fondul temerilor legate de izbucnirea unei pandemii de gripa. Ceea ce inseamna ca avertismentele si recomandarile transmise de Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) nu au ramas fara ecou.

     

    OMS se teme ca focarele de gripa aviara ar putea duce la declansarea unei pandemii – adica o epidemie mondiala de tipul celor survenite in 1918-1919, 1957 sau 1968 – care ar putea cauza moartea a milioane de oameni. O pandemie gripala marcata de o mortalitate ridicata, asociata cu aparitia unui nou virus, se inregistreaza cam de trei-patru ori intr-un secol, potrivit expertilor. De altfel, acestia afirma ca intrebarea nu este „daca va izbucni pandemia?“, ci „cand?“.

     

    OMS considera ca, daca va dobandi capacitatea – ceea ce nu este cazul in prezent – de a se transmite cu usurinta de la om la om, gripa aviara s-ar putea dovedi foarte periculoasa pentru om, al carui sistem imunitar nu ar fi pregatit sa infrunte acest nou virus. De aceea, organizatia a recomandat guvernelor sa constituie stocuri de medicamente pentru prevenirea si tratamentul gripei.

     

    Tamiflu este unul dintre cele mai eficiente medicamente impotriva gripelor de diverse tipuri, care s-a dovedit eficace si in unele cazuri de gripa aviara, daca este administrat in scurt timp de la aparitia primelor simptome ale bolii. Medicamentul a fost aprobat de autoritatile americane in 1999. in 2002, a patruns si pe pietele Uniunii Europene, in Romania intrand la sfarsitul anului 2003.

     

    Principalul concurent al produsului Roche este Relenza, fabricat de compania britanica GlaxoSmithKline (GSK), a carui administrare, sub forma de spray, se dovedeste ceva mai dificila, afirma expertii. Descoperirea unor noi cazuri de pasari bolnave in Europa, inclusiv in Romania, a readus in atentia publicului larg discutiile legate de pandemia, iar oamenii au luat cu asalt farmaciile, pentru a-si cumpara vaccinuri antigripale si Tamiflu. Vaccinurile nu au efect impotriva virusului H5N1 – cum este denumit subtipul care produce gripa aviara -, insa pot impiedica mutatia virusului.

     

    Iar rezultatul tuturor acestor factori au dus la cresterea exploziva in acest an a vanzarilor de Tamiflu, dupa un an 2004 in care – pe fondul unor sezon relativ lejer al gripei – valoarea vanzarilor scazuse cu 22%.

     

    „Vanzarile ar putea creste de trei-patru ori in acest an“, spune Dan Zamonea, managerul reprezentantei din Romania a grupului Roche. Anul trecut, vanzarile internationale de Tamiflu s-au ridicat la 330 de milioane de franci elvetieni (peste 200 de milioane de euro). Astfel, in 2005, Tamiflu ar putea depasi cota miliardului de franci elvetieni.

     

    Urmarea? Roche a extins de mai multe ori capacitatile de productie in acest an si chiar a anuntat ca este dispusa sa cedeze si altor fabricanti de medicamente licenta de productie. Zamonea spune ca sunt si cateva firme din Romania care si-au manifestat dorinta de a produce Tamiflu, insa nu a furnizat detalii legate de numele acestora. „Intentiile s-au expediat direct la sediul din Elvetia“, afirma reprezentantul Roche.

     

    Pe de alta parte, unele tari au anuntat chiar ca vor produce propria lor versiune a medicamentului, desi acesta este inca protejat de legislatia in domeniul proprietatii intelectuale. insa marea miza se muta deja spre descoperirea primului vaccin impotriva gripei aviare, mai multe companii fiind in diverse stadii cu produse de acest tip.

     

    Care este situatia in Romania? „Din fericire, noi am initiat mai demult discutii cu reprezentantii OMS in Romania si am decis sa importam o cantitate mai mare decat cea alocata initial“, spune Dan Zamonea.

     

    Astfel ca, pentru moment, nu sunt probleme cu aprovizionarea, mai ales ca importurile au ajuns mai devreme in tara, cu doua luni inainte de declansarea crizei, completeaza oficialul Roche.

     

    In Romania, Tamiflu costa aproximativ 700.000 lei (20 euro) cutia cu 10 tablete – tratamentul complet pentru o persoana.

     

    Daca Zamonea considera ca in Romania nu sunt inca probleme, specialistii citati de Reuters afirma ca, desi Roche a majorat productia, chiar si cele mai optimiste estimari sugereaza ca grupul elvetian poate satisface doar o parte din cererea mondiala de Tamiflu. De altfel, Roche a anuntat recent ca a oprit livrarile medicamentului pe piata nord-americana pana la inceputul sezonului de gripa, din cauza temerilor ca achizitiile masive ale unor companii si persoane individuale ar putea afecta stocurile de medicamente.

     

    Cert este ca, in scurt timp, Tamiflu a dobandit o notorietate fulminanta, cu atat mai surprinzatoare cu cat este vorba de un medicament care se elibereaza numai cu reteta, ceea ce face ca promovarea lui sa fie interzisa in multe tari, inclusiv in Romania.

     

    Recunoasterea i-a adus deja vanzari semnificativ mai mari. Iar Donald Rumsfeld si-ar putea spori si mai mult averea, mai ales ca va pastra participatia la Gilead, dupa ce a ajuns la concluzia ca „ar fi o problema daca ar vinde in situatia actuala“.