Blog

Dupa cum se stie, Pérez a reusit sa castige in 2000 functia de presedinte al Realului cu promisiunea ca va aduce in fiecare an la echipa cate un jucator de talie mondiala si ca va restabili sanatatea financiara a clubului. Ca manager, si-a propus doua lucruri: sa „reduca masa salariala“ in club si sa-l transforme intr-un club modern, de VIP-uri, cu o imagine cat mai comerciala. 

Primul obiectiv l-a atins, cum se stie, prin renuntarea la mai bine de 30 de jucatori de valoare medie, in favoarea achizitiei catorva fotbalisti de top (Figo, Zidane, Ronaldo, Beckham), completata cu folosirea unor jucatori din pepiniera proprie. Aceasta este faimoasa strategie cunoscuta sub numele de „Zidanes y Pavones“ – combinatia dintre vedete si necunoscuti veniti de la echipa de tineret. 

Al doilea obiectiv a avut nevoie de cateva sacrificii destul de prost primite de suporteri. Antrenorul Vicente del Bosque a fost schimbat din functie anul trecut, numai pentru ca Pérez il considera „demodat“, desi  venea dupa trei ani de rezultate stralucite ale Realului in campionat si in cupele europene. La fel de demodat i s-a parut presedintelui si capitanul Fernando Hierro, un simbol al istoriei „madridismului“. In schimb, a preferat sa-l aduca pe Beckham, chiar daca nu era neaparata nevoie de el in jocul echipei, fiindca stia ce impact comercial va avea cumpararea englezului. 

Si a facut o afacere buna: platit la Real cu 4,8 milioane de dolari pe an, salariu mai mic decat cel pe care il avea la Manchester United, Beckham a fost convins sa cedeze clubului madrilen si jumatate din drepturile sale de imagine (ca, de altfel, si ceilalti „galactici“ straini adusi la Real). Iar randamentul investitiei a fost spectaculos si s-a vazut imediat in finantele clubului. 

Prezenta lui Becks, magnetul sponsorilor, a reusit sa transforme turneul promotional al Realului in Asia, de vara trecuta, intr-o isterie colectiva (Pérez i-a spus „misiune de evanghelizare“). Numai pentru patru meciuri amicale in China si Japonia, clubul a incasat 13,5 milioane de dolari; la sfarsitul turneului, Pérez a obtinut un contract de 25 de milioane de dolari de la o companie japoneza de promovare, care s-a angajat sa dezvolte in Asia lantul de cafenele si restaurante „Real Madrid“. 

Un contract de sponsorizare cu Siemens de 38 de milioane de dolari, 92 de milioane din drepturi de televizare, transformarea Real Madrid intr-unul din cele mai puternice branduri din fotbalul european – ce suporter „madridist“ ar fi visat la asa ceva inainte de venirea lui Don Florentino? Toata lumea a pus aceasta eficienta pe seama faptului ca omul venea din mediul de afaceri, ca director al uneia din cele mai mari firme de constructii din Europa, Actividades de Construcción y Servicios (ACS). 

Inginer de drumuri si poduri, Pérez a fost impins toata viata de o urgenta interioara de a iesi mereu in fata si de a straluci. S-a simtit bun sa faca politica si a facut: s-a inscris in Uniunea Democratica de Centru, partid azi desfiintat, dar gratie caruia a capatat functii inalte in diverse institutii de stat. Relatiile cu politicul nu le-a parasit nici acum, prietenia sa cu fostul premier José María Aznar fiind bine cunoscuta. S-a simtit capabil sa se lanseze in afaceri si a facut-o: in anii ‘80 a cumparat o societate de constructii aproape falimentara, la un pret de o peseta pe actiune, pe care a reusit s-o rentabilizeze. Iar de la o companie a trecut treptat la altele mai mari, ajungand un nume in industria de constructii spaniola, apoi europeana si, mai nou, latino-americana. 

Anul trecut a dat lovitura: ACS a reusit sa preia si restul de doua treimi din actiunile grupului rival de constructii si servicii Dragados, tranzactie esentiala pentru scopul principal al lui Pérez – diversificarea afacerilor. „Vrem sa ajungem la o mai mare stabilitate financiara, sa nu mai depindem atat de mult de ciclurile economice, care afecteaza activitatea de constructii. Aproape jumatate din veniturile nostre provin acum din servicii si din concesiuni, nu din constructii“, declara spaniolul, la sfarsitul anului trecut, unei reviste economice din Chile. 

Intr-un sondaj al firmei suedeze de cercetare a pietei Universum, facut in 2003, Pérez figureaza, alaturi de Bill Gates de la Microsoft si de Jack Welch, fostul presedinte al General Electric, printre managerii cei mai admirati de studentii europeni. Iar anul acesta, ziarul El Mundo l-a situat pe locul al cincilea intre cei mai influenti spanioli – deloc rau, daca tinem cont ca in 2001 a ocupat locul al 45-lea.

„Profesia este viata mea. Fotbalul este doar un hobby“, spune Pérez. Dar un hobby cateodata foarte folositor profesiei: in 2001 a vandut municipalitatii din Madrid locul de antrenament al Realului, pentru aproape 600 de milioane de dolari, cu care a achitat datoriile de atunci ale clubului si a facut rost de bani pentru achizitii de jucatori. Ulterior, primaria a decis sa construiasca pe acele terenuri un centru de afaceri, a carui constructie a fost incredintata, cu totul intamplator, firmei ACS. 

In primavara acestui an, Comisia Europeana a anuntat ca investigheaza vanzarea terenurilor, pe motiv ca tranzactia ar fi putut reprezenta o subventie mascata data de stat investitorului privat Pérez, avand in vedere suma exagerata platita de autoritatile locale. Deocamdata insa, fotbalul e pe cale sa ajute din nou ACS, care incearca sa capete un contract de 1,2 miliarde de dolari – proiectul unei linii de tren de mare viteza intre Pretoria si Johannesburg, necesar pregatirii Africii de Sud pentru Cupa Mondiala din 2010.

„Don Flore“ n-a dat niciodata impresia ca si-ar conduce afacerea fotbalistica altfel decat cea de constructii. „Noi am aratat ca poate fi profitabil sa investesti in cei mai buni jucatori. La fel ca in orice alt domeniu de business, am incercat sa dezvoltam un produs bun, care sa se vanda“, zice el. Si s-a vandut. Numai ca excesele comerciale se intorc intotdeauna impotriva calitatii fotbalului: orgoliile de vedete ale jucatorilor, contractele lor extrafotbalistice, lipsa spiritului de echipa, schimbarile nejustificate de antrenori si lipsa de autoritate a acestora s-au razbunat din plin. 

Dupa triplul esec din ultimul sezon (ratarea calificarii in semifinalele Champions League, caderea pe locul 4 in campionatul intern si ratarea Cupei Spaniei), criticile la adresa strategiei lui Florentino Pérez s-au inmultit, amenintand pozitia lui de presedinte al clubului, la alegerile din iulie. Desi contracandidatii n-au fost suficient de puternici ca sa-l invinga, inceputul destul de prost al noului sezon a dovedit ca ei avusesera dreptate sa-l socoteasca vinovat pe trufasul om de afaceri pentru esecurile echipei. 

Cazand in pacatul unui Berlusconi sau Abramovici, care ajung sa creada ca se pricep la fotbal pentru ca finanteaza o echipa, Pérez si-a pierdut rabdarea. Din vara incoace a schimbat doi antrenori: actualul, García Remón, e un aghiotant al precedentului, un om suficient de sters ca sa nu-i calce pe nervi pe infumuratii „galactici“ si sa nu-l contrazica pe Pérez, dar suficient de util ca eventual tap ispasitor, in locul presedintelui, daca treaba nu va merge nici de acum inainte. 

Real Madrid pare sortit sa ramana un club unde nu trebuie sa conteze antrenorul sau directorul sportiv, ci numai presedintele si jucatorii preferati de el. Greseala manageriala? La ACS, stilul „one man show“ a functionat: directorii din subordinea marelui Pérez sunt niste ilustri necunoscuti.  Pe stadion insa, din pacate pentru Don Flore, notiunea de echipa are un cu totul alt alt sens decat in cultura corporatista de la firma lui de constructii.