BusinessMagazin

Blog

  • Japonezii au intrecut Citigroup

    Citigroup va fi detronata de japonezi din pozitia de cea mai mare banca din lume. A doua mare banca nipona, Mitsubishi Tokyo Financial Group (MTFG), va fuziona cu grupul UFJ Holdings, urmand sa formeze Mitsubishi UFJ Financial Group, cu active de 3.000 mld. yeni (1.800 mld. dolari, comparativ cu 1.500 ale Citigroup).

    MTFG va oferi 29 mld. dolari pentru preluarea UFJ, a patra institutie bancara ca marime din Japonia. Fuziunea va fi cea mai mare din istoria tarii, creand un grup bancar care isi propune sa atinga un pro-fit net de peste 10 mld. dolari pana in 2009, in conditiile unei reduceri substantiale a costurilor, obtinuta prin desfiintarea a 300 de sucursale si a 6.000 de locuri de munca.

  • Imaginea de la incheietura mainii

    Vladimir Putin este, in prezent, unul din personajele importante ale planetei. El este constient de importanta sa si de aceea nu se sfieste sa afiseze, la incheietura mainii drepte, un ceas Patek Philippe Perpetual Calendar de 60.000 de dolari.

    Valoarea ceasului este egala cu valoarea totala a salariului prezidential dintr-un intreg an de zile. Presedintele rus a evoluat, pentru ca in 2003 purta tot un Patek Philippe, dar un model diferit, Caltrava, de trei ori mai ieftin (suna ciudat, pentru ca 20.000 de dolari nu-i o suma de ici, de colea).

    George W. Bush este si el un personaj important al planetei. Bush junior poarta un Timex. Valoarea ceasului este de 50 de dolari. Excentricitatea ceasului presedintelui american este ca poarta o inscriptie  gravata: George W. Bush presedinte, 20 ianuarie 2001. 

    Din punct de vedere financiar, diferenta dintre cele doua ceasuri este enorma. Din punct de vedere economic diferenta dintre Rusia si SUA este enorma. In ecuatia cu ceasurile si economiile intervine un factor esential, imaginea. Adica modul in care cei mai importanti oameni ai lumii tin sa fie receptati de cei ce ii privesc. 

    Lui Putin pare sa nu-i pese (oricum, in cazul lui poate fi vorba si de pasiunea pentru ceasuri pe care au dovedit-o rusii in timp). Sau poate rusilor nu le pasa, majoritatea fiind inca extrem de ocupati cu supravietuirea. De fapt lui Putin poate sa nu-i pese pentru ca e ocupat cu altele: sa nu uitam ca i-a iesit smecheria cu cota unica de impozitare, ca are crestere economica si de nivel de trai, dar si stabilitate politica. Unii ar spune ca totul s-a facut in stil rusesc.

    Lui Bush ii pasa, pentru ca atat i-ar fi trebuit, la cate a avut pe cap in campania electorala. Si in  mod cert si americanilor le-ar fi pasat despre ceea ce poarta presedintele lor la incheietura mainii stangi.

    La mijloc, intre Patek Philippe si Timex, stau romanii. 

    Romanii sunt de doua feluri, politicieni si restul (este numai una din multele categorisiri ce se pot face). In cazul politicienilor exista mai multe categorii – cei carora le pasa de restul romanilor, cei carora nu le pasa si cei ce dau impresia ca le pasa, dar de fapt nu.  Nu ne pasa de politicienii carora nu le pasa de restul romanilor. Cu toate ca nu ne pasa, imaginea lor este prezenta in prime time, la jurnalele de stiri, eventual drept clienti ai PNA.

    Sa-i lasam deoparte si pe cei carora le pasa. Ei sunt asa putini, incat ar trebui ocrotiti ca o specie rara sau pe cale de disparitie. Cea mai raspandita categorie este a treia, cei care dau impresia, cu toate ca nu. Teatrul pe care il joaca poate pacali multimea o vreme, dar nu pentru mult timp. Iar exa-menul periodic pe care il dau politicienii, din patru in patru ani, are rezultate conforme cu masura in care respectivilor le-a pasat sau nu. 

    Se ia un partid care se confrunta cu scaderea popularitatii. Ca in majoritatea partidelor, cei mai multi dintre conducatorii respectivului partid sunt din categoria a treia. Ei au incercat sa gaseasca un reprezentant care sa candideze pentru primaria unui mare oras din Romania. L-au ales, crezand ca alegerea lor e cea mai buna, pentru ca se potriveste unei tipologii umane destul de raspandita in Romania. Personal cred ca s-au inselat, pentru ca respectivei tipologii nu-i place sa se recunosca in mod public si la varf. Acum alti sefi, mai mari, s-au suparat si ar vrea sa schimbe ce au decis primii. Cred ca demersul sefilor mari nu se bazeaza totusi pe faptul ca le-ar pasa foarte tare de locuitorii orasului; zambetele cumva sceptice care au urmat anuntului desemnarii sunt motive mai plauzibile pentru supararea lor. 

    Un alt politician caruia i-a iesit totul pana in prezent joaca in prezent un joc periculos „de-a pasatul“. O inginerie locativa, cu accente de Radio Erevan, l-a propulsat pe politicianul nostru, despre care multi au crezut ca chiar ii pasa, pe prima pagina a jurnalelor. Pentru a arata cat ii pasa, politicianul in cauza a anuntat initial ca renunta la casa in cauza. Pe urma, tot pentru a arata cat ii pasa, a zis ca se mai gandeste si ca asteapta constatarea Parchetului. 

    Cele doua cazuri sunt fatete ale politicianismului din Romania. Cu ceva influente de ceas scump, purtat la mana dreapta. Din pacate influenta s-a marginit numai la aspectele nu prea placute.

    O imagine favorabila, venita direct din verbul „a pasa“, e un bun mai de pret decat ceasul scump, cu toate ca iata, acesta se dovedeste mai tentant. Este lectia pe care a invatat-o presedintele american; strict in cazul sau, unii i-ar reprosa ca ii pasa de prea multe natii de pe glob si isi ia prea multe griji pe cap. Da, dar el are ceas de 50 de dolari. 

    Fara nici o legatura cu cele scrise mai sus, Silvio Berlusconi are un Constantin Vacheron de 540.000 de dolari.

  • Vindeti tot ce aveti si faceti-va investitori financiari!

    „Conform legii privind statutul BNR, n-avem nici o obligatie legala sa mentinem un anumit obiectiv de curs, ci stabilitatea preturilor si un nivel optim al rezervelor internationale.“ Acesta este raspunsul guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Isarescu, catre toti cei care injura banca centrala pentru caderea euro si afectarea afacerilor.

    Cam cinic acest raspuns. Nu cred ca cei care tin pe umeri exporturile romanesti, care se chinuie sa gaseasca in afara piete de desfacere pentru produsele romanesti, meritau un asemenea raspuns. Pana una-alta, fara ei am fi o tara numai de importatori si nu cred ca i-ar ajunge guvernatorului toata va-luta din seif pentru a plati factura externa. Ar trebui, deci, ca Banca Nationala sa aiba grija de exportatori: daca nu prin curs, macar sa nu le fluture legea prin fata ochilor ca argument suprem.

    Nu-mi aduc aminte sa fi folosit aceasta prevedere legala atunci cand trebuia sa apere stabilitatea preturilor. Intr-adevar, inainte nu era prevazuta explicit in statutul BNR apararea stabilitatii preturilor, iar guvernatorul folosea acest argument pentru a justifica de ce nu a putut sa se bata cu inflatia. Ca nu avea lege si nu se putea lupta cu guvernul. De-abia acum, dupa 15 ani de tranzitie, inflatia a devenit o prioritate pentru guvernator.     El ar trebui sa se gandeasca la faptul ca in economie mai sunt si alti agenti economici care lucreaza dupa buget si care au de dat socoteala in fata actionarilor in fiecare luna. Azi iti faci calculele dupa un curs, peste o saptamana cand te uiti la incasari iti plangi de mila. Si o iei de capat cu socotelile folosind un alt curs. 

    Pentru a nu fi afectati de aceste fluctuatii, guvernatorul le reaminteste celor loviti de oscilatiile cursului ca pot sa-si acopere riscul prin contracte la termen. Corect. Asa spune teoria economica. Practic, daca te duci la o banca si ii ceri dealerului un curs leu/euro la o luna, iti ofera o asemenea cotatie – intr-o plaja atat de mare – incat iti piere tot interesul.  Poate daca guvernatorul s-ar fi preocupat sa faca si o piata valutara la termen lichida, in care sa ai cotatii tot timpul si intr-o plaja redusa, nu intr-o diferenta de 3.000-5.000 de lei intre cotatia de cumparare si cea de vanzare, atunci sugestia lui de a trimite agentii economici sa faca hedging valutar ar fi avut valoare practica. 

    Un alt argument folosit de Mugur Isarescu pentru a raspunde criticilor este acela ca BNR nu poate folosi la infinit cursul ca o subventie pentru agentii economici. Adica nu mai poate acoperi ineficienta economica a companiilor care traiau bine mersi din cresterea tot timpul a cursului. Un argument corect, daca am pastra aceeasi unitate de masura tot timpul. Sa ne aducem aminte de perioada 1995-1996, atunci cand dolarul a fost tinut pe loc, tot de Banca Nationala, la solicitarea guvernului Vacaroiu si a PDSR, pentru a tine in viata mamutii industriali nerestructurati si a raportat astfel crestere economica. Cursul a fost tinut pe loc, iar cand i s-a dat drumul, din ianuarie 1997, nimic nu l-a mai oprit. Iar cresterea dolarului a afectat nu companiile rele, ci in primul rand pe cele bune. Iar guvernatorul nu si-a pus cenusa in cap.

    Credeti ca, acum, scaderea euro va scoate de pe piata companiile proaste, care traiesc din curs? Ma indoiesc. Tot companiile viabile vor fi nevoite sa umble la restructurari. Mai avem pana sa ajungem la companiile neperformante. Intre timp o sa mai acumuleze datorii si o sa se imprumute mai mult. Ce-i drept, la o dobanda mai mica. Nu la suta la suta, ca acum cativa ani.

    La un moment dat, cand argumentele economice s-au terminat, Mugur Isarescu a afirmat sec: cei care pierd fac scandal, iar cei care castiga tac din gura si fac si mai multi bani. Eu as traduce aceasta fraza printr-un indemn adresat agentilor economici: nu are rost sa va mai plangeti; vindeti tot ce aveti, lasati-va de productie, comert, servicii, nu va mai bateti capul cu gasirea unor piete externe de desfacere, cu obtinerea unor comenzi pentru a da de lucru la oameni, a plati impozite si a mai obtine profit. 

    Faceti-va investitori financiari. Puneti toti banii in depozite in lei sau in valuta si asteptati sa vina Banca Nationala sa faca simulari. Sigur asa o sa fiti mai castigati. 

  • Vindeti tot ce aveti si faceti-va investitori financiari!

    „Conform legii privind statutul BNR, n-avem nici o obligatie legala sa mentinem un anumit obiectiv de curs, ci stabilitatea preturilor si un nivel optim al rezervelor internationale.“ Acesta este raspunsul guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Isarescu, catre toti cei care injura banca centrala pentru caderea euro si afectarea afacerilor.

    Cam cinic acest raspuns. Nu cred ca cei care tin pe umeri exporturile romanesti, care se chinuie sa gaseasca in afara piete de desfacere pentru produsele romanesti, meritau un asemenea raspuns. Pana una-alta, fara ei am fi o tara numai de importatori si nu cred ca i-ar ajunge guvernatorului toata va-luta din seif pentru a plati factura externa. Ar trebui, deci, ca Banca Nationala sa aiba grija de exportatori: daca nu prin curs, macar sa nu le fluture legea prin fata ochilor ca argument suprem.

    Nu-mi aduc aminte sa fi folosit aceasta prevedere legala atunci cand trebuia sa apere stabilitatea preturilor. Intr-adevar, inainte nu era prevazuta explicit in statutul BNR apararea stabilitatii preturilor, iar guvernatorul folosea acest argument pentru a justifica de ce nu a putut sa se bata cu inflatia. Ca nu avea lege si nu se putea lupta cu guvernul. De-abia acum, dupa 15 ani de tranzitie, inflatia a devenit o prioritate pentru guvernator.     El ar trebui sa se gandeasca la faptul ca in economie mai sunt si alti agenti economici care lucreaza dupa buget si care au de dat socoteala in fata actionarilor in fiecare luna. Azi iti faci calculele dupa un curs, peste o saptamana cand te uiti la incasari iti plangi de mila. Si o iei de capat cu socotelile folosind un alt curs. 

    Pentru a nu fi afectati de aceste fluctuatii, guvernatorul le reaminteste celor loviti de oscilatiile cursului ca pot sa-si acopere riscul prin contracte la termen. Corect. Asa spune teoria economica. Practic, daca te duci la o banca si ii ceri dealerului un curs leu/euro la o luna, iti ofera o asemenea cotatie – intr-o plaja atat de mare – incat iti piere tot interesul.  Poate daca guvernatorul s-ar fi preocupat sa faca si o piata valutara la termen lichida, in care sa ai cotatii tot timpul si intr-o plaja redusa, nu intr-o diferenta de 3.000-5.000 de lei intre cotatia de cumparare si cea de vanzare, atunci sugestia lui de a trimite agentii economici sa faca hedging valutar ar fi avut valoare practica. 

    Un alt argument folosit de Mugur Isarescu pentru a raspunde criticilor este acela ca BNR nu poate folosi la infinit cursul ca o subventie pentru agentii economici. Adica nu mai poate acoperi ineficienta economica a companiilor care traiau bine mersi din cresterea tot timpul a cursului. Un argument corect, daca am pastra aceeasi unitate de masura tot timpul. Sa ne aducem aminte de perioada 1995-1996, atunci cand dolarul a fost tinut pe loc, tot de Banca Nationala, la solicitarea guvernului Vacaroiu si a PDSR, pentru a tine in viata mamutii industriali nerestructurati si a raportat astfel crestere economica. Cursul a fost tinut pe loc, iar cand i s-a dat drumul, din ianuarie 1997, nimic nu l-a mai oprit. Iar cresterea dolarului a afectat nu companiile rele, ci in primul rand pe cele bune. Iar guvernatorul nu si-a pus cenusa in cap.

    Credeti ca, acum, scaderea euro va scoate de pe piata companiile proaste, care traiesc din curs? Ma indoiesc. Tot companiile viabile vor fi nevoite sa umble la restructurari. Mai avem pana sa ajungem la companiile neperformante. Intre timp o sa mai acumuleze datorii si o sa se imprumute mai mult. Ce-i drept, la o dobanda mai mica. Nu la suta la suta, ca acum cativa ani.

    La un moment dat, cand argumentele economice s-au terminat, Mugur Isarescu a afirmat sec: cei care pierd fac scandal, iar cei care castiga tac din gura si fac si mai multi bani. Eu as traduce aceasta fraza printr-un indemn adresat agentilor economici: nu are rost sa va mai plangeti; vindeti tot ce aveti, lasati-va de productie, comert, servicii, nu va mai bateti capul cu gasirea unor piete externe de desfacere, cu obtinerea unor comenzi pentru a da de lucru la oameni, a plati impozite si a mai obtine profit. 

    Faceti-va investitori financiari. Puneti toti banii in depozite in lei sau in valuta si asteptati sa vina Banca Nationala sa faca simulari. Sigur asa o sa fiti mai castigati. 

  • Pe Firul Rosu, intre bal si spital

    Punct si de la capat. Despre miscarile politice pe plan intern am tot vorbit, in ultimele saptamani. A sosit timpul sa punem lucrurile in context.

    Pentru ca in politica, la fel ca si in poezie, odata scoase din context, lucrurile incep sa isi piarda sensul. Noima. O expresie de genul „musca dintr-o portocala“ nu spune mare lucru. 

    Pe cand „amurgul musca din soare ca dintr-o portocala sangerie“ e cu totul altceva. La fel si cu politica externa.

    Si la acest capitol, Traian Basescu a inceput in forta – si asta inca inainte de a ajunge presedinte. Haideti sa recunoastem: desi unii erau incredintati de abilitatile sale in politica interna, practic nimeni nu a impins optimismul atat de departe incat sa parieze si pe potentialul candidatului in materie de diplomatie. Mesa, cravata si stilul, in ge-neral, nu se potriveau si pace cu profilul diplomatului versat(il). Se parea ca ii lipseste inclusiv bagajul minim de cunostinte necesar unui asemenea demers. Tocmai de aceea, lansarea – in plina campanie electorala – a ideii unei axe privilegiate Washington-Londra-Bucuresti a fost primita cu sentimente osciland intre ridicari din sprancene si ori-pilatie genuina. Cum? Cand Europa iti bate la usa, tu ii raspunzi prin vizor sa mai astepte cinci minute? Asta fie e nesimtire, fie inconstienta.

    S-a dovedit a fi un calcul cat se poate de rational. Pentru ca, in ultimii ani, vanturile politicii internationale au inceput sa bata mai altfel – mai agresiv, cu o obraznicie si o inconstienta care amintesc pe undeva de perioada Razboiului Rece. Marile puteri se ascund tot mai putin dupa degete. Au renuntat la multe dintre fineturile cu care ne obisnuiseram in anii ‘90 si au scos pe masa, fara prea multa jena, atat batul cat si morcovul. In rolurile protagonistilor principali, George W. Bush si Vladimir Putin – o combinatie din seria „sacul si peticul“ – al caror stil diplomatic a luat prin surprindere o lume intreaga. Atat unul cat si celalalt vor mai mult si mai repede.

    Atat unul cat si celalalt au viziuni globale, marete, care nu se incurca in jumatati de masura si sfieli democratice. O asemenea atitudine rezoneaza perfect atat cu stilul presedintelui nostru, cat si cu – aparent paradoxal – stilul consilierului sau in materie de politica externa, Andrei Plesu. Marinarul si intelectualul impartasesc aceeasi vocatie pentru praxis, pe linia Heidegger-Arendt: ceea ce ramane, in ultima instanta, e actiunea. O decizie, buna sau rea, e preferabila unei eterne dileme de genul magarului lui Buridan, mort de foame intre doua capite de fan plasate la distante egale. In viata de zi cu zi, dilematicul Plesu ii prefera, dupa cum singur declara, pe „baietii rai“ din seria Reagan-Bush. Putem face psihanaliza sau putem merge mai departe.

    Cand isi facea intrarea la Cotroceni, pe tabla de sah prezentata lui Basescu, Romania nu mai figura pe frontiera lumii occidentale – interesele geo-strategice ale Vestului (carora carcotasii le spun, mai simplu, petrol) mutasera deja frontiera spre est. Georgia, Ucraina si, pro-babil, Moldova se afla acum pe frontiera. Asa ca nu mai suntem valahi. „Valahi“ vine din latinescul „valum“ (de acolo si Wales, valoni etc.) si desemna popoarele traitoare la marginea imperiului roman, in a caror sarcina intra apararea valului de pamant ce marca frontiera imperiului. Din acest punct de vedere, putem, asadar, respira usurati.

    Pentru Putin, insa, o asemenea deplasare de frontiera nu poate fi acceptabila in ruptul capului. De aici si racirea relatiilor ruso-americane, sprijinirea de catre Rusia a programului nuclear iranian, imbunatatirea relatiilor dintre Rusia si China, criza ucraineana, framantarea moldava etc. In buna traditie, Europa incearca si ea sa profite, pe diferite voci, de pe urma inclestarii ruso-americane pe frontiera, strecurandu-se discret printre crapaturi. Si bine face. Unei doamne batrane nu-i sade bine sa dea cu pumnul in masa.

    Ce face, insa, Basescu? Basescu face metafore. Nici un presedinte postdecembrist (ce-i drept, n-am avut multi) nu a reusit un asemenea tur de forta intr-un interval atat de scurt de timp: de la Londra la Chisinau, de la Chisinau la Moscova, cu Washingtonul programat peste cateva saptamani – iata o performanta diplomatica laudabila si graitoare totodata. La fel ca in politica interna, si in cea externa presedintele forteaza extremele. Chiar daca nu l-a citit pe Nichita Stanescu, va fi avut grija Andrei Plesu sa ii explice cum functioneaza metaforele – punand cap la cap contrariile. „Intunecand intunericul/iata portile luminii.“ Alegand sa minimalizeze Uniunea Europeana si sa se alieze trup si suflet frontieristilor „axei Washington-Londra“, Basescu a avut grija ca urmatorul pas sa fie in directia Moscovei.

    Dar ce pas! Mic pentru Basescu, urias pentru un presedinte al Romaniei! Sa afirmi verde-n fata (dar asta dupa ce ai sustinut fatis democratizarea Moldovei) ca n-ai venit sa discuti nici problema tezaurului, nici pe cea a Pactului Ribbentropp-Molotov si sa fii scutit de un val de proteste indignate pe plan intern, e o performanta in sine. Iliescu n-ar fi facut asta, simtindu-se cu musca pe caciula, Constantinescu nu ar fi facut asta fiind prea principial. Basescu nu e nici una, nici alta. De aceea isi permite sa declare public ceea ce Iliescu (se-condat de Melescanu) a incercat sa vare sub covor – instalarea unui Fir Rosu intre Bucuresti si Moscova – declaratie care, in mod normal, ar fi starnit o furtuna politica in tara. Cum insa, in regimul Basescu, vremurile insele sunt anormale, declaratia s-a inscris in limitele firescului.

    Asa ca, la ora asta, toata lumea se scarpina-n cap, incercand sa descifreze mesajul presedintelui – si noi, electora-tul, si ele, cancelariile lumii. Un singur lucru e cert: ca lucrurile se misca. Praxisul a luat-o la vale si continua sa se rostogoleasca. Daca deciziile radicale in materie de politica externa se vor termina cu bine sau nu, nu stim nici noi, nici Basescu, si nici Plesu. Genul acesta de diplomatie te poate duce fie la bal, fie la spital. Pana una, alta, eu ma bucur. De la un sef de stat nu astept moralitate. Dimpotriva. (A se vedea cazul Antonescu.) Astept sa isi sacrifice moralitatea pe altarul interesului national.

  • Pe Firul Rosu, intre bal si spital

    Punct si de la capat. Despre miscarile politice pe plan intern am tot vorbit, in ultimele saptamani. A sosit timpul sa punem lucrurile in context.

    Pentru ca in politica, la fel ca si in poezie, odata scoase din context, lucrurile incep sa isi piarda sensul. Noima. O expresie de genul „musca dintr-o portocala“ nu spune mare lucru. 

    Pe cand „amurgul musca din soare ca dintr-o portocala sangerie“ e cu totul altceva. La fel si cu politica externa.

    Si la acest capitol, Traian Basescu a inceput in forta – si asta inca inainte de a ajunge presedinte. Haideti sa recunoastem: desi unii erau incredintati de abilitatile sale in politica interna, practic nimeni nu a impins optimismul atat de departe incat sa parieze si pe potentialul candidatului in materie de diplomatie. Mesa, cravata si stilul, in ge-neral, nu se potriveau si pace cu profilul diplomatului versat(il). Se parea ca ii lipseste inclusiv bagajul minim de cunostinte necesar unui asemenea demers. Tocmai de aceea, lansarea – in plina campanie electorala – a ideii unei axe privilegiate Washington-Londra-Bucuresti a fost primita cu sentimente osciland intre ridicari din sprancene si ori-pilatie genuina. Cum? Cand Europa iti bate la usa, tu ii raspunzi prin vizor sa mai astepte cinci minute? Asta fie e nesimtire, fie inconstienta.

    S-a dovedit a fi un calcul cat se poate de rational. Pentru ca, in ultimii ani, vanturile politicii internationale au inceput sa bata mai altfel – mai agresiv, cu o obraznicie si o inconstienta care amintesc pe undeva de perioada Razboiului Rece. Marile puteri se ascund tot mai putin dupa degete. Au renuntat la multe dintre fineturile cu care ne obisnuiseram in anii ‘90 si au scos pe masa, fara prea multa jena, atat batul cat si morcovul. In rolurile protagonistilor principali, George W. Bush si Vladimir Putin – o combinatie din seria „sacul si peticul“ – al caror stil diplomatic a luat prin surprindere o lume intreaga. Atat unul cat si celalalt vor mai mult si mai repede.

    Atat unul cat si celalalt au viziuni globale, marete, care nu se incurca in jumatati de masura si sfieli democratice. O asemenea atitudine rezoneaza perfect atat cu stilul presedintelui nostru, cat si cu – aparent paradoxal – stilul consilierului sau in materie de politica externa, Andrei Plesu. Marinarul si intelectualul impartasesc aceeasi vocatie pentru praxis, pe linia Heidegger-Arendt: ceea ce ramane, in ultima instanta, e actiunea. O decizie, buna sau rea, e preferabila unei eterne dileme de genul magarului lui Buridan, mort de foame intre doua capite de fan plasate la distante egale. In viata de zi cu zi, dilematicul Plesu ii prefera, dupa cum singur declara, pe „baietii rai“ din seria Reagan-Bush. Putem face psihanaliza sau putem merge mai departe.

    Cand isi facea intrarea la Cotroceni, pe tabla de sah prezentata lui Basescu, Romania nu mai figura pe frontiera lumii occidentale – interesele geo-strategice ale Vestului (carora carcotasii le spun, mai simplu, petrol) mutasera deja frontiera spre est. Georgia, Ucraina si, pro-babil, Moldova se afla acum pe frontiera. Asa ca nu mai suntem valahi. „Valahi“ vine din latinescul „valum“ (de acolo si Wales, valoni etc.) si desemna popoarele traitoare la marginea imperiului roman, in a caror sarcina intra apararea valului de pamant ce marca frontiera imperiului. Din acest punct de vedere, putem, asadar, respira usurati.

    Pentru Putin, insa, o asemenea deplasare de frontiera nu poate fi acceptabila in ruptul capului. De aici si racirea relatiilor ruso-americane, sprijinirea de catre Rusia a programului nuclear iranian, imbunatatirea relatiilor dintre Rusia si China, criza ucraineana, framantarea moldava etc. In buna traditie, Europa incearca si ea sa profite, pe diferite voci, de pe urma inclestarii ruso-americane pe frontiera, strecurandu-se discret printre crapaturi. Si bine face. Unei doamne batrane nu-i sade bine sa dea cu pumnul in masa.

    Ce face, insa, Basescu? Basescu face metafore. Nici un presedinte postdecembrist (ce-i drept, n-am avut multi) nu a reusit un asemenea tur de forta intr-un interval atat de scurt de timp: de la Londra la Chisinau, de la Chisinau la Moscova, cu Washingtonul programat peste cateva saptamani – iata o performanta diplomatica laudabila si graitoare totodata. La fel ca in politica interna, si in cea externa presedintele forteaza extremele. Chiar daca nu l-a citit pe Nichita Stanescu, va fi avut grija Andrei Plesu sa ii explice cum functioneaza metaforele – punand cap la cap contrariile. „Intunecand intunericul/iata portile luminii.“ Alegand sa minimalizeze Uniunea Europeana si sa se alieze trup si suflet frontieristilor „axei Washington-Londra“, Basescu a avut grija ca urmatorul pas sa fie in directia Moscovei.

    Dar ce pas! Mic pentru Basescu, urias pentru un presedinte al Romaniei! Sa afirmi verde-n fata (dar asta dupa ce ai sustinut fatis democratizarea Moldovei) ca n-ai venit sa discuti nici problema tezaurului, nici pe cea a Pactului Ribbentropp-Molotov si sa fii scutit de un val de proteste indignate pe plan intern, e o performanta in sine. Iliescu n-ar fi facut asta, simtindu-se cu musca pe caciula, Constantinescu nu ar fi facut asta fiind prea principial. Basescu nu e nici una, nici alta. De aceea isi permite sa declare public ceea ce Iliescu (se-condat de Melescanu) a incercat sa vare sub covor – instalarea unui Fir Rosu intre Bucuresti si Moscova – declaratie care, in mod normal, ar fi starnit o furtuna politica in tara. Cum insa, in regimul Basescu, vremurile insele sunt anormale, declaratia s-a inscris in limitele firescului.

    Asa ca, la ora asta, toata lumea se scarpina-n cap, incercand sa descifreze mesajul presedintelui – si noi, electora-tul, si ele, cancelariile lumii. Un singur lucru e cert: ca lucrurile se misca. Praxisul a luat-o la vale si continua sa se rostogoleasca. Daca deciziile radicale in materie de politica externa se vor termina cu bine sau nu, nu stim nici noi, nici Basescu, si nici Plesu. Genul acesta de diplomatie te poate duce fie la bal, fie la spital. Pana una, alta, eu ma bucur. De la un sef de stat nu astept moralitate. Dimpotriva. (A se vedea cazul Antonescu.) Astept sa isi sacrifice moralitatea pe altarul interesului national.

  • Sensul politic al polarizarii prin pulverizare

    Atunci cand matematica se se intalneste cu poezia, castiga poezia. A demonstrat-o Ion Barbu. La fel, atunci cand politica se intalneste cu poezia, tot poezia castiga. Pentru literatura, e de bine in ambele cazuri. Pentru soarta unei tari, e preferabil ca politica sa se intalneasca, mai degraba, cu matematica. Ar duce la pragmatism.

    Politica are, uneori, multa poezie in ea. Spatiul ex-sovietic, de exemplu, e recunoscut ca unul liric. Prin urmare, felul in care se face politica in regiune e unul aparte. Dupa „revolutia rozelor“ din Georgia, in Moldova se vorbea in vara trecuta despre iminenta unei „revolutii a florii-soarelui“, idee transformata ulterior, dupa model ucrainean si romanesc, in „revolutia portocalelor“. 

    La Chisinau, totul pare grevat de aleator, ca intr-un poem fara rima, fara un ritm bine precizat si fara un raspuns unanim acceptat la intrebarea „ce a vrut sa spuna autorul?“.  Daca vrea sa inteleaga ceea ce se intampla la Chisinau si de ce, un observator neutru de la Bucuresti, Moscova sau Washington poate pica repede in capcana. Pentru ca miscarile politice moldave ale ultimilor 10 ani par, prin excelenta, browniene. 

    O privire grabita iti da impresia ca basarabenii au gasit solutia pentru eficientizare politica. In actualul Parlament exista trei forte din care una, cea a comunistilor, e mare si lata. Toate previziunile pentru alegerile din 6 martie arata ca turta puterii se va imparti tot intre cele trei forte. Modelul de polarizare basarabean ascunde insa nu o forta, ci o slabiciune grava. 

    Exista doua lucruri care au dus la actuala situatie. Primul poate fi denumit „polarizarea prin pulverizare“. Aproape in totalitate, formatiunile politice din Moldova si-au schimbat numele de cateva ori. Si au participat, cu mult sarg, la formarea de numeroase aliante, blocuri si uniuni in care s-au topit si din care s-au desprins zeci de partide, partidulete, aripi si factiuni. Care s-au dus fiecare in alte aliante, blocuri si uniuni unde, in general, si-au gasit vechi amici politici sau, uneori, adversari. 

    Alaturarile au rareori explicatii doctrinare. Cele mai multe sunt conjuncturale si nu au ca efect decat faptul ca un lider sau altul isi mai adauga la CV un post de vicepresedinte. A doua explicatie a actualului sistem tri-partid este asa numita „polarizare de prag“. De exemplu, aliantele electorale alcatuite din mai mult de doua partide au nevoie de 12% ca sa poata accede in Parlament, un prag de-a dreptul prohibit.

    Rezulta de aici si primul dezavantaj major: criza de reprezentativitate. Din start, mai bine de o treime din populatie e exclusa din joc. E vorba, pe de o parte, de clasicul fenomen al votarii in necunostinta de cauza, dat de lipsa de informare, informare tendentioasa sau dezinformare. Multi nu se prezinta la vot, inclusiv fiindca politicienii se misca prea repede dintr-o parte intr-alta. Apoi, din motive de prag, redistribuirea mandatelor duce la polarizare artificiala. La ultimele alegeri au fost redistribuite 28,5% din voturi. Daca s-ar fi infiintat un Partid al Redistribuitilor, acesta ar fi jucat un rol hotarator in viata politica moldoveneasca. 

    In sfarsit, criza de reprezentativitate mai e data de faptul ca o jumatate de milion de oameni, dintr-o populatie de cinci milioane, are actele de identitate expirate, deci nu poate vota, alta jumatate de milion traieste in Transnistria, regiune in care autoritatile nu organizeaza sectii de votare pentru alegerile din Moldova, iar peste un milion dintre basarabeni sunt plecati in strainatate. Rezulta ca peste o treime din populatie e exclusa din start de la vot. 

    Se poate trage, totusi, o concluzie? Exista vreo constanta? Exista doua. Sunt cele doua forte politice care au facut intrucatva exceptie de la formula PPMB (prag, pulverizare, miscare browniana): Partidul Comunistilor si Partidul Popular Crestin Democrat. Primul a avut de partea lui intreaga inertie de tip sovietic (incluzand aici nostalgiile, filo-rusismul, sprijinul fatis al Kremlinului, nomenklatura, saracia, dirijismul si celelalte). Al doilea s-a nascut, practic, ca o reactie la tot ceea ce a reprezentat URSS pentru basarabeni, transformand in forta politica un intreg curent national dat de romanism, rezistenta, valori europene, traditie, credinta. 

    Nu intamplator, cele doua forte politice au reprezentare parlamentara. 

    Caci principala concluzie a intamplarilor politice moldave aceasta este: forta e data de constanta, de consecventa si de substanta. Restul e efemeritate. 

    Este un raspuns general valabil. Inclusiv in cazul framantarilor politice din Romania. Asa cum se dau tunuri in afaceri, se pot da tunuri si in politica.  De ramas, ramane substanta, data de consecventa si de constanta. 

    Revenind la Republica Moldova, rezultatele alegerilor nu vor fi, probabil, spectaculoase. E de presupus ca forta comunistilor se va diminua, chiar daca acestia vor obtine un numar de mandate comparabil cu cele din prezent. Discursul pro-european, cvasi-inghetul pe relatia Moscova si mini-dezghetul pe relatia Bucuresti sunt lucruri care pot pregati premisele unor schimbari ulterioare. 

    Democratia originala nu e o solutie. Iar exportul de democratie despre care se vorbeste acum e, deocamdata, doar la nivel de concept. Daca rezultatul nu e insa decat un compromis intre mari puteri exterioare, exista riscul ca totul sa fie doar, sa zicem asa, o traducere fara valoare a unor poezii clasice. Adica nici literatura, nici rezolvare a treburilor cetatii. 

  • Sensul politic al polarizarii prin pulverizare

    Atunci cand matematica se se intalneste cu poezia, castiga poezia. A demonstrat-o Ion Barbu. La fel, atunci cand politica se intalneste cu poezia, tot poezia castiga. Pentru literatura, e de bine in ambele cazuri. Pentru soarta unei tari, e preferabil ca politica sa se intalneasca, mai degraba, cu matematica. Ar duce la pragmatism.

    Politica are, uneori, multa poezie in ea. Spatiul ex-sovietic, de exemplu, e recunoscut ca unul liric. Prin urmare, felul in care se face politica in regiune e unul aparte. Dupa „revolutia rozelor“ din Georgia, in Moldova se vorbea in vara trecuta despre iminenta unei „revolutii a florii-soarelui“, idee transformata ulterior, dupa model ucrainean si romanesc, in „revolutia portocalelor“. 

    La Chisinau, totul pare grevat de aleator, ca intr-un poem fara rima, fara un ritm bine precizat si fara un raspuns unanim acceptat la intrebarea „ce a vrut sa spuna autorul?“.  Daca vrea sa inteleaga ceea ce se intampla la Chisinau si de ce, un observator neutru de la Bucuresti, Moscova sau Washington poate pica repede in capcana. Pentru ca miscarile politice moldave ale ultimilor 10 ani par, prin excelenta, browniene. 

    O privire grabita iti da impresia ca basarabenii au gasit solutia pentru eficientizare politica. In actualul Parlament exista trei forte din care una, cea a comunistilor, e mare si lata. Toate previziunile pentru alegerile din 6 martie arata ca turta puterii se va imparti tot intre cele trei forte. Modelul de polarizare basarabean ascunde insa nu o forta, ci o slabiciune grava. 

    Exista doua lucruri care au dus la actuala situatie. Primul poate fi denumit „polarizarea prin pulverizare“. Aproape in totalitate, formatiunile politice din Moldova si-au schimbat numele de cateva ori. Si au participat, cu mult sarg, la formarea de numeroase aliante, blocuri si uniuni in care s-au topit si din care s-au desprins zeci de partide, partidulete, aripi si factiuni. Care s-au dus fiecare in alte aliante, blocuri si uniuni unde, in general, si-au gasit vechi amici politici sau, uneori, adversari. 

    Alaturarile au rareori explicatii doctrinare. Cele mai multe sunt conjuncturale si nu au ca efect decat faptul ca un lider sau altul isi mai adauga la CV un post de vicepresedinte. A doua explicatie a actualului sistem tri-partid este asa numita „polarizare de prag“. De exemplu, aliantele electorale alcatuite din mai mult de doua partide au nevoie de 12% ca sa poata accede in Parlament, un prag de-a dreptul prohibit.

    Rezulta de aici si primul dezavantaj major: criza de reprezentativitate. Din start, mai bine de o treime din populatie e exclusa din joc. E vorba, pe de o parte, de clasicul fenomen al votarii in necunostinta de cauza, dat de lipsa de informare, informare tendentioasa sau dezinformare. Multi nu se prezinta la vot, inclusiv fiindca politicienii se misca prea repede dintr-o parte intr-alta. Apoi, din motive de prag, redistribuirea mandatelor duce la polarizare artificiala. La ultimele alegeri au fost redistribuite 28,5% din voturi. Daca s-ar fi infiintat un Partid al Redistribuitilor, acesta ar fi jucat un rol hotarator in viata politica moldoveneasca. 

    In sfarsit, criza de reprezentativitate mai e data de faptul ca o jumatate de milion de oameni, dintr-o populatie de cinci milioane, are actele de identitate expirate, deci nu poate vota, alta jumatate de milion traieste in Transnistria, regiune in care autoritatile nu organizeaza sectii de votare pentru alegerile din Moldova, iar peste un milion dintre basarabeni sunt plecati in strainatate. Rezulta ca peste o treime din populatie e exclusa din start de la vot. 

    Se poate trage, totusi, o concluzie? Exista vreo constanta? Exista doua. Sunt cele doua forte politice care au facut intrucatva exceptie de la formula PPMB (prag, pulverizare, miscare browniana): Partidul Comunistilor si Partidul Popular Crestin Democrat. Primul a avut de partea lui intreaga inertie de tip sovietic (incluzand aici nostalgiile, filo-rusismul, sprijinul fatis al Kremlinului, nomenklatura, saracia, dirijismul si celelalte). Al doilea s-a nascut, practic, ca o reactie la tot ceea ce a reprezentat URSS pentru basarabeni, transformand in forta politica un intreg curent national dat de romanism, rezistenta, valori europene, traditie, credinta. 

    Nu intamplator, cele doua forte politice au reprezentare parlamentara. 

    Caci principala concluzie a intamplarilor politice moldave aceasta este: forta e data de constanta, de consecventa si de substanta. Restul e efemeritate. 

    Este un raspuns general valabil. Inclusiv in cazul framantarilor politice din Romania. Asa cum se dau tunuri in afaceri, se pot da tunuri si in politica.  De ramas, ramane substanta, data de consecventa si de constanta. 

    Revenind la Republica Moldova, rezultatele alegerilor nu vor fi, probabil, spectaculoase. E de presupus ca forta comunistilor se va diminua, chiar daca acestia vor obtine un numar de mandate comparabil cu cele din prezent. Discursul pro-european, cvasi-inghetul pe relatia Moscova si mini-dezghetul pe relatia Bucuresti sunt lucruri care pot pregati premisele unor schimbari ulterioare. 

    Democratia originala nu e o solutie. Iar exportul de democratie despre care se vorbeste acum e, deocamdata, doar la nivel de concept. Daca rezultatul nu e insa decat un compromis intre mari puteri exterioare, exista riscul ca totul sa fie doar, sa zicem asa, o traducere fara valoare a unor poezii clasice. Adica nici literatura, nici rezolvare a treburilor cetatii. 

  • In gluma

    Functia aceasta are ceva suspect si foarte ambiguu. Secretarii sau secretarele – cu exceptia prim-secretarilor – tin de anticamera alcovului administrativ si politic. Sunt importanti, iar atunci cand sunt femei, sunt, in general, sexy.

    Importanta secretarilor – Cassanova si Machiavelli au facut parte din aceasta tagma – presupune faptul ca acesti oameni sunt si mai inteligenti si mai capabili decat stapanii lor, dar, prin arta prefacerii, reusesc sa le creeze acestora impresia contrara. Secretul secretarelor sta in faptul ca petitionarii si solicitantii cred ca femeile frumoase care le deschid accesul spre usa capitonata sunt acolo pentru ei, ca sa-i serveasca. In realitate, secretarele sefilor si asistentele doctorilor sunt femeile care le plac, in sfarsit, cu adevarat, acestora, mai mult decat propriile mame, neveste sau amante, asigurand ungerea regulata si deci functionarea mecanismului.

    Statul, in schimb, mare, inform, capricios, misterios, necrutator, generos, volatil, incapabil, neoliberal sau comunist de omenie, n-are nevoie de oameni mai destepti sau de hetaire provocatoare la usa iatacului. Statul, acest anonim cu sanatatea cam subreda care ne guverneaza, are nevoie de secretari de stat „ca sa se afle mereu in treaba“, la propriu, indiferent de guvernanti, fie ei alesi, impusi sau autoreprodusi. Cand s-a spus ca dreptatea trebuie sa se faca fie si cu pretul pieirii lumii, cineva i-a avut in vedere pe secretarii de stat insarcinati cu big-bang-ul, care profitand de absenta legii, a alesilor si a alegatorilor, la momentul cuvenit, fac finalmente dreptate.

    Secretarii de stat sunt pietrele care raman dupa trecerea apei. N-au mama, n-au tata, ci doar numere de inregistrare, creion chimic dupa ureche si cotiere apretate. Ei redacteaza ritos, cu inflorituri si note de subsol, enunturi de genul „statul sunt eu“, ca sa induca monarhii si supusii in eroare. In rea-litate statul sunt ei. Ca specie suprema a birocratiei, acesti anticorpi ai Leviathanului se reproduc prin sciziparitate. Dai cu unul de pamant, sar alti trei in loc.

    Partidele si ministrii sunt rezultatul vointei lor, nu invers. Ei sunt mai multi decat trebuie, de fiecare data, ca sa-si semnaleze rezistenta si capaciatea infinita de regenerare. Exemplu: la Ministerul de Externe sunt sapte secretari de stat pe cap de ministru. Serviciile secrete merg, fireste, chiar mai departe cu subtilitatea, avand in frunte un general, dar si secretar de stat (asimilat ministrului), si alaturi doi-trei generali dar si subsecretari de stat. Secretarii de stat vin la putere prin asa-zisul algoritm de partid, – un fel de eufemism pentru democratia electorala, dar raman la putere si dupa disparitia coalitiei.

    Maximul elogiu care li s-a facut vreodata: secretarii de stat sunt trimisii grupurilor oculte de interese – spunea Traian Basescu, spionii acestora in noul guvern, mesagerii tinutului de dincolo. Era aici recunoasterea indirecta a puterii lor malefice si eterne, in absenta careia statele se prabusesc iar cetatenii infloresc.

  • In gluma

    Functia aceasta are ceva suspect si foarte ambiguu. Secretarii sau secretarele – cu exceptia prim-secretarilor – tin de anticamera alcovului administrativ si politic. Sunt importanti, iar atunci cand sunt femei, sunt, in general, sexy.

    Importanta secretarilor – Cassanova si Machiavelli au facut parte din aceasta tagma – presupune faptul ca acesti oameni sunt si mai inteligenti si mai capabili decat stapanii lor, dar, prin arta prefacerii, reusesc sa le creeze acestora impresia contrara. Secretul secretarelor sta in faptul ca petitionarii si solicitantii cred ca femeile frumoase care le deschid accesul spre usa capitonata sunt acolo pentru ei, ca sa-i serveasca. In realitate, secretarele sefilor si asistentele doctorilor sunt femeile care le plac, in sfarsit, cu adevarat, acestora, mai mult decat propriile mame, neveste sau amante, asigurand ungerea regulata si deci functionarea mecanismului.

    Statul, in schimb, mare, inform, capricios, misterios, necrutator, generos, volatil, incapabil, neoliberal sau comunist de omenie, n-are nevoie de oameni mai destepti sau de hetaire provocatoare la usa iatacului. Statul, acest anonim cu sanatatea cam subreda care ne guverneaza, are nevoie de secretari de stat „ca sa se afle mereu in treaba“, la propriu, indiferent de guvernanti, fie ei alesi, impusi sau autoreprodusi. Cand s-a spus ca dreptatea trebuie sa se faca fie si cu pretul pieirii lumii, cineva i-a avut in vedere pe secretarii de stat insarcinati cu big-bang-ul, care profitand de absenta legii, a alesilor si a alegatorilor, la momentul cuvenit, fac finalmente dreptate.

    Secretarii de stat sunt pietrele care raman dupa trecerea apei. N-au mama, n-au tata, ci doar numere de inregistrare, creion chimic dupa ureche si cotiere apretate. Ei redacteaza ritos, cu inflorituri si note de subsol, enunturi de genul „statul sunt eu“, ca sa induca monarhii si supusii in eroare. In rea-litate statul sunt ei. Ca specie suprema a birocratiei, acesti anticorpi ai Leviathanului se reproduc prin sciziparitate. Dai cu unul de pamant, sar alti trei in loc.

    Partidele si ministrii sunt rezultatul vointei lor, nu invers. Ei sunt mai multi decat trebuie, de fiecare data, ca sa-si semnaleze rezistenta si capaciatea infinita de regenerare. Exemplu: la Ministerul de Externe sunt sapte secretari de stat pe cap de ministru. Serviciile secrete merg, fireste, chiar mai departe cu subtilitatea, avand in frunte un general, dar si secretar de stat (asimilat ministrului), si alaturi doi-trei generali dar si subsecretari de stat. Secretarii de stat vin la putere prin asa-zisul algoritm de partid, – un fel de eufemism pentru democratia electorala, dar raman la putere si dupa disparitia coalitiei.

    Maximul elogiu care li s-a facut vreodata: secretarii de stat sunt trimisii grupurilor oculte de interese – spunea Traian Basescu, spionii acestora in noul guvern, mesagerii tinutului de dincolo. Era aici recunoasterea indirecta a puterii lor malefice si eterne, in absenta careia statele se prabusesc iar cetatenii infloresc.