BusinessMagazin

Blog

  • Adobe intra in joc

    Cand – in urma cu cateva luni – am virat spre Linux, unul dintre primele lucruri pe care le-am constatat a fost ca marea majoritate a siturilor web pe care le vizitam imi cereau sa instalez o anumita componenta numita Macromedia Flash Player. Nu era pre-instalata deoarece politica obisnuita a distributiilor Linux este sa impacheteze doar software liber (free software sau open source), iar Flash – desi gratuit – este un produs proprietar, apartinand companiei Adobe, care in decembrie 2005 a cumparat cu 3,4 miliarde de dolari firma Macromedia. N-a fost nicio problema sa instalez componenta, iar intamplarea mi-a adus aminte ca succesul unei tehnologii este major atunci cand atinge ubicuitatea. E peste tot. De aici mai exista un singur pas catre succesul deplin: tehnologia devine invizibila. Uitam de ea, intra in sfera implicitului. Flash Player este un soft care a devenit invizibil: e instalat pe aproape toate computerele de pe planeta, iar majoritatea utilizatorilor nici nu stiu ca exista.

    Adobe este o companie renumita mai cu seama pentru autoritatea cu care domina lumea graficii computerizate si a tipografiei digitale. Photoshop si Illustrator par sa nu aiba inca rivali, Dreamweaver este unealta cea mai folosita de web-designeri, iar in zona desktop publishing InDesign a ramas cu un singur concurent, QuarkXPress. Ceea ce este insa special la Adobe este ca, pe langa omniprezentul Flash, mai detine o tehnologie care a atins ubicuitatea: PDF (Portable Document Format) – standardul de facto pentru forma imprimabila a documentelor si o varianta pentru orice forma de prezentare (de pilda interfata grafica a sistemului MacOS X se bazeaza pe PDF). Ceea ce leaga Flash si PDF este faptul ca ambele sunt independente de platforma hard si de sistemul de operare. Detinand un arsenal atat de puternic, atat pe desktop cat si pe web, Adobe avea mai multe optiuni de dezvoltare, iar analistii pietei IT asteptau de mai multa vreme urmatoarea miscare. Ipoteza cea mai vehiculata era ca Adobe va ataca piata CAD (Computer Aided Design), dominata de Autodesk.

    Adobe a ales insa o strategie mai interesanta. In vara acestui an, a lansat AIR (Adobe Integrated Runtime) – un mediu independent de sistemul de operare pentru dezvoltare de aplicatii web complexe, folosind atat Flash cat si Ajax. Ceea ce este special la AIR este faptul ca aplicatiile pot functiona atat in web, cat si pe desktop, fiind din aceasta perspectiva asemanatoare cu JavaFX de la Sun. Tot in aceasta zona joaca si Mozilla (cu XUL – XML User interface Language) si Microsoft Silverlight (care se vrea mai degraba o alternativa la Flash). Desi Google este mai interesat de serviciile web si mizeaza pe Ajax, anul acesta a lansat versiunea beta a unui program numit Google Gears, care permite rularea offline (deci pe calculatorul local) a serviciilor pe care le ofera pe web, vizand astfel acelasi obiectiv al integrarii intre desktop si web. Una dintre primele aplicatii AIR semnificative a fost dezvoltata de eBay si este spectaculoasa prin faptul ca nu mai apeleaza la browser, instaland practic o interfata integrata cu web-ul.

    Insa AIR pare sa fie doar inceputul, pentru ca zilele trecute Adobe a facut o miscare surprinzatoare, achizitionand compania Virtual Ubiquity, care a dezvoltat un procesor de text online extrem de puternic numit Buzzword. Spre deosebire de serviciile similare furnizate de Google si Zoho, ambele bazate pe tehnologia Ajax, Buzzword este dezvoltat folosind Flash si mediul de dezvoltare Adobe Flex, depasindu-si rivalii in privinta abilitatilor grafice si a mixarii de continut multimedia. Tot zilele trecute, Adobe a lansat Share, un soft care permite partajarea si editarea colaborativa a documentelor intr-un mod similar cu posibilitatile oferite de Google si Zoho. De exemplu, un document poate fi deschis pentru un grup de utilizatori fie pentru revizie si adnotare, fie pentru editare, mecanismele de control al versiunilor furnizand informatii privind contributiile colaboratorilor. Este cat se poate de posibil ca Adobe sa-si extinda gama de produse AIR si cu alte aplicatii de birou, ceea ce nu poate decat sa ingrijoreze atat pe Google si Zoho, cat si pe Microsoft – mai ales ca Buzzword (si probabil alte aplicatii) va putea functiona in mod similar in browser si pe desktop.

    Ceea ce pana nu demult era doar o tendinta devine realitate curenta: diferentele dintre aplicatiile locale si cele din web se estompeaza si banuiesc ca nu mai e mult pana cand browserul web va disparea. Desktop-ul va fi, de fapt, un browser.

  • Abonat la avocat

    In speta, e vorba de consultanta juridica, fiscala, contabila si financiara pentru o nisa de clienti, mici firme care nu au confortul unei reprezentari din partea unui avocat intern. Site-ul functioneaza pe principiul site-urilor cu intrebari si raspunsuri, asa cum sunt Ask.com sau Answers.com la nivel general. Atunci cand clientul cauta o clarificare a unei proceduri sau lamurirea unui detaliu de natura juridica, poate trimite o intrebare folosind acest site catre unul din cei trei avocati cu birou „online“. Serviciile sunt oferite pe baza de abonament lunar. Cele trei tipuri, care costa 100, 150 sau 200 de lei, sunt diferentiate in principal de numarul intrebarilor cu raspuns asigurat, respectiv 5, 8 sau 12.

    Serviciul a fost lansat de mai putin de o luna si reprezentantii Protempus spun ca nu si-au fixat inca asteptarile financiare. „In primele sase luni speram sa avem intre 20 si 50 de abonamente. Totul depinde de timpul pe care-l vom aloca pentru promovare“, spune cu rezerva Nicoleta Rusu, project manager la Protempus. In acelasi timp, Rusu adauga ca pentru anumite firme, abonamentul la un serviciu de acest tip se poate dovedi mai eficient din punctul de vedere al costurilor decat angajarea unui avocat permanent. Pentru vizitatorii de rand, neplatitori de abonament, site-ul este util prin publicarea catorva legi si norme cu valabilitate generala pentru companii. In viitor, un serviciu cu valoare adaugata pentru abonati va fi newsletter-ul cu informatii despre cele mai recente modificari legislative. Raman insa activitati pe care nu le poate oferi un site – reprezentarea fizica in fata instantelor de judecata va fi intotdeauna un demers „offline“. Dar, pana la un punct, daca un serviciu juridic online este eficient, ar trebui sa nu fie necesara o astfel de prezenta.

  • Internetul a facut riduri

    Cercetatorii japonezi au la dispozitie un sfert de miliard de dolari din partea guvernului pentru a dezvolta pana atunci o tehnologie care sa inlocuiasca Internet Protocol ca standard global in comunicatii. Internet Protocol (sau TCP/IP) reprezinta suita de protocoale cu care opereaza astazi internetul, cele mai importante datand din 1970. Sintetic, modul cum reteaua globala stie sa faca legatura intre un calculator si un altul de partea cealalta a Pamantului pentru a accesa un site se datoreaza acestor standarde.

    Componenta grupului care va incepe sa lucreze la acest proiect va fi stabilita luna viitoare, dar cel mai probabil majoritatea specialistilor implicati vor proveni de la Institutul National pentru Informatii si Tehnologia Comunicatiilor, patronat de guvernul japonez. In acest grup vor mai fi implicate companii ca Fujitsu, KDDI, Hitachi, Toshiba si NEC. Cotidianul japonez de business Nikkei mentioneaza ca bugetul pentru cercetare pe urmatorii cinci ani este de 30 de miliarde de yeni (190 de milioane de euro).

    La sfarsitul acestei perioade, din laboratoarele japoneze ar trebui sa fie lansat un concept mult mai rapid de comunicatii via internet, care sa asigure viteze de transfer de 10 gigabiti pe secunda, de 10 ori mai rapid chiar decat o retea de generatie noua care va fi lansata in Japonia la sfarsitul lui 2007. Oficialii citati de Nikkei au declarat ca viitoarea retea va fi capabila sa faca fata chiar si atunci cand 100 de miliarde de dispozitive se conecteaza la internet simultan, la viteze de transfer mai mari decat cele de acum.

    In prezent, numarul dispozitivelor cu ajutorul carora se poate naviga pe internet nu depaseste 2 miliarde. Internetul va incepe sa fie folosit intensiv nu doar pentru navigarea pe site-uri, ci si pentru transferul de date intre camere de supraveghere, senzori de la aparatele din spitale si multe alte dispozitive – pe scurt, ca principal suport pentru comunicatiile de orice fel. Iar faptul ca au fost anuntate proiecte similare in Statele Unite si Europa reprezinta tot atatea indicii ca internetului de acum i se pregateste un inlocuitor.

  • Cativa mililitri de lux

    Daca pentru a cumpara o geanta de la Hermès, de exemplu, trebuie sa astepti si cinci ani, desi costa mii de euro, un parfum al aceluiasi brand costa in jur de 100 de euro si este disponibil in parfumeriile selective. In aceste conditii, companiile de lux au conceput noi linii, in serie limitata, care sa duca mai departe visul de individualizare al consumatorilor de lux.

    Chanel a lansat colectia Les Exclusifs a lui Jacques Polge, „nasul“ casei (la o casa de parfumerie, „nasul“ este cel care compune aroma): 10 parfumuri inspirate de viata lui Coco Chanel, locurile pe care le-a vizitat, casele unde a locuit si obiectele preferate. De exemplu Bel Respiro, care miroase a iarba proaspat taiata, a fost numit dupa casa de vacanta din Garche, chiar la iesirea din Paris, unde Mademoiselle l-a gazduit pe Stravinski. Parfumurile, disponibile in sticle de 200 ml, sunt vandute in boutique-urile Chanel si la Bergdorf Goodman, magazin din New York specializat in produse de lux, la pretul de 125 de euro. La randul sau, Tom Ford a conceput linia de haute parfumerie Private Blend (12 arome unisex), iar Hermès va lansa in noiembrie cel de-al saptelea parfum din linia Hermessence.

    Prima astfel de parfumerie high-end se va deschide in Bucuresti in aceasta luna. Madeleine Florescu, proprietara boutique-ului Madison, are deja experienta in domeniul luxului. „Am plecat la 14 ani din Romania, m-am stabilit la New York, unde am lucrat 13 ani in industria de cosmetice si parfumuri de lux“, spune Florescu, amintind pe rand de Dior, Clinique si japonezii de la Kanebo. De la aceasta din urma companie a plecat din functia de director de tara pentru Statele Unite; s-a reintors in Romania cu aproape trei ani in urma, a facut consultanta in marketing si a fost directorul general al companiei Geroaslan, care se ocupa de promovarea in Romania a marcii de cosmetice Gerovital.

    Conform unui studiu realizat de compania de consultanta Euromonitor, valoarea pietei romanesti de cosmetice este evaluata la 720 de milioane de euro, cu 13% mai mult decat in 2006. Specialistii spun ca produsele care au castigat cea mai mare popularitate din 2003 si pana in prezent sunt cele premium, unde cererea nu este sensibila la pret. In ceea ce priveste retailerii de parfumuri, segmentul de masa si de parfumerie selectiva este deja acoperit (Ina Center, Sephora). „Era insa foarte evident ca nu exista o parfumerie de lux, iar daca iti doreai ceva special, nu gaseai. Eu stiam de la prietenele mele care veneau si imi admirau parfumurile, iar cand plecau in vacante, eu eram cea care le recomanda“, comenteaza Florescu.

    Conceptul de haute parfumerie adoptat de Madison este construit in jurul catorva elemente-cheie. In prim-plan este pus „nasul“, care pe piata este o adevarata vedeta. De exemplu Chanel, in toata istoria, nu a avut decat trei „nasuri“. „In haute parfumerie exista un parfumier caruia nu i se impune ce sa creeze, totul depinde de el si de inspiratia sa“, explica Florescu. Apoi, ca in orice produs de lux, vin ingredientele, care sunt in majoritate naturale: „Daca, in cazul parfumurilor de masa, cel mult 30% din ingrediente sunt naturale, in parfumeria exclusivista procentul ajunge la 70%“. Esentele naturale, spre deosebire de cele sintetice, sunt mult mai complexe si scumpe. De exemplu, pentru a produce 1,2 kilograme de esenta pura de iasomie este nevoie de 700 de kilograme de petale, iar anul trecut, pentru ca productia de flori din Grasse („leaganul“ frantuzesc al florilor pentru parfumuri) a fost mai slaba, pretul pentru o suta de kilograme a crescut practic peste noapte, de la 35.000 de euro la 90.000 de euro. Nu in ultimul rand, un astfel de parfum este produs in serie limitata, pe piata fiind lansate cel mult cateva mii de unitati din fiecare creatie.

    Investitia in boutique-ul Madison a fost de 130.000 de euro, proveniti din credite, iar Florescu estimeaza ca in lunile care au ramas din 2007 vanzarile vor ajunge la 100.000 de euro. „Segmentul-tinta sunt consumatorii intre 25 si 65 de ani, care calatoresc foarte mult si care nu doresc sa se amestece cu restul lumii atunci cand isi aleg un accesoriu atat de important ca parfumul“, spune Florescu. Madeleine Florescu spune ca magazinul va fi promovat prin sampling si parteneriate cu retaileri precum Helvetansa, Comtesse du Barry si hotelurile de cinci stele.

    La Madison se vor gasi 16 marci de parfumuri in premiera, precum Clive Christian, Annick Goutal, Eau d’Italie, Comme des Garçons sau Carthusia si cinci deja existente pe piata (Chanel, Givenchy sau Dior). „Sigur ca imi doresc ceva exclusiv, care nu a mai fost facut pana acum, dar nu pot sa incep o parfumerie de lux fara marci care au fost la baza parfumeriei“, spune Florescu. Parfumurile sunt disponibile in serie limitata, intre 5 si 25 de sticle pentru fiecare marca, iar in magazin vor exista si produse de corp, sapunuri si lumanari. Preturile variaza intre 50 si 400 de euro pentru apa de parfum, apa de toaleta si colonii, ajung la 2.200 de euro pentru parfum pur si sunt cuprinse intre 20 si 150 de euro pentru lumanari, accesorii si produse pentru ambianta casei. Fiecare brand trebuie sa fie impachetat cu o poveste proprie. De exemplu, brandul Carthusia este construit in jurul unei legende care spune ca in 1380, staretul manastirii St. Giacomo din Capri a ales cele mai frumoase flori de pe insula pentru un buchet realizat pentru regina Giovanna D’Angio. Se pare ca florile au fost tinute timp de trei zile in apa, iar in momentul in care staretul le-a aruncat, a observat ca apa a capatat o aroma speciala, un fel de precursor al parfumului Carthusia. In zilele noastre, calugarii continua productia, iar totul este realizat manual, de la culesul florilor si pana la impachetarea parfumrilor, si se spune ca vedete precum Susan Sarandon calatoresc special in Capri pentru a-si procura acest parfum.

    Mobilierul de la Madison a fost realizat in Romania, cu exceptia unei unitati de testare Clive Christian, unde urmeaza sa fie expus cel mai scump parfum din lume, Perfume No. 1, pretul unei sticlute de 30 ml fiind de 2.200 de euro. Parfumul este ambalat intr-o sticla de cristal realizata manual, acoperita cu un dop ce seamana cu o coroana regala din aur care are in varf un briliant de 0,3 carate. Clive Christian, de profesie designer, a lansat si o editie limitata din acest parfum – 10 sticle de colectie de 500 ml din cristal Baccarat, decorate cu aur de 18 carate si cu un diamant de cinci carate, care au fost vandute cu 215.000 de dolari.

    „Negocierile cu brandurile prezente au durat noua luni, iar cele mai dificile au fost discutiile cu Annick Goutal, un brand francez foarte atent la distributie. A trebuit sa ne intalnim, le-am aratat conceptul, am discutat de nenumarate ori prin e-mail si prin telefon, dupa care au venit aici si au prospectat“, spune proprietara parfumeriei. Annick Goutal este o casa franceza de parfumerie de lux care creeaza miresme de peste un sfert de secol. Morgane Chapron, ambasadorul Annick Goutal pe teritoriul Americii de Nord/Sud si al Europei de Est, spune ca realizarea unui parfum poate dura chiar si 11 ani, cum este cazul „Ce soir ou jamais“, o combinatie creata in jurul trandafirului turcesc. Potrivit lui Chapron, brandul a cautat timp de doi ani in Romania un loc potrivit pentru deschiderea unui magazin.

  • Un Borat cu intentii bune

    Premisa este de o simplitate fantastica: Albert Brooks, care isi joaca propriul rol, este rugat de guvernul american sa plece in India si Pakistan. Misiunea lui e sa vada ce anume ii face pe musulmani sa rada, pentru a le intelege mai bine cultura. Ajuns la New Delhi, Brooks va vedea ca misiunea lui nu este atat de simpla, iar presiunea celor 500 de pagini de aplicata analiza pe care trebuie sa le scrie s-ar putea dovedi prea mare pentru a fi pe masura medaliei promise de guvern in schimbul pretiosului raport.

    Ca un blajin Candide al lui Voltaire, Brooks se loveste de o multime de situatii care subliniaza mai degraba marginirea americana decat diferentele culturale dintre cele doua societati antagonice. Cu fantastica autoironie, regizorul actor rade de talentul sau de comic, se complace in rolul de actor somer de care nimeni nu mai are nevoie si care nu se descurca nici cand i se da o nesperata sansa din partea guvernului. Solutia tuturor problemelor la New Delhi? Organizarea unui show de stand-up comedy, care-l poarta pe Brooks pe o asemenea culme a absurdului incat la un moment dat nici nu mai stii ce sa crezi: este autoironie sau pur si simplu nebunie?

    Cu Brooks intreband in stanga si in dreapta „ce te face sa razi?“, autoritatile indiene intra in alerta, mai ales dupa ce actorul trece ilegal granita in Pakistan pentru a „acoperi“ si cealalta jumatate a esantionului demografic precizat in „contractul“ sau. Iar bulgarele de zapada scapa de sub control cand cele doua natiuni, India si Pakistanul, incep sa mobilizeze forte militare exact la punctul de granita traversat ilegal de Brooks, totul ajungand in vizorul principalelor canale de stiri din lumea intreaga.

    Ajutat de doua caricaturi de agenti guvernamentali, dintre care unul este prea bine intentionat pentru a fi de folos cu ceva, iar celalalt prea detasat ca sa nu incurce lucrurile, Brooks bifeaza si mari simboluri ale culturii indiene, precum Taj Mahal-ul.

    Ce i se poate reprosa filmului? Materialul mult prea straveziu pentru umplerea celor aproape 100 de minute, astfel incat camera zaboveste nepermis de mult pe atractiile turistice din New Delhi sau Agra, iar Brooks se pierde in conversatii mult prea nesemnificative pentru a avea un efect pozitiv asupra spectatorului. Dar glumele cu care sunt presarate divagatiile habarniste ale regizorului si situatiile absurde in care acesta se arunca plin de bunavointa fac ca „Looking for Comedy in the Muslim World“ sa merite efortul, macar pentru a-i face cinste acestui titlu care aproape si-a sabotat creatorul.

    Initial, filmul trebuia sa fie distribuit in Statele Unite de Sony Pictures. Foarte interesata de potentialul proiectului, compania i-a cerut lui Brooks sa schimbe titlul, pe motiv ca acesta ar putea provoca valuri de controverse deloc utile. Brooks a refuzat sa schimbe titlul, asa ca Sony si-a retras oferta de distributie. Filmul a fost salvat de Warner Independent Pictures, care a ales in schimb o strategie dezastruoasa de promovare, incomodat fiind tot de titlu. Lansat pe doar 100 de ecrane din Statele Unite, „Looking for Comedy in the Muslim World“ a avut incasari de numai 800.000 de dolari, la un buget estimat la mai bine de zece milioane de dolari. Prin urmare, acesta este probabil cel mai mare esec de box-office din cariera fostului comic de la „Saturday Night Live“, al carei varf financiar a fost atins o data cu „Finding Nemo“, unde Brooks il interpreteaza pe speriosul peste-clovn Marlin, pornit in cautarea fiului sau, Nemo.

    Cu toate acestea, esecul lui „Looking for…“ este cu siguranta doar conjunctural, pentru ca Brooks are cu ce atrage publicul, macar la nivel teoretic. Intr-o America demoralizata dupa 11 septembrie, Brooks ofera o alternativa pentru intelegerea „celuilalt“, a „strainului“: comunicarea si nu cifrele, glumele si nu rapoartele, schimbul de intelegere si nu relatiile pur economice. Distras de usurinta cu care rade de el insusi, de prejudecati si parti-pris-uri, Brooks isi pierde din nefericire suflul, iar incercarile sale de a(-si) oferi un raspuns rateaza copios si dezamagesc asteptarile. O idee urmarita cu o astfel de indrazneala merita sa fie incununata cu un mesaj pe masura si nu cu finalul invins, retezat, ciuntit ales de Brooks pentru a pune capat peripetiilor sale in lumea musulmana. In orice caz, neincetatul soc cultural prin care trece actorul pe durata celor 98 de minute este menit sa fie concludent pentru usurinta cu care oamenii traiesc acceptand idei si informatii preconcepute despre culturi nefamiliare. Sovaiala in alegerea genului ii dauneaza filmului. Pornit ca un „mockumentary“, documentar cu intentii comice, „Looking for…“ se chinuie apoi sa te convinga ca este o simpla comedie, pentru a se razgandi imediat, devenind satira. In orice caz, esecul lui Brooks in rolul de ambasador cultural este atat de total, incat mai ca ajunge sa fie profund.

    „LOOKING FOR COMEDY IN THE MUSLIM WORLD“. R: ALBERT BROOKS.
    D: ALBERT BROOKS, FRED DALTON THOMPSON, STEVE KRAMER, JOHN CARROLL LYNCH, JON TINNEY, SHEETAL SHETH. DIN 12 OCTOMBRIE

  • Cum arata ceapa cojita

    Grass a primit premiul Nobel pentru literatura in 1999 (cand avea 72 de ani), cu urmatoarea argumentatie din partea juriului Academiei suedeze: „pentru ca a descris un chip uitat al istoriei, in niste fabule caracterizate printr-o veselie neagra“ si s-a bucurat de o enorma stima, atat in randurile specialistilor si iubitorilor de literatura, cat si in acelea, mai largi, ale societatii civile, care a vazut intotdeauna in el o suprema instanta morala, un monument de intransigenta, o minte lucida si agera, pusa in slujba adevarului. Prozator, poet, sculptor, pictor si grafician, Grass a fost numit doctor honoris causa al Universitatii din Berlin si cetatean de onoare al orasului natal Danzig/Gdansk. Vorbele lui au avut, decenii la rand, rezonanta unui clopot: tunatoare, ferme, de neocolit. Iata ce spunea intr-o scri-soare deschisa publicata in Frankfurter Allgemeine Zeitung in 1966, in preajma alegerii lui Kurt Georg Kiesinger in functia de cancelar federal: „Cum sa-i comemoram pe luptatorii torturati si ucisi ai rezistentei, pe mortii de la Auschwitz si Treblinka, cand dumneavoastra, colaboratorul de atunci, indrazniti sa stabiliti, acum si aici, directivele politicii?“.

    Intratabil cand era vorba de colaborationisti, sever pana la opacitate cand era vorba de greselile comise in numele „ciumei brune“, incapabil sa admita scuze in numele varstei fragede sau al terorii generalizate din vremea nazismului, Grass face o dezvaluire bulversanta in 2006, in cartea autobiografica „Beim Häuten der Zwiebel“ („Decojind ceapa“). La 79 de ani de viata, marele scriitor isi aminteste brusc ca in octombrie 1944 s-a inscris in cea de-a 10-a Panzerdivison SS Frundsberg din cadrul Waffen SS. Bomba – pentru ca, de oriunde ne-am uita, este o bomba – a explodat brusc, nascand polemici de o rara virulenta. De-o parte s-au situat cei care nu-i pot ingadui scriitorului tacerea vinovata, faptul ca a ascuns adevarul atata amar de vreme si care considera ca „Decojind ceapa“ este o tardiva sinucidere morala. Din randul lor se detaseaza Lech Walesa, fostul presedinte polonez, care i-a retras titlul de cetatean onorific al orasului Gdansk. De cealalta parte, sustinatorii, printre care se cuvin amintiti Adam Michnik, o figura mitica a Solidaritatii poloneze, Salman Rushdie sau Volker Schlondorff, cineastul german care a transpus pe pelicula „Toba de tinichea“, cea mai importanta creatie romanesca a lui Grass. Intre aceste opinii stau foile de ceapa ale unor confesiuni care starnesc lacrimi. De compasiune sau de indignare – dar asta ramane sa decideti dupa lectura.

    Günter Grass, „Decojind ceapa“, Editura Polirom, Iasi, 2007

  • Mustati cu autoritate

    Piers Brandon, autorul lucrarii „Declinul si prabusirea Imperiului Britanic“ („The Decline and Fall of the British Empire“), sustine ca unul dintre factorii cei mai importanti pentru impunerea Imperiului Britanic in lume a fost mustata, al carei rol nu este suficient cunoscut. Autorul afirma ca mustatile purtate de ofiterii coloniali erau semn de virilitate si aveau rolul de a intimida popoarele supuse. Mustata a parcurs si ea aceleasi etape ca imperiul, spune Brandon – de la podoaba faciala care inmugurea pe buza superioara a ofiterilor de la Compania Indiilor Orientale pana la mustata stufoasa a Lordului Kitchener, in forma de furculita atent ingrijita, imortalizata in afisele de recrutare de la inceputul primului razboi mondial, sau pana la firicelele timide de pe fata lui Anthony Eden, primul-ministru britanic din timpul crizei Suezului.

    Mustata nu a fost mereu in voga in randul britanicilor. In secolul al XVIII-lea si la inceputul secolului urmator se purtau peruci, dar nu se accepta pilozitate faciala. Moda mustacioarei a luat insa avant prin preajma anilor 1830, cand ofiterii britanici au inceput sa copieze mustatile impresionante ale soldatilor francezi si spanioli din razboaiele napoleoniene. Impulsul decisiv a venit insa din India, acolo unde soldatii indieni (sepoy) o priveau ca semn de virilitate si radeau de ofiterii britanici barbieriti, explica Piers Brendon. Astfel ca, in 1854, Companiia Indiilor Orientale a impus regimentului sau din Bombay sa poarte mustata, model de adaptare urmat de trupele britanice si azi, cand militarilor din Afganistan li se recomanda sa poarte barbi pentru a comunica mai usor cu membrii triburilor locale. Moda s-a raspandit rapid si in randul civililor. In epoca lor de maxima inflorire, mustatile se tundeau cu grija, se aranjau si se dadeau cu ceara pana se curbau ca iataganele. Epoca de glorie a mustatii britanice a luat sfarsit insa dupa 1918, falnicele iatagane devenind din ce in ce mai pipernicite, pe masura ce imperiul isi pierdea din putere, pentru ca in cele din urma sa fie asociata mai degraba cu personaje negative, din cauza faptului ca si Hitler si Stalin purtau mustata. Lovitura de gratie a primit-o odata cu criza Suezului din 1956, urmata de demisia primului-ministru britanic de la acea data, succesorul acestuia fiind ultimul prim-ministru al tarii care a avut o astfel de podoaba pe buza superioara.

  • Risti si castigi

    Scenariul a fost scris de castigatorul Oscarului, scenaristul Eric Roth („Forrest Gump“) si de regizorul Curtis Hanson. Inraitul jucator Huck Cheever (Eric Bana) o intilneste pe irezistibila Billie Offer (Drew Barrymore) si invata ca in dragoste e ca in jocurile de noroc, unde iti urmezi inima si mai putin ratiunea. Pentru a participa la Turneul Mondial de Poker, Huck face rost de 10.000 de dolari, taxa de participare. Prezenta sa la turneu l-ar putea aduce insa fata in fata cu tatal sau (Robert Duvall), dublu castigator al turneului, dar de care se instrainase cu mult timp in urma.

  • Secretul cafelei perfecte

    Autoritatile italiene incearca acum sa impuna standarde internationale de preparare: Comisia pentru agricultura din Parlamentul italian a fixat o serie de criterii pe care o cafenea trebuie sa le indeplineasca pentru a primi un certificat de autenticitate pentru cafelele italienesti preparate. Spre exemplu, un espresso trebuie sa aiba „o nuanta castanie cu inflorituri rosii si o consistenta fumurie care duce la formarea unui model uniform ce inchipuie dungi de tigru“. Pentru a fi considerat perfect, un cappuccino trebuie, printre altele, conform Institutului National pentru Espresso din Italia, sa contina 25 ml de espresso si 125 ml de lapte. Spuma laptelui trebuie sa fie alba si varstata cu ciocolata si eventual sa contina un dram de alune pisate. Exista si voci care sustin ca de fapt calitatea cafelei e data de apa, cea mai buna cafea italiana fiind produsa la Neapole datorita faptului ca orasul foloseste sursa de apa descoperita de romani, iar apa foarte dura de aici da un gust deosebit cafelei. Opinia este combatuta de unii specialisti, pe motiv ca apa oricum e filtrata inainte de utilizare, pentru cafeaua perfecta contand astfel calitatea boabelor si felul cum sunt manipulate de catre preparatorii specializati („baristas“).

  • In pat cu dusmanul

    La randul sau, firma din Mumbay sustine ca numele de „NAZI Collection“ vine de la „New Arrival Zone for India“, fiind ales pur si simplu pentru ca a fost primul care i-a venit in minte proprietarului. Reprezentantii comunitatii evreiesti din India, care numara 5.500 de membri, se considera insultati si doresc o retragere a marcii. Zvastica, folosita pe brosurile de promovare ale gamei de cuverturi, este la origini un simbol antic utilizat de hinduism, budism si alte religii, fiind afisat si in ziua de azi in India, deoarece se considera ca este purtator de noroc. Protestele comunitatii evreiesti au reusit sa determine anul trecut un restaurant din Mumbay sa-si schimbe numele din „Crucea lui Hitler“ si sa renunte la folosirea zvasticilor pe meniuri si pe firma. In India exista inca destui care il privesc pe Hitler ca pe orice alta personalitate a istoriei si nu stiu mare lucru despre Holocaustul in care au fost ucisi 6 milioane de evrei in cel de-al doilea razboi mondial.