BusinessMagazin

Blog

  • Mama vitrega Natura

    O serie editoriala noua este „Ion Hobana prezinta maestrii anticipatiei clasice“ a editurii Minerva. Am selectat, dintre titlurile colectiei, unul apartinandu-i unui scriitor mai putin cunoscut pe meleagurile noastre: Emilio Salgari. „Un Jules Verne italian“, cum a fost indeobste considerat. Nascut in 1862 la Verona, autorul a debutat in 1883 si a devenit, in scurt timp, parintele unor eroi care inca mai exalta, si azi, imaginatia cititorilor: Sandokan si Corsarul Negru.

    Dintre incursiunile sale in aria anticipatiei, nu atat numeroase cat indraznete, cea mai ambitioasa este, cu siguranta, „Minunile anului 2000“. Romanul prezinta, in fapt, o calatorie in timp, care devine posibila gratie suspendarii cursului temporal firesc, prin absorbtia unei substante miraculoase, extrasa din „floarea reinvierii“ gasita intr-un stravechi mormant egiptean. Eroii trimisi sa scruteze viitorul, Holker si Brandok, intalnesc o lume schimbata nu doar tehnologic, ci si geopolitic si au prilejul sa constate un adevar a carui esenta, din pacate, pare a fi perena: „natura n-a pierdut nimic din violenta ei brutala“.


    Emilio Salgari, Minunile anului 2000, Editura MineRva, 2005

  • Viitorul Incepe azi

    Tot despre viitor, dar nu cu argumentele intuitiei si fanteziei, ci cu acelea ale analistului, vorbeste Silviu Brucan, in recent aparuta sa carte „Secolul XXI“. Daca prima sa rostire postdecembrista vestea faptul ca romanii nu se vor impartasi din democratie decat dupa doua decenii, iata ca, nici acum, sumbrul clarvazator nu se dezminte.

    Spune autorul: „Daca, dupa jumatate de secol, integrarea europeana este abia la inceputurile ei, singura previziune pe care indraznesc sa o fac este ca integrarea politica deplina a Europei nu va fi incheiata in secolul XXI“. A doua sectiune, orientata tot dupa principiul „e nevoie sa cunoastem viitorul pentru ca sa stim cum sa procedam in prezent“, analizeaza provocarile mondiale ale veacului in care tocmai am intrat si principalele conflicte armate care puteau ravasi lumea.


    Silviu Brucan, Secolul XXI, Colectia EGO publicistica,
    Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Credit to the Edit!

    Tiesto? Prefer mai degraba sa stau acasa. Timo Maas? Mi se pare la fel de distractiv ca si smulgerea unghiilor. Lumea ajunge inevitabil sa ma intrebe: „Atunci ce DJ iti place?“. Eu tind sa raspund, invariabil: „Greg Wilson“. 

    E un DJ a carui influenta a fost atat de mare incat se mai vorbeste si azi despre el, in ciuda faptului ca s-a retras oficial din meserie de DJ in 1983, la doar  23 de ani.

    Greg Wilson si-a facut un nume in nordul Angliei, unde rula ceea ce se numea la acea vreme electro-funk, un gen muzical al carui nume a fost scurtat ulterior la „electro“. Inainte de hip-hop, inainte de house, inainte de techno, aceasta era muzica de dans a negrilor care se asculta in underground.

    Cu influente de rap, disco soul si funk, electro unea punctele dintre stilurile muzicale existente la acea vreme, dand dovada de un eclectism pe care-l consideram unic. Ceva neobisnuit pentru muzica vremii, era inspirat in egala masura de artisti albi si negri, in care trupe precum cea germana de „Krautrock“ Kraftwerk erau la fel de importante pentru definirea genului ca si artisti negri, mai funk, cum ar fi Sly Stone. Greu de imaginat, la inceputul anilor ‘80, electro era un gen muzical controversat.

    Faptul ca folosea instrumente electronice si drum il facea sa para o blasfemie in ochii puristilor jazz si funk ce dominau la acea vreme scena muzicii negrilor. Un jurnalist de muzica refuza chiar sa spuna pe nume genului, preferand sa scrie doar EL*C*RO. Tocmai pe acest fond de purism si-a facut Greg Wilson un nume.
    Greg Wilson va ramane cunoscut pentru edit-urile sale. Un edit este un fel de forma timpurie si mult mai primitiva a unui remix, ce presupune rularea in bucla si repetarea unor parti ale unor piese pe care publicul doreste sa danseze, eliminandu-le pe cele care nu „merg“ pe ringul de dans.

    Edit-ul a aparut de nevoie, multe dintre hiturile vremii fiind prea scurte pentru gusturile dansatorilor, iar ideea de a lansa versiuni speciale si extinse ale pieselor pe discuri de 12 inci era abia la inceput, multe astfel de single-uri fiind de fapt importate din America si greu de gasit. Edit-urile lui Wilson erau la origine realizate cu ajutorul unui magnetofon, iar instrumentele de capatai erau lamele de ras si nu computerele. Pe langa taiatul si lipitul pieselor in locuinta proprie, Wilson era capabil sa creeze si edit-uri live in timp ce-si exercita meseria de DJ, folosind doua platane, doua exemplare din acelasi disc, un magnetofon si un casetofon. Munca sa implica folosirea a ceea ce azi pare a fi aparatura extrem de rudimentara: casete oprite la momentul potrivit pentru a permite rularea unei secvente scurte.

    El a fost primul DJ britanic care a mixat doua discuri, primul care a folosit trei platane, pionierul ciudatelor si minunatelor sound-uri ce veneau din directia New York-ului la inceputul anilor optzeci. Crea „mash-ups“ sau „bootlegs“, care presupuneau mixarea versurilor unei piese cu muzica alteia, cu o generatie inainte ca ideea sa prinda la MTV. Si totusi, in ciuda faptului ca-si stabilise resedinta la Hacienda din Manchester si Wigan Pier (pe atunci cel mai exuberant club din toata Marea Britanie), Greg Wilson a intors spatele carierei de DJ in anul 1983, ca sa se concentreze pe munca sa de producator. In curand avea sa se confrunte cu probleme financiare serioase – o experienta prin care nu-ti inchipui ca ar putea sa treaca vreunul din DJ-ii superstaruri platiti cu sume exagerate din ziua de azi -, ajungand sa-i fie confiscate astfel masina, casa si, culmea, aparatura muzicala. Si totusi, douazeci de ani mai tarziu, inca se mai vorbeste despre el, Wilson revenind, in mod spectaculos, la munca de DJ in anul 2003.

    Exista un motiv foarte bun pentru redescoperirea relativ recenta a lui Greg Wilson. Un hibrid eclectic de genuri si stiluri, muzica al carei pionier a fost, este intr-un perfect acord cu obsesia prezentului pentru muzica dance de la inceputul anilor optzeci (ascultati ultimul single al Madonnei daca tot nu ma credeti). Confirmandu-i importanta din acest domeniu, anul acesta s-a lansat un album cu versiuni Greg Wilson pentru piesele altor artisti, intitulat „Credit to the Edit“. Desi unele dintre piese au fost create in ultimii ani, multe dintre ele sunt vechi de aproximativ un sfert de secol, dar reusesc sa sune proaspat si incitant.

    Aparatura pe care o foloseste ca DJ in ziua de azi este extrem de graitoare pentru modul sau de abordare a muzicii. Aflat intotdeauna pe creasta valului inovatiilor tehnologice, acesta a inclus si un laptop printre echipamentele sale. Isi ia cu sine insa vechiul sau magnetofon Revox si foloseste benzi taiate si lipite cu scotch. Aparatura pe care un Tiesto n-ar folosi-o nici mort.

  • Ce repede te poate insela economia!

    Anul 2005 a fost bun pentru cei mai multi dintre noi, dar prost din punct de vedere statistic. In buzunarele romanilor a intrat un miliard de euro, dupa introducerea cotei unice, de cei mai multi bani beneficiind cei cu venituri mari.

    La noua luni, cresterea economica a fost de 3,3%, dupa ce in primul semestru plusul era de 4,9%. In trimestrul al treilea s-a muncit cel mai putin din ultimii cinci ani, iar dezastrul din agricultura lasa urme adanci. Cresterea economica de 5,5% a fost ratata (dupa ce la mijlocul anului tinta se redusese de la la 6% la 5,5%), iar estimarea pentru anul viitor, a unui plus de 6%, incepe sa se clatine. Exportatorii au avut cel mai greu an din cauza aprecierii leului, iar acest lucru se vede in contul de profit si pierdere al companiilor.

    Inflatia iese din target, iar majorarile de preturi la utilitati inca nu au inceput. Obiectivul central al Bancii Nationale asumat public, tintirea inflatiei, nu incepe cu o victorie, ci cu o remiza obtinuta in extremis, daca luam in considerare ca BNR si-a luat si o marja de siguranta cand a anuntat ce inflatie urmareste. Industria a batut pasul pe loc, ca si cum a fost in vacanta, dar in schimb trendul consumului a continuat, fiind o veselie generala in casele oamenilor. Dar o „perinita“ pe credit.

    Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, a afirmat ca nu il ingrijoreaza incetinirea cresterii economice, ci evolutia slaba a productiei industriale in contrast cu majorarea semnificativa a cererii. Sectorul serviciilor si piata de retail au depasit si cele mai optimiste previziuni, dar genereaza o crestere nesanatoasa, pe baza creditarii.

    Graeme Justice, reprezentatul permanent al FMI la Bucuresti, a afirmat ca gestionarea defectuoasa a cresterii exponentiale a creditelor induce aproape sigur o criza. Potrivit studiilor FMI, aproximativ 75% din fenomenele de crestere indelungata si rapida a creditarii au dus la aparitia unei crize economice. La noi, incet-incet, creditele restante au inceput sa-si faca loc in bilantul bancilor, iar afirmatia ca „romanul este cel mai bun platnic“ incepe sa nu mai fie chiar asa o certitudine. In octombrie, euro a luat in greutate aproape 1.000 de lei, adica 2,5%. Daca adaugam o dobanda la euro lunara de 1%, rezulta o dobanda anuala de 42% in lei (la 3,5% pe luna). Imprumutul in valuta incepe sa coste mult, nu? 

    Piata auto a inregistrat cel mai bun an din istorie datorita masinilor vandute pe credit. Nu va trece mult si parcurile second-hand se vor umple cu autoturismele returnate de proprietarii care nu vor mai tine pasul cu plata ratelor. E un lucru, din viata, cu care va trebui sa ne obisnuim.

    Cine are putina rabdare va gasi masini putin rulate la preturi  bune. Ca nu doar degeaba investesc marii importatori auto, dar si alti investitori straini specializati, milioane de euro in constructia de parcuri pentru autoturismele second-hand. Daca ne uitam putin in bilantul firmelor, vom vedea ca tin multi bani cash la banca si nu mai investesc in activitatea lor de baza. Multi isi plaseaza surplusul de bani in afaceri imobiliare, fara ca afacerea lor de baza sa fi fost vreodata in acest domeniu.

    Spre exemplu, firme din industria chimica fac proiecte rezidentiale sau construiesc hoteluri. De ce? Pentru ca nu se asteapta la vremuri mai bune in sectorul pe care activeaza, la export pierd din curs, iar Germania, cea mai mare economie a Europei, sufera. Atunci intra in afaceri imobiliare  sau isi tin banii in banca.

    Sau intra pe Bursa. Mecanica Rotes, un producator de articole de robinetarie din Targoviste, a facut mai multi bani din piata de capital decat din propria activitate. Dar pana la urma e si asta o afacere.

    Cand a vazut rezultatele statistice dupa primul trimestru, cand toata lumea era fericita cu cota unica in buzunar, premierul Tariceanu a anuntat ca „economia duduie“. Dupa numai sase luni, cand vezi noile date statistice, constati ca economia l-a inselat pe premier. Dar atat de repede!

  • Cota cu efect intarziat

    La aproape un an de la introducerea cotei unice de impozitare de 16%, analistii stransi saptamana trecuta la un seminar de fiscalitate au tras linie si au adunat: ce impact a avut, de fapt si de drept, noul regim fiscal? Si mai ales, ce va aduce anul viitor?

    Impactul reformei fiscale este „mai degraba neutru“, este concluzia directorului de la Grupul de Economie Aplicata (GEA), Liviu Voinea. Practic, tragand linie si adunand cat s-a castigat si cat s-a pierdut dupa mai bine de zece luni de cota unica de impozitare, rezultatul nu-i „nici prea-prea, nici foarte-foarte“, in opinia sa. Nici pentru mediul de afaceri romanesc, nici pentru bugetul de stat si nici pentru imaginea Romaniei in fata vecinilor ei cu care concureaza pentru atragerea investitiilor staine. Pe ce se bazeaza rationamentul?

    In privinta nivelului de impozitare pentru profit, stam bine. Introducerea cotei unice de impozitare de 16% plaseaza Romania in categoria tarilor cu taxare redusa. Si asta chiar daca „si ceilalti s-au apropiat semnificativ“, dupa cum aprecia Voinea in cadrul Seminarului National de Fiscalitate. Cat de „semnificativ“? Ungaria a redus impozitul pe profit la 17,6%, Polonia si Slovacia la 19%, Slovenia la 25%, iar Cehia la 26%. Daca e sa comparam situatia de la noi cu o medie europeana (ce include toate cele 25 de tari membre) situatia arata chiar roz: in 2004 media impozitului pe profit era de 31,6%. Adica aproximativ la fel ca si cu un an in urma, cand era de 31,7%. In noile state membre aceeasi medie, valori mult mai mici si scaderi de la an la an mai puternice: 23,8% in 2003 si 21,5% anul urmator.

    Lucrurile nu mai sunt insa chiar atat de roz daca ar fi sa luam in calcul si alte cateva elemente ce umfla serios cheltuielile companiilor, crede Voinea. Printre acestea, impozitul pe dividende, care urca de la anul la 16%, in conditiile in care in tari precum Letonia, Slovenia, Grecia sau Malta un astfel de impozit nici macar nu exista. Tragem linie si adunam: cumuland impozitul pe profit cu cel pe dividende, Romania se incadreaza mai degraba la capitolul tarilor cu impozitare modica. Adevarat, inca mai mica decat in UE.

    Dar la „minusuri“ se mai adauga, pentru un mediu de afaceri mai „relaxat fiscal“ alte costuri: dobanzi mai mari decat cele practicate in zona, costuri suplimentare pe care le implica desfasurarea activitatii, complexitatea sistemului… Ca este asa o spun si statisticile. In Raportul Global al Competitivitatii, un sondaj realizat in perioada aprilie-mai 2005, Romania nu sta chiar extraordinar. Intre cele 117 tari incluse in sondaj, la capitolul „povara fiscala“ ne situam abia pe locul 116, si nici in privinta eficientei sistemului fiscal lucrurile nu stau cu mult mai bine. Sistemul netransparent si foarte complex trimite tara noastra „direct“ pe locul 104, in scadere cu 17 locuri fata de anul precedent.

    Oamenii de afaceri sunt ceva mai blanzi. „Trebuie sa recunoastem meritul acestei politici fiscale din 2005 pentru ca a incercat sa imbunatateasca lucrurile“, spunea in cadrul aceluiasi eveniment secretarul general al ANOAR, Cristian Nicolae Parvan. „Trebuie sa avem in vedere ca este prea devreme pentru a evalua efectele.“ Dar care sunt efectele, de fapt si de drept? Analiza lui Voinea arata ca scaderea cu 9 puncte procentuale a impozitului a dus la… scaderea investitiilor directe. Investitiile directe au fost aproape in fiecare an de 1 miliard de euro, iar „productia industriala a scazut foarte mult“. Nici privite dinspre partea cealalta, a Ministerului de Finante si a incasarilor de la bugetul de stat, lucrurile nu stau cu mult mai fericit.

    Veniturile totale pe primele 10 luni au crescut in termeni nominali cu 15%, dar daca avem in vedere si inflatia, cresterea reala a fost de doar 6-6,5%. De unde a venit plusul? Din TVA (plus 34%) si accize (cu 414%). Din impozite pe profit s-a incasat insa cu 4,5% mai putin (in conditiile unei cresteri nominale de aproximativ 3,9%). Si la capitolul impozit pe venit, incasarile au scazut, in mod real, cu aproximativ 15%.
    Astfel ca, una peste alta, la bugetul de stat au intrat in primele 10 luni cu 15% mai multe venituri. Daca insa scadem si inflatia, cresterea reala n-a fost decat de aproximativ 6%. Adica exact „cam cat cresterea economica“.

    Dinspre partea oamenilor de afaceri, dorintele si sperantele sunt, pe cat de vechi, pe atat de neindeplinite pana acum: „lipsa unei strategii fiscale, pe care o cerem de trei ani“, dupa cum povesteste Parvan. „Acum ni s-a spus sa «stam cuminti», ca pana in 2007 tot n-o vom avea.“ Companiile suporta in prezent, atrage el atentia, mult mai multe cheltuieli decat cele considerate fiscale, „si acestea au loc continuu“.

  • Agentul secret Ghita. Ioan Ghita

    Condoleezza Rice a recunoscut, printre dinti, in timpul vizitei la Bucuresti ceea ce stia tot satul: intr-o democratie, serviciile secrete reprezinta un rau necesar. Doua intrebari au ramas, insa, suspendate in aer: cat de rau si cat de necesar?

    „Bond. James Bond“ – replica celebrului agent 007 a facut de mai multe ori ocolul planetei si al imaginatiei milioanelor de tineri, devenind practic sinonimul agentului secret ideal. Stramosii nostri, mai putin beligeranti sau mai resemnati, isi hraneau imaginatia cu legenda mesterului Manole. Cei mai de la vest, cu legendele Cavalerilor Mesei Rotunde. Azi, „multumita“ globalizarii, rolul mesterului Manole a fost revendicat de catre masoni si rozcruciati, iar cel al cavalerilor fara pata si fara de prihana a fost preluat de catre agentii secreti. Ambele categorii prezinta, fata de precedesoarele lor, un avantaj: salasluiesc in penumbra si, prin urmare, reprezinta un izvor nesfarsit de speculatii.

    Daca Manole recunostea cinstit ca si-a zidit de vie sotia, iar Lancelot ca a calcat stramb cu insasi regina Guinevere, societatile si agentii de astazi nu mai sunt chiar atat de slobozi(de) la gura in a-si marturisi pacatele – altminteri n-ar mai fi „secreti(e)“.

    In ciuda perceptiei comune, trebuie subliniat faptul ca secretul, pentru a deveni „secret“, trebuie sa se dezvaluie intr-o oarecare masura – altminteri nu l-am cunoaste ca secret si n-am mai avea despre ce vorbi. Intr-un limbaj heideggerian, ascunsul trebuie sa se dezvaluie si sa fie perceput ca „ascuns“. De aici si intreaga fascinatie pentru organizatii de acest fel. De aici inclusiv felul in care se iau in serios membrii acestui tip de organizatii.

    Pentru ca, aparent paradoxal, primele victime ale mitologiei „secretului“ nu suntem noi, „civilii“, ca sa spunem asa, ci insasi apartenentii la grup. Din acest punct de vedere, agentii (mai mult sau mai putin) secreti americani nu se deosebesc fundamental de omologii lor (mai mult sau mai putin secreti) din Romania: acelasi joc de-a soarecele si pisica, acelasi aer prietenesc-linistitor, gen „si noi suntem oameni, atata doar ca eu stiu ca tu stii ca eu stiu“. Si stii.

    Diferenta fundamentala intre spionii americani si cei romani intervine nu la nivelul „formei“, ci la acela al substantei. Pentru motive predominant istorice, in general cunoscute, dar si pentru motive care tin de „filosofii“ diferite – in ale caror arcane nu-mi pot permite sa intru acum si aici – deosebirile dintre cele doua categorii sunt ca de la cer la pamant.

    Cine a avut ocazia de a bea o bere si cu John si cu Gigi stie, cu siguranta, despre ce vorbesc. Din nefericire pentru noi, aceste diferente (inca) au consecinte cat se poate de practice. E suficient sa urmaresti durerosul proces – teoretic cat se poate de simplu – al transferului dosarelor SRI catre CNSAS, giumbuslucurile cuplului Onisoru-Timofte sau avatarurile legii lustratiei in parlament pentru a intelege importanta mizei chiar si acum, la 16 ani de la prabusirea comunismului. Dincolo insa de aceste „cancerigene detalii“ – desi in buna masura influentate de acestea – batalia pentru serviciile secrete se afla, la aceasta ora, in plina desfasurare la un cu totul alt nivel.

    Dupa cum anticipam mai an, Traian Basescu a ales, in acest razboi, strategia caracatitei. Caracatita suge crabul pe dinlauntru si, dupa ce-l goleste de continut, scuipa crusta afara. (Intru comparatie, Emil Constantinescu s-a repezit sa muste, cu pofta, din crab si si-a rupt dintii.)

    Vreme de un an, presedintele a supt din SRI, SIE, SPP, STT si alte acronime, cam tot ce se putea suge, oferindu-le in schimb sefilor iluzia perenitatii. Satul de acum, cu o Comunitate Nationala de Informatii pusa pe picioare, seful statului a inceput, pardon, sa ragaie, scuipand afara, una cate una, carapacea vechilor crustacee. Pana aici toate bune si, pe alocuri, frumoase. Adevarata problema incepe insa de abia de-acum inainte, o data cu intrarea intr-o – hai sa-i spunem – normalitate. Pentru ca, prin definitie, serviciile secrete sunt anti-democratice si / sau anti-politice (de buna seama, nu in sensul havelian).

    Daca democratia si politicul presupun iesitul in agora si vorbitul in public, deschis, fata catre fata, serviciile secrete presupun intratul in penumbra, vorbitul in soapta si gura la ureche. Daca ele sunt, totusi, tolerate in orice tara din lume ca un rau necesar, e pentru ca, tot prin definitie, democratia perfecta ramane o utopie, iar pana la momentul imbratisarii leului cu mielul mai trebuie sa treaca oaresiceva timp.

    Problema raului necesar este aceea ca tinde sa devina din ce in ce mai necesar. Crearea Comunitatii Nationale de Informatii se incadreaza si ea la aceeasi categorie – si, tocmai de aceea, controlul societatii civile asupra acestei structuri (de sinteza?) devine si ea imperios necesara. Lui Basescu trebuie sa-i strige cineva in urechi o vorba de-a lui Plinius cel Batran: „Ne sutor ultra crepidam!“ („Cizmarule, nu mai sus de sandale!“).

    Situatia devine cu atat mai delicata cu cat, in actuala conjunctura, Romania se vede nevoita sa joace pe sarma intinsa intre Uniunea Europeana si SUA – o sarma la care a cantat saptamana trecuta chiar Condoleezza Rice.

    Condoleezza provine de la italianul „con dolcezza“ (cu dulceata). Sincer sa fiu, nu stiu ce se mai poarta la vizitele simandicoase in ziua de azi. Stiu insa, ca pe vremea bunicii mele, dulceata preferata era cea de cirese. Amare.

    P.S. Eu stiu ca tu stii ca eu stiu ca tu stii. Si stii.

  • Invartirea in cerc

    Evolutia unei tari se realizeaza in spirale: una ascendenta, in cazul cresterii economice, a standardului de viata si increderii populatiei, alta descendenta, cand o recesiune prelungita afecteaza economia.  Mai exista momentele de inflexiune, cand trendul se schimba de la o scadere economica la crestere sau invers. Romania, fara sa fii inventat roata, experimenteaza invartirea in cerc.

    Daca analizam bugetul pe anul 2006 adoptat de Parlament sau Programul Economic de Preaderare alcatuit de Comisia Nationala de Prognoza, nu putem decat sa fim mandri de perspectiva luminoasa a Romaniei: o crestere economica de 6%, reducerea inflatiei la 5,5%, reducerea deficitului de cont curent cu peste un procent din PIB fata de 2005.

    Un mesaj optimist prin prisma raportului de tara din aprilie 2006, care ar trebui sa consfinteasca aderarea Romaniei la UE din anul 2007. Cat de aproape vor fi estimarile de acum de rezultatele reale vom vedea. Daca in 2004 cresterea economica de 8,3% a depasit previziunile oficiale cu peste 1%, anul acesta se pare ca rezultatul final va fi mai slab cu 0,7 – 1% decat prognoza initiala, rezultand o deviatie fata de valoarea reala de 15 – 20%.

    Desigur, in fiecare an intervin evenimente pozitive sau negative in economia mondiala sau in regiune si este posibil ca si in 2006 sa existe deviatii fata de valorile previzionate; asadar, ne-am putea astepta la o crestere a economiei oriunde intre 5,3 si 7%, daca acceptam valoarea oficiala de 6% ca sustenabila fundamental.

    Incepand cu trimestrul 4 al anului 2004, cresterea economica, desi viguroasa, a inceput sa scada, iar aceasta domolire se explica prin investitiile surprinzator de stagnate si evolutia mai mult decat modesta a productiei industriale.

    Agricultura a indus volatilitate cresterii economice, dupa cum conditiile naturale au fost mai potrivnice sau foarte bune. Sectorul constructiilor si mai ales activitatea de servicii au impins economia inainte, iar comertul a fost subramura serviciilor care a determinat in mare masura cresterea economica.

    Daca in urma cu cativa ani ne plangeam ca expansiunea se produce prin productie industriala pe stoc, determinand explozia arieratelor (o „mostenire“ pe care ne straduim sa o eliminam pana in ziua de azi), acum cresterea economica e generata de consum, iar in locul arieratelor am putea pune credite neperformante. In acest context, se impune o intrebare: are sectorul serviciilor potential pentru a sustine pe termen lung expansiunea, si in plus sa asigure o dezvoltare sanatoasa?

    Pana acum, un stimulent care a fortat comertul a fost creditarea, dar efectul secundar al creditelor tot mai ieftine si in conditii avantajoase este majorarea deficitului comercial al Romaniei.

    Actuala situatie este nu numai nesustenabila, dar si daunatoare pe termen lung. Asa cum am precizat si cu alte ocazii, am convingerea ca daca tara noastra va fi primita in Uniune in 2007, va fi vorba mai mult de o „rasplata politica“ si intr-o foarte mica masura de o recunoastere a meritelor noastre economice. Romania a fost impinsa sa creasca de catre UE, pentru a absorbi productia de bunuri din zona euro, care nu isi mai gasea cumparatori pe „piata interna“.

    Confruntati pe propriile piete cu o cvasi-recesiune incepand cu anul 2002, producatorii din UE s-au repliat, in functie de marime si puterea economica, intr-una din cele doua strategii defensive: reducerea costurilor prin subcontractare pe pietele mai ieftine din Europa de Est, respectiv sustinerea agresiva a exporturilor in tarile cu crestere economica puternica.

    Iata „reteta“ care a facut din Romania o performera la nivel european. Capacitatea de a produce ieftin si fara grija de a pastra profiturile in tara a generat expansiunea economica bazata pe lohn din anii 2002-2004, iar graba romanilor de a-si cheltui micile economii cat mai repede sustine ritmul de crestere din 2005. Daca mai adaugam si resursele „capsunarilor“ – o forta de lucru ieftina, utilizata in tarile UE pentru munci prost platite, obtinem ecuatia simpla a celor aproximativ 5% crestere economica din 2005. Greu de crezut ca in acest fel se poate asigura continuarea evolutiei (in cifre) pozitive in anii urmatori la niveluri de 6 – 6,5%, cata vreme pana acum structura cresterii PIB a fost dezechilibrata si inconsistenta. Mai mult, Programul Economic de Preaderare prevede un nivel al investitiilor straine directe mai mult decat modest pentru perioada 2006 – 2009: maximum 3,8 miliarde de euro anual, desi teoretic Romania va fi deja membra a UE. Daca specialistii Comisiei Nationale de Prognoza nu sunt excesiv de pesimisti (si din previziunile asupra celorlalti indicatori au dovedit contrariul), asemenea cifre nu sustin deloc teza cresterii continue si accelerate pentru urmatorii patru ani.

    Atingerea in realitate a tintelor prevazute in Program ar fi mai degraba o potrivire norocoasa de cifre decat rodul unor strategii economice coerente. Desigur, exista oricand marja celor 20%, dar ce ne facem cand ea devine insuficienta?

  • Ghici cine vine la cina

    Eram la Ierusalim in octombrie 2000, in vreme ce a doua intifada palestiniana exploda. Ajunsesem la hotelul King David tarziu, noaptea. Asa cum scriam si atunci, locul era complet parasit. Luminile din hol erau stinse. Receptionerul dormea pe o canapea.

    Asa ca n-am avut ce face decat sa strig in intuneric, in unul dintre marile hoteluri ale lumii: „Alo? E cineva aici?“. Proprietarul hotelului a spus, glumind, ca violentele au facut atata paguba industriei hoteliere incat „acum furam prosoape de la oaspetii nostri“.

    Ei bine, asta e diferenta pe care un acord de incetare a focului o poate face. Dupa moartea lui Yasser Arafat, dupa alegerea lui Mahmoud Abbas drept succesor al acestuia si dupa retragerea israeliana din Gaza hotelurile s-au umplut din nou.

    N-am putut sa nu observ, in timpul promenadei pe care am facut-o prin Ierusalim, ca faimoasa Cafe Hillel, pe care ultima oara o vazusem dupa ce fusese distrusa, in septembrie 2003, intr-un atac sinucigas, era acum splendid reconstruita.

    Unde vreau sa ajung? Intotdeauna am spus ca in Orientul Mijlociu speranta e ca o buruiana. Dati-i doar un strop de apa si un strop de soare si va iesi la lumina prin orice fisura aparuta intre daramaturile razboiului.
    Cel mai bun semn e surprinzatoarea alegere a lui Amir Peretz la carma Partidului Muncii din Israel. Peretz l-a batut pe longevivul lider al laburistilor Shimon Peres – un om bun – in timpul votului de la sfarsitul lunii trecute. Peretz nu e o buruiana, dar capacitatea sa de a iesi la iveala dintr-o data, in acest moment, spune multe despre starea de spirit de un optimism prudent de-aici.

    De ce? Pentru ca Amir Peretz e un evreu originar din Maroc care traieste intr-o tara in care niciodata n-a fost ales un premier ne-european – chiar daca evreii veniti din teritoriile arabe, musulmane sau asiatice populeaza jumatate din Israel. Pentru ca Peretz a urcat in ierarhia Partidului Muncii nu pentru ca ar fi comandat soldati in razboaie ori pentru ca ar fi ocupat inalte functii in securitate, ci pentru ca a comandat muncitori in timpul grevelor, ca lider al unuia dintre cele mai mari sindicate din tara.

    Pentru ca Peretz e un sustinator pe fata al politicii „teritorii contra pacii“ intr-o vreme in care tara e condusa de cel mai radical oponent al acesteia, Ariel Sharon. Si, in cele din urma, pentru ca Peretz e un social-democrat modern, cu radacini socialiste autentice, intr-o epoca in care vedetele rock ale Israelului sunt tinere, bogate, „tehnologizate“ – intr-o epoca in care pana si Partidul Muncii e dominat de oameni de afaceri liberali.

    Dupa cum mi-a spus odata un ministru al Partidului Likud, Dan Meridon: „Daca Partidul Muncii i-ar reprezenta din nou pe muncitori – ce revolutie ar mai fi!“. Un astfel de politcian anti-establishment ca Peretz putea sa apara si sa aiba o sansa de a castiga functia de premier doar in vremuri in care israelienii simt ca se pot destinde putin si se pot gandi mai mult la traiul lor decat la razboi.

    Si se gandesc la asta, spune Seven Plocker, cel mai important jurnalist economic al Yediot: „Israelul e una dintre cele mai neechitabile societati din lume. 25% dintre israelieni traiesc sub limita saraciei – iar aici intra o treime dintre copiii israelieni. Aveam cea mai mare rata a saraciei printre oamenii de peste 65 de ani din intreaga lume occidentala. Acestea sunt cifre ingrozitoare“.

    Mare parte din elita afacerilor din interiorul Partidului Muncii, spune Plocker, e gata sa-l sustina pe Peretz pentru ca stie ca „in Israel capitalismul si-a pierdut fata umana“ si ca daca nu se face ceva in privinta asta, Israelul „se indreapta spre o explozie sociala“. Nici n-a fost bine ales Peretz la conducerea Partidului Muncii ca Sharon a si inceput sa vorbeasca despre saracie. Sharon stie ca un evreu oriental, care pune accent pe saracie si probleme sociale, poate face fisuri adanci in electoratul lui – daca le face in anumite conditii.
    Aceasta e de fapt intrebarea: vor aparea acele conditii de care e nevoie pentru ca Peretz sa castige?
    Intelegerea mediata de Condoleezza Rice, care va deschide granitele Gaza pentru lumea intreaga, pentru comert si pentru forta de munca e, intr-adevar, cheia.

    Daca intelegerea se materializeaza si Gaza se va deschide, exista o sansa ca acel loc sa semene mai mult cu Dubaiul si mai putin cu Mogadishu. Daca asta se va intampla, procesul de pace se va indrepta spre „solutia celor doua state“, incluzand Cisiordania.

    Si cu cat ipoteza devine mai realista, cu atat israelienii vor fi mai inclinati sa voteze – pentru prima data – un social-democrat in locul unui radical preocupat de securitate. „Asta ar fi unul dintre cele mai mari cutremure petrecute vreodata in politica israeliana“, spune politologul Yaron Ezrahi.

    Si cu cat exista sanse mai mari ca acest lucru sa se intample, cu atat mai multi turisti se vor indrepta spre Israel si vor fura prosoapele hotelierilor – nu invers. Dar atentie. A paria pe o astfel de acalmie prelungita nu e niciodata, aici, un lucru bun. Aduceti-va, totusi, ceva prosoape in plus cand treceti pe-aici. Pentru orice eventualitate.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 11 ianuarie al BUSINESS Magazin.

  • TELEVIZORUL: XXL SAU XXS

    Se transforma televiziunea: vom urmari emisiunile fie pe ecrane foarte-foarte mari, fie pe ecrane foarte-foarte mici. Asta inseamna ca, pe de o parte, productiile TV se vor adapta noilor ecrane de dimensiuni extreme si, pe de alta, se va schimba felul in care noi ne raportam la televizor.

    Tehnologia devine minuscula. Ecrane tot mai mari au fost plantate pe laptopuri tot mai subtiri, in vreme ce colturoasele telefoane mobile si camere de luat vederi seamana acum mai degraba cu niste carti de credit argintii. Cu televizorul, insa, se intampla ceva curios: devine, in acelasi timp, gigantic si minuscul. Fie se lateste pe aproape un perete din living-room, fie se strecoara in buzunar. Dintr-o rasuflare, cineva se poate lauda si cu plasma cu diagonala de 150 de centimetri si cu nanocasterul de-o palma.

    Deocamdata, televizorul ramane un mediu de dimensiuni normale. Sunt inca destule dormitoare si birouri cu televizoare cu diagonala de 50 de centimetri – si in functie de calitatea imaginii si de locul in care sade privitorul, astfel de ecrane continua sa fie impresionant de performante. Dar interesul pentru televizoarele „extreme“, fie ele foarte mari sau foarte mici, e in crestere. Pretul ecranelor uriase – care erau, odata, privilegiul celor bogati, al pasionatilor de tehnologie ori al executivilor de la Hollywood – a scazut atat de mult, incat acestea incep sa devina accesibile si pentru oameni obisnuiti. Si aceiasi oameni cumpara si televizoare cat niste batoane de ciocolata. Pe cele mai noi iPod-uri Apple pot fi incarcate show-uri TV si aproape fiecare producator major de telefoane mobile adauga dispozitivelor utilitati TV (transmisiuni live, programe on-demand sau ambele), in speranta ca oamenii vor fi la fel de incantati de televiziunea pe telefonul mobil ca si de camerele foto sau video plantate acum cativa ani in telefoane.

    E putin stupid sa numesti „televizoare“ astfel de dispozitive. Cele mai mari aduc cu niste ecrane de cinema proprietate personala si sunt folosite si pentru receptie de programe TV, si pentru vizionat DVD-uri, si pentru jocurile video. Cele mai mici sunt de fapt instrumente de comunicare, playere muzicale, aparate foto ori hard-disk-uri.

    Si mai e o problema legata de denumirea care le vara pe toate in aceeasi categorie: cele doua tipuri de receptoare TV ofera experiente de vizionare intr-atat de neasemanatoare incat par doua media complet diferite. In cativa ani, televizoarele extra-extra-extra large si cele extra-extra-extra small vor ajunge ca niste rubedenii indepartate, legate doar de o genealogie comuna – si-atat.

    Cei ce privesc cu scepticism asa-numita „televiziune mobila“ – si sunt multi, la fel de multi ca evanghelistii – spun ca putini vor fi telespectatorii dispusi sa-si incruciseze ochii pe un ecran cat o cutie de chibrituri ca sa vada un show TV. Dupa cum vad ei lucrurile, televiziunea portabila, care a creat atata agitatie, n-are nici o speranta. Totusi a fost adoptata, fie ca e vorba de productiile difuzate de liniile aeriene in timpul zborurilor sau de episoadele din „Familia Simpson“ pe care oamenii le urmaresc pe laptop, nu la televizor.

    Formele mobile de televiziune se vor raspandi, o data cu raspandirea iPod-urilor si a telefoanelor mobile mai sofisticate – asa ca vom purta un mic televizor cu noi in permanenta. „Iau cu mine telefonul mobil in mai multe locuri decat iau portmoneul“, spune Paul Scanlan, co-fondator al MobiTV, un serviciu care face transmisiuni TV pentru telefonia mobila pentru circa 500.000 de abonati. Televiziunea portabila e de obicei considerata nemaipomenita pentru ca ne dezleaga de spatiul nostru fix de vizionare. Si pentru ca astfel de dispozitive mobile de receptie sunt cu noi pretutindeni, ele vor da peste cap, de asemenea, criteriile dupa care broadcasterii s-au obisnuit sa-si intocmeasca programele.

    Televizorul normal si cel cu ecran mare isi gaseste un loc bine delimitat in programul zilnic al cuiva – de obicei dimineata sau seara, atunci cand acesta urmareste fie un show TV, fie un film, fie stirile. Ce-ar trebui sa faca televizoarele cu ecran mic? Sa umple „golurile“ din acest program zilnic: cele 37 de minute cat mergi cu metroul in drum spre birou ori cele sase minute de stat la coada la fast-food sau chiar, dupa cum releva un studiu MobiTV recent dat publicitatii, cele cateva minute petrecute in baie.

    Asa ca televiziunea in miniatura isi are propriile prime-time-uri in miniatura: orele in care oamenii se indreapta spre serviciu – ori dupa-amiezele de dupa orele de curs, pentru adolescenti. Daca vrea sa se adapteze noilor scheme, televiziunea, asa cum o stim, va trebui sa se schimbe, sa se „comprime“ in aceste intervale in programe scurte. Fox si MTV, alaturi de alte retele, au inceput deja sa produca „mobisoade“, seriale originale – niste filmulete, de fapt – de numai cateva minute. GoTV, care ofera continut la cerere utilizatorilor de telefoane mobile, ofera episoade de patru minute din seriale TV ca „Desperate Housewives“ sau „Alias“.

    Este posibil ca televiziunile sa continue sa-si adapteze productiile la ecranele foarte mari si foarte mici pe aceeasi linie – sau se poate ca pur si simplu televiziunile sa se specializeze in productii pentru ecranele foarte mari si in productii pentru cele foarte mici. Evenimentele sportive, de exemplu, se potrivesc foarte bine cu ecranele-gigant – de aceea in Statele Unite cresc vanzarile de televizoare scumpe inaintea unor evenimente sportive gen Super Bowl. Iar intreaga lume high-definition e dominata de programe lungi, complicate din punct de vedere vizual.

    Ecranele mici pierd cand vine vorba de spectacol, dar castiga din punct de vedere al intimitatii, al legaturii cu telespectatorul. In vreme ce televizoarele cu diagonala mare se transforma intr-un fel de ecrane de cinema private, cele mici reusesc sa restabileasca o legatura personala, umana, cu mediumul. Si se intampla ceva nemaipomenit: ai sentimentul ca imaginile intra in spatiul tau intim. Mai mult, pe ecranele minuscule imaginile sunt imperfecte, pixelate, aducandu-ne ceva din epoca timpurie a televiziunii. Si daca intram si mai mult in istoria emisiilor TV, putem spune ca aceste ecrane mici ne amintesc si de epoca timpurie a radio-ului.

    Dupa cum spune Martin Kaplan, director la Norman Lear Center de la University of Southern California, micile ecrane ne forteaza sa ne folosim in mod diferit simturile, sa ne bazam mai mult pe auz si mai putin pe vaz – ceea ce pare logic, de vreme ce aceste ecrane sunt parte a unui dispozitiv audio. Dar probabil ca cel mai retro aspect al acestui moment straniu din istoria televiziunii este ca cele doua dimensiuni neobisnuite vor resuscita traditia, uitata, a vizionarilor in comun.  „Ecranul din casele noastre e mai mare, iar oamenii care stau impreuna sa urmareasca o emisiune sunt mai multi“, spune David Tice, director al Knowledge Networks Home Technology Monitor, care face un studiu anual despre dispozitivele media din Statele Unite. Asa cum pe vremuri proprietarii de televizoare color isi invitau vecinii la film sau la vreun show, asa isi invita si azi cei care si-au cumparat televizoare cu ecrane mari amicii.

    Si televizoarele in miniatura ofera spectacole similare: pentru ca sunt folosite mai ales in public, televizoarele miniaturizate nu pot oferi experiente pe atat de personale pe cat s-ar putea crede. „Daca e vorba de stiri de ultima ora, toata lumea se va inghesui sa le vada“, spune Scanlan de la MobiTV.

    Daca urmaresti o emisiune la un televizor hi-definition, e extraordinar: imaginea umple intregul tau camp vizual, facandu-te sa capitulezi. Dar si la un televizor mic, pe care-l poti tine in mana, lucrurile sunt intr-adevar surprinzatoare: degetele tale nu vor parasi butoanele si, oricat de noua ti s-ar parea senzatia, ea aminteste de televiziune, asa cum o stim acum – de fapt, urmaresti o emisiune pe o telecomanda.

  • Pieze Rele?

    „Dupa urmatoarele 15 minute, probabil ma veti uri“ – asa si-a inceput reprezentantul agentiei Tempo prezentarea „Greseli Standard in PR“, tinuta in fata unei audiente formate preponderent din oameni de Public Relations. Ce spunea prezentarea?

    Se intampla la un workshop despre PR, la evenimentul Zilele Biz. Presupunerea ca audienta va fi nemultumita in urma prezentarii se fonda pe rezultatele unui sondaj despre relatia dintre jurnalisti si oamenii de PR / Media Relations (realizat de agentia in cauza prin chestionarea mai multor jurnalisti din diverse media).

    Ce spune studiul? Desi realizat nestiintific, acesta scoate la iveala impresiile negative pe care jurnalistii le au despre breasla PR-ului – agentii specializate, angajati ai companiilor sau ale agentiilor full-service.

    Iata cateva observatii facute de jurnalisti, incluse in prezentare: „Comunicatele sunt scrise si trimise mecanic: PR-ul nu stie catre ce fel de publicatie trimite informatia, nu a deschis-o vreodata probabil…“, „ … fac presiuni (PR-istii, n.r.) ca anumite informatii furnizate de ei sa fie publicate“, „au pretentia sa le trimitem articolul «la control» si incearca sa influenteze modul in care va fi scris articolul“, „Nu fac distinctia intre un jurnalist si un scriitor de advertoriale“, „Comunicate foarte prost redactate, care ascund in paragraful al zecelea o informatie valoroasa. Alteori, tonul, modul de redactare si continutul se adreseaza mai degraba unui consumator final decat unui jurnalist“ si lista ar putea continua. Principala consecinta? „Deteriorarea si racirea relatiilor cu compania respectiva“, citeaza studiul.

    Ce spun oamenii de PR despre rezultatele acestui sondaj? Ana Dodea, deputy country manager al Mmd (agentie PR), spune ca „greseli exista si de o parte si de alta (PR si jurnalisti, n.r.)“. Ea insa crede ca acest lucru face parte dintr-un „proces natural de maturizare a ambelor branse“.

    Si, desi acest studiu pare sa prezinte o realitate sumbra, reprezentantul Mmd crede ca in ultimii ani a avut loc un progres semnificativ al calitatii comunicarii intre cele doua parti. „Nu cred ca jurnalistii si consultantii de comunicare se situeaza in tabere adverse. Din contra, aceasta etapa mi se pare de mult depasita. Adevaratii profesionisti, jurnalisti sau oameni de comunicare, vor intelege exact rolul celuilalt si vor incerca sa contribuie la calitatea dialogului.“

    Si Nicoletta Niculescu, group account director la Image Promotion (agentie PR), da de inteles ca adevarul se afla undeva la mijloc, fiind nevoie de profesionalizare atat in PR, cat si in presa. „De mult prea multe ori, intalnim comunicatori cu studii de secretara, incapabili sa scrie coerent un text sau sa vorbeasca la telefon. Daramite sa faca diferenta intre strategia de comunicare a unei campanii si tacticile ei! De mult prea multe ori am vazut insa si jurnalisti care stiu doar sa dea «copy/paste» comunicatelor de presa (…).“

    Niculescu este familiarizata cu legenda care circula printre jurnalisti, a comunicatelor de presa prost scrise si ar enumera ca principale cauze formatia profesionala a celor care le scriu, talentul acestora, dar si „numarul mainilor“ prin care trece un comunicat. Solutia? „E rolul profesionistilor din PR sa le explice celor care apeleaza la serviciile lor (clientilor sau superiorilor, n.r.) ce se poate face si ce nu.“

    In afara de calitatea proasta a comunicatelor, un alt lucru de care se plang jurnalistii in studiu – dar care ar trebui „negociat“ de ambele parti in opinia PR-istilor – este nerespectarea deadline-urilor in obtinerea informatiilor. Insa unul dintre cele mai „sensibile“ subiecte in relatia jurnalist-PR este presiunea la care oamenii din media sunt supusi in publicarea anumitor informatii.

    „Specialistii in comunicare vor sa isi faca auzit mesajul pe o piata mediatica bombardata informational“, spune Niculescu. Dar nu insistenta – „adesea neplacuta si neindicata“ – este solutia ideala in opinia ei, ci aceea de a lucra „numai cu stiri bomba, care isi sustin singure cauza“.

    Numai ca astfel de stiri nu se intampla in fiecare zi. Iar daca nu se intampla, importanta este fabricata artificial, de cele mai multe ori cu acceptul clientului – care deseori isi masoara imaginea si eficienta comunicarii „in centimetri de aparitie in presa“, dupa cum spune un om de PR care a dorit sa-si pastreze anonimatul.

    Dar nu numai cu acceptul clientului, ci si cu promisiunea unor agentii „disperate sa castige un pitch (licitatie, n.r.) cu orice pret“. In acest caz, sa nu se mai mire jurnalistii de ce primesc e-mailuri de la PR-isti care suna cam asa: „Scrieti cel putin doua articole despre samponul cutare si astfel aveti sansa sa castigati o excursie la Milano“.