BusinessMagazin

Blog

  • Craciunul de plastic

    Americanul nu are pauza. La american, Craciunul incepe dupa Thanksgiving si se termina, sec, pe 25 decembrie, cand se arunca brazii afara din casa si incep pregatirile pentru revelion. Inainte de Thanksgiving a fost Halloween-ul, iar mai inainte Labor Day. N-ai cum sa uiti. Nu te lasa magazinele. Oriunde ai merge, oriunde te-ai intoarce, o reclama te trage de maneca, reamintindu-ti datoria aproape sacra de a cumpara ceva in perspectiva evenimentului ce va sa vina. Nici nu-i de mirare. Dupa 11 septembrie Bush Jr. nu le-a cerut americanilor sa mearga la razboi. Le-a cerut doar femeilor americance sa continue sa faca „shopping“ ca si pana atunci, pentru a mentine economia pe linia de plutire. Femeile, ca femeile – sensibile, s-au sacrificat.

    Pentru ca-n America a inceput sa ninga „ca-n poema rusa“ de la jumatatea lui decembrie si pentru ca apucaseram deja sa facem un om de zapada in fata casei, m-am lasat induplecat de copii si am impodobit pomul de Craciun cu doua saptamani mai repede decat preconizasem. Baiet fiind, stiam una si buna: Craciunul e pe 25 decembrie, Mosul vine pe 24, in seara de Ajun. Adult de-acum, constat cu surprindere ca acelasi Craciun nu mai e o zi (si-un Ajun), ci o intreaga perioada, intinsa pe mai bine de-o luna. „It is this time of the year.“ Nu ne-am oprit, insa, la pom. Ne-a apucat frenezia.

    Cu frenezia nu te joci. Cand te-apuca, te-apuca si pace. Ca la vechii greci, pasiunea e pasiune tocmai in masura in care nu o poti stapani. In masura in care „te-apuca“. O „patimesti“. Asa c-am patimit. Dupa pomul de Craciun au urmat instalatiile de iluminat de-afara: doua in brazii din spatele casei, doua – de doua culori diferite – in bradul din fata casei. Vecinul de peste drum si-a pus reni luminati c-o sanie (un fel de natura moarta cu reni), noi, ca romani, nu era sa ne lasam mai prejos – cat ai bate din palme si cu ciocanul peste degete, am si instalat o ghirlanda luminoasa in fata intrarii. Cand si-a mai pus si-un om de zapada gonflabil, iluminat pe dinlauntru, ne-am lasat, insa, pagubasi. Ne-am resemnat cu gandul ca un om de zapada „de-adevaratelea“, cum avem noi, nu poate fi concurat de unul din plastic. Sau poate?

    E o intrebare mai serioasa decat pare la prima vedere. O societate in care economicul da tonul, iar culturalul si politicul joaca dupa cum li se „canta“ – cum a devenit societatea americana si cum ravneste sa fie si cea romaneasca – e o societate de plastic. In societatea de plastic, si politica e de plastic. Aidoma omului de zapada gonflabil din ograda vecinului, e mare, frumos luminata, dar goala pe dinlauntru. N-a asudat nimeni inaltandu-l (-o), afara de niste chinezi (irakieni, indieni sau romani, functie de nevoi) platiti cu un pumn de maruntis.

    Nu ma intelegeti, insa, gresit. Departe de mine gandul de a incepe o tirada impotriva capitalismului, liberalismului sau a Occidentului in general. In absenta capitalismului, a liberalismului si a Occidentului l-am fi serbat in continuare pe Mos Gerila in loc de Mos Craciun, iar in absenta cartilor de credit (din plastic, fireste) „concurenta“ dintre mine si vecinul de peste drum s-ar fi redus la o bataie cu bulgari de zapada. Nu pentru asta au iesit oamenii in strada in urma cu 16 ani. In urma cu 16 ani, clujeanul Calin Nemes, bunaoara, si-a dezvelit pieptul in fata plutonului instalat la intersectia de langa Libraria Universitatii din Cluj (si) pentru dreptul de a-si instala reni luminati in fata casei, daca asa pofteste – chiar daca, pentru moment, nu a realizat acest lucru. Nici el, nici soldatii care l-au impuscat. Pericolul vine din alta parte. Vine o data cu rasturnarea sistemului de valori. „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, inseamna, inclin sa cred, taman asta: dati economicului ce-i al economicului, politicului ce-i al politicii, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Amestecul planurilor aidoma unui pachet de carti de joc nu are cum sa fie benefic nici pe termen scurt si nici – cu atat mai putin – pe termen mediu sau lung.

    Economicul e, fara doar si poate, necesar – dar asemenea functiilor fiziologice. Toata lumea trebuie sa mearga la toaleta, dar nimeni nu a compus (din cate stiu) vreo oda in directia asta. Nici politicul nu e de lepadat. Omul e, totusi, vorba lui Aristotel, un animal politic, un zoon politikon. Importanta, insa, aici e intelegerea (si acceptarea) ierarhiei. A vazut cineva, vreodata, o furnica fara cap, construind vreun musuroi?  Pentru necredincios, pariul lui Pascal ramane inca in vigoare: „Daca tu ai dreptate si eu ma-nsel“ – ii spune Pascal necredinciosului – „eu nu am pierdut nimic si tu n-ai castigat nimic. Daca, insa, tu esti cel care se-nseala si eu am dreptate, am castigat totul, iar tu ai pierdut totul“. Cam protestant rationamentul, dupa gusturile unui ortodox, dar cu atat mai eficient.

    Asa ca pregatiti-va, va rog, de Craciun cum se cuvine. Impodobiti-va bradul, cumparati-va cadourile, inganati-va colindele. Si, mai presus de toate, bucurati-va! Vorba colindului: „Astazi s-a nascut Hristos/ Mesia, chip luminos/ Laudati/ Si cantati/ Si va bucurati!/ Iar de-acum pana-n vecie/ Mila Domnului sa fie!“.

  • Ministerul fara rost

    Premiza: nu cred ca o cultura adevarata se naste cu ajutorul statului (uneori e chiar invers), nu cred ca nu stiu ce procent din buget creste cota artistilor romani. Cultura este o aventura individuala pentru fiecare creator. Iar statul nu poate stimula creativitatea sau calitatea din spatiul cultural. Care ar fi rostul Ministerului Culturii atunci?

    Am urmarit de foarte aproape evolutia Ministerului Culturii condus de Razvan Theodorescu inainte de 2004. Clientelismul a fost lege. Lege intretinuta cu forme umilitoare de sprijin precum subventii, evenimente propagandistice, inventarea unor avantaje pentru artistii apropiati de regim sau de ministrul insusi. In acelasi timp, replicile opozitiei de atunci nu au fost nici o clipa autentice, nu au fost niciodata la obiect. Pentru ca actualul ministru, Adrian Iorgulescu, de exemplu, era mult prea preocupat (ca un adevarat liberal) sa mai taxeze ceva afaceri precum televiziunea prin cablu pentru a-si ajuta organizatia de colectare a drepturilor de autor. Visul i s-a indeplinit cand s-a trezit ministru, dupa o aventura mai mult politicianista decat serioasa a Monei Musca. Clientelismul ameninta din nou zona culturala. Iar ideile lui Iorgulescu despre cultura nu fac decat sa-mi sprijine afirmatiile. Noul ministru nu doreste decat sa conserve forme vechi de strategii culturale, isi doreste evenimente mamut (George Enescu), monumente mamut (Catedrala Neamului, la recomandarea ferma a lui Basescu), incercand de fapt sa mentina o forma retrogada de autoritate ministeriala.

    Toata lumea a recitat, de 16 ani incoace, poezia descentralizarii. Numai ca descentralizarea s-a petrecut de mult timp. Nu cunosc, de exemplu, nici un scriitor valoros care sa fi fost ajutat decisiv in aventurile sale culturale de minister. Pentru ca lucrurile nu se intampla niciodata asa. Theodorescu ajunsese in 2004 la performanta de a subventiona aproape numai intelectuali din zona PSD. In ritmul impus de noul ministru, nu va dura mult pana la o schimbare de culoare politica a clientilor.

    Poate parea o credinta anarhista si cautat paradoxala, dar cred ca ministerul ar trebui sa se indeparteze de actul cultural viu. Singurele sale sarcini ar trebui sa fie de ordin pur administrativ: biblioteci, muzee, arhive, cam astea sunt misiunile, atat de simple, atat de nespectaculoase si, totusi, atat de importante. Cu cat e mai discreta prezenta sa in zona vie a creatiei, cu atat acesta va fi mai aproape de indeplinirea obiectivelor.

    2005 a fost un an de mici reglari de conturi si multe-multe interviuri si declaratii pompoase. Mona Musca nu a apucat decat sa faca promisiuni interesante. S-au stins repede in urma demisiei sale – care i-a atras multi admiratori, dar care a insemnat de fapt inmormantarea unor proiecte importante. Ce era de facut? Primul pas firesc ar fi fost descalcirea itelor „theodoriste“, a ajutoarelor culturale de tot felul dupa reguli clientelare, cu proiecte haotice de renovare, de restaurare (Nastase facea sali de sport, Theodorescu deschidea santiere). Nu s-a intamplat nimic – Musca a trimis niste sesizari, Iorgulescu a uitat de ele. In ce priveste restaurarile, Iorgulescu a anuntat in presa ca se vor mai inchide din acele santiere „electoral-culturale“ deschise de Theodorescu. Ar mai fi trebuit eliminate subventiile si inlocuite cu forme macar nobile de ajutor cultural. Politica subventiilor a continuat nestingherita – e adevarat, mult mai echilibrat decat in alti ani. Dar tot subventii raman.

    Marea dilema a Ministerului Culturii  este ca incearca de 16 ani sa-si confirme propria utilitate. Cei mai multi ministri au parca de demonstrat ceva, vor sa-si confirme megalomanic prezenta. De fapt, activitatea acestui minister ar putea fi redusa la o serie de actiuni precise in cadrul unei agentii nationale mici si eficiente. Nu are nimeni nevoie de viziuni culturale institutionale. Pentru ca toate vor semana mai devreme sau mai tarziu cu o propaganda ieftina. Intre timp, structuri extraordinar de importante se naruie. Revin la obsesia cu bibliotecile, muzeele sau arhivele. Nu trebuie sa faci altceva decat sa cauti proiecte externe pe care sa le sustii si cu bani din bugetul propriu. Un tanar scriitor ar primi un ajutor incredibil doar daca s-ar face in asa fel incat cartea lui sa fie prezenta in marile biblioteci din tara. Un ajutor mult mai mare decat o subventie de 3 milioane pentru publicarea unei plachete.

    Nu cred in proiecte de tip „Citeste o carte“ precum cele promovate de Mona Musca. Nu cred ca daca-i spui cetateanului „citeste“, atunci el va citi. Aceasta este o iluzie publicitara care functioneaza in cazul detergentilor, dar care n-are nici o sansa in cultura. Cred in schimb ca o biblioteca judeteana primitoare, cu toate titlurile noi pe raft, poate avea efecte nebanuite in comunitate.

    Cat timp se va face politica megalomanica in zona culturala nu va iesi nimic. Ministerul Culturii are cele mai imprecise tinte din Guvern. Nici anul acesta nu s-a schimbat nimic: doar s-au perindat figuri noi printr-un acelasi birou.

    In rest, am auzit aceleasi emfatice indemnuri la renovarea si propagarea culturii. Domnilor ministri, stati linistiti, oricum adevarata cultura se face fara dumneavoastra! Sunteti niste functionari, aveti de facut treburi marunte si precise. Doar daca le veti face pe acestea veti fi retinuti de istorie.

  • Limbajul licentios

    La inceputul anului 1991, vorbind despre razboiul din Golf, explicam ca „friendly fire“ este „grenada cu care arunca in tine din greseala un cacacios imbracat in aceeasi uniforma cu tine“.

    Probabil ca astazi, dupa cazul Calipari, cititorii ar fi mai sensibili la faptul ca si de un „friendly fire“ se moare – dar in urma cu 15 ani, foarte multi au reactionat nu la imoralitatea faptului in sine, ci la imoralitatea cuvantului „cacacios“ („stronzo“).

    Am primit multe scrisori de la cititori si, daca imi aduc bine aminte, am fost atat de criticat in alte ziare, incat m-am simtit obligat sa scriu un editorial in care sa amintesc cati ilustri autori din literatura noastra au folosit cuvinte similare.

    In 15 ani, moravurile se schimba si editura Rizzoli isi poate permite la ora actuala sa publice „Stronzate“ de Harry G. Frankfurt (costa 6 euro si se citeste intr-o ora). Frankfurt este profesor emerit de filozofie, pare-mi-se ca la Princeton, iar italienescul „stronzate“ traduce aici titlul original in engleza „Bullshit“. Acest substantiv inseamna literalmente „excremente de taur“, dar este folosit in situatii in care italienii ar spune  „stronzata“ („cacat“) sau „stronzate“ („cacaturi“).

    Desi cred ca ar putea fi definit precum o „stronzata“ si un lucru pe care nu merita sa dai bani pentru ca nu functioneaza („acest tirbuson electronic este o adevarata «stronzata»“), cel mai adesea termenul se foloseste cu privire la ceva afirmat, spus, comunicat: „ai spus «o stronzata»“, „acel film este o adevarata «stronzata»“. Iar tocmai la „stronzata“ preponderent semiotica se refera Frankfurt, plecand de la o definitie pe care un alt filozof, Max Black, a dat-o cuvantului „sciocchezza“ (prostie, ineptie, neghiobie), ca „reprezentare inselatoare – care nu merge insa pana la minciuna – a propriilor ganduri, sentimente sau atitudini, mai ales prin intermediul unor cuvinte sau acte pretentioase“.

    Trebuie sa stiti ca filozofii americani sunt foarte sensibili cu privire la adevarul afirmatiilor noastre, atat de sensibili incat isi petrec timpul intrebandu-se daca este corect sau fals sa spui ca Ulise s-a intors la Ithaca, din moment ce Ulise nu a existat in realitate. Pentru Frankfurt este vorba asadar, in primul rand, despre definirea sensului in care o „stronzata“ este mai puternica decat o „sciocchezza“ si, in al doilea rand, ce inseamna sa furnizezi o reprezentare falsa a unui anumit lucru, fara insa a minti. Legat de ultima problema nu trebuie decat sa recurgi la vasta literatura cu acest subiect, de la Sf. Augustin pana astazi: cel ce minte stie ca ceea ce spune nu este adevarat si o spune pentru a insela.

    Cine spune un neadevar fara sa stie ca este un neadevar nu minte, bietul, ci doar se inseala sau e nebun. Presupun ca in cazul in care cineva, convins fiind de acest lucru, ar spune ca Soarele se invarte in jurul Pamantului, noi am zice ca a spus o „sciocchezza“ sau de-a dreptul o „stronzata“.

    Dar din definitia lui Black reiese ca acela care spune o ineptie o face pentru a furniza o falsa interpretare nu numai a realitatii externe, ci si a propriilor ganduri, sentimente, atitudini. Acelasi lucru i se intampla si celui ce minte: cine spune ca are 100 de euro in buzunar (cand nu este adevarat) nu o spune numai pentru a ne face sa credem ca in buzunarul lui exista 100 de euro, ci si pentru a ne convinge ca el crede ca detine 100 de euro. Frankfurt precizeaza ca, spre deosebire de minciuni, ineptiile („le sciocchezze“) nu au ca scop principal furnizarea unei pareri eronate cu privire la starea lucrurilor in discutie, ci mai curand a unei false impresii despre ceea ce se intampla in mintea vorbitorului.

    Aceasta fiind menirea ineptiilor, ele nu ar intra in categoria minciunilor pe motiv ca, pentru a folosi un exemplu dat de Harry Frankfurt, un presedinte al Statelor Unite poate face uz de o retorica pompoasa privitor la faptul ca Parintii Fondatori erau calauziti de Dumnezeu, nu pentru a propovadui credinte pe care el le stie false, ci pentru a da impresia ca este o persoana pioasa si iubitoare de Patrie. Ceea ce caracterizeaza o „stronzata“ spre deosebire de o „sciocchezza“ este ca prima reprezinta in mod cert o afirmatie eronata, pronuntata pentru a le crea celorlalti o anumita impresie despre noi, insa pe cel ce o spune nu-l intereseaza deloc sa afle daca spusele sale sunt adevarate sau false. „Ceea ce ne ascunde despre sine cel ce spune «stronzate» este ca valoarea de adevar a afirmatiilor sale nu-l intereseaza foarte tare.“

    Afirmatii de acest gen te fac sa ciulesti imediat urechile si intr-adevar, Frankfurt ne confirma si cele mai negre banuieli: „Domeniile publicitatii, al relatiilor publice si cel al politicii, acesta din urma aflat la ora actuala in stransa legatura cu primele doua, sunt atat de pline de «stronzate» absolute, incat au devenit de-acum paradigme indiscutabile ale conceptului“. Scopul „stronzatei“ nu este nici macar acela de a insela cu privire la starea lucrurilor; este de a-i impresiona pe ascultatorii cu slabe capacitati de a discerne adevarul de minciuna sau dezinteresati de aceste nuante. Cred ca acei ce spun „stronzate“ se bazeaza si pe memoria slaba a auditoriului, ceea ce le permite si sa spuna „stronzate“ in serie, ce se contrazic unele pe altele: „Cel ce debiteaza «stronzate» incearca, intr-un fel sau altul, sa scape cu fata curata“.  

    *) Agentul Nicola Calipari a fost omorat din greSeala la Bagdad, de soldatii americani, In timpul eliberarii ziaristei Giuliana Sgrena.


    Traducere si adaptare de Cecilia Stroe
    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 18 ianuarie.

  • PATRICIU, PE FILIERA FRANCEZA

    La 24 de ore de la anuntul cumpararii companiei franceze Dyneff, Dinu Patriciu mai pastra un zambet victorios si marturisea ca poate pleca in vacanta de sarbatori linistit: a dublat cifra de afaceri a grupului Rompetrol si are in portofoliu cateva terminale cheie, la Mediterana si la Atlantic.

    Tranzactia va fi finalizata in primul trimestru al anului viitor, cand va fi dezvaluita si valoarea acesteia. Analistii pietei petroliere cred ca aceasta se situeaza in jurul valorii de 100 de milioane de euro. Pentru acesti bani, Patriciu a preluat cel mai mare operator petrolier independent francez, cu o cifra de afaceri anuala de aproape doua miliarde de euro.

    Este cea mai importanta achizitie efectuata de un om de afaceri din Romania in Occident, chiar daca Rompetrol ramane inca o companie cu sediul in Olanda. Acordul de preluare a fost semnat la mijlocul saptamanii trecute, la Paris. „N-am avut timp sa ciocnim nici macar o cupa de sampanie, trebuia sa mergem la aeroport“, zice Dinu Patriciu.

    In urma achizitiei, Rompetrol va inregistra o cifra de afaceri de cinci miliarde de euro si va ajunge cea mai mare companie din Romania, depasindu-si rivalul direct Petrom. Rompetrol prognozeaza ca profitul operational inainte de depreciere, impozitare si dobanzi (EBITDA) va creste cu 20-25%, iar castigul net va cunoaste un avans de 10-12%. Totodata, activele grupului vor spori cu 25%.

    „Dinu Patriciu a facut ceea ce se cheama confort strategic: daca esti un peste mic si vrei sa nu te inghita pestele mare, inghiti si tu repede ce poti, pesti mai mici sau mai mari, ca sa devii puternic. Asadar e un pas firesc pentru Rompetrol, care vorbeste de mult de extindere“, spune analistul economic Liviu Voinea. Compania franceza este controlata de omul de afaceri Antoine Lecea, in varsta de 73 de ani. Lecea va ocupa un post in consiliul de administratie al Rompetrol Franta, denumire sub care va opera Rompetrol in a doua mare economie a zonei euro. Multe din societatile medii din Franta sunt fie afaceri de familie, fie au inceput in anii ‘50, iar conducatorii acestora au ajuns la o varsta suficient de inaintata pentru a fi tentati sa vanda. Este si cazul lui Lecea, al carui fiu, avocat, nu a fost interesat sa continue afacerea. In demersul sau, Rompetrol a avut si concurenta, pentru ca pentru Dyneff au licitat si alte companii. „Ne-am luptat cu ursul, cu companii europene importante, dar am fost mai rapizi“, sustine Dinu Patriciu.

    Yves Llorca, directorul France Presse Bucuresti, spune ca Dyneff este o firma privita cu incredere de piata franceza. „La inceput, a fost o simpla asociatie familiala, care s-a dezvoltat si a devenit cel mai mare distribuitor independent de produse petroliere din Franta. A fost pionier in domeniul carburantilor vegetali“, a declarat Llorca pentru presa straina.

    Primele tatonari pentru preluarea Dyneff au inceput in urma cu circa opt luni, iar negocierile au fost initiate acum circa cinci luni, spune Patriciu. „La inceputul lunii august am inceput discutiile serioase si am angajat si consultantii. Au rezultat doi metri cubi de contract“, spune Patriciu. Cum a ajuns la Dyneff? „Am prospectat piata“, spune misterios seful Rompetrol. De ce o companie tocmai din Franta? „A fost o decizie strategica – in urma achizitiei am unit cele doua extremitati ale continentului, estul si vestul.“ Un rol important in decizia de cumparare l-au avut cele sase terminale portuare de care dispune compania franceza. „Terminalele au fost argumentul principal, mai ales ca din portul Fos avem acces la conducta strategica intre piata mediteraneana si cea nord-europeana“, adauga seful Rompetrol.

    Rompetrol apreciaza ca Dyneff are o situatie financiara buna, cu o lichiditate convingatoare, cu un nivel redus al datoriilor si fara datorii potentiale. Compania va comercializa in Franta si Spania, pietele pe care activeaza Dyneff, cantitati duble fata de cele livrate pe piata romaneasca. „Cheia acestei afaceri este rafinaria Petromidia. Nu vom comercializa insa direct produse Petromidia in Franta. De exemplu, vom vinde in Turcia produsele rafinate la Petromidia, vom cumpara din Italia si vom vinde in Franta“, a spus Patriciu, aratand ca astfel vor fi evitate cheltuielile prea mari de transport. Cele 226 de benzinarii detinute de Dyneff vor opera sub sigla Rompetrol, dar isi vor pastra si actualul logo – „Les Stations Soleil“. In urma tranzactiei, numarul de benzinarii detinute de Rompetrol va creste la circa 550, iar capacitatile de depozitare se vor tripla.

    Un alt beneficiu vizat de Rompetrol este diminuarea riscului de companie, prin combinarea riscurilor asociate statelor est-europene cu cele ale Frantei si Spaniei. „Practic, fuziuni sau achizitii intre companii cu potential comparabil contribuie la cresterea capacitatii de a concura sau de a intra in acea piata, la consolidarea cotei de piata, a avantajului competitiv si la optimizarea costurilor“, spune Dan Farcasanu, manager Advisory Service la PricewaterhouseCoopers.

    Achizitia a fost finantata atat din surse proprii ale Rompetrol, cat si dintr-un credit de la banca franceza Société Générale. Patriciu nu a precizat valoarea creditului si nici daca Société Générale a fost singura banca finantatoare.

    Dyneff are cea mai mare cota de piata dintre distribuitorii independenti de carburanti din Franta, respectiv 3,5%. Piata franceza este controlata de companiile mari, cum ar fi Total, Exxon, Shell, BP Amoco, cu o cota cumulata de 54%, pe locurile urmatoare fiind supermarketurile – 36%, in timp ce operatorii independenti nu detin decat 8%.

    In ceea ce il priveste pe Antoine Lecea, o simpla cautare pe Internet te poate duce la concluzia ca e un soi de procesoman: ani de zile s-a tot luptat in justitie cu gigantii petrolului francez. In 2003, Dyneff a depus plangeri la Ministerul Finantelor si la Comisia Europeana, acuzand grupul TotalFinaElf ca nu a respectat angajamentele luate fata de autoritati in momentul fuziunii TotalFina cu Elf. Dyneff a depus o plangere si la autoritatile care se ocupa de concurenta, pe motiv ca grupul nou creat a abuzat de noua sa pozitie de dominatie pe piata.

    Ce se intamplase de fapt? Concentrarea gigantilor Total, Petrofina si Elf, la finele deceniului trecut, a pus micii jucatori de pe piata petroliera franceza pe pozitii de lupta cu un monopol gigant. Organizatiile europene de supraveghere a concurentei au obligat Total sa renunte la o serie de active, iar Lecea a cumparat atunci terminale si capacitati de depozitare, care au crescut atractivitatea firmei sale. In 2000 si 2001, Dyneff a preluat doua din depozitele TotalFinaElf din Port-la-Nouvelle (cu o capacitate totala de stocare de 160.000 metri cubi), pe care noul grup decisese sa le vanda din ratiuni de respectare a principiului concurentei pe piata.

    Antoine Lecea a reclamat insa ca TotalFinaElf a decis sa inchida „linia maritima“ – o conducta petroliera subacvatica, a carei functionare permitea proprietarului depozitelor sa preia direct marfa de pe vase de pana la 30.000 de tone. Dyneff a negociat cu TotalFinaElf, care detinea concesiunea conductei, o impartire a drepturilor de folosinta a acesteia, insa discutiile au esuat. Antoine Lecea si-a acuzat mult mai marele rival ca „obstructioneaza negocierile“ si deci pune piedici liberei concurente, in timp ce TotalFinaElf si-a motivat decizia prin „respectarea normelor de mediu si de siguranta“.

    Pentru Lecea, paguba era evidenta: lipsa conductei i-a adaugat, spune el, cate 5 euro in plus la fiecare tona de produse petroliere preluata. Dupa socotelile lui, in 2003 au trecut prin depozitul de la La Nouvelle 581.000 de tone de produse petroliere; daca ar fi functionat „linia maritima“, cantitatea ar fi putut ajunge la 900.000 de tone. In cele din urma, solutia pentru Dyneff a fost asocierea cu societatea Terminal Midi-Pyrenees, pentru deschiderea unui alt depozit in zona – la Realville-Caussade, cu aprovizionare prin portul Bordeaux-Bassens.

    „O companie capabila sa se aprovizioneze din mai multe directii este in masura sa arbitreze preturile, iar rolul de arbitru duce la cresterea potentialului de dezvoltare. Actualul profit al companiei este redus, pentru ca nu au folosit la maxim capacitatile de depozitare de care dispun. Dyneff poate realiza profituri duble si chiar mai mari“, crede Patriciu. Pentru 2005, tinta de profit operational a Dyneff este de 20 de milioane de euro, la o cifra de afaceri estimata de 2,4 miliarde de dolari. „Cred ca achizitia Dyneff va fi bine primita pe plan international, fuziunile si achizitiile sunt normale in Europa si in ultimii ani a fost un val datorat extinderii UE.

    Era firesc ca, la un moment dat, in acest val sa intre si tarile candidate, dupa noii membri. Oricum, nici noii membri, nici tarile candidate nu au intrat inca puternic pe piata vestica, fiind obisnuiti cu investitiile dintr-un singur sens. Acum s-a inversat directia“, spune Liviu Voinea, analist la Grupul pentru Economie Aplicata.

    Daca valoarea de 100 de milioane de euro va fi confirmata in 2006, tranzactia efectuata de Dinu Patriciu s-ar situa pe locul patru in topul celor facute de companii din estul Europei in Vest in ultimii cinci ani. Pe primul loc se situeaza LUKoil, care a cumparat compania petroliera britanica Nelson Resources Ltd. pentru 1,7 miliarde de euro, in acest an.

    Urmeaza croatii de la Pliva, companie producatoare de medicamente, care au cumparat, pentru 224 de milioane de euro, Sobel Holdings din Statele Unite, iar pe locul al treilea se situeaza compania poloneza PKN, care a cumparat in 2002 reteaua de benzinarii British Petroleum din Germania. Alte tranzactii importante sunt cea a polonezilor de la Elektrim (telecomunicatii si echipamente electrice) care au cumparat in 2001, pentru 45 de milioane de euro, doua divizii ale companiei olandeze Eastbridge, sau cea a producatorului de autobuze Nabi din Ungaria, care a achizitionat in 2000 producatorul britanic Optare Group. 

    „La noi e mai putin obisnuit, pentru ca nu am mai vazut asa ceva si miscarea poate parea iesita din tipare, dar doar pentru noi. Pentru Europa e normal, iar pentru  Franta, oricat de nationalista ar fi, vanzarea unei companii private nu e treaba nimanui, decat a propriului patron“, conchide Liviu Voinea. Afirmatia lui Voinea e sustinuta chiar de Patriciu, care spune ca preluarea nu a implicat in nici un fel vreo autoritate a statului francez.

    In prezent, Rompetrol are activitati in 12 tari, dar a depasit zona balcanica, zona care pana acum a fost tinta preferata a afaceristilor romani. Inceputul l-a facut Policolor, care in 1998 a cumparat fabrica Orgachim din Bulgaria, pentru cateva milioane de dolari. In continuare, printre companiile cu activitati in strainatate s-a aflat Flamingo, in distributia de echipamente IT, prezenta in Serbia si Bulgaria, cele doua state fiind si pe harta producatorului de mobila Mobexpert. Spre deosebire de cele doua companii, Softwin si GeCAD au abordat si pietele din vestul Europei si America. Apa din dozatoarele La Fantana se bea in Serbia. Produsul fanion al Softwin, antivirusul BitDefender, este distribuit in 90% din marile retele din Europa de Vest, avand birouri de vanzari in Germania, Spania, SUA si Canada, iar compania intentioneaza sa intre si pe piata asiatica. GeCAD a inceput sa vanda recent software in Marea Britanie si in Ungaria, avand in perspectiva si intrarea pe alte piete. Omul de afaceri Dan Ostahie, proprietarul grupului de retail Altex, se gandeste si el sa se extinda si in alte state din Europa de Est.

    Dinu Patriciu spune ca in prezent apropierea geografica nu mai conteaza, comunicarea fiind instantanee. „Gestiunea Dyneff se va tine la Bucuresti. Este adevarat ca o rafinarie are nisa ei de piata, dar sunt posibile tot felul de conexiuni intre diversele regiuni.“ Patriciu a anuntat si posibilitatea ca holdingul Rompetrol sa-si mute sediul din Olanda in Romania, „atunci cand hartuiala impotriva grupului va inceta“. Omul de afaceri s-a referit si la posibilitatea listarii Rompetrol Grup BV la Bursa de Valori Bucuresti. Insa, intr-o interventie televizata, formularea folosita de Patriciu a fost „…si la Bucuresti“, fapt care indica intentia sa de a lista compania si la una din bursele internationale.

    Hartuiala, cum o numeste seful Rompetrol, e insa departe de a se fi terminat. In aceeasi zi in care a anuntat preluarea Dyneff, Dinu Patriciu a primit si o veste proasta, ca urmare a cercetarilor in care este implicat in legatura cu dosarul Petromidia: Guvernul a respins solicitarea Rompetrol de a primi despagubiri de 100 de milioane de dolari, despagubiri cerute pe motiv ca date confidentiale din dosarul aflat la Parchet ar fi ajuns la concurenta. Guvernul a considerat insa nejustificata cererea, afirmand ca nu sunt indeplinite conditiile pentru atragerea raspunderii civile a statului roman. Presedintele Rompetrol s-a plans in ultima luna tuturor autoritatilor statului, prin scrisori, ca nu este tratat corect, deoarece la ultima vizita la Parchet nu i s-ar fi respectat prezumtia de nevinovatie. 

    Cercetarile in dosarul Petromidia au inceput anul trecut, cand dosarul a fost adus in atentia mass-media de catre liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, care mentiona existenta unui memorandum ce il incrimina pe Dinu Patriciu. Documentul provenea de la Departamentul Securitatii Nationale a Administratiei Prezidentiale, condus la acea data de Ioan Talpes. Memorandumul a ajuns la mai multe ministere, printre care si cel al justitiei, dupa care a ajuns la PNA, apoi la Parchetul General, care a declarat la inceputul cercetarilor ca investigheaza toate rafinariile din Romania. Acuzatiile vorbeau despre faptul ca Rompetrol n-ar fi platit la buget taxe de mai multe sute de miliarde lei si nu ar fi investit cele 15 mil. dolari pe care ar fi trebuit sa le investeasca dupa privatizarea rafinariei.

    Ancheta a vizat si contractul de privatizare prin care FPS a vandut aproape 70% din actiunile Petromidia societatii Rompetrol, precum si modul cum a fost majorat capitalul social al societatii Petromidia, imprejurarile schimbarii actionariatului si o serie de transferuri de bani intre companiile grupului. Totul a culminat in primavara acestui an cu retinerea lui Dinu Patriciu, invinuit de evaziune fiscala, spalare de bani si inselaciune.  Cercetarile si retinerea au venit chiar cand Petromidia incepuse sa faca profit, anuntand pe primele doua luni ale acestui an un profit net de 13,5 milioane de euro. Dinu Patriciu vorbea atunci despre faptul ca rezultatele grupului vor permite o dezvoltare puternica a retelelor de productie si distributie pe plan intern si regional si a anuntat o politica de puternica expansiune in sudul Balcanilor, unde fusese recent infiintata societatea Rompetrol Albania.

    Tot atunci, oficialii Rompetrol anuntau ca grupul vizeaza „completarea retelei de distributie de pe piata interna prin achizitia unei retele externe de benzinarii, dupa integrarea Rompetrol Downstream in structura Rompetrol Rafinare“.

    Aceasta explica de ce retinerea lui Patriciu, urmata imediat de caderea actiunilor Rompetrol la bursa, a fost inceputul unui sir de speculatii potrivit carora grupul isi va pierde credibilitatea in comunitatea financiara internationala si va intampina dificultati nu numai in a gasi bani pentru o eventuala extindere, dar si in a-si asigura derularea normala a afacerilor curente. Acum, la sapte luni de la momentul retinerii sale, achizitia Dyneff, finantata partial pe credit, pare un soi de razbunare fata de astfel de speculatii.

    E adevarat, ancheta in jurul Petromidia si al conducerii Rompetrol nu s-a terminat, iar finantistii privesc ambitiile expansioniste ale lui Patriciu cu o prudenta fireasca. In urma achizitiei Dyneff, agentia Fitch a pus sub supraveghere ratingul B minus acordat Rompetrol, cu posibilitate atat de crestere, cat si de scadere. Ratingul actual al grupului, dupa Fitch, reflecta „un profil financiar agresiv“, reflectat atat in programul semnificativ de investitii si achizitii, cat si in nivelul ridicat de indatorare (este vorba aici si de atat de comentata transformare in obligatiuni a unor datorii fata de stat in valoare de 600 de milioane de dolari). Agentia de rating spune insa ca ratingul ar putea fi diminuat numai daca analistii vor constata ca achizitia Dyneff „va creste semnificativ datoriile grupului si ii va afecta lichiditatea“.

    Pentru Dinu Patriciu, al carui scop declarat este sa faca din Rompetrol prima multinationala romaneasca, achizitia Dyneff ramane insa o victorie pur si simplu. Este un pas in planul sau strategic de dezvoltare, iar acesta merge inainte. Ca sa devina o multinationala ca la carte, Rompetrol are nevoie, in afara de distributie in alte tari, si de productie in strainatate, iar prima activitate posibila este o rafinarie. Cumva o rafinarie din Rusia? „Ma simt mai atras de nordul continentului“, spune Patriciu, cu ochii pe harta.

  • ROMPETROL – SCURT ISTORIC

    • 1974: Este infiintat grupul integrat de petrol si gaze Rompetrol.
    • 1990: Dinu Patriciu infiinteaza prima firma din Romania, Alpha.
    • 1994: Rompetrol se privatizeaza prin  MEBO.
    • 1998, noiembrie: Dinu Patriciu si Sorin Marin preiau Rompetrol, cu o cifra de afaceri de 6,6 mil. $ si pierderi de 1,5 mil. $.
    • 1999: Rompetrol este selectata pentru negocieri in vederea preluarii Rafinariei Vega.
    • 2000: Este selectata de FPS pentru negocieri de preluare a Rafinariei Petromidia.
    • 2000, noiembrie:  FPS si Rompetrol Group BV Rotterdam semneaza contractul de privatizare a combinatului petrochimic Petromidia Navodari (valoarea tranzactiei – 615 mil. $).
    • 2001: Rompetrol incepe extractia de titei in Ecuador.
    • 2002: Se infiinteaza Rompetrol Bulgaria, care vinde pana in dec. 2003 circa 15.000 de tone de carburanti, cantitate corespunzatoare unei cote de piata de 8,9%.
    • 2003: Rompetrol isi schimba imaginea, adoptand floarea stilizata, in urma unui proces de rebrandare de 1 milion de euro; grupul se extinde in Republica Moldova si Bulgaria.
    • 2005: Se infiinteaza Rompetrol Albania si deschide o reprezentanta la Moscova, pentru relatii cu companii locale.

  • DYNEFF: O AFACERE DE FAMILIE

    In urma cu 50 de ani, tanarul Antoine Lecea, in varsta de 23 de ani, renunta la pasiunea lui, jocul de rugby – care il facuse cunoscut in Franta – si isi construia prima benzinarie in sudul Frantei, zona lui natala. Afacerea a crescut in timp, astfel ca s-a transformat intr-o societate pe actiuni. A fost mereu cu un pas inaintea concurentilor – chiar daca lupta se ducea cu filiale ale multinationalelor.

    Astfel, Dyneff a fost prima retea de carburanti care a acceptat plata prin carduri, apoi a atras clientii cu restaurante si magazine infiintate in cadrul benzinariilor, a lansat carduri de credit si de fidelitate. Antoine Lecea este un cunoscut om de afaceri din Franta, fiind pe locul 188 intr-un top al averilor, cu o avere estimata la 109 mil. euro, iar Dyneff a fost afacerea lui de familie, singurul bun in care a investit 50 de ani. Lecea va ocupa un loc in consiliul de administratie al Rompetrol Franta, dar va avea probabil mai mult timp si pentru a se implica in viata comunitatii, ca militant pentru dezvoltarea oraselului Narbonne (unde face parte din conducerea Camerei de Comert si Industrie) si unul din cei 35 de membri ai Clubului Amatorilor de Trabucuri din aceasta localitate.

    1958: Lecea isi infiinteaza propria benzinarie in sudul Frantei, in zona Languedoc-Roussillon.
    1976: Ia fiinta societatea Dyneff SA, cu sediul la Lezignan-Corbieres.
    1980: Dyneff SA obtine licenta de importator si deschide prima statie de GPL.
    1984: Dyneff e prima companie petroliera franceza care introduce un card electronic de plata.
    1987: Ia fiinta filiala Petro-Lyon a Dyneff, prin care compania intra in zona Alpilor Francezi.
    1992:  Prima statie Dyneff pe o autostrada.
    1994: Achizitioneaza depozitul Saint Gaudens.
    1998: Compania intra in Spania si are loc rebrandarea benzinariilor, ca „Les Stations Soleil“.
    2001: Compania Dyneff cumpara depozitul petrolier Port-la-Nouvelle.
    2002: Compania obtine concesiunea pentru constructia si exploatarea unei statii pe autostrada.
    2005: Dyneff cumpara 5% din AB Bioenergy Franta, care va construi o uzina de producere a etanolului pe baza de porumb; se asociaza cu Terminal Midi Pyrenees pentru construirea unui depozit de 50.000 mc.


    ZESTREA DYNEFF

    Dyneff are piata de baza in sudul Frantei, dar si in Spania, in special in regiunea catalana. Dyneff SA este organizata ca holding, cu un capital de 20 mil. euro. Pe langa reteaua de benzinarii „Les Stations Soleil“, Dyneff detine: 

    –  intregul pachet de actiuni la depozitul petrolier Port-la-Nouvelle (capital de 3,1 mil. euro)
    –  16,65% la depozitele petroliere Rhone (capital 1,3 milioane de euro)
    –  9,67% din actiuni la depozitul petrolier Du Fos (capital 3,9 milioane de euro)
    –  50% din Petro Lyon (capital 45.720 de euro)
    –  intregul pachet al Dyneff Espana SL (capital 601.000 de euro), care opereaza in zona Cataloniei
    –  50% din Dyneff Cataluna (cap. 30.050 de euro)


    IN CIFRE

    Dyneff SA este cel mai mare dintre grupurile petroliere independente din Franta, acoperind circa 3,5% dintr-o piata anuala de 85 de milioane de tone.

    1,5 MLD. EURO: Cifra de afaceri a Dyneff SA in 2003, ceea ce o aduce pe primul loc in zona Languedoc-Roussillon
    50.000: Numarul clientilor, din care 20.000 detin un card de fidelitate
    3,5%: Procent din piata franceza de produse petroliere detinut de Dyneff
    3,2 MIL. MC:  Volumul de produse petroliere comercializate anual, reprezentand 66% din volumul total al pietei romanesti
    22%: Procent din piata regionala (sudul Frantei) detinut de compania achizitionata de Rompetrol
    262.286 MC: Capacitatea de stocare a produselor petroliere in proprietate, la care se adauga  si 149.150 mc in coproprietate
    214 MIL. EURO: Valoarea activelor companiei Dyneff SA, potrivit datelor oficiale
    1,86 MLD. EURO: Cifra de afaceri a companiei in anul 2004
    350: Numarul salariatilor companiei
    250: Numarul statiilor de distributie (din care 34 statii de GPL)
    300: Numarul cisternelor pentru transportul hidrocarburilor detinute de Dyneff

  • Goana dupa .eu

    Pe 7 decembrie s-a lansat un nou domeniu pe Internet – .eu – in scopul de a conferi site-urilor web o identitate pan-europeana, scrie Deutsche Welle.

    Potrivit lui Vivian Reding, comisar al Uniunii Europene pentru media si informarea societatii, noul domeniu va deveni la fel de important pentru mediul de afaceri, cum este in prezent .com. „Acesta ar trebui sa incurajeze comertul electronic si sa dea un imbold competitiei economice si cresterii“, a mai spus Reding.

    La randul ei, Comisia Europeana spune ca noul domeniu ar trebui sa intareasca prezenta companiilor pe piata interna a uniunii, avand in vedere ca tarile nu vor mai fi nevoite sa foloseasca un domeniu diferit. Companiile isi vor pastra, in paralel, si vechiul domeniu national (.ro, de pilda).

    Prima faza a procesului de inregistrare este intitulata perioada „sunrise“ („rasaritului“) si va dura doua luni, timp in care vor putea fi inregistrate doar persoanele publice, numele de companii, marcile inregistrate si alti detinatori de drepturi. Aceasta prima faza a fost conceputa pentru a preveni furturile virtuale de nume de catre cei care urmaresc sa le vanda ulterior altor companii, la suprapret („Cybersquatters“). Incepand cu 2 februarie, pot depune cereri si companiile cu marci neinregistrate inca. De pe 7 aprilie va incepe ultima perioada, denumita „land rush“ („goana dupa pamant“), moment in care domeniul .eu va fi deschis si persoanelor private, pe sistemul primul venit, primul servit. Si Uniunea Europeana va incepe sa foloseasca adresa .eu.

    Domeniul .eu va fi administrat de EURid, o organizatie europeana non-profit, care are in ingrijire alte 750 de registre de domenii de nume autorizate in intreaga lume.

  • Sa impacam si capra, si varza

    Pentru romani e un loc comun, si, de curand, si pentru francezi: nu putem inclina definitiv balanta in favoarea cuiva, pentru ca suntem la rascruce de drumuri. De aceea, a explicat presedintele Basescu in vizita sa recenta in Franta, desi Romania sprijina axa Bucuresti-Londra-Washington, spera in egala masura sa fie primita in 2007 in Uniunea Europeana.

    Intrebat de jurnalistii francezi ce asteapta de la Paris, avand in vedere respingerea Constitutiei europene de catre Franta, presedintele roman a invocat trecutul, amintind sprijinul pe care Franta l-a acordat Romaniei la intrarea in NATO si asigurandu-si interlocutorii ca legaturile dintre cele doua state sunt mai puternice decat efectele pe care le-ar putea avea respingerea Constitutiei din mai. Pe de alta parte, sustinerea axei Bucuresti-Londra-Washington este necesara pentru atingerea celor doua obiective principale ale mandatului sau: ameliorarea nivelului de trai si securitatea nationala. „Pozitia geografica a Romaniei este foarte expusa“, a continuat Basescu. „De aceea avem un parteneriat strategic cu Statele Unite, bazat pe aparare si pe probleme de securitate.“

  • Magia sexului opus

    Ei bine, da, Harry Potter a crescut. Acum are de furca cu problemele adolescentei si, mai ales, cu fetele.

    Ca de obicei in ultimii ani, in preajma Craciunului s-a lansat inca un film din seria Harry Potter – al patrulea mai precis. „Harry Potter si Pocalul de Foc“ este, bineinteles, un succes enorm, ca toate predecesoarele sale – atat filmele, cat si cartile. De fapt, judecand dupa box-office, filmele cu micul vrajitor (care nu mai e chiar asa de mic, avand in vedere ca, mai nou, trebuie sa-si infrunte si pubertatea) nu prea dau semne de oboseala. Numai in week-end-ul de debut, „Pocalul de Foc“ a adus incasari de 101 milioane de dolari doar in Statele Unite – iar in trei saptamani de la lansare inregistrase 230 de milioane de dolari in SUA si vreo 560 de milioane in restul lumii. Se pare chiar ca e un record pentru intreaga serie de filme Harry Potter.

    Cu toate acestea, pe langa hoardele de adoratori, pe langa adolescentele care si-au gasit un nou idol la care sa viseze in timpul orelor de scoala, pe langa copiii care dorm cu cartile sub perna si parintii care le citesc pe furis in week-end si se gandesc serios sa-si numeasca viitoarele odrasle Harry, Ron sau Hermione, a aparut si un alt specimen: criticul Harry Potter. Desi de neconceput in urma cu vreo patru ani, cand fenomenul era inca la inceput, au aparut website-uri sau chiar critici de film care isi exprima puternice sentimente anti-Harry, cu riscul de a fi linsati de legiunile de fani ai vrajitorului adolescent. Obiectiile nu se adreseaza neaparat personajului, ci sunt formulate impotriva modului in care o carte minunata, o adevarata mitologie pentru vremurile moderne, a fost transformata intr-un imperiu media si comercial pe care unii il socotesc malefic sau, macar, o intrupare a consumerismului febril care bantuie Occidentul. Astfel, nemultumitii spun ca grandioasele lansari ale filmelor din seria Potter, intotdeauna programate pentru sfarsitul anului, au ajuns sa umbreasca pana si Craciunul, premierele fiind acompaniate de evenimente atat de fastuoase incat copiilor nici nu le mai arde de bradul de Craciun.

    In plus, argumenteaza cei care se declara satui de Harry, sunt deja ani buni de Hogwarts, Quidditch, baghete magice, Voldemort, vraji mai mult sau mai putin reusite. Patru ani in care cei trei (Daniel Radcliffe – Harry, Rupert Grint – Ron si Emma Watson – Hermione) au aparut pe toate copertele revistelor din aceasta lume, discutand despre fantasticul univers creat de J.K. Rowling si despre cat de minunat este sa faci parte dintr-o franciza atat de inspirata. Concluzia trista dar, se pare, din ce in ce mai adevarata, ar fi ca Harry Potter nu mai este un personaj literar si cinematografic – este o corporatie multinationala al carei scop primar este unul singur:  marketare, marketare si iar marketare.

    La polul opus criticilor se afla, bineinteles, fanii lui Harry, care asteapta cu groaza anul viitor, cand se pare ca va fi publicat si ultimul volum al seriei. Pe langa faptul ca multi vor intra in sevraj (orice cititor infocat al volumelor recunoaste ca produc dependenta), acum mai au de infruntat si oribila posibilitate ca Harry sa fie ucis de catre J.K. Rowling in volumul cu numarul sapte. Autoarea declarase de ceva vreme ca, la sfarsitul seriei, va avea loc o confruntare intre Harry si al sau dusman de moarte, Lord Voldemort, din care doar unul va scapa cu viata. Dar parea (si inca pare) ilogic ca tocmai personajul principal, al carui nume se afla in titlul fiecarui volum si in jurul caruia se invarte toata actiunea, sa isi dea obstescul sfarsit dupa sapte ani de aventuri. In orice caz, un eventual deces al lui Harry ar starni, probabil, acelasi val de durere internationala pe care l-a provocat si moartea prematura a lui Rudolf Valentino, un alt idol al secolului ‘20, desi foarte pe la inceputurile cinematografiei.

    In orice caz, in timp ce fanii isi tin rasuflarea pana afla daca le moare sau nu idolul, „Harry Potter si Pocalul de Foc“ are incasari record si e laudat de critici pentru regia inspirata a lui Mike Newell, pentru modul in care cele trei personaje principale reusesc sa redea primele zvarcoliri ale pubertatii si pentru efectele speciale. In comparatie cu predecesoarele sale, „Pocalul“ este aproape un film de groaza – multe secvente intunecate, dragoni, monstri marini si, bineinteles, Voldemort, in toata splendoarea sa malefica. Dar pana sa se sperie de diferitele creaturi magice, Harry si Ron au de infruntat ceva si mai misterios si mai infricosator – adolescentele. In vreme ce Harry se topeste dupa colega Cho Chang, Ron se multumeste sa se incrunte la toate fetele. Poate cea mai amuzanta secventa, care rezuma perfect stadiul de circulatie frenetica a hormonilor la care au ajuns viitorii vrajitori, este momentul in care Hermione (fermecata de un alt nou personaj – Viktor Krum) indrazneste sa se imbrace cu o rochie foarte eleganta. Ron ii arunca o privire si mormaie: „Sunt cam inspaimantatoare cand cresc, nu?“ Dar, dupa cum cei care au citit deja „Harry Potter si Printul Semipur“ stiu foarte bine, de-abia in 2008 spectatorii vor avea ocazia sa vada ceva scantei romantice intre Ron si Hermione.

    „Harry Potter si Pocalul de Foc“ mai difera de restul filmelor si prin faptul ca e pentru prima data cand Rowling nu se mai poarta „cu manusi“. Un personaj principal moare, iar momentul cel mai ingrozitor nu este furnizat de monstrii din paduri si lacuri, ci de geamatul de durere al unui tata care isi plange copilul. Nu trebuie insa subestimata nici groaza produsa de aparitia lui Voldemort – impecabil incarnat de Ralph Fiennes. Ce-i drept, producatorii se chinuie de vreun deceniu sa faca din Fiennes un sex-simbol (vezi „Pacientul englez“ si „Sfarsitul aventurii“), dar actorul britanic a demonstrat ca se simte cel mai bine interpretand personaje mai putin conventionale. Iar Voldemort ii vine ca o manusa – elegant, intr-o roba neagra care pare ca-i pluteste pe trup, se misca cu o gratie reptilina si reuseste sa confere un chip vrajitorului care bantuie imaginatia cititorilor de Harry Potter de atatia ani. Si, pe deasupra, nu are nici nas, asa ca factorul de spaima este asigurat. Nu ratati momentul cand isi face intrarea, in scena din cimitir, dupa cum nu trebuie ratate  nici secventele de la turneul vrajitorilor sau cele subacvatice, care sunt cu adevarat spectaculoase.

    Revenind la capitolul „generic“, Maggie Smith, Alan Rickman si Robbie Coltrane revin in rolurile pe care le interpreteaza din 2001 incoace. Desi unii vor merge la „Pocalul de Foc“ pentru Fiennes, altii pentru Rickman, iar o parte pentru efectele speciale, majoritatea covarsitoare a spectatorilor se vor concentra pe Harry Potter. Si au dreptate. Pentru ca, de la un personaj cu o aura oarecum dickensiana (cine nu s-a gandit la Oliver Twist in „Harry Potter si Piatra Filosofala?“), Harry a ajuns un tanar vrajitor bantuit de proprii demoni, de probleme existentiale dar si de magia sexului opus. Iar pentru lupta continua cu Voldemort este, in mod cert, de admirat. La urma urmei, vrajitorul adolescent este supus unui volum de stres atat de mare si atat de constant, incat nici un CEO de mare companie n-ar face fata.

  • Chinezii si banii: de la dragoste la ura

    De cand Tigrii asiatici si-au tocit ghearele, si-au ciobit incisivii si au inceput sa ranjeasca mai putin sfidator, locul lor in topul performantelor economice de pe uriasul continent de la Rasarit (dar si al blitz-revolutiilor din nenumarate alte domenii) a fost luat de China.

    O tara careia Eric Meyer, in volumul sau „Imbogateste-te si taci! – Portret al Chinei de azi“, tine sa-i  comprime semnificatiile si aspiratiile de ultima ora folosind, in buna traditie simbolistica orientala, imaginea unei moluste. Prin urmare, animalul cel mai reprezentativ nu ar fi nici vulturul, nici leul, nici calul si nici macar etern tutelarul dragon, ci stridia, din cauza oscilarii ei permanente de-a lungul timpului. Cochilia stridiei se deschide o data cu mareea, valvele sale se largesc, lasand sa treaca valul. Cand China se deschide, inventiile se inmultesc, se dezvolta arta, creste bogatia, obiceiurile se liberalizeaza. Vine apoi refluxul, inchiderea culturala sau etnica, ordinea militara. Pana la urmatorul ciclu. Aceeasi schema este valabila si pentru fazele seculare de unificare si dezbinare ale tarii.

    Autorul, francez de origine, este ziarist si locuieste la Beijing din anul 1987, colaboreaza la diverse publicatii francofone din Europa si este directorul unui saptamanal de informatii destinat comunitatii occidentale stabilite in China. A strabatut aceasta tara cat un continent dintr-un capat in altul, i-a vizitat satele milenare, dar si orasele de beton crescute peste noapte, ajungand sa-i cunoasca temeinic mentalitatile, nuantele psihologice, traditiile si veleitatile, realitatile economice si proiectiile strategice. Analiza sa este, in acest sens, nu doar o investigatie onesta ci, mai ales, efortul coagularii unei uriase cantitati de informatii, adunate trudnic si stocate inteligent in circa 15 ani (volumul a aparut, initial, in anul 2002) de peregrinari si de anchete jurnalistice.

    Filmul acestor ani, pe care Meyer ni-l developeaza credibil in fata ochilor, reflecta (in consonanta cu izbutita metafora a stridiei, despre care vorbeam) mareele care au spalat tara si imobilismul regimului, incapabil sa-si insuseasca forta revigoranta a valurilor, pentru a lansa o reforma proprie. „In China anilor 2000, totul este nou, cu exceptia partidului.“ Tocmai aceasta noutate, in ametitoarea sa aparenta plurimorfa incearca Eric Meyer sa ne-o infatiseze. Cand a ajuns aici, lumea traia anonim si se multumea cu putin, limitandu-si cerintele in functie de o oferta cenusie. Banii practic nu existau, in sensul ca oamenii, traind in marea familie comunista, ii desconsiderau. Intre timp, cuprinsa „de frenezia de a recupera deceniile de hibernare, tara intreaga da zor, in furia de a construi si de a crea, de a intreprinde, de a realiza“.

    Banul a devenit masura tuturor lucrurilor. Au rasarit averi extraordinare, iar banii au devenit instrumentul puterii. Banul s-a deplasat de la un antipod la altul al universului moral, de la ura la pasiune pentru proprietatea privata, iar mercantilismul ce caracterizase epoca Chiang Kaichek a revenit in forta. Aceasta radiografie prin filtru economic isi rezuma concluziile in cateva sentinte izbitoare: „In China comunista (post 1978) s-a adoptat libera initiativa, oricine avea dreptul sa se imbogateasca, in schimb toti erau obligati sa pastreze tacerea: gandirea si afacerile publice ramaneau monopolul partidului. «Imbogateste-te si taci!“». Astazi chinezii s-au imbogatit, dar inca nu au dreptul la cuvant“. Eric Meyer, Imbogateste-te si taci!, Editura Allfa, Bucuresti, 2005