BusinessMagazin

Blog

  • Nu te atinge de banii oamenilor

    Vi se pare mare un impozit de 10% pe castigul obtinut din dobanzi sau din actiuni, cand forta de munca se impoziteaza cu 16%? Aceasta intrebare apartine ministrului finantelor, Ionut Popescu, care o formuleaza ca argument pentru majorarea impozitelor pe castigurile financiare.

    Raspunsul meu: mi se pare foarte mult. Pentru simplul fapt ca oamenii primesc prea putin de la stat, fata de ceea ce platesc. 

    Nu stiu cum ar fi reactionat oamenii acum cativa ani, cand in anumite perioade inflatia dintr-o luna era mai mare decat dobanda lunara primita de la banca. Pe langa faptul ca pierdeau din va-loarea banilor vazand cu ochii, ar fi trebuit sa plateasca si un impozit de 10% pe castigul din dobanda. 

    Cred ca e o mare greseala majorarea impozitului pe dobanzi sau pe piata de capital. Nu-i bine sa te legi de banii oamenilor cand acestia merg catre economii, indiferent daca este vorba de depozite bancare, actiuni, obligatiuni sau fonduri mutuale. 

    E frustrant sa stii ca statul iti ia prima data 16% impozit pe venit si dupa aceea mai trebuie sa platesti inca 10% in cazul in care esti fericitul posesor al unui depozit bancar, a unor unitati de investitii la un fond mutual sau daca ai actiuni, iar pretul acestora a crescut. Este adevarat ca pretul actiunilor s-a dublat anul trecut si a crescut spectaculos in primele doua luni ale acestui an, dar asta n-o sa tina o vesnicie. Cand sunt scaderi, si vor fi, e treaba investitorului, ar spune statul – eu impozitez numai castigul.

    Daca ai inspiratie, cunostinte si multa rabdare poti sa castigi bine din actiuni – atunci ai mai accepta o crestere a impozitului. 

    Dar problema intervine in cazul depozitelor bancare si a fondurilor mutuale cu profil monetar. Si mai dramatic va fi la depozitele in valuta. Dobanda este mica, ca asa e piata internationala. Daca depui euro, sa zicem la sase luni, primesti o dobanda de 2% (in cazul feri-cit al unei dobanzi anuale de 4%). La 1.000 de euro, asta inseamna 20 de euro dobanda. Statul iti ia 2 euro de la 1 aprilie, deci iti mai raman 18 euro. In cazul in care banca mai are comision de retragere de 0,5% din toata suma, ramai in final cu 13 euro castig. 

    Uitati-va bine la aceste cifre. In 2-3 ani si dobanzile la depozitele in lei vor ajunge la nivelurile de la euro.

    La lei, procentual vorbind, dobanzile sunt acum mai mari. Dar si inflatia este mai mare. Acum, la o rata de 14% pe an, inflatia este de 8% – in cel mai fericit caz. In final, dupa ce ti se retine impozitul de 10%, ramai cu 12,6%, ceea ce practic inseamna 4,6%. Oricum, din 2010 avem mari sanse sa uitam de lei si sa discutam numai de moneda europeana.

    Nu stiu daca trebuie sa plangem pe umarul bancherilor care spun ca majorarea impozitului pe dobanda va afecta economisirea – dar e cert ca pe deponenti ii va enerva atunci cand, ducandu-se luna de luna la banca sa-si ridice dobanda, li se va servi propozitia: „Aceasta este dobanda pe care trebuie sa o primiti, din care se scade impozitul de 10% pe vi-l ia statul“.  

    Ministerul Finantelor poate spune ca exista varianta sa iti tii banii pe o perioada mai mare de un an in banca – atunci impozitul este de 1%, nu de 10%. Nu stiu daca acest lucru poate echilibra impozitul de 10% – nu cifric, ci psihologic.

    Toata aceasta majorare a impozitelor pe castigurile financiare ar fi avut o justificare prin prisma veniturilor pe care statul le-ar incasa astfel la buget. Dar nu are. Suma care va fi astfel stransa e prea mica pentru nevoile Finantelor si nu acopera decat putin din golul lasat in buget de introducerea cotei unice. Si tare ma tem ca ministerul va trebui sa se gandeasca si la majorarea altor impozite.  

    In loc sa majorezi un singur impozit, ai majorat mai multe. Oricum oamenii te injura. Te-ai atins de banii lor personali, de economii si investitii. Nu stiu cati vor uita asta. 

  • Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate

    Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate. Sau chiar scriitori fictivi. E o reteta care garanteaza un loc pe lista best-seller-urilor, milioane de dolari si ecranizari cu distributii sonore. Memoriile au fost intotdeauna un gen literar gustat de public, mai ales atunci cand este vorba despre cele ale unor personalitati care pot povesti detalii picante si anecdote rautacioase despre alte personalitati.

     

    Dar interesul cititorilor nu se limiteaza doar la rufele murdare ale VIP-urilor, ci, mai nou, se indreapta si catre persoanele care au avut o viata interesanta. Iar prin „interesanta“ trebuie neaparat sa se subinteleaga „droguri, alcoolism, prostitutie, homosexualitate“ si, in general, amanunte cat mai sordide. Scriitorii au sesizat o nisa si, din dorinta de a da publicului ce doreste, au inundat piata cu memorii care mai de care mai frapante si emotionante. O singura problema: nu au nimic de-a face cu realitatea. Un exemplu – James Frey, desi practic necunoscut publicului european, a facut furori in Statele Unite.

     

    Memoriile sale, „A Million Little Pieces“, s-au vandut in 3,5 milioane de exemplare (mai ales dupa ce au fost recomandate de clubul de carte al eternei si omniprezentei Oprah) si au ajuns chiar si pe lista best-seller-urilor non-fictiune ale venerabilului cotidian New York Times. Cum americanii se dau in vant dupa aventuri dureroase care au insa un final fericit, Frey le-a oferit ce-au vrut: o viata marcata de dependenta de alcool si de droguri, arestari, moartea unor buni prieteni si, in cele din urma, regasirea de sine. Mai precis, Frey scria ca s-a vindecat singur de dependenta de droguri, fara sa fie nevoie de vreun program de dezintoxicare sau vreo clinica gen Betty Ford. A urmat adulatia generala,  Warner Bros i-a oferit un contract pentru ecranizarea cartii, iar editura l-a implorat sa semneze inca un contract, de sapte cifre, pentru alte doua carti.

     

    Intre timp, cei 3,5 milioane de cumparatori ai cartii discutau pe forumuri si bloguri despre cat de mult ii ajuta viata lui James Frey sa faca alegeri corecte si sa-si asume responsabilitatea. La scurt timp insa, Frey a fost nevoit sa admita ca memoriile sale nu sunt tocmai memorii, in sensul ca o buna parte din intamplari fusese inventata, „pentru a obtine un efect dramatic mai semnificativ“, dupa cum a declarat scriitorul. Totul a pornit cand website-ul The Smoking Gun, renumit pentru demascarile vedetelor, a inceput sa investigheze pe cont propriu unele dintre afirmatiile lui Frey si a descoperit ca nu aveau nici un suport real.

     

    Dosarele politiei si ale tribunalelor, precum si interviuri cu surse autorizate au demonstrat ca acest guru al scrierilor non-fictiune era de fapt un scriitor de fictiune. Si nici macar foare talentat, dupa cum au punctat criticii, care fusesera dornici sa-i acorde circumstante atenuante in cazul in care chiar trecuse prin toate experientele teribile descrise in carte. Frazele stangace, aversiunea fata de semnele de punctuatie si topica greoaie n-au mai fost considerate atuurile dezarmante ale unui om care isi povesteste simplu si cinstit viata, ci handicapurile unui scriitor ratat. Indignarea a atins cote maxime cand s-a aflat ca, initial, Frey isi promovase manuscrisul drept un roman si l-a etichetat drept non-fictiune numai dupa ce toate editurile il respinsesera.

     

    La sfarsitul lunii ianuarie, Oprah i-a administrat o sapuneala in cadrul emisiunii ei si a fost atat de dura incat in pauza Frey si-a exprimat intentia de a face rost de o arma si a-si pune capat zilelor. Contractul de milioane i-a fost anulat, agentul literar l-a abandonat, iar Warner Bros a anuntat ca se mai gandeste daca filmul se va face sau nu. Insa e putin probabil ca Frey se va repezi catre primul magazin de arme, avand in vedere ca e deja multimilionar si, dupa cum bine a spus cineva, „si cea mai negativa publicitate e buna“.

     

    Daca Frey si-a inventat experientele de dragul banilor si al faimei, intr-un alt caz faimos, care a facut valva anul acesta, au fost inventate nu numai faptele, ci si autorul. JT Leroy avea o poveste emotionanta – un adolescent fara familie, infectat cu virusul HIV, care s-a luptat cu dependenta de droguri si a fost nevoit chiar sa se prostitueze pentru a nu muri de foame. Salvat din acest calvar de o asistenta sociala, JT (Jeremy Terminator) isi canalizeaza toata energia care i-a mai ramas catre literatura si scrie doua carti („Sarah“ si „The Heart Is Deceitful Above All Things“).

     

    Bineinteles ca devine un idol pentru adolescenti si pentru lumea literara, toate celebritatile se declara fani infocati si a doua carte este baza unui film care urmeaza sa fie lansat anul acesta, pe 10 martie. Si ce daca JT Leroy este extrem de retras si nu prea onoreaza cu prezenta toate evenimentele la care e invitat si emisiunile la care ar putea participa? Si cui ii pasa ca, in rarele dati cand isi face aparitia, se ascunde sub o peruca blonda si in spatele unor ochelari de soare imensi?

     

    Vorbeste foarte putin pentru ca e timid, dar in locul lui se exprima foarte elegant Laura Albert, asistenta sociala care l-a salvat de la o moarte sigura si care il insoteste peste tot. Pana si actrita Winona Ryder se declara cucerita de geniul precoce si povesteste intr-un interviu cum l-a cunoscut intr-o noapte ploioasa, in fata Operei, cand i-a oferit un bilet la spectacol tanarului ud leoarca ce a cucerit-o cu intensitatea si inteligenta lui. Toate bune si frumoase, numai ca scriitorul timid de 25 de ani nu exista – JT Leroy a fost inventat de Laura Albert, care e de fapt scriitoare, nu asistenta sociala si care era frustrata ca eforturile sale literare nu erau bagate in seama, deoarece, suspecta ea, nu avea o viata destul de tragica pentru gustul publicului.

     

    Asa ca l-a inventat pe JT, al carui rol era jucat in public de Savannah Knoop, sora iubitului Laurei Albert – Geoffrey Knoop. De altfel, Geoffrey este si cel care si-a demascat partenera (luna trecuta), spunand ca stresul devenise insuportabil. Atat de profund a fost marcat de toata minciuna (care dureaza de zece ani), incat acum se pregateste sa-si vanda povestea pentru un film si o carte. Pe de alta parte, Laura Albert neaga aceste afirmatii.

     

    Prin urmare, tot ce trebuie sa faci pentru a ocupa un loc in rafturile si eventual topurile cu volume de non-fictiune este sa inventezi niste intamplari cat mai palpitante, iar la finalul cartii sa incluzi cateva randuri (tiparite, de preferinta, cu un corp de litera minuscul) in care sa admiti ca memoriile s-ar putea de fapt sa fie un roman. Aceeasi reteta este urmata si de „The Secret Memoirs of Jacqueline Kennedy Onassis“.

    Autoarea, Julie Gannon, povesteste in prologul cartii ca o cunostea pe Jackie Kennedy inca de cand lucrasera amandoua la aceeasi editura.

     

    La un moment dat, au pierdut legatura, dar, dupa 16 ani, Jackie a sunat-o pe vechea sa colega, s-au intalnit intr-un muzeu, iar fosta Prima Doamna i-a dat vreo 12 caiete care contineau jurnalele ei de-o viata. „Fa cu ele ce vrei“, i-ar fi spus Juliei. Asa s-au nascut memoriile lui Jackie Kennedy, care includ tot felul de amanunte picante: o aventura amoroasa cu cumnatul sau Robert Kennedy, viata ei cu Aristotel Onassis, o conversatie telefonica cu Marilyn Monroe inainte de moartea divei blonde si chiar o boala venerica pe care i-o transmisese insusi John F. Kennedy.

     

    O lectura pasionanta! Senzationala! Si mai ales falsa! Pentru ca Julie Gannon nu exista de fapt, ci cartea este scrisa de o anumita Ruth Francisco, dornica, exact ca atatia altii inaintea ei, sa mai castige niste bani de pe urma lui Jacqueline Kennedy Onassis. Francisco spune adevarul – intr-o notita la sfarsitul cartii. A bon entendeur, salut!

  • Culoarea sangelui virtual

    Ca sa ilustreze succint universul socant cu care voiau sa cucereasca lumea, suprarealistii s-au plasat sub o imagine emblematica nascuta de Lautréamont: „o umbrela si o masina de cusut pe masa de operatie“.

     

    Cam la fel de bizara pare si constructia „Business Thriller“, o nascocire de tip strutocamila din aria romanului, care-si afla din ce in ce mai multi adoratori. Autorul sau, Michael Ridpath, s-a nascut in 1961, a facut studii de istorie la Oxford, s-a angajat la o banca saudito-americana, unde si-a facut ucenicia ca analist financiar si apoi ca trader. Pe la jumatatea anilor ‘90 a scris, in week-end-uri si in vacante, in chip de hobby, primul sau roman, „Free to trade“.

     

    Succesul neasteptat al volumului l-a determinat sa devina scriitor cu norma intreaga, cu atat mai mult cu cat pofta pentru speculatiile bursiere si analizele financiare ii putea fi ostoita de tipul de roman pe care a ales sa-l ilustreze – business thriller-ul: un policier cu ritm sufocant, cu crime oribile si anchete pline de suspans, intre itele caruia se tes povesti despre lumea afacerilor, despre obligatiuni si maturizarea lor, despre futures, long si short positions etc.

     

    Tuturor acestor ingrediente, Michael Ridpath le adauga in cel de-al doilea roman al sau, cel la care ne referim azi (Trading Reality), o suculenta mixtura de IT si de realitate virtuala. Ce ni se pare remarcabil, dincolo de constructia ireprosabila a povestii si de manuirea cu talent si imaginatie a naratiunii, este faptul ca autorul stie (sau, ma rog, pare ca stie) intotdeauna despre ce vorbeste, fie ca e vorba despre operatiunile de brokeraj sau despre complicata lume a computerelor si software-ului.

     

    Povestea, stufoasa la modul agreabil, fara incursiuni tehnice lipsite de semnificatie in cadrul ansamblului, descrie un fragment din viata lui Mark Fairfax, tanar trader de succes la compania Harrison Brothers. Prins in lumea artificiala si narcotizanta a cursurilor valorilor mobiliare, acesta ignora la momentul cuvenit apelul fratelui sau, Richard, care, o data in viata, ii solicitase imperativ ajutorul. Mark paraseste in cele din urma City-ul eternelor sale tribulatii financiare si se duce sa-si sprijine fratele la sediul companiei acestuia din Scotia, unde, in faptul serii, il gaseste cu teasta despicata de un topor. Mostenitor de drept al afacerii, Mark se instaleaza la carma intreprinderii, incercand, simultan, s-o salveze de faliment si sa afle identitatea ucigasului. O intriga complicata, in care sunt implicate companiile Sega, Nintendo, Microsoft sau Onada Industries, dezvaluie interesele ardente legate de softurile de Virtual Reality, concepute de FairSystems, lider de piata in domeniu, la jumatatea anilor ‘90.

     

    Realitatea virtuala, acuzata de unii ca poate distruge viitorul tinerilor mai rau decat drogurile sau bomba nucleara, ridicata in slavi de altii, care se pregatesc sa-i gaseasca aplicatii de la spatiul entertainment-ului pana la cel al proiectarii de cladiri si automobile, este cea care-l ajuta pe Mark sa afle cheia enigmei sangeroase a mortii fratelui sau. Toti posibilii ucigasi sunt invitati sa-si puna castile realitatii secunde pe cap si sunt antrenati intr-o poveste dureros de reala, in care proiectia virtuala a celui ucis il face pe criminal sa marturiseasca.

     

    Michael Ridpath, Lovitura virtuala,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • NOUTATI

    De la Giotto la manierism

    In seria Eyewitness Guides, dupa cateva tomuri despre pirati, arme si armuri, mamifere sau automobile, iata acum un volum dedicat artei Renasterii. Altfel spus, o benefica ridicare de stacheta, de pe urma careia vor avea de profitat nu doar cei mici (publicul-tinta al seriei), ci si adultii grabiti. Scrisa de un competent critic de arta, cartea aduna in paginile sale zeci de ilustratii color, care infatiseaza detalii ale capodoperelor Renasterii artistice, uneltele folosite pentru realizarea tablourilor si sculpturilor clasice, mirodeniile utilizate pentru pigmenti etc. Textul lui Alison Cole dezvaluie amanunte insuficient cunoscute privind texturile si tehnicile cromatice ale artistilor, felul in care a fost inventata perspectiva sau importanta mitologiei antice si a impactului acesteia asupra artei europene a secolelor XIV-XVI.

     

    Alison Cole, Renasterea, Editura Litera International,

    Dorling Kindersley, Bucuresti, 2005

     

     

    Puzzle cu cifre

    Aceste doua volume publicate de Meteor Press sunt, pentru impatimitii de Sudoku, precum un tort urias si cremos fata de fursecurile pe care sunt nevoiti sa le infulece zilnic. Jocul, de sorginte japoneza (cu o denumire initiala imposibila, si anume suuji wa dokushin ni kagiru), are milioane de fani in toata lumea, iar patima lor este intretinuta prin publicarea in paginile unor cotidiene a doua-trei careuri magice („fursecurile“ de care povesteam), cu solutiile in numarul de a doua zi. Conceput de catre producatorii de puzzle niponi, care pastreaza cu avaritie retetele de fabricare, Sudoku ofera probleme distractive numerice create, atentie!, manual. Sarmul acestora, sustin inventatorii, nu poate fi comparat cu gustul fad al surogatelor – sau clonelor, realizate cu ajutorul calculatorului.

     

    Sudoku de la incepatori la avansati, Sudoku original,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2005

  • Dincolo de Johnny Cash

    Toata lumea e ocupata acum sa-l adore pe Johnny Cash, dar, cu riscul de a provoca mania legiunilor de fani, eu va recomand un alt cantaret de country: Will Oldham

     

    Prin 1991, totul se invartea in jurul trupei The Doors. Gratie interpretarii de catre Val Kilmer a rolului lui Jim Morrison din filmul „The Doors“, aceasta trupa, care oricum beneficiase de o publicitate ridicol de exagerata, s-a gasit, din nou, in lumina reflectoarelor. Derulati repede inainte pana in 2006, cand a venit randul recent disparutului Johnny Cash sa-l omagiem. „Walk the Line“, filmul castigator al Globului de Aur, care prezinta prima parte a vietii lui Johnny Cash, l-a plasat pe acest cantaret de country din nou in centrul atentiei.

     

    Invatati cuvintele de la „Ring of Fire“! Cumparati numeroasele albume relansate si de tip best of ale lui Johnny Cash! Prefaceti-va ca ati fost fani dintotdeauna! Trimiteti un e-mail Papei si cereti canonizarea lui Cash! Cu toata aceasta publicitate si idolatrizare, lumea pare sa fi uitat un lucru. Cash a dus o viata potrivita pentru un film, trecand cu mers impleticit de la statutul de star la dependenta de droguri si invers.

     

    Trebuie insa mentionat faptul ca mare parte a interesului actual pentru Johnny Cash se datoreaza reinventarii sale in 1994 de catre producatorul de rap Rick Rubin. Banuiesc ca multi dintre cei care acum se pleaca dinaintea lui Cash n-ar mai fi fost la fel de entuziasmati daca acesta n-ar fi cedat nevoii de popularitate si n-ar fi lansat preluari ale unor piese ca „One“ a trupei U2 sau „Personal Jesus“ a celor de la Depeche Mode.

     

    O parte a pieselor lui Cash sunt cu siguranta captivante si miscatoare. Dar mare parte nu sunt. Ori de cate ori Hollywoodul se hotaraste sa cheltuie 28 de milioane pentru ecranizarea vietii unui cantaret, reactia mea instinctiva este sa-mi pierd interesul. Iar in cazul lui Cash aceasta reactie este si mai puternica, dat fiind ca o cautare rapida prin catalogul lui de piese sugereaza ca nu e demn de o asemenea idolatrizare. Desi nimic nu va sta in calea Cash-maniei prezentului, m-am decis sa organizez micul meu protest ascultand o legenda contemporana a muzicii country. Acest lucru ar putea trece drept blasfemie in climatul actual de adorare a lui Cash, dar adevarul este ca opera acestei legende e infinit mai miscatoare, mult mai inteligenta si mult mai datatoare de satisfactii decat cea a lui Cash: Will Oldham.

     

    El este, probabil, cea mai marcanta personalitate a ceea ce se cunoaste sub numele de scena de „alternative country“, o miscare care exploreaza in amanunt partea intunecata a muzicii country. Ca si in cazul lui Cash, creatia lui Will Oldham – care inregistreaza sub diverse pseudonime, cel mai des intalnite fiind Palace Music sau Bonny „Prince“ Billy – este adeseori neinduplecat de sumbra, acesta alegand subiecte tulburatoare pentru cantecele sale. Cu titluri de piese lansate ca „Today I Was an Evil One“ („Azi am fost de partea raului“) si albume cu titluri deloc imbucuratoare ca „I See Darkness“ („Vad intunericul“), baladele sale pline de nefericire sunt clar pe acelasi teritoriu ca si cele ale lui Cash.

     

    Si totusi, daca piesele lui Cash par mai degraba obisnuite, tinzand spre monotonie, conventionale si lipsite de spirit de aventura, Oldham impinge constant lucrurile in directii noi si neasteptate. Cel mai recent album al sau demonstreaza cat de departe este dispus sa duca etica alternative country. „The Brave and the Bold“ este un album de preluari, inregistrat alaturi de grupul de rock experimental Tortoise. Piese ale extrovertului  Elton John, de-ale rockerilor disco din anii ‘80, Devo si chiar si ale lui Bruce Springsteen – toate trec pe la Will Oldham.

     

    La fel ca si in cazul preluarilor lui Cash, acestor cantece li se confera dimensiuni complet noi, astfel ca o piesa rock clasica de-a lui Bruce Springsteen, „Thunder Road“ se transforma intr-un cantec melancolic de sirena. Fara indoiala, cea mai buna piesa de pe tot albumul este „Pancho“, o preluare a unui cantec clasic country semnata de marele artist al genului Don Williams. Totusi, povestea unui cowboy si a prietenului sau sud-american este transformata in ceva care iti sfasie sufletul gratie interpretarii emotionante a lui Oldham. Pe de alta parte, piese precum „Love is Love“ se apropie cat de mult posibil de electro country, utilizand o drum machine intr-un mod in care Cash n-ar fi fost in stare niciodata.

     

    In comparatie cu aceasta abordare eclectica, deschisa si experimentala a muzicii country, muzica lui Cash pare din ce in ce mai plictisitoare. In locul vostru, as uita de valul de produse care au legatura cu Cash ce vor fi lansate dupa film si as cumpara un exemplar din „The Brave And The Bold“. 

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Arma cu doua taisuri a grecilor de la Cosmote

    La trei luni de la relansare, Cosmote a „aruncat“ pe piata o noua oferta tarifara pentru clientii prepay, care transforma telefonia mobila intr-un serviciu aproape gratuit: 2.000 de minute in retea, pentru doar trei euro pe luna. Care este insa strategia din spatele acestei oferte agresive de pret?

     

    Pe 6 decembrie 2005, cand Cosmote si-a anuntat intrarea pe piata romaneasca prin resuscitarea defunctului Cosmorom, managerii companiei au promis mai multe surprize pentru utilizatorii romani de telefonie mobila.

     

    La acea vreme, afirmatia lor a parut mai degraba o formulare-cliseu decat o declaratie de intentie demna de luat in seama. Numai ca, pe 2 martie 2006, directorii Cosmote au convocat o conferinta de presa in care au anuntat inceputul unei asa-zise revolutii: lansarea unei cartele preplatite cu valoarea de trei euro – suma in care sunt incluse 2.000 de minute in reteaua Cosmote.

     

    Altfel spus, pentru trei euro, un utilizator al serviciului operatorului grec de telefonie poate vorbi 33 de ore pe luna, adica ceva mai mult de o ora/zi. Cu cat sunt mai mici noile tarife pentru prepay ale Cosmote fata de oferta „greilor“ pietei Connex-Vodafone si Orange? Inca din decembrie, Cosmote lansase o cartela ale carei tarife erau cu pana la 47% mai mici decat cele ale principalilor sai competitori. Atunci, tariful unei convorbiri, indiferent de retea, era de 0,16 euro/minut. In noile conditii, un minut in reteaua Cosmote se „prabuseste“ la 0,0015 euro, tarif care face inutila orice comparatie cu preturile celorlalti operatori GSM. De altfel, oficialii companiei vorbesc despre o economie (raportat la ofertele concurentei) de 420 de euro pe luna.

     

    Si totusi, care este secretul gratie caruia operatorul elen isi permite tarife atat de joase? In esenta, nu este vorba despre nici un secret. Cu atat mai putin despre minuni. Cosmote nu a lansat noua oferta pentru a-si creste veniturile, primordiala fiind cresterea accelerata a bazei de clienti – principalul activ al unei companii de telefonie mobila.

     

    In momentul relansarii serviciului, Nikolaos Tsolas, CEO Cosmote Romania, estima numarul de clienti ai companiei la circa 50.000. In raportul anual pe 2005, compania a raportat 48.984 de utilizatori, din care 30.000 au fost atrasi in ultima luna a anului. Cum se explica diferenta in minus? Oficialii companiei au afirmat ca, de-abia acum, numarul clientilor este cel real, pentru ca o mare parte din cei raportati initial erau clienti inactivi. Pe de alta parte, o baza de 50.000 de clienti nu inseamna nimic raportat la cei peste 13 milioane de clienti pe care ii impart Connex-Vodafone, Orange si Zapp, ponderea apartinandu-le detasat primilor doi operatori.

     

    „E o tentativa de a atrage o masa mare de clienti“, considera analistul de telecomunicatii Nicolae Oaca. O masa mare de clienti, intr-un timp scurt. Acest lucru este probat prin durata limitata de activare a cartelelor: intre 2 si 31 martie 2006, potrivit unui comunicat al companiei. De asemenea, oferta Cosmote este limitata in timp, in sensul ca tariful de trei euro pentru 2.000 de minute/luna  este valabil pe durata a 12 luni. Ulterior, managerii companiei spera ca utilizatorii de cartele preplatite sa se „metamorfozeze“ fie in abonati, fie in clienti ai unor servicii prepay mai scumpe. Ambele mai apropiate de costurile reale. In esenta, Cosmote deruleaza acum o campanie de atragere de clienti, astfel ca nici nu poate fi vorba despre un calcul de rentabilitate (pentru noii clienti prepay), in conditiile in care tarifele sunt mult sub nivelul pietei.

     

    Analistul de telecomunicatii Nicolae Oaca sugereaza ca ar putea fi relevanta o comparatie intre raportul investitie/numar de abonati al celor doi mari operatori si cel al Cosmote. Orange, numarul unu din piata, investise pana la finele lui 2005 (din 1997), aproximativ un miliard de euro. La sapte milioane de utilizatori, investitia per client este de 142 de euro. In cazul Cosmote, acelasi parametru este de 7.000 de euro (daca luam in calcul investitiile din ultimii cinci ani, inclusiv cele ale Cosmorom). Practic, din 2000 incoace, compania din Grecia a investit aproape 350 de milioane de euro, atragand mai putin de 50.000 de clienti.

     

    Dintr-o perspectiva pur teoretica, la un nivel mai mic al investitiei pe abonat iti poti permite tarife mai mici, insa in cazul analizat lucrurile stau exact invers. Judecata in termeni de volum, strategia Cosmote de a atrage clienti prepay nu are nici o fisura: circa 60-65% din clientii de telefonie mobila folosesc servicii preplatite (cartele valorice). De asemenea, „in ultimii ani, cresterile (ca numar de utilizatori – n. red.) se fac in principal pe prepay“, admite Amalia Fodor, director de comunicare in cadrul Orange Romania.

     

    Numai ca, in termeni de venituri si, mai ales, profit, abonatii sunt cei care asigura bunastarea unui operator de telefonie mobila pe termen mediu si  lung. Ca sa nu mai spunem ca profiturile vin in general de la clientii business. Insa acestia din urma, spre deosebire de piata de consumer, nu se uita exclusiv la tarife, punand accent si pe calitatea serviciilor. Deocamdata, Cosmote are un grad de acoperire de 80% din populatia tarii, oficialii companiei estimand ca pana in iunie 2006 acesta va creste la 90%.

     

    De altfel, infrastructura va reprezenta principala destinatie a investitiilor anuntate de companie: 450 de milioane de euro in primii trei ani de activitate. Strategia Cosmote de a atrage cu orice pret multi clienti prepay pe termen scurt nu poate fi decat un prim pas, iar batalia pentru profituri trebuie dusa in alta parte: pe segmentul abonatilor si, in special, al celor business. Un oficial Cosmote a declarat ca in lunile urmatoare va fi lansata si o oferta speciala pentru clientii business.

     

    De altfel, si oferta actuala atinge o parte din acest segment al pietei: este vorba de companiile mici, potrivit afirmatiilor lui Costas Kapetanopoulos, director de marketing si comunicare la Cosmote Romania. Totusi, oferta prepay vizeaza in principal studentii si elevii sau grupurile de prieteni. Pana acum cel putin, operatorul GSM s-a pozitionat ca un furnizor de servicii care face „telefonia mobila accesibila tuturor romanilor“, ceea ce reprezinta o abordare orientata acum mai mult catre piata de consumer autohtona.

     

    Este insa clar ca noul operator, chiar daca va reusi sa produca agitatie in piata si sa atraga in egala masura atat clientii business cat si persoanele fizice, va trebui sa accepte un nivel al EBITDA (profitul inainte de plata dobanzilor, a taxelor si inainte de scaderea deprecierii si a amortizarii) mai scazut decat cele cu care s-au obisnuit Connex-Vodafone si Orange in ultimii ani: circa 40%. Oricum, nivelurile de pana acum ale EBITDA in telefonia mobila au fost unele din cele mai ridicate la nivelul intregii economii, pe fondul gradului scazut de penetrare si al existentei unei concurente restranse.

     

    Cat despre numarul de clienti pe care Cosmote intentioneaza sa-i atraga pana la sfarsitul campaniei, este greu de facut o estimare. Cu atat mai mult cu cat operatorul grec nu a mai derulat un astfel de experiment in celelalte tari in care are operatiuni: Bulgaria, Albania, Macedonia, Grecia. Spre deosebire de Romania, pozitia sa pe aceste piete este considerabil mai buna, intrucat compania a reusit sa se impuna o data cu competitia, lucru pe care, cel putin deocamdata, l-a ratat aici.

     

    Cum reactioneaza competitia la noua oferta a Cosmote? Cu exceptia unor declaratii diplomatice, principalii doi operatori concurenti, Connex-Vodafone si Orange, nu au detaliat daca, si in ce masura, sunt influentati de „bomba“ aruncata in piata de Cosmote. Cert este insa ca nici dupa relansarea operatorului grec din decembrie 2005, intr-o perioada in care tarifele pentru prepay erau cu pana la 47% mai mici decat ale concurentei, nici Connex-Vodafone, nici Orange nu au facut nici o miscare de contracarare. Foarte probabil, Cosmote inca nu reprezinta un pericol real pentru ei.

  • COSMOTE IN CIFRE

    NUMAR DE UTiLIZATORI: 50.000

    VENITURI: 8 milioane de euro (2005)

     

    PIERDERI OPERATIONALE: 20 mil. euro

    GRAD DE ACOPERIRE:  80% din populatie

     

    INVESTITII: 450 mil. euro (pentru 3 ani)

    NUMAR DE ANGAJATI: 400 (dec. 2005)

  • Putin galben, va rog

    Mai intai verde. Acum verde + galben. Dupa care, din nou, verde. Acesta este traseul coloristic al brandului Cosmote in Romania. De ce acest slalom?

     

    Probabil ca nu a fost om de publicitate sau simplu cetatean care sa nu fi avut pe buze „Connex“ cand operatorul grec a inceput sa comunice in verde crud, acelasi pe care marca romaneasca il imbracase cu circa un an in urma. Miscarea a fost interpretata de specialisti in publicitate fie ca o eroare de strategie de brand, fie ca un act de curaj. „Cea mai mare gafa si, in acelasi timp, cea mai indrazneata miscare“, comenta atunci Cristina Oncescu, account director la agentia TBWA/Merlin, imediat dupa lansarea Cosmote in Romania.

     

    „In mod sigur, prima reactie (a romanilor, n.r.) va fi: „Uite, au copiat culoarea Connex!“, dar probabil ca, la nivel subliminal, vor percepe Cosmote drept un altfel de Connex“, era, atunci, comentariul lui Serban Alexandrescu de la Headvertising – cunoscut in industrie pentru contributia creativa adusa la dezvoltarea marcii Connex, cu ani in urma. Tot el sublinia acum trei luni ca „va depinde numai de noul operator daca isi va crea o imagine distincta in mintea consumatorilor“. A reusit Cosmote acest lucru?

     

    Raspunsul poate fi cautat in noua platforma vizuala a marcii, ce a fost comunicata o data cu startul campaniei „Incepe revolutia“. Este vorba despre introducerea culorii galben in identitatea de brand. De ce aceasta schimbare? „Noua ajustare vizuala doar intareste diferentierea marcii si ofertelor noastre“, a spus Cosmote, care a precizat ca aceasta ajustare este „numai temporara“. Cu alte cuvinte, va veni vremea cand marca se va reinverzi complet.

     

    Cine sa fi bulversat planurile de branding ale Cosmote? O ipoteza ar fi amanarea trecerii Connex la rosu complet. Rebrandingul in Vodafone – implicit inrosirea Connex – fusese initial programat pentru aceasta primavara, insa miscarea a fost amanata cel mai probabil pentru vara, spun surse BUSINESS Magazin. Motiv pentru care operatorul grec a considerat ca ar fi strategic sa se diferentieze coloristic de Connex in acest interval. O alta ar tine de lezarea intereselor de business ale celor doi competitori: dintr-o confuzie de brand au de pierdut ambele parti.

     

    „Nu de putine ori veneau oameni la Connex sa cumpere cartele sau sa se aboneze la un serviciu de care aflasera din reclamele Cosmote“, povesteste un cunoscator al pietei, care a dorit sa-si pastreze anonimatul. „Cosmote se alege cu o lipsa de identitate puternica si, de ce nu, de clienti, iar Connex pierde timp pentru explicatii si chiar prestigiu, inducand dezamagire in randul celor interesati de oferta din reclame“, a mai spus acesta.

     

    Laurentiu Anghel, avocat cu expertiza in proprietatea intelectuala in domeniul telecom, comenteaza astfel ingalbenirea marcii Cosmote: „Probabil ca este rezultatul unei intelegeri rezultate in urma unor cercetari de piata cu caracter extrajudiciar care au confirmat existenta unei confuzii la nivelul serviciilor oferite de cei doi operatori. Ramane de vazut daca adaugarea galbenului poate elimina aceasta confuzie la nivelul utilizatorilor celor doua servicii“.

     

    Ce sanse ar fi avut Connex in instanta daca ar fi actionat Cosmote in judecata pentru insusirea verdelui-Connex? Daniel Costea, avocat la Voicu & Filipescu SCA, spune ca orice cunoscator de marketing stie ca un consumator va identifica un produs sau serviciu in primul rand prin culoare.

     

    „Daca operatorul MobiFon detine protectie exclusiva pentru culoarea verde atasata serviciilor de telefonie mobila, sansele de succes sunt foarte mari. In caz contrar, analiza similitudinilor trebuie efectuata mult mai amanuntit si un verdict este in mod sigur mai rezervat.“

     

    Cum comenteaza, acum, Alexandrescu  schimbarea culoristica a Cosmote? „Ca un fel de cedare in fata murmurului dezaprobator venit din partea comunitatii de marketing. Nu ma cheama tot Caragiale, ci Caragiale-Pop. Si nu sunt imbracat ca tine, ci am o batista diferita la butoniera. Ridicol. Toata culoriada asta n-are nimic OK in ea si tot ce poate face e sa ameteasca un pic consumatorii.“

  • Anunt de recrutare, caut investitori

    Sa scoti zeci de milioane de euro anual numai din plasarea de anunturi de angajare pare o utopie pentru Romania, o tara in care serviciile din domeniul resurselor umane de tipul head-hunting-ului sau al training-urilor nu depasesc cinci, respectiv 15 milioane de euro. Totusi, piata se misca.

     

    Niciodata nu s-au luat masurile si pulsul pietei anunturilor de angajare din Romania. Asta pentru ca, pana in acest an, nici o companie specializata n-a fost tentata sa investeasca in ea, dupa cum nici o agentie autohtona de mica publicitate nu s-a specializat in plasarea de anunturi de recrutare in publicatiile tiparite. Multe dintre anunturi sunt facute in continuare de secretare grabite, cu greseli de conceptie, cu design si text lipsite de originalitate, spun specialistii in resurse umane intervievati de BUSINESS Magazin.

     

    „Toate sunt construite dupa acelasi tipar“, explica Madalina Didea, director executiv al companiei romanesti de resurse umane Business Intelligence Alliance (BIA). Iar eficienta lor – a se citi gasirea candidatului cel mai potrivit pentru un anumit job – nu constituie o regula. Dimpotriva. Claritatea redactarii, originalitatea textului si a designului, dar si perioada in care a fost dat sau publicatia in care a fost plasat sunt cateva criterii de care depinde succesul unui anunt de angajare – care este, probabil, cel mai ieftin instrument de recrutare. Numai ca aceste criterii sunt adeseori omise din calcul de catre secretarele grabite si de agentiile de publicitate nespecializate.

     

    Pentru comparatie, in tari precum Austria, Finlanda, Noua Zeelanda sau Australia, companiile specializate in anunturi de angajare nu doar ca exista, dar chiar au motive serioase sa existe – asta daca suntem de acord ca sase zerouri in coada cifrei de afaceri poate fi numit un motiv serios. Nota bene: toate companiile in cauza au echipe de zeci de oameni, specializati pe o anumita „nisa“: creatie publicitara, resurse umane sau analiza media – pentru a identifica cele mai potrivite canale media pentru plasarea unui anunt de angajare. Doua lumi complet diferite – ar spune unii – care nu au nimic in comun.

     

    Totusi, perspectivele demonstreaza contrariul. La inceputul acestui an, compania austriaca de resurse umane Iventa intra pe piata din Romania cu servicii de head-hunting. Reprezentantii companiei au declarat pentru BUSINESS Magazin ca, din a doua jumatate a lui 2006, vor exporta si serviciul de anunturi de angajare, dupa ce au patruns cu el in Ungaria, Cehia si Slovacia. Anul trecut, serviciul de plasare a anunturilor de recrutare al Iventa a adus companiei o cifra de afaceri de aproximativ 13 milioane de euro numai in Austria.

     

    Iar Iventa nu este singura companie care si-a marturisit interesul pentru piata romaneasca a anunturilor de angajare. O intentie similara a fost exprimata de catre cei de la MPS-Enterprises Ltd., o companie de recrutare clasata intre primele 20 la nivel mondial, care spera sa-si faca intrarea in Romania din 2007. Veniturile companiei din anunturi de recrutare s-au ridicat anul trecut la peste trei milioane de euro, dintr-o cifra totala de afaceri de 60 de milioane de euro. Dupa ce au intrat cu acest serviciu in tarile baltice, Polonia si Rusia, reprezentantii companiei au urmarit piata romaneasca si au hotarat ca 2007 e momentul potrivit pentru a convinge angajatorii romani ca au nevoie de ei.

     

    „Vom intra in Romania probabil in 2007, cand vom cauta un partener local“, spune Thomas GrosJean, reprezentant al filialei finlandeze a companiei MPS. „Pietele au nevoie de timp sa se dezvolte si nu fac niciodata un salt direct spre servicii cu mare valoare adaugata“, explica finlandezul de ce MPS nu a fost interesata pana acum de Romania. „Se pare ca pietele nu pot fi fortate sa se dezvolte mai repede decat le sta in fire.“ Explicatia data de GrosJean este, de altfel, potrivita pentru modul in care sunt percepute de catre angajatorii romani si celelalte servicii de resurse umane: deocamdata, nici in recrutare, nici in training, lupta celor care ofera aceste servicii nu e de a demonstra ca sunt cei mai buni din piata, ci de a convinge angajatorii ca au nevoie de ei.

     

    Ce vor gasi aceste companii in Romania? Conform estimarilor BUSINESS Magazin, piata anunturilor de angajare (atat mica publicitate cat si publicitate standard) trece de 10 milioane de euro in cazul presei scrise, in valoare neta. Cel putin 4-5 milioane de euro net sunt castigate doar de publicatiile editate in Capitala, Romania libera atragand cam trei sferturi din aceasta suma. In ceea ce priveste anunturile de angajare publicate online, Calin Fusu, managerul general al Neogen – cel care detine liderul pietei de recrutare online BestJobs.ro, raportat la statisticile Traffic.ro -, avanseaza o estimare de un milion de euro, adica aproape jumatate din valoarea intregii piete de publicitate pe Internet. Milion la care BestJobs a avut un aport de 600.000 de euro.

     

    Pe de alta parte, nici angajatorii nu formeaza o piata prea educata, spun atat reprezentantii firmelor de recrutare cat si cei ai departamentelor de vanzari din cadrul unor publicatii, intervievati de BUSINESS Magazin. „50% dintre angajatori apeleaza direct la presa“, spune Dragos Hrisafi, director de vanzari la Ziarul Financiar. Iar 70% dintre cei care apeleaza la agentii vin cu un banal anunt in format word, fara idei de concept grafic si de text deosebite.

     

    Din cate spune Madalina Didea, director executiv al BIA, agentiile de recrutare au rareori ocazia sa discute despre forma anuntului cu un specialist in marketing din cadrul companiei angajatoare sau al agentiei de publicitate care intermediaza plasarea anuntului. Totusi, pentru conceputul grafic multe agentii si publicatii taxeaza angajatorii cu un extra  de 10 – 15% din costul anuntului. „Exista cateva companii care au incercat sa rupa cliseele, construind anunturi cu un plus de originalitate, dar incercarile sunt inca sporadice“, spune Didea, care crede ca un anunt original poate atrage candidati de calitate.

     

    Printre cei care au incercat sa sparga cliseele s-a numarat si Cosmina Noaghea, fostul manager de resurse umane al Ringier, in prezent publisher business press la PubliMedia International. Inca isi aminteste cu placere de un anunt prin care cauta un director de marketing, astfel: „Citesti reviste de cand te stii? Ce-ar fi sa le si vinzi?“. Anuntul a dat roade: au venit si oameni care voiau sa  vanda reviste, dar si oameni de marketing – printre care si cel cautat. Astfel, Noaghea a scutit compania de o investitie intr-un serviciu de head-hunting, care poate ajunge la 15 – 30.000 de euro.

  • TOPUL GRESELILOR

    O buna parte a anunturilor din presa locala se abat de la „canoanele“ genului, motiv pentru care de multe ori nu isi ating sco-pul. Specialistii in resurse umane consultati de BUSINESS Magazin au intocmit o lista a celor mai frecvente greseli in redactarea si publicarea unui anunt de angajare.

     

    TITLUL PREA MIC: Aplicantii nu au timp sa caute astfel de informatii, iar fiecare anunt concureaza cu celelalte din pagina. Ca atare, titlul trebuie sa fie scris cu litere mari.

     

    LIPSA PRECIZIEI: Angajatorii nu trebuie sa caute un „angajat“ – cu totii suntem angajati. Datele de contact de asemenea trebuie sa fie foarte clare.

     

    MARIMEA CONTEAZA: Nu te astepta sa gasesti candidati potriviti pentru o pozitie de CEO daca ai dat un anunt mic.

     

    MEDIA NEPOTRIVITE: Chiar daca Romania libera este publicatia care atrage in continuare cele mai multe anunturi de angajare, mai toate publicatiile de presa scrisa publica astfel de anunturi, iar alegerea celei potrivite tine de cunoasterea publicului-tinta al acestora.

     

    OMITEREA RECOMPENSEI: Multe companii gresesc cand scriu doar despre ceea ce cer, fara a preciza si ceea ce ofera.