BusinessMagazin

Blog

  • Povestea Lipscaniului

    Numele strazii vine de la negustorii de la Lipsca. Strazile au primit, cu timpul, numele breslasilor care locuiau aici. Multe dintre denumiri – strada Blanari, strada Selari, strada Cavafilor (cizmari), strada Covaci (fierari), sau strada Panzari – s-au pastrat pana astazi.

    ULITA MARE: Strada Lipscani si-a luat numele pe la jumatatea secolului al XVIII-lea de la negustorii care veneau aici din Lipsca, denumirea romana a Leipzigului. Initial se numea Ulita Mare.

    AMALGAM: Amestecul civilizatiilor – negustori din Grecia, Bulgaria, Serbia sau Austria – s-a rasfrant si asupra arhitecturii zonei. Multe cladiri poarta amprenta amalgamului de stiluri.

    MICA VIENA: Intr-o scrisoare de la 1855, un austriac descrie Lipscaniul ca fiind „cea mai frumoasa si mai vesela strada din Bucuresti, unde se afla cele mai bogate si mai luxoase magazine care, prin marimea si stralucirea lor, se pot masura cu magazinele vieneze“.

  • Detectiv in Roma antica

    Publius Aurelius Statius, un fel de comisar Maigret al antichitatii, rezolva misterele unei serii de crime petrecute in anul 19 dupa Hristos

    Acum, in epoca experientelor genetice aiuritoare, a infailibilelor teste ADN, a computerelor si a satelitilor, o scriitoare italiana, Danila Comastri Montanari, coboara in istorie pana in perioada de apogeu a Romei clasice si reinventeaza ancheta politista intemeiata doar pe logica si pe examinarea lucida a probelor. Imbinand arheologia si literatura, investigatia rece si inspiratia miraculoasa, romanele sale din seria „Un detectiv in Roma antica“ reabiliteaza un filon narativ care, dupa celebrele mistere din abatia Melk, urmarite de Umberto Eco in „Numele trandafirului“, parea sa fi secat. 

    Succesul primei sale experiente de acest gen, volumul „Cave canem“ – care si-a cucerit rapid un public entuziast, recrutat atat din randul amatorilor de istorie, cat si din acela al degustatorilor de „mystery“-uri -, a determinat-o pe autoare sa inceapa construirea unei serii de romane „politiste latine“, cu un singur protagonist, pe modelul Maigret, Arsene Lupin sau Miss Marple. Eroul este Publius Aurelius Statius care, la inceputul celui dintai volum, cel la care ne referim, este un adolescent de 16 ani, fiu de patrician ce isi uraste tatal, din pricina arogantei si cruzimii acestuia, si care trebuie sa se consoleze cu conditia sa de puber lipsit de drepturi, dar incarcat de indatoriri.

    Ne aflam in Cetatea Eterna, in anul 19 dupa Hristos (772 dupa intemeiere) si suntem introdusi in prima enigma din viata viitorului detectiv. Intendentul nobilei domus a familiei Statius de pe colina Viminal este gasit fara cunostinta in fata cufarului cu valori din care lipsesc cateva obiecte de pret. Acuzat de tentativa de furt, fara drept de replica, Diomedes pare harazit crucificarii, spre disperarea fiului sau Paris, cel mai bun prieten al eroului nostru. Chiar in aceasta clipa soseste, ca un traznet, vestea ca stapanul casei, aflat in provincie dupa un chef de pomina, a murit, beat fiind, intr-un penibil accident. Publius Aurelius se trezeste investit ca mostenitor deplin al titlului si ca omnipotent paterfamilias. Prin urmare, preia fraiele investigatiei si reuseste sa-l absolve de orice culpa, gratie unor inteligente deductii, pe presupusul hot.

    „Intrand inainte de vreme in arena adultilor, acolo unde minciuna, crima si violenta faceau sa paleasca adevarul si alungau dreptatea, el dusese la bun sfarsit prima lui cercetare; invinsese inselaciunea, castigase prima lui batalie!“ Dar aceasta, cum spuneam, nu este decat inceputul, palidul aperitiv al unei lungi suite de anchete al carei gust il vom prinde dupa doar cateva pagini: ajuns senator, posesor al unei averi considerabile, filosof epicurean, amator de femei si de vinuri scumpe, iubit si respectat de prietenii aristocrati dar si de sclavi, Publius Aurelius a implinit 40 de ani si se confrunta, in preajma orasului Neapolis, cu o infricosatoare serie de crime, ale caror victime sunt membri ai inaltei societati. Cu sange rece, inlatura toate pistele false, sfideaza profetiile tenebroase ale Sibilei din Cumae, dejoaca toate comploturile si il descopera pe faptas la capatul unor aventuri incarcate de suspans dar si de umor. In tot acest periplu criminalistic este ajutat de un fel de Watson (asistentul, daca va mai amintiti, al lui Sherlock Holmes), secretarul sau Castor, un grec parsiv si pus pe chiverniseala, istet ca Esop si viclean precum Ulise. Totul pe fundalul unui Imperiu roman scrupulos reconstituit si animat de detalii surprinzatoare tinand de mentalitatea vremii, de vestimentatie, arhitectura, de obiceiurile religioase sau de ritualurile culinare.

    Danila Comastri Montanari, Cave canem,  Editura Allfa, Bucuresti, 2004

  • Politisti corupti

    • POLITISTI CORUPTI

    Acesta este motto-ul, rostit parca de gura zeflemitoare a unui infractor, al unei carti, cat se poate de serioase de altfel. Subiectul ei: istoria – prescurtata – a coruptiei in politia americana. Politistii – spune autorul – traiesc pe muchie de cutit, intr-o lume in care coabiteaza ticalosi si victime. Mai incape indoiala ca lucrurile se pot amesteca astfel foarte usor? Ca oamenii legii, deprinzand gustul puterii, sunt tentati sa o foloseasca discretionar? Articolele din acest volum pot fi impartite in doua categorii. In primul rand cele care prezinta politia ca fiind un organism profund corupt si care ii atribuie un rol sumbru, circumscris unui context socio-politic opresiv. In al doilea rand, articolele care scot in evidenta cazuri particulare, politisti care incalca legea si care isi impun cu brutalitate propriile prioritati. 

    Jack Sargeant, Politisti corupti; o insigna, o arma, nici un fel de mila, Editura Semne, Bucuresti, 2004 

    • ISTORIA STANGII FRANCEZE

    In doua volume (1.300 de pagini) recent aparute („L’Histoire des gauches en France“ – „Istoria stangii in Franta“), peste 60 de autori sintetizeaza traseul miscarilor de stanga din Hexagon, pornind de la la paradoxul potrivit caruia „stanga este mai vizibila decat dreapta, dar mult mai greu de observat“.  Arborata cu usurinta, eticheta de „stanga“ acopera continuturi de o infinita varietate, iar ideea de separare intre diferite fractiuni este mai mult o atitudine de stanga decat una de dreapta. La construirea istoriei stangii franceze au participat  indivizi si forte dintre cele mai opuse, pe care suntem invitati sa le  contemplam in evolutia si semnificatia lor de ansamblu, in prima incercare enciclopedica de acest gen. Printre multe dintre concluziile celui de-al doilea volum, se cuvine semnalata, pentru aciditatea sa coroziva, cea potrivit careia „stanga franceza, in ultimii ani, a excelat doar in materie de discursuri la banchete si inmormantari“. Sa nu-i ramana, pentru viitor, decat aceasta gesticulatie pompoasa si amintirea gloriei trecute?  

    L’Histoire des gauches en France, coordonatori Jean-Jacques Becker Si Gilles Candar, Editura La DÈcouverte, 2004

  • Esecul lui moore

    Sansele regizorului american de a primi o nominalizare pentru „Fahrenheit 9/11“ au scazut dramatic dupa anuntarea victoriei lui George W. Bush, apreciaza criticii

    Acum ca George W. Bush a castigat al doilea mandat, situatia lui Michael Moore nu pare a fi tocmai de invidiat: nici un alt regizor sau membru al comunitatii artistice americane nu s-a exprimat cu atata vehementa impotriva familiei Bush ca Moore, in documentarul sau „Fahrenheit 9/11“. Iar daca Statele Unite nu ar fi o veritabila democratie, numele lui Moore ar fi scris cu o litere de o schioapa pe lista celor care nu ar mai avea voie sa lucreze la Hollywood.

    Mai ales dupa ce a primit si Palme d’Or la Cannes anul acesta, a devenit evident ca „Fahrenheit 9/11“ poate fi criticat, aplaudat, disecat sau pus la indoiala, dar in nici un caz nu poate fi ignorat. Moore mai are la activ un succes rasunator in acelasi domeniu, dupa ce documentarul sau „Bowling for Columbine“ (2002) a obtinut venituri record la lansare si un Oscar pentru aceasta categorie.

    Surprinzator, nici chiar cei mai conservatori critici americani nu s-au repezit sa desfiinteze „Fahrenheit 9/11“, pe care l-au catalogat, in cel mai rau caz, drept un „exercitiu de propaganda“. Filmul este, de fapt, o critica de aproape doua ore la adresa administratiei Bush si a razboiului din Irak. 

    Documentarul debuteaza cu victoria oarecum controversata a actualului presedinte impotriva lui Al Gore, la alegerile din 2000, dar dedica o buna bucata de pelicula reactiei guvernului american dupa atacurile teroriste din septembrie 2001. O scena care a avut un impact foarte puternic il infatiseaza pe Bush, care pe 11 septembrie se afla in vizita la o scoala din Florida. Dupa ce este informat ca al doilea avion s-a izbit de World Trade Center, presedintele, cu un chip lipsit de orice expresie, ramane asezat in sala de curs inca circa sapte minute, fara a avea nici o reactie. 

    Moore continua pe aceeasi linie, acuzand guvernul ca a aplicat o strategie gresita de reactie la atacurile teroriste si ca a fabricat dovezi impotriva lui Saddam Hussein, pentru a invada Irakul, lansand astfel un razboi extrem de costisitor si in care soldatii americani isi pierd inutil viata. In acest segment al documentarului, regizorul plaseaza imagini socante din Irak, pentru a demonstra haosul care domneste acolo, in timp ce civili nevinovati isi pierd viata in conflict. De asemenea, Moore subliniaza si legaturile de afaceri care ar exista intre clanul Bush si elita Arabiei Saudite, inclusiv membri ai numeroasei familii a teroristului Osama ben Laden.

    Comentariile sardonice ale regizorului sunt combinate cu o succesiune rapida a imaginilor si cu un fond sonor foarte sugestiv (de pilda, o secventa referitoare la serviciul militar al lui Bush este acompaniata de acordurile unei melodii numite „Cocaine“). Moore amesteca indignarea sobra cu umorul rautacios, seriozitatea de documentar cu propaganda pura.

    „Fahrenheit 9/11“ nu are totusi vreo pretentie de impartialitate, iar regizorul a incercat sa converteasca toti spectatorii la religia sa: antibushismul. 

    Moore abandoneaza glumele in conversatiile sale cu Lila Lipscomb, o functionara vesela si patrioata, care nu se desparte de doua lucruri: cruciulita de la gat si steagul american pe post de brosa. La inceput, Lila este mandra ca fiica sa a luat parte la Razboiul din Golf si ca Michael, fiul ei, a fost inrolat in razboiul din Irak. Urmatoarele secvente o arata insa pe doamna Lipscomb imediat dupa moartea lui Michael pe front, cand nu mai e asa de sigura de utilitatea razboiului. 


    Fahrenheit 9/11. Regia: Michael Moore. Durata: 116 minute.  In Romania din 5 noiembrie.

  • Lectia de capitalism

    In Romania se evita termenul de „capitalism“. Se foloseste mai comoda abordare „economie de piata“. Dar pe coperta manualului pe care ar trebui sa-l studiem scrie, simplu, „Capitalism“.

    Istoriceste vorbind, etapele capitalismului romanesc de dupa 1989 pot fi asemuite cu ce s-a intamplat in lumea occidentala de la revolutia industriala incoace.

    In mic si intr-o perioada mai redusa de timp romanii repeta istoria: nu pot fi negate apropierile dintre sloganul „Nu ne vindem tara!“ si revolta lucratorilor englezi din tesatorii care distrugeau masinile menite sa le schimbe viata si sa-i faca mai productivi.  Miscarile sindicale din Romania de la jumatatea deceniului trecut se regasesc in marile confruntari dintre muncitori si fortele de ordine din primele decenii ale secolului trecut, din Statele Unite. 

    Dupa cel de-al doilea razboi mondial, capitalistul occidental a inteles ca trebuie sa mai slabeasca surubul: i-a permis si lucratorului sau sa castige suficient incat sa isi poata permite sa circule intr-un automobil. Cu diferente de marca si pret; dar tot patru roti aveau si unul si celalalt. La asa ceva nu s-a ajuns inca in Romania, dar lucrurile se indreapta intr-acolo. 

    Pentru a-si atinge perioada de aur, Capitalismul (am folosit majuscula pentru a-l personaliza) le-a servit lectii tuturor celor implicati. Acestea se cheama crize sau socuri (cu toate ca si perioadele faste tot pentru invatatura pot fi folosite).  

    In aceste zile, Capitalismul romanesc a iesit la tabla si le preda romanilor una din lectiile sale: acoperirea riscului valutar. Este vorba de anuntul Bancii Nationale a Romaniei care a bulversat piata valutara si a redus valoarea in lei a dolarului si a euro, oferind cursuri de schimb nemaivazute de cativa ani. 

    Lumea a reactionat in functie de interese: unii s-au bucurat, unii s-au suparat; unii s-au trezit cu un ajutor neasteptat; altii s-au declarat amenintati de faliment.

    Cei mai grabiti, obisnuiti cu mersul lucrurilor din Romania, au vazut in miscarea Bancii Nationale un cadou cu ambalaj electoral, pentru ca o reducere a cursului ar antrena, intr-o economie normala, reduceri de preturi. Ipoteza nu este, totusi, fezabila: cea mai mare parte a alegatorilor sunt familiarizati cu valutele, dar nu depind in mod pregnant, financiar vorbind, de acestea. Alegatorii care ar beneficia imediat de reducerea cursului (cumparatorii de automobile din import, de exemplu) sunt in numar mult prea mic pentru a justifica anvergura miscarii. Si nici nu cred ca respectiva categorie ar putea fi adusa in stare sa multumeasca votand pe X sau pe Y. Ei vor prefera pur si simplu sa beneficieze de facilitatea ivita si sa voteze cum vor crede de cuviinta. 

    Aprecierea leului se poate traduce, totusi, politic, prin posibilitatea raportarii unor rezultate economice mult imbunatatite prin simpla modificare a impartitorului. Adica a valorii valutei la care te raportezi. 

    Pe de alta parte, inflatia, evidentiata de oficialii BNR in declaratiile pe tema aprecierii leului, este o alta lectie a capitalismului la care romanii au participat activ in ultimii ani si una din tintele evidente de acum ale Bancii Nationale. 

    O alta lectie capitalista la care prezenta a fost redusa este cea a competitivitatii. In ultimii ani, sumedenie de Casandre au prezis disparitia a intregi ramuri economice, supuse asaltului a felurite pericole, concurenta produselor din import in principal. Situatia se repeta si in ultimele zile, declaratiile neprecizand insa nimic despre intentiile intreprinzatorilor de a-si imbunatati oferta. Globalizarea impune competitivitate si poate a venit vremea ca romanii sa elimine ideea de protectionism. Sigur, nici altii nu sunt usa de biserica, dar ar trebui sa ajungem intai sa fim suficient de competitivi, pentru a ne permite sa raspundem cu aceleasi arme, cand este cazul.

    Pentru a completa manualul, voi folosi atributele sistemului capitalist definite de un analist recunoscut, Michel Albert. 

    Primul este libera stabilire a preturilor pe piata (aici putem include linistiti si cotatiile valutare romanesti); libera proprietate asupra mijloacelor de productie; drepturile omului; evolutia catre separarea puterilor in stat si, in final, democratia. Intelepciunea tinde catre simplitate.

  • Codul fiscal 2005 – o relaxare fiscala cu multe surprise

    Noul Cod fiscal are multe prevederi interpretabile si o terminologie neunitara. Dar cel mai important e ca raspunde doar in mica masura asteptarilor contribuabililor in privinta relaxarii fiscale.

    Asa cum era de asteptat, ordonanta de modificare a Codului fiscal a suferit numeroase schimbari in Parlament, in special in Camera Deputatilor. Ceea ce este anormal este faptul ca Guvernul a ales sa emita o Ordonanta pentru modificarea Codului fiscal in locul promovarii unui proiect de lege, in conditiile si termenele prevazute de Codul fiscal.  Din punct de vedere practic, procedura aleasa nu a avut ca efect decat un Monitor Oficial in plus, adica niste bani cheltuiti degeaba. Pe de alta parte, graba de a adopta Ordonanta inainte de alegeri se poate dovedi contraproductiva si chiar inutila. In ipoteza ca alegerile vor aduce la putere opozitia, Codul fiscal va fi modificat, probabil, substantial.  Asadar, obiectivele predictibilitatii si stabilitatii legislative sunt departe de a fi indeplinite de catre autoritati.  

    2005: RELAXARE FISCALA SI MAJORARI DE IMPOZITE 

    Autoritatile au incercat sa prezinte modificarile aduse Codului fiscal ca fiind destinate unei relaxari fiscale substantiale, un ajutor pentru investitori si chiar pentru populatie. Iar reducerile de impozite au fost prezentate extensiv si pana la saturatie. Experienta de pana acum ne-a demonstrat ca relaxarea fiscala din Romania este contrabalansata, de cele mai multe ori, de modificari ale legislatiei care duc de fapt la cresterea reala a impunerii. Este ceea ce se intampla si in acest an.

    Intentia de reducere a impozitului pe profit de la 25% la 19% s-a materializat. La fel si reducerea numarului de transe de impunere de la 5 la 3, cu reducerea cotei de impunere pentru prima transa de venit de la 18% la 14%. Din pacate, aceste reduceri de impozite sunt contrabalansate de modificari ale unor elemente constitutive ale bazei de impunere, care anuleaza in buna masura tendinta de relaxare. Astfel, reducerea cotei de impunere a impozitului pe venit de la 18% la 14% este contrabalansata de mentinerea deducerii personale de baza la 2.000.000 lei, la fel ca in 2004, desi Codul fiscal prevedea un mecanism de indexare automata a acesteia. 

    Majorarile de impozite vizeaza mai multe categorii de venituri: impozitul pe dividende este majorat la 10% (fata de 5% in 2004), iar impozitul pentru categoria „Alte venituri“ s-a majorat de la 10% la 14%. In cazul castigurilor din jocuri de noroc, s-au eliminat orice deduceri, impozitul fiind de 20% din venitul brut din jocuri de noroc.   

    Majorarea impozitului pe dividende de la 5% la 10% vine sa contrabalanseze reducerea impozitului pe profit, astfel ca profitul distribuit intreprinzatorilor romani va avea acelasi nivel de impunere. Vor castiga din aceasta reducere multinationalele si investitorii straini, care vor utiliza conventiile de evitare a dublei impuneri pentru a-si „optimiza“ castigurile.  

    PROBLEMA CONTRIBUABILILOR INACTIVI

    Una dintre modificarile importante a Codului fiscal priveste asa-numitii contribuabili inactivi. Potrivit unui articol introdus de Camera Deputatilor, tranzactiile efectuate de aceasta categorie de contribuabili pot sa nu fie luate in considerare de catre autoritatile fiscale. Mai mult, nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile inregistrate de catre alti contribuabili pe baza unor documente emise de contribuabilii inactivi, al caror certificat de inregistrare fiscala a fost suspendat prin Ordin al presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala. 

    Lipsa de precizie a textului legal este de natura a aduce prejudicii contribuabililor de buna-credinta. Practic, Agentia Nationala de Administrare Fiscala scoate din circuitul economic o categorie de contribuabili, eludand procedura prevazuta de lege privind reorganizarea judiciara sau lichidarea contribuabililor care nu isi indeplinesc obligatiile fiscale. Trecand peste acest aspect foarte important, trebuie sa remarcam ca legea nu prevede in mod explicit ca nedeductibilitatea cheltuielilor se refera numai la operatiunile realizate dupa declararea inactivitatii contribuabilului, asa cum este normal sa se intample. Lipsa acestei mentiuni poate duce la situatii in care cheltuieli inregistrate, de exemplu, in ianuarie 2005 ca urmare a unor operatiuni reale sa fie considerate nedeductibile fiscal la un control efectuat in noiembrie 2005, pentru un contribuabil declarat inactiv in luna octombrie 2005.  

    CONTROLUL FISCAL AL TRANZACTIILOR CU PARTI SOCIALE SAU CU ACTIVE FIXE

    O alta modificare introdusa de Camera Deputatilor priveste obligatia care revine contribuabililor de a aduce la cunostinta autoritatilor fiscale cu 60 de zile inainte, intentia de a cesiona sau instraina actiunile (altele decat cele tranzactionate pe piata de capital), partile sociale sau activele fixe. Chiar daca este evidenta intentia de a combate tranzactiile cu parti sociale si active fixe realizate pentru a evita plata impozitelor, problemele de aplicare practica s-ar putea dovedi insurmontabile. 

    Practic, efectuarea controlului fiscal pentru orice cesiune de parti sociale ar putea avea drept consecinte practice fie disparitia cesiunilor de parti sociale, fie blocarea activitatii organelor de control fiscal. In cazul mijloacelor fixe,  aplicarea practica ar putea imbraca si aspecte foarte deranjante pentru agentii economici: vanzarea unor mijloace fixe excedentare va fi conditionata de efectuarea controlului fiscal, timp in care eventualul cumparator ar putea renunta la achizitie. Este interesant de vazut daca controlul fiscal efectuat la un contribuabil mare pentru vanzarea, de exemplu, a unor autoturisme uzate se va incadra in termenul de 60 de zile prevazut de Codul fiscal.

    Aceste masuri arata faptul ca administratia nu stapaneste unele tehnici moderne de control cum sunt analiza de risc sau analiza informatiilor („intelligence“). De exemplu, este bine cunoscut ca evaziunea fiscala are cea mai mare raspandire in comertul si productia de bunuri accizabile. In acest context, monitorizarea activitatii agentilor economici care actioneaza in aceste domenii ar da fara indoiala rezultate mult mai bune decat introducerea unor bariere birocratice in activitatea comerciala, cu o eficienta cel putin discutabila.  

    IMPOZITUL PE PROFIT SI DEDUCTIBILITATEA CHELTUIELILOR 

    Prevederile privind impozitul pe profit au fost revizuite in sensul simplificarii modului de aplicare si chiar al eliminarii unor prevederi restrictive introduse anul trecut de Camera Deputatilor. Sunt notabile in acest context eliminarea restrictiilor privind deducerea cheltuielilor de marketing, reformarea modului de deducere a cheltuielilor cu dobanzile, regimul inregistrarii veniturilor si cheltuielilor pentru contractele cu plata in rate.  

    Cu toate aceste evolutii pozitive, raman in continuare probleme practice majore de interpretare a dispozitiilor legale cu privire la deductibilitatea cheltuielilor. De exemplu, Codul fiscal admite deducerea la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor cu pierderile inregistrate la scoaterea din evidenta a creantelor neincasate in cazul in care „debitorul inregistreaza dificultati majore care ii afecteaza intreg patrimoniul“. Este evident ca o astfel de formulare lasa loc de interpretari. Logic ar fi fost ca textul legal sa faca referire la o situatie economica care sa fie definita in mod clar, cum este, de exemplu, insolvabilitatea unui contribuabil. 

    IMPOZITELE SI TAXELE LOCALE 

    In domeniul impozitelor si taxelor locale, modificarile au vizat in principal scutirea institutiilor publice de orice impozite si taxe locale. In schimb, pentru societatile comerciale, a fost plasat un „pion otravit“, respectiv o cota de impunere intre 5% si 10% aplicabila valorii de inventar a cladirilor care nu sunt reevaluate la fiecare trei ani. O alta modificare priveste faptul ca autoritatile locale au acum mana libera pentru a introduce noi impozite si taxe locale sau pentru a le majora in mod nelimitat, prin eliminarea limitei de 20% pentru majorarea impozitelor de la an la an.

    Trebuie sa remarcam ca, desi Guvernul sustine ca incurajeaza dezvoltarea noilor tehnologii, publicitatea pe Internet este supusa taxei locale de publicitate, acest mijloc de comunicare in masa nefiind exceptat de la plata taxei locale de publicitate.   

    IN LOC DE CONCLUZIE 

    Principala carenta a Codului fiscal este legata de problema deductibilitatii cheltuielilor atat pentru calculul impozitului pe profit, cat si pentru calculul impozitului pe veniturile din activitati independente. Pe scurt, legiuitorul trebuie sa se decida daca deductibilitatea cheltuielilor este regula sau exceptia. In functie de aceasta decizie, legislatia fiscala trebuie amendata corespunzator pentru a reflecta aceasta filozofie fiscala. 

    Este important de notat ca o serie de contributii de natura fiscala (de exemplu, contributiile la fonduri speciale) sunt mentinute in afara cadrului de reglementare unitar prevazut de Codul fiscal. In acelasi timp, numarul de taxe si impozite locale pare sa fie disproportionat de mare, fara a mai pune in discutie faptul ca se inregistreaza o eficienta scazuta a administrarii si, implicit, a colectarii. 

    Desi este vizibil efortul de imbunatatire a legislatiei fiscale, Codul fiscal continua sa aiba numeroase prevederi interpretabile, o terminologie care nu este unitara si, poate cel mai important, nu raspunde decat in mica masura asteptarilor contribuabililor in ce priveste relaxarea fiscala.  Asadar, desi modificarile aduse Codului fiscal au fost anuntate ca fiind parte a unui program de de relaxare fiscala,  reducerile de impozite si taxe sunt in mare masura anulate fie de o majorare a altor impozite si taxe, fie de o majorare a bazei de impunere sau o eliminare a unor facilitati existente.  

  • Ce ne aduce Codul fiscal 2005

    PLUSURI

    • Impozitul pe profit

    REDUCEREA cotei de la 25% la 19%
    OPTIUNE pentru inregistrarea veniturilor la datele din contractele cu plata in rate atat pentru bunuri cat si pentru servicii
    DEDUCTIBILITATE neconditionata pentru cheltuielile de marketing
    IMPOZIT de 10% pentru proprietatile imobiliare sau titlurile de participare achizitionate inainte de 1 ianuarie 2004
    DEDUCTIBILITATEA cheltuielilor cu dobanda datorata institutiilor de credit autorizate 

    • Impozitul pe venit

    REDUCEREA numarului de transe de impunere
    SCADEREA cotei minime de la 18% la 14% si a cotei maxime de la 40% la 38%

     

    MINUSURI

    • Impozitul pe profit

    AMENZILE, dobanzile si penalitatile din contracte cu nerezidenti nu sunt deductibile
    CHELTUIELILE inregistrate pe baza unui document emis de un contribuabil inactiv sunt nedeductibile
    TRANSPORT: Cheltuielile cu transportul angajatilor la locul de munca sunt nedeductibile
    DOBANZI: Cheltuielile cu dobanzile datorate nerezidentilor (altii decat bancile) se reporteaza daca gradul de indatorare este mai mare decat trei

    • Impozitul pe venit

    DEDUCEREA personala ramane 2.000.000 de lei, la fel ca in 2004
    MAJORAREA impozitului pe dividende la 10% si a impozitului pentru „alte venituri“ la 14%

  • Reteta lui Mittal

    Mittal Steel a devenit numarul unu mondial in siderurgie cumparand sistematic combinate falimentare si rentabilizandu-le pe rand.

    In 1976, cand Lakshmi Mittal a cumparat primul combinat siderurgic cu bani de la tatal sau, multi au crezut ca totul e doar un capriciu de baiat de bani gata, care se joaca de-a investitorul cu banii parintelui sau. Timpul a demonstrat, insa, ca pentru L.N. Mittal siderurgia n-a fost o joaca, ci o oportunitate de a face bani. In ultimii 20 de ani, otelul i-a adus 22 de miliarde de dolari lui Lakshmi Mittal. 

    Cum a reusit? Poate elementul cel mai important al succesului a fost echipa cu care Mittal a pornit la drum, formata din oameni care stapanesc foarte bine arta negocierii si care au reusit sa cumpere, la preturi foarte mici si cu facilitati fiscale semnificative, combinate in pragul falimentului. Echipa de negociatori a fost cea care a adus in „portofoliul“ LNM Holdings, pe bani putini, companii care la prima vedere nu aveau sanse de supravietuire. Si care, ulterior, s-au transformat in societati profitabile. 

    In felul acesta si-a atras Mittal renumele de afacerist care isi asuma numai riscuri bine calculate. „Otelul este o industrie nestralucitoare, dar Mittal si-a pus amprenta pe ea“, spunea Nilesh Navlakha, director la Deutsche Bank. 

    Mecansimul universal aplicat de Mittal in cazul preluarilor de combinate are cateva elemente esentiale: mai intai o echipa dedicata, apoi crearea de companii integrate si, in cele din urma, globalizarea afacerii. Mai intervine, poate, si mentalitatea indiana, care s-ar traduce prin incapatanarea de a-ti atinge scopul, indiferent de eforturile pe care acesta le implica. 

    De altfel, autoritatile romane au putut constata „pe viu“ cum lucreaza echipa lui L.N. Mittal, cu ocazia privatizarii Sidex, Tepro sau Siderurgica. 

    Echipa de negociatori ai lui Ovidiu Musetescu de la Autoritatea pentru Privatizare a fost nevoita sa faca fata maratonului impus de indienii de la (pe atunci) LNM Holdings in cazul Sidex. Oamenii lui Mittal, spun surse apropiate tranzactiei, negociau toata noaptea termenii contractului de privatizare, uneori pana in zori, si reveneau „la post“ a doua zi devreme, fara a da semne de oboseala, pentru continuarea discutiei. 

    In felul acesta, LNM a reusit sa faca ceea ce specialistii au numit „o afacere buna“. Echipa care a venit la vremea respectiva la Bucuresti nu fusese incropita pentru discutiile cu autoritatile romane, ci era formata din oameni experimentati – aceeasi care s-au ocupat de majoritatea preluarilor de combinate – care-si castigasera, in timp, reputatia de negociatori duri. 

    Un al doilea punct esential al filozofiei de lucru a lui Mittal este crearea de companii integrate. Mittal nu apeleaza la furnizori de materie prima. El cumpara pur si simplu minele de carbune sau de fier, asigurandu-si, astfel, un flux continuu de materiale. Efectul e scaderea costurilor de productie si, in final, cresterea competitivitatii produselor livrate de combinatele lui Mittal. 

    Iar faptul ca si-a concentrat achizitiile pe regiuni precum Asia sau Europa de Est, unde forta de munca este ieftina, nu a facut decat sa-i asigure succesul. 

    Dupa ce a cumparat, rand pe rand, societati muribunde, in octombrie, omul de afaceri indian a facut si pasul decisiv inspre globalizarea afacerii: a unit toate societatile la care era actionar majoritar, in asa fel incat sa rezulte o singura companie de otel ale carei unitati sa acopere intregul proces de productie, de la extragerea minereului de fier, pana la livrarea de produse siderurgice necesare industriilor conexe. 

    Asa a fost creat noul „numar unu“ din industria siderurgica – Mittal Steel, cu o productie estimata la 57 de milioane de tone.   

    Competitorii incearca sa minimalizeze succesele lui Mittal, spunand ca, de fapt, magnatul indian nu a creat nici macar o singura firma de la zero, ci a preluat doar, pe bani putini, structuri deja existente pe care le-a rentabilizat, beneficiind insa de facilitati fiscale. Asa este, dar Mittal are meritul de a fi gasit solutia de a resuscita o industrie muribunda.

    Mittal nu si-a spus, inca, ultimul cuvant. Mai are mult de lucru pana sa-si atinga telul, acela de a deveni o companie globala. Grupul nu a patruns, inca, in China – mare consumatoare de produse siderurgice – sau in India. 

    Indiferent de cum vor evolua lucrurile pentru Mittal Steel, un lucru este cert: industria siderurgica strange randurile, iar omul de afaceri indian pare pregatit pentru acest „razboi“: „Analizezi oportunitatile, iei deciziile si… iubesti intregul proces“, isi sintetizeaza Mittal filozofia. Ramane de vazut daca va reusi sa-si pastreze suprematia cu aceeasi reteta pe care a aplicat-o pentru a ajunge numarul unu.

  • Mittal Steel in cifre

    MITTAL STEEL IN CIFRE

    • 70 de milioane de tone, capacitati de productie 
    • 57 de milioane de tone, livrari totale de otel  
    • 14 tari au combinate din „familia“ Mittal
    • 165.000 de angajati
    • 31,5 miliarde de dolari, venituri in 2004
    • 7 miliarde de dolari profit operational

    FORMULA SUCCESULUI

    • echipa puternica de negociatori
    • preluarea si restructurarea combinatelor falimentare
    • companie integrata, formata din mine de carbune, de fier si combinate
    • companie globala, prezenta pe patru continente

  • Batul votului cu electori

    Pentru cateva ore, George W. Bush a trait frustrarea lui Al Gore de acum patru ani: desi avea un avans de 3 milioane la votul popular, exista riscul sa piarda votul electorilor din Ohio si, implicit, Presedintia.

    N-a fost sa fie, dar a fost cat pe ce. Alegerile din acest an din SUA au fost pe punctul de a repeta „in oglinda“ situatia de acum patru ani. Atunci Gore castiga votul popular cu un scor impresionant, dar pierdea fotoliul Casei Albe pentru ca voturile electorilor au inclinat, intr-un sfarsit, balanta in favoarea actualului presedinte. Acum, pentru cateva ore, se parea ca situatia s-ar rasturna cu susul in jos. George W. Bush castigase, in mod evident, votul popular, cu o diferenta de vreo trei milioane, imposibil de recuperat. In schimb, in asteptarea numaratorii voturilor din Ohio, John Kerry parea sa aiba sanse serioase de a-si adjudeca majoritatea voturilor elector(i)ale. Pentru multi, un asemenea scenariu ar fi reprezentat, cu adevarat, o ironie a sortii. Se spune ca Dumnezeu nu bate cu batul – poate, la o adica, folosi votul elector(i)al. (Nota: pentru ca, in limba romana, sintagma „vot electoral“ suna cel putin nastrusnic, prefer varianta „vot electorial“, mai putin creatoare de confuzii.)

    Atunci, ca si acum, multi au fost cei care, de ambele maluri ale Atlanticului, s-au grabit sa caracterizeze o asemenea situatie drept anormala, ba chiar de-a dreptul antidemocratica. „Intr-o democratie“, suna argumentul, „nu poti face abstractie de vointa majoritatii“. La o prima vedere, rationamentul pare cat se poate de solid. La o privire mai atenta, insa, lucrurile nu mai sunt chiar atat de simple, pentru doua motive. 

    Primul este in egala masura istoric si politic. Statele Unite – dupa cum le spune si numele – sunt o federatie. Imaginea omogena, de superputere, a SUA tinde sa impinga in umbra acest fapt, altminteri cunoscut de toata lumea. Dar, in ciuda centralizarii crescande din ultimele decenii, americanii se incapataneaza sa insiste pe ideea Parintilor Fondatori – fiecare stat al uniunii a avut, are si va continua sa aiba o voce distincta. Nu degeaba pe monezile americane sta inscriptionat „E pluribus unum“. Exista, desigur, un popor american. Dar americanii din Mizzourah nu trebuie confundati cu cei din Texas, Alaska sau Haiti, dupa cum intre statele de pe coasta de est si cele de pe coasta de vest exista o rivalitate mai mult sau mai putin mascata. Nu va faceti iluzii: au si americanii „miticii“, „oltenii“ si „moldovenii“ lor. Ba inca mai „mitici“, mai „olteni“ si mai „moldoveni“ decat ai nostri. Votul prin intermediul electorilor nu face decat sa consfinteasca aceasta stare de fapt.

    In al doilea rand, criticii sistemului elector(i)al ar trebui sa-si reaminteasca ceea ce stie orice student de stiinte politice – si anume ca nu exista sistem de votare absolut democratic (asa-numitul „paradox al votului“). Oricat de scandaloasa ar putea suna o asemenea afirmatie pentru urechile neofitilor, studii serioase au demonstrat, fara putinta de tagada – cum numai logica matematica o poate face – ca nici una dintre cele trei metode imaginabile de vot (majoritare, pozitionale sau utilitare) nu este net superioara celorlalte si nu poate reflecta exact optiunea electoratului. Mai mult, ca nici una dintre ele nu este inatacabila, fie din punct de vedere al corectitudinii, fie din punct de vedere logic. Altfel spus, orice metoda de vot este fie partial nedreapta, fie partial ilogica. De aici si interminabilele discutii in jurul votului majoritar, proportional, de aprobare, alternativ etc. sau a metodelor Borda, Condorcet, s.a.m.d.. Situatia este fara iesire. Indiferent cum am vota, cineva se va afla nedreptatit la sfarsitul procesului. Matematic.

    O asemenea observatie indeamna, deopotriva, la umilinta si la reflectie. Intr-o perioada in care democratia „atarna pe toate gardurile“ si pare un concept la indemana oricui, numai bun de predat, cu un aer de autosuficienta, de la gradinita pana in Irak, poate ca nu ne-ar strica putina modestie. Aidoma orizontului, democratia este in masura in care nu este – adica nu poate fi atinsa. Intr-adevar, Dumnezeu nu bate cu batul.