BusinessMagazin

Blog

  • TENDINTE: Filmele se muta, <br/>cu succes, pe Internet

    O noua tehnologie de publicare si redare a filmelor pe Internet a provocat o explozie a numarului de telespectatori online si a diversificat peste noapte serviciile furnizorilor de continut.

     

    Acum doua luni, MTV anunta prin intermediul unui promo ca va difuza, in exclusivitate mondiala, cel mai nou videoclip al baietilor de la Red Hot Chilli Peppers, „Dani California“. Insa cu doar patru zile inainte de data anuntata, videoclipul in cauza avea sa apara pe Internet, la adresa YouTube.com, un site care avea la acea data numai trei luni de viata. In zilele ramase pana la lansarea oficiala a videoclipului pe MTV, peste 120.000 de internauti l-au urmarit pe YouTube.

     

    Chiar daca nu a reinventat roata, YouTube a venit in schimb cu o noutate izbitoare prin simplitatea ei: un sistem extrem de usor de utilizat, prin care oricine poate incarca pe Internet clipuri video, pentru a fi urmarite de alti internauti. Redarea filmelor se poate face direct pe site-ul YouTube, dar adevarata revolutie consta in faptul ca orice pagina web se poate lega la site-ul YouTube, afisand clipurile ca si cum ele ar fi stocate pe pagina respectiva. Nu in ultimul rand, pentru a urmari filmele utilizatorii nu au nevoie de un anumit player video, pe care sa-l instaleze pe calculator. E suficient un simplu click pe butonul „play“, iar continutul video selectat incepe sa ruleze chiar in pagina web.

     

    Unul dintre primele site-uri din Romania care a profitat de noua tehnologie a fost Gazeta Sporturilor (gsp.ro), care a afisat pe propriul site clipuri cu secvente sportive gazduite de fapt pe serverele YouTube.

     

    Insa cum a inceput acest site, care a ajuns la doar cinci luni de la lansare la un continut de 35.000 de videoclipuri publicate zilnic? La inceputul anului trecut, Chad Hurley si Steve Chen (fosti angajati ai site-ului de plata la distanta PayPal) au dat o petrecere pentru cativa prieteni, iar a doua zi au vrut sa le trimita invitatilor cateva filmulete surprinse cu o camera video. Numai ca nici una dintre variantele pe care le-au incercat nu a functionat. Ba e-mail-urile aveau dimensiuni prea mari pentru a putea fi trimise, ba site-urile pe care incercau sa incarce filmuletele nu functionau sau erau anuntati ca nu exista suficient spatiu pe server. Asa au inceput cei doi sa dezvolte o tehnologie de publicare a continutului video pe Internet dupa niste reguli mai simple ca niciodata.

     

    Le-a luat aproape un an pana sa reuseasca, dar in noiembrie 2005 au atras o finantare de 3,5 milioane de dolari de la fondul Sequoia Capital si au lansat cu adevarat YouTube. com, transformandu-se intr-una dintre cele mai populare destinatii ale internautilor din intreaga lume. Astazi, videoteca YouTube contine 30 de milioane de „scurtmetraje“, iar publicul sau este mai mult decat numeros. Numai in luna februarie a acestui an, site-ul a fost accesat de peste noua milioane de persoane. Aceasta audienta face din YouTube unul dintre cei mai importanti furnizori video de pe Internet, imediat in urma Microsoft, devansandu-i insa pe Yahoo! sau Google, conform estimarilor Nielsen//Net Ratings. Chad Hurley si Steve Chen spun chiar ca serviciul lor este o televiziune a viitorului, iar cei de la Sequoia Capital, care au investit luna trecuta in YouTube alte opt milioane de dolari, par sa incline sa le dea dreptate.

     

    Cum a reusit un nou-venit sa rivalizeze cu gigantii Internetului intr-o perioada atat de scurta de timp? Autorii site-ului au gasit o metoda prin care oricine isi poate publica pe internet filmuletele facute acasa in doar cateva minute. Practic, rezultatul este un post de televiziune care nu comenteaza profesionalismul prezentatorilor, un post in care vizitatorii vor sa impartaseasca momente din viata sau sa devina vedete „underground“.

     

    Pe de alta parte, YouTube nu este o aparitie singulara. Un rival care a inceput sa aiba la randul sau succes este site-ul Veoh.com, tot din SUA. Potrivit organizatiei non-profit OurMedia, care sprijina presa online, asistam la o crestere masiva a numarului de persoane care produc continut multimedia de acest fel, peste 170 de site-uri gazduind productiile video ale amatorilor.

     

    Jennifer Feikin, director al Google Video – un serviciu surclasat de YouTube pentru ca nu este atat de usor de utilizat -, spune ca aceste productii video nu reprezinta o amenintare pentru producatorii profesionisti de continut sau pentru filmele de la Hollywood, ci mai degraba o completare. „Dupa ce instant messenger-ul s-a raspandit, a dus el la disparitia altor forme de comunicare?“, se intreaba retoric Feikin. „Nu, a insemnat doar mai multa comunicare. Cred ca acelasi lucru se va intampla si cu videoclipurile facute de amatori.“ Si, intr-adevar, este o completare: nu doar pentru bloggeri care isi diversifica metodele de exprimare, ci si pentru presa traditionala. Pe YouTube pot fi vizionate scene interesante din programele de stiri ale televiziunilor romanesti, disponibile la liber pentru oricine a ratat difuzarea lor in direct la televizor.

     

    Serviciile de hosting facute special pentru a gazdui clipuri video sunt o sansa pentru multe tipuri de utilizatori de a viziona scurte filme din genuri care nu mai fac logica promovarea lor in alte tipuri de medii. Secvente cu Toma Caragiu, de mult iesite din oferta programelor de divertisment din Romania, pot fi gasite pe YouTube. Televiziunile comerciale nu-si permit luxul de a ocupa spatiul de emisie cu un program pe placul unei categorii restranse de public, dar serviciile de hosting video si-l permit.

     

    Schimbarile sunt incurajate de reducerea costurilor pentru infrastructura hardware si de cresterea numarului de conexiuni la internetul de mare viteza. Stewart Butterfield, unul dintre fondatorii serviciului Flickr – detinut acum de Yahoo! -, isi aminteste ca acum cativa ani costurile pentru stocarea a 250 GB erau de 250.000 de dolari. Costul a coborat la aproximativ 4.000 de dolari anul trecut, iar astazi a ajuns la mai putin de 2.000 de dolari. „Costurile pentru infrastructura hardware au scazut foarte mult in ultimii ani. Acest lucru inseamna ca nu mai trebuie sa-ti asumi un risc atat de mare in cazul in care vrei sa experimentezi“, spune Butterfield.

     

    Practic, de la un anumit nivel, granitele dintre televiziune si internet au inceput sa se estompeze. O buna parte dintre stirile difuzate de BBC, de exemplu, pot fi urmarite pe site-ul televiziunii britanice in varianta inregistrata. Televiziunea americana ABC a inceput recent – cu titlul de experiment, e adevarat – sa ofere online episoadele a patru seriale difuzate pe micile ecrane. Fox va face in curand o miscare asemanatoare, estimandu-se ca, in viitorul apropiat, 60% dintre programele difuzate de aceasta televiziune vor fi disponibile online, cu un decalaj de o zi.

     

    Cat despre calitatea imaginilor, exista acum suficienti furnizori de internet cu viteze de transfer suficient de mari pentru a putea urmari secvente video in direct la standarde apropiate de cele ale televizoarelor. Desigur, calitatea unei inregistrari este foarte buna in cazul in care este urmarita pe un ecran de mici dimensiuni sau la o rezolutie mica. Aceeasi inregistrare, vazuta pe o plasma de 50 de inci (127 de centimetri), va fi aproape imposibil de urmarit. Din aceasta perspectiva, televiziunile vor reincepe sa castige teren in clipa in care se va face pasul catre standardul high-definition. Daca pentru a urmari un film pe Internet la calitate DVD este nevoie de o conexiune de cel putin 1,5 Mbps, formatul high-definition cere intre 5 si 7 Mbps, o viteza care poate fi atinsa in Romania doar in cazul unor pachete speciale, costisitoare, nicidecum in oferta clasica pentru abonati.

     

    Totusi, nu calitatea imaginii este cea care i-a atras pe utilizatorii site-urilor de genul YouTube. Dimpotriva, secretul lor ar fi acela ca au urmat exact contrariul sintagmei „think big“. In vreme ce alti jucatori isi petrec timpul si isi cheltuie banii curtand mari giganti media in incercarea de a pune la dispozitia vizitatorilor seriale, filme sau emisiuni de mare succes, YouTube a mers pe varianta atragerii directe a consumatorilor finali, a internautilor obisnuiti. Procedand astfel, catalogul de filme disponibile pe site a intrecut posibilitatile de productie ale oricarui alt studio conventional.

     

    Este si normal: spre deosebire de televiziuni, care investesc sume considerabile pentru dezvoltarea continutului video, utilizatorul obisnuit nu investeste decat timpul propriu si imaginatie si nu asteapta decat aprecierea celorlalti. Dar exista si voci rezervate sau chiar sceptice care isi pun intrebarea daca aceste site-uri vor putea evita problemele de natura legala ce pot aparea din cauza difuzarii de continut piratat.

     

    Cum se intampla pe Internet, utilizatorii mai incarca si filmulete care incalca legea copyright-ului, chiar daca acest lucru este interzis de politica site-ului. Pana acum, cei de la YouTube s-au vazut nevoiti in cateva randuri sa scoata de pe site cateva clipuri, ca urmare a unor reclamatii venite de la detinatorii drepturilor de autor. Pentru a evita acest gen de probleme, Hurley si Chen au impus cateva conditii de incarcare a filmelor pe YouTube: acestea pot avea o marime de maximum 100 MB (un film de lung metraj in format .avi are o marime de cca. 700 MB) si o durata de maximum 10 minute.

     

    In plus, s-a recurs si la implementarea unui soft care nu permite unui clip inlaturat sa poata fi publicat a doua oara. Si totusi, privind pe termen lung, analistii atrag atentia ca YouTube va trebui sa faca echilibristica pentru a-i multumi pe titularii drepturilor de autor, avand in acelasi timp grija sa nu deranjeze utilizatorii.

     

    Ramane de vazut cum se vor descurca  aceasta dilema: daca ofera prea multa libertate utilizatorilor, risca sa fie dati in judecata de televiziuni sau studiouri de cinematografie. Daca lasa impresia ca favorizeaza companiile care produc continut, milioanele de utilizatori se pot evapora cat ai zice „Veoh“ sau „Google Video“.

  • Click-ul pe arhiva

    Cum ar putea fi explicata popularitatea fulgeratoare a site-urilor care publica clipuri video? Inainte de orice, pentru ca atrag un numar mare de utilizatori, cu preocupari si hobby-uri dintre cele mai diverse. Totodata, site-urile de acest gen scot la lumina imagini cu valoare documentara sau sentimentala.

     

    FOTBAL: Iubitorii de sport pot viziona pe site-urile de profil din Romania secvente antologice care altfel ar fi ramas acoperite de praf prin arhivele TVR; driblingurile lui Dumitrache in meciul contra Braziliei din 1970 sau un penalty aparat de Duckadam impotriva echipei italiene AS Roma, in 1983, sunt doar doua exemple de „rara avis“ savurate de cunoscatori.

     

    MUZICA: Un public care a fost oricum mereu rasfatat cu o multime de avantaje dupa aparitia internetului este cel interesat de muzica. Evident, noile tehnologii de publicare de filme online fac mult mai usoara identificarea pe site-uri specializate sau pe bloguri a clipurilor „oldies but goldies“.

     

    ISTORIE: Si cei pasionati de istorie pot regasi online secvente video cu valoare documentara. De exemplu, executia lui Ion Antonescu din 1946 a fost filmata si poate fi gasita acum pe internet.

  • Biblioteca pe o caseta

    Oficialii IBM au anuntat recent ca au descoperit o meto- da prin care se poate stoca pe benzile magnetice o cantitate de date de peste 15 ori mai mare decat pana acum.

     

    Una din cele mai bune metode atunci cand vine vorba despre pastrarea pe lunga durata a datele digitale este si una dintre cele mai putin cunoscute: benzile magnetice. Asemanatoare cu cele din vechile casete audio, acestea au ca avantaje costul redus si o durata de viata superioara.

     

    Practic, continutul unei biblioteci cu 8 milioane de carti va putea fi stocat in format digital pe un singur „cartus“ (un suport maganetic cam de doua ori mai mic decat o caseta video VHS). Din cate spun oficialii IBM, pe o bucata de banda de doar trei centimetri vor putea fi stocati 6,67 miliarde de biti, iar pe un cartus nu mai putin de opt TB (echivalentul a peste 1.700 de DVD-uri). Desi pentru utilizatorul obisnuit, de acasa, un hard disk de 200 GB e o varianta convenabila atat ca pret, cat si ca dimensiuni, pentru companii stocarea datelor se poate transforma intr-o problema dintre cele mai serioase.

     

    Bancile sunt un exemplu de organizatii din aceasta categorie, care trebuie sa stocheze informatii despre clienti sau istoricul platilor. De multe ori, capacitatea de date cu care lucreaza este de nivelul zecilor de mii de GB. O capacitate care, de regula, trebuie dublata, pentru a asigura un sistem de back-up care copiaza datele „in oglinda“ si care e stocat intr-o alta alta cladire daca nu chiar intr-un alt oras.  Aceasta metoda de stocare, bazata pe scrierea pe banda magnetica, a avut un succes in perioada de explorari spatiale ale NASA.

     

    Dischetele folosesc acelasi principiu, dar odata cu aparitia CD-urilor sau DVD-urilor, banda magnetica si-a pastrat popularitatea doar in mediul organizational. Pentru a creste performantele benzilor magnetice, IBM a lucrat cu Fuji pentru a modifica structura materialului din care sunt produse. De aceea, cei care vor adopta aceasta noua tehnologie vor fi nevoiti sa schimbe si echipamentele care citesc si scriu datele pe banda magnetica. Pana atunci mai au insa timp suficient, pentru ca specialistii apreciaza ca acest tip de tehnologia va ajunge pe piata abia in urmatorii cinci ani.

  • Schimbare de prefix

    S-au implinit 30 de ani de cand a fost infiintata compania Apple Computer. Intr-o posibila cronologie a Erei Informatice, anul 1976 ar fi cu siguranta Anul Zero, cel care desparte erele: inainte si dupa Apple.

     

    Povestea fascinanta a companiei Apple si a protagonistilor ei – Steve Wozniak si Steve Jobs – a fost spusa de nenumarate ori, a fost ecranizata, iar cartile care i-au fost dedicate ar umple o biblioteca. Nici o alta companie nu a reunit vreodata toate ingredientele care sa o propulseze simultan in legenda si in telenovela: inceputul umil, succesul fulminant, intrigile si „loviturile de palat“, caderea si renasterea. Apple este mai mult decat un business, este un adevarat simbol cultural. Aproape o religie, ale carei insemne le poarta tatuate (la figurat, dar si la propriu) o multime de fani.

     

    Apple n-a inventat computerul „personal“. In anii ‘70 existau deja cateva asa-numite „home computers“ destinate pasionatilor. Erau mai degraba jucarii, se vindeau kit-uri pe care cumparatorul trebuia sa le asambleze si sa adauge diverse alte aparate (de pilda un televizor ca monitor sau un casetofon pe post de memorie externa). Primul computer Apple era insa complet asamblat si livrat intr-o carcasa care cuprindea totul, exceptand monitorul.

     

    Insa Apple a inventat industria calculatoarelor personale. Apple II a fost etalonul unei epoci, aducand rand pe rand monitorul integrat, unitatea de disc floppy, grafica de inalta rezolutie, sloturi de extensie pentru diverse periferice externe, software util pentru business si multe altele (inclusiv un model portabil cu ecran LCD rabatabil). In diverse variante si configuratii, Apple II a fost produs din 1977 pana in 1993 si s-au vandut peste doua milioane de unitati. Din alt unghi, uriasul succes al lui Apple II a pus lumea in miscare, IBM realizand intr-un final ca trebuie sa intre in domeniul calculatoarelor personale cu un model propriu si o intreaga cursa de urmarire (si imitare) a liderului pietei a inceput.

     

    Dar adevaratul computer personal inca nu se nascuse. Tot Apple a fost cel care l-a realizat si s-a numit Macintosh. A fost poate momentul de cotitura, scanteia revolutiei. In vreme ce primele PC-uri IBM erau de fapt niste mainframe-uri in miniatura, Mac-ul (lansat in 1984) a fost din primul moment dotat cu o interfata grafica intuitiva si un maus. Nu Apple le-a inventat (erau inspirate de tehnologiile de la Xerox PARC), dar Apple le-a perfectionat si le-a impus ca etalon al computerului pentru fiecare. Guy Kawasaki povesteste prima sa intalnire cu Mac-ul in termeni de-a dreptul exaltati: „A fost ca o experienta religioasa. Am devenit credincios in 30 de secunde“. A fost apoi angajat de Apple pe post de „evanghelist“.

     

    Aproape tot ceea ce este astazi comun in materie de calculatoare personale a inceput la Apple. Mac-urile au fost primele care au integrat sunetul si lectura automata a textului si tot ele au debutat cu interfata de retea si suportul Ethernet in configuratia standard. Ele au adus editarea in mod vizual (WYSIWYG) si au permis tehnoredactarea computerizata. Interfata SCSI, suportul video, imprimantele laser PostScript, conexiunile USB, memoriile optice (Mac-ul a renuntat primul la dischete in favoarea lectorului de CD-ROM integrat), retelele wireless (FireWare si apoi AirPort), procesoarele RISC si inca multe altele au fost popularizate si impuse ca veritabile standarde de computerele produse de Apple. Multe dintre ele cu mult inaintea vremurilor, ceea ce s-a tradus adesea intr-un castig de prestigiu si in pierderi financiare.

     

    Un exemplu notoriu este PDA-ul Newton, o veritabila bijuterie tehnologica dotata cu un sistem de operare revolutionar, dar pentru care utilizatorii inca nu erau pregatiti. Tot Apple a fost prima firma care a lansat un aparat foto digital (QuickTake, 1997) pe piata de consum, intr-o vreme in care pozele digitale erau inca ceva exotic. Toata aceasta cursa a inovatiei a insemnat uriase eforturi in domeniul cercetarii si dezvoltarii si nu odata Apple a fost in pragul dezastrului.

     

    Noua linie iMac – in culori vii si carcase translucide – a fost o revolta impotriva cenusiului care domina lumea PC-urilor si se poate spune ca a fost inceputul revirimentului, continuat apoi prin deschidere, adoptarea unui sistem de operare bazat pe o baza open source, trecerea la procesoare Intel si, desigur, revolutionarea divertismentului digital cu playerul iPod (din care a vandut mai mult de 42 de milioane de unitati) si magazinul de muzica on-line iTunes Musical Store, care a depasit de curand pragul primului miliard de piese descarcate.

     

    Cu venituri de 14 miliarde in 2005 si un profit net de 1,34 miliarde de dolari, Apple e din nou in top. Povestea succesului continua.

  • Cinemateca electronica

    Filme vechi de aproape 100 de ani ies la lumina datorita unor tehnologii care au fost inventate in ultimul deceniu. Mai mult, acestea pot fi descarcate integral de pe Internet, gratie faptului ca au iesit de sub protectia legii copyright-ului.

     

    Avantajele de a avea astazi o conexiune de viteza mare la Internet nu sunt deloc putine. Multe categorii de consumatori traiesc un sentiment ce se poate rezuma simplu: „Ce bine ca traiesc in epoca Internetului“. Sa-i luam, de pilda, pe iubitorii filmelor clasice. Datorita accesului mult mai facil la spatiul de stocare digital si a inmultirii conexiunilor rapide, a fost posibila aparitia unui site care colectioneaza filme foarte vechi, din anii ‘30-’40, pe care le scoate la liber pentru a fi descarcate de pasionati – http:// imovies.blogspot.com.

     

    Ce parere aveti de titluri ca „20.000 de leghe sub mari“, versiunea din 1916? Sau de sansa de a-l vedea pe comicul Buster Keaton in filme precum „Capra“ (1921) sau „Baloonatics“ (1923)? Ca sa nu mai vorbim de „Pustiul“, primul film de lung metraj al lui Charlie Chaplin, turnat in 1921. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt necunoscute chiar si pentru cinefilii impatimiti, fiecare film este insotit de un scurt paragraf de prezentare, pentru a-i ajuta pe internauti sa-si stabileasca prioritatile si sa decida care dintre titluri merita descarcate mai intai.

     

    Pentru a accentua parca contrastul intre aceste comori istorice ale cinema-ului (filmate in ani in care nu numai computerul, dar nici televizorul nu exista) si gradul de dezvoltare al tehnologiei de astazi, multe dintre filme sunt disponibile pentru download si in formatul MP4 – special pentru a putea fi incarcate pe playerele portabile iPod. Adica niste gadgeturi de ultima ora care sunt celebre si pentru faptul ca pe ecranele lor au avut un succes fulgerator seriale de ultima ora ca „Lost“ sau „Neveste Disperate“.

     

    Daca n-aveti un iPod dotat cu ecran ce poate reda clipuri video, nu e nici o problema. Multe filme pot fi descarcate si in format MPG, pentru a fi vizionate pe computer. Iar daca spatiul de stocare este o problema – si poate deveni, avand in vedere ca unele filme au 3-4 GB, puteti apela la link-ul „Stream“ pentru a vedea filmul direct de pe site, fara a-l mai descarca in prealabil.

     

    In ton cu tehnologia de ultima ora care compune motorul site-ului, va puteti abona si la un flux de informatii de tip RSS pentru a fi anuntat automat atunci cand pe site apar noutati, daca acesta poate fi un termen potrivit pentru niste filme vechi de aproape un secol.

  • Bridget se imbraca la Prada

    Putem spune ca «chick lit» este un brand. Si, ca orice brand, se adreseaza unui public tinta, e ambalat corespunzator si urmeaza o serie de sabloane“, explica Oana Boca, coordonator PR la Editura Polirom, prima care a lansat genul pe piata din Romania.

     

    Ingrediente? „Se ia un personaj principal feminin intre 20 si 30 de ani, umor, spatiu urban, probleme de zi cu zi. Se mai adauga, dupa gust, «dileme moderne» si coperte colorate si romanul «chick lit»  e gata“, explica Boca. Cartile sunt scrise intr-un ritm alert, presarat cu umor, iar stilul lejer face ca acest gen de literatura sa fie foarte accesibil. Tinta sunt femeile cu o cariera profesionala in plina ascensiune, standard de viata relativ ridicat, persoane dinamice. „De altfel, personajul-tip pe care il regasim in aceste carti este femeia la treizeci de ani, cu o viata profesionala si sociala activa, dar care in pofida succesului, aspira la schimbare“, spune sociologul Camelia Beciu.

     

    Totusi, se potriveste stilul promovat de literatura „chick lit“ cu modul in care traiesc femeile in Romania? Camelia Beciu spune ca la prima vedere nu, dar nu se poate trece cu vederea faptul ca este vorba despre un stil de viata care este, totusi, din ce in ce mai vizibil in societatea romaneasca. „Pe de-o parte, pentru ca au intervenit schimbari notabile in cultura profesionala, pe de alta parte, exista o mediatizare intensa, adesea cu accente tabloide, a tot ceea ce inseamna cariera de succes si standard de viata ridicat.“ Beciu crede chiar ca unele cititoare se vor regasi in aceste carti, intalnind o lume cu personaje, situatii, replici si medii care poate le sunt deja familiare, avand in vedere propria experienta. Iar altele le vor citi probabil ca pe niste romane de pura fictiune, la care vor sfarsi prin a visa.

     

    De fapt chiar visele femeilor sunt cele care au creat o adevarata industrie „chick lit“, care a ajuns anul trecut la 323 mil. dolari numai in SUA (potrivit Bloomberg), existand edituri precum Harlequin, Broadway sau Pocket Books, care au construit chiar divizii speciale pentru distribuirea lor.

     

    Cartile au servit ca sursa de inspiratie pentru foste si chiar viitoare blockbuster-uri din Cetatea Filmului. Prima productie din seria Bridget Jones a fost lansata in 2001, „Bridget Jones: La limita ratiunii“ a fost ecranizat in 2004, iar „Diavolul se imbraca de la Prada“ sta la baza filmului omonim care se anunta a avea premiera in Romania din septembrie 2006, cu Meryl Streep si Anne Hathaway in rolurile principale. Desi Helen Fielding, autoarea romanului „Jurnalul lui Bridget Jones“ este considerata de multi creatoarea genului, nu se poate trece cu vederea ca inspiratia a venit din opera lui Jane Austen, care inca de acum 200 de ani a trasat coordonatele acestui stil.

     

    E unanim recunoscut ca „Mandrie si prejudecata“ este romanul care a transformat cel mai mult viata femeilor in ulti-mele doua secole si care le-a dat speranta ca se vor casatori in final cu o varianta a lui Mr. Darcy – un barbat sensibil, destept, aratos si putred de bogat, cu care vor trai fericite pana la adanci batraneti. „Cand a aparut «Jurnalul lui Bridget Jones», Fielding s-a legitimat drept creatoarea unui gen cu trimiteri la Jane Austen, transformata treptat in strabunica «chick lit-ului», inca inainte ca genul sa fie desemnat ca atare“, spune Boca de la Polirom. Si in Romani, povestea a inceput, cum altfel?, cu „Jurnalul lui Bridget Jones“, care a fost lansat in vara lui 2003. Iar din aprilie 2006 cartile de gen au fost adunate de editura Polirom intr-o colectie numita „Chic“, sub umbrela careia au fost reunite sapte titluri: doua reeditari pentru ca se epuizasera tirajele – „Bridget Jones: La limita ratiunii“ de Helen Fielding si „Diavolul se imbraca de la Prada“ de Lauren Weisberger, precum si cinci romane noi – „Blonde de milioane“ de Plum Skyes, „La cumparaturi cu sora mea“ de Sophie Kinsella, „Lucy Sullivan se marita“ de Marian Keyes, „Poti sa tii un secret?“ de Sophie Kinsella si „Vreau sa fiu V.I.P.“ scrisa de Lauren Weisberger.

     

    Nemira este o alta editura care a mizat pe „chick lit“, dar a ales romane care tintesc in special adolescentele si care au fost adunate in colectia „Gossip Girl“. „Cartile din colectia Gossip se adreseaza adolescentelor, fetelor cochete care vor sa stie tot ce e la moda, fetelor curajoase care spun lucrurilor pe nume“, explica Diana Niculescu, coordonator PR la Nemira. Primele trei volume au aparut in decembrie 2005, iar alte patru urmeaza sa fie lansate in perioada 2006-2007.

     

    Personajele cartilor „chick lit“ frapeaza  prin stilul lor de viata. Toate locuiesc in marile metropole ale lumii – mai ales Londra sau New York. Mai mult, au slujbe la care viseaza orice tanara, iar viata lor se desfasoara intr-o lume stilata si stralucitoare, plina de barfe si mondenitati.

     

    Astfel, personajul principal din „Diavolul se imbraca de la Prada“ este asistenta celei mai influente persoane din lumea modei, Bette Robinson din „Vreau sa fiu V.I.P“ lucreaza la cea mai importanta firma de PR din Manhattan si tot ce trebuie sa faca este sa viziteze cele mai exclusiviste cluburi ale orasului, iar eroina din „Blonde de milioane“ se invarte prin elita mondena a New Yorkului. Personajele au probleme aparent minore si superficiale, dar care amarasc viata oricarei femei a zilelor noastre.

     

    Fie ca se afla in cautarea marii iubiri sau a unei perechi perfecte de jeansi, fie ca nu se pot abtine de la ingurgitarea unei oarecare cantitati din ciocolata favorita, fie ca au nimerit in mijlocul unui mare scandal mediatic, eroinele cartilor povestesc cu umor despre intamplarile prin care trec. „Este vorba de o literatura motivationala care prezinta intr-un mod accesibil, cu umor, stereotipurile vietii moderne in societatea hiper-mediatizata si consumista“, explica Beciu.

     

    Ea sustine ca multe dintre aceste retete parodiaza si in acelasi timp preiau o serie de simboluri, reprezentari si imagini din cultura mediatica si publicitara. Si toate par ca reprezinta pe alocuri un mijloc de promovare discreta a produselor cu stil. Eroina din „Blonde de milioane“ viseaza la jeansii Chloe, are prietene care considera ca fericirea suprema este sa fii invitata la o prezentare de mostre Chanel si Van Cleef &  Arpels si poarta cele mai noi creatii vestimentare ale lui Marc Jacobs sau Vera Wang. Bridget Jones mananca ciocolata Cadbury si isi cumpara haine de la Marks & Spencer, dar viseaza la ziua cand va purta creatiile marilor designeri.

     

    Usurinta cu care se scriu aceste romane a declansat chiar scandaluri. Romanul intens promovat al lui Kaavya Viswanathan, „How Opal Mehta Got Kissed, Got Wild and Got a Life“ a fost retras de pe piata din cauza acuzatiilor de plagiat a unor autoare de succes, Megan McCafferty si Sophie Kinsella. Asta dupa ce studenta de 19 ani de la Harvard a primit nici mai mult nici mai putin decat 500.000 de dolari pentru un contract care presupunea lansarea a doua carti.

  • Romania, tara de dincolo de negura

    Istorie a avatarurilor lui Dracula, cartea lui Elisabeth Kostova este si istoria uneia dintre cele mai bine vandute carti de fictiune a ultimilor ani. Nu numai in SUA (tara de origine a autoarei), unde au fost epuizate pana in prezent circa un milion de exemplare, ci si in lume, unde „The Historian“ a fost tradusa in circa 35 de limbi.

     

    E greu de spus de unde isi extrage cartea puterea de seductie. Ai spune, la o prima lectura, ca din acelasi retetar, impastat cu istorie vizitata de ceturi, mistere si morti suspecte, ca si de-acum celebrul Cod al lui Da Vinci. Exista, desigur, toate acestea si in cartea doamnei Kostova, dar ele sunt oranduite cu un complet alt talc decat la Dan Brown. Ce se poate vedea, in primul rand, este stima aproape religioasa pe care autoarea o nutreste fata de cultura, fata de arta cuvantului si fata de spatiul, sacralizat cu aproape fiecare ocazie, al Bibliotecii – locul unde se leaga si se deznoada itele povestii.

     

    Sub condeiul ei, lumea cartilor devine una paralela cu cea reala, la fel de consistenta si de importanta, ba chiar inraurindu-si influenta asupra universului cotidian. Iata, in acest sens, o marturisire a tatalui naratoarei (si, simultan, eroinei noastre): „Ghemuit in spatele feudalismului englez, nu stiam daca sa ma chircesc de spaima sau sa izbucnesc in urale“.

     

    Desigur, feudalismul englez desemneaza aici niste simple rafturi cu volume din perioada feudalismului. Kostova cultiva o continua placere a naratiunii, tihna unor descrieri cu o cromatica rafinata, voluptatea amanuntului de decor natural sau artistic mereu revelator. Adaugand la toate aceste elemente tehnicile complexe de intersectare a planurilor narative, ambitia de a solicita permanent atentia si vivacitatea intelectuala a cititorului, vom fi enumerat deja cateva elemente esentiale care o deosebesc de Brown. Si, in acelasi timp, care o fac, poate, sa fie atat de gustata pe toate meridianele.

     

    Subiectul cartii pare a se afla in trena cartilor despre Dracula care au impanzit lumea, odata cu Sheridan le Fanu (Carmilla) si, mai ales, Bram Stoker: la mai mult de cinci secole de la disparitia sa certificata istoric, demonicul principe valah Tepes loveste din nou. Desi are elemente de roman gotic si chiar de thriller, si desi este o vanatoare (mai degraba intelectuala) de vampiri, The Historian evita varsarea abundenta de sange. Totul porneste de la o carte medievala, frumos legata in piele, dar cu pagini albe. La mijlocul ei se afla efigia unui dragon sub coada razboinica a caruia, pe o flamura, se afla scris cu litere gotice cuvantul DRAKULYA.

     

    Etalata pe mai multe decenii, goana dupa vampir este operata de mai multe personaje care, intr-un fel sau in altul, se intalnesc cu acest volum misterios. Un volum care, dupa toate aparentele, ameninta existenta si hemo-indestularea mortului-viu. Pe urmele lui, Kostova scormoneste prin marile biblioteci si manastiri ale Europei, ne duce in varful Pirineilor, in manastirea Saint Mathieu (acolo unde, de fapt, si-a dobandit puterile Dracula), in sala Radcliffe de la Oxford, in Italia si apoi in Grecia, in biblioteca lui Mahomed al II-lea de la Istanbul, in Slovenia, Bulgaria si, desigur, in Romania. Un itinerar aproape livresc, incarcat de harti stravechi si istorii necunoscute, de documente ce refuza sa-si livreze secretele si de pergamante care ameninta sa se destrame la cea mai mica atingere.

     

    Din cand in cand, desigur, cate cineva mai si moare, dar o face discret, de parca ar trece in lumea de dincolo in urma unei muscaturi de tantar. „… am gasit o relatare a inmormantarii lui Vlad (Tepes – n.r.) la Snagov, in fata altarului unei biserici pe care el insusi o refacuse. Calatorul vizitase manastirea de la Snagov in 1605 si vorbise pe larg cu calugarii de acolo, care ii povestisera o legenda: in cursul ceremoniei funerare a lui Vlad, pe altar fusese asezata o carte mare, o comoara de pret a manastirii, si toti calugarii isi trecusera numele in ea, iar cei care nu stiau sa scrie desenasera un dragon, in onoarea ordinului Dragonului.“

     

    Sigur ca, pentru noi, pofta pentru aceste peripetii este sporita de obarsia draculesca si de faptul ca exista, la tot pasul, referiri (e drept nu intotdeauna magulitoare) la romani (iata replica unei turcoaice care, vazand-o pe o oarecare Helen Rossi la Istanbul, ii spune: „Pleaca de-aici, romanca fiica a lupilor, tu si prietenul tau aduceti blestemul vampirilor in orasul nostru“) si la ciudata, neguroasa Romanie („In Romania poti vedea pretutindeni reminiscentele Bizantului, in fiece biserica, in fresce si chiar pe chipurile oamenilor. Din unele puncte de vedere, Bizantul e mai vizibil acolo decat la Istanbul“). Prin urmare, chiar daca nu va amuza istoriile cu vampiri, dar va plac voiajele, istoria si mirosul cartilor vechi, nu ratati aceasta experienta.  

     

    Elizabeth Kostova, Colectionarul de istorie,

    Editura RAO, Bucuresti, 2006

  • Manifest spre esafod

    Peste un milion de germani au vazut anul trecut filmul „Ultimele zile ale lui Sophie Scholl“ („Sophie Scholl – Die letzten Tage“). Sa fi fost doar dovada unui interes pentru un subiect inca sensibil sau o reactie normala fata de un film care face istorie? La propriu.

     

    Filmul regizorului Marc Rothemund decupeaza din vartejul nebun al anului 1943 un singur om, a carui poveste o urmareste timp de cinci zile. Sophie Scholl, una dintre figurile devenite emblematice ale miscarii antinaziste „Tradafirul Alb“, este arestata pentru distribuirea de manifeste impotriva regimului national-socialist.

     

    Cinci zile mai tarziu, la capatul unui proces cu sentinta anuntata, Sophie Scholl (Julia Jentsch) este condamnata la moarte pentru tradare si decapitata impreuna cu fratele ei Hans (Fabian Hinrichs) si prietenul lor Christoph Probst (Florian Stetter).

     

    Bazat pe transcrierea interogatoriilor la care a fost supusa Sophie Scholl, „Ultimele zile“ spune povestea unei fete de numai 21 de ani, care se transforma dintr-o tanara indragostita de muzica lui Billie Holiday intr-o militanta impotriva regimului nazist, capabila la un moment dat sa-si atraga anchetatorul (Alexander Held) intr-o dezbatere despre libertate si onoare care-i frange acestuia fanatismul.

     

    „Ultimele zile ale lui Sophie Scholl“ se inscrie in seria de filme in care nu-ti poti imagina decat un singur actor. Asa cum „Capote“ nu putea fi adus pe ecran decat de Philip Seymour Hoffman, filmul lui Rothemund nu putea exista fara talentul uneia dintre cele mai cunoscute tinere actrite din Germania: Julia Jentsch reda fantastic amestecul de curaj si vulnerabilitate al tinerei de 21 de ani care a refuzat sa-si renege convingerile, cu toate ca stia ca acest lucru i-ar putea moartea.

     

    In timpul procesului, Sophie tine piept unei intregi sali de militari nazisti, intr-o sedinta prezidata de un judecator furibund, Roland Freisler – interpretat extraordinar de André Hennicke, cel care, la fel ca si Jentsch si Held, a jucat in „Der Untergang“ („Ultimele zile ale lui Hitler“). Una dintre cele mai tensionate scene ale filmului este cea in care, la sfarsitul procesului, Sophie spune de pe banca acuzatilor: „curand, si voi veti sta unde stam noi acum“.

     

    Ca fapt divers, Roland Freisler a murit in 1945, in urma unui raid al Aliatilor asupra Berlinului. A fost gasit strivit de o barna, tinand in mana dosarul lui Fabian von Schlabrendorff, cel care, in anul 1943, a pus la cale un atentat nereusit cu bomba, a carui tinta a fost Hitler.

     

    In paranteza fie spus, majoritatea proceselor prezidate de Freisler s-au finalizat cu condamnari la moarte sau la inchisoare pe viata, majoritatea deciziilor lui fiind luate cu mult timp inainte de inceperea dezbaterilor. 

     

    Rolul lui Sophie i-a adus Juliei Jentsch premiul Ursul de Argint la festivalul de film de la Berlin din 2005. Acelasi premiu l-a primit si regizorul Marc Rothemund, care, dupa ce a realizat un documentar despre Sophie Scholl, a crezut suficient de mult in aceasta poveste pentru a o transforma intr-un lungmetraj. O decizie buna, iar rezultatul a fost pe masura: „Ultimele zile ale lui Sophie Scholl“ este cel mai bun film german al anului 2005 si a reprezentat Germania la Oscarul pentru cel mai bun film strain anul acesta. A pierdut, in fata lui „Tsotsi“, filmul sud-african despre sase zile din viata unui sef de banda din Johannesburg.

     

    Filmul lui Rothemund nu este prima ecranizare a povestii lui Sophie Scholl. In 1982, regizorul german Percy Adlon a facut „Ultimele cinci zile“ („Fünf letzte Tage“), un film inspirat de sfarsitul lui Sophie Scholl, dar din perspectiva colegei acesteia de celula, Else Gebel.       

     

     

    ULTIMELE ZILE ALE LUI SOPHIE SCHOLL/SOPHIE SCHOLL – DIE LETZTEN TAGE
    R: MARC ROTHEMUND CU: JULIA JENTSCH, FABIAN HINRICHS, ALEXANDER HELD, JOHANNA GASTDORF, ANDRE HENNICKE. DIN 19 MAI

  • Dincolo de scenarii

    La inceputul lui februarie 1943, pe zidurile Universitatii din München si pe cele ale cladirilor invecinate se puteau citi doua sloganuri scrise cu litere uriase: „Jos Hitler“ si „Libertate“. Autorii erau cativa studenti germani, membri ai gruparii de rezistenta „Trandafirul Alb“.

     

    NUCLEUL: Christoph Probst si Alexander Schmorell au fost prieteni din scoala. Hans Scholl si Willi Graf i-au intalnit in 1941/1942, cand erau studenti la Medicina, la München.

     

    ALTFEL DE CURSURI: Sophie Scholl se alatura grupului in 1942. Cu totii asista la cursurile profesorului Kurt Huber, iar sala de curs devine cu timpul locul de intalnire al studentilor din „Trandafirul Alb“.

     

    FINAL TRAGIC: Timp de noua luni, grupul a scris si distribuit sase pamflete antinaziste. La 22 februarie 1943, fratii Scholl si Probst au fost acuzati de propaganda antinazista si condamnati la moarte.

  • Pe piata auto se pregateste ceva

    Din 2007, cel putin unul dintre marii constructori de automobile isi va deschide o reprezentanta directa la Bucuresti. Urmarea: distanta dintre constructori si clientii finali se va reduce, iar batalia se va da pe terenul retail-ului.

     

    La Tiriac Auto, lucrurile continua sa se schimbe. La sfarsitul lunii aprilie, grupul auto a ramas fara CEO. Postul a fost dizolvat, iar Adriana Ichim a parasit afacerea Tiriac. A plecat un executiv, pentru ca in locul sau sa vina o supra-structura operationala formata din cinci manageri, sub coordonarea directa a lui Dragos Draghici. Fost director al Hyundai Auto Romania, importatorul marcii sud-coreene, Draghici este de aproape o luna directorul de dezvoltare al Tiriac Auto, functie care o substituie pe cea de CEO.

     

    O mutare care se inscrie intr-un lung sir de transformari prin care trece acum grupul auto, si, intr-un context mai larg, intreg holdingul detinut de omul de afaceri roman Ion Tiriac, a carui avere a fost evaluata anul trecut de BUSINESS Magazin la peste un miliard de euro. Totusi, plecarea Adrianei Ichim nu este la fel de spectaculoasa ca si retragerea din 2005 a lui Marius Pitigoi (unul dintre oamenii de baza ai lui Ion Tiriac), care se afla la conducerea aceluiasi grup de la inceputul lui 2003. Care ar fi putea fi motivele acestor schimbari? Tiriac Auto este al doilea mare importator de automobile de pe piata romaneasca, in portofoliul sau aflandu-se 11 marci: Mercedes, Smart, Chrysler, Jeep, Jaguar, Ford, Land Rover, Mazda, Mitsubishi, Hyundai, Dodge.

     

    Primele 10 marci au fost introduse treptat pe piata romaneasca, inca de la inceputul anilor ‘90. (Dodge este ultimul venit pe lista, luna aceasta). Pentru fiecare marca sau pentru marcile apartinand aceluiasi producator s-a creat un importator separat, portofoliul de companii auto al lui Ion Tiriac transformandu-se cu timpul intr-un conglomerat cu mai multe structuri distincte, dificil de administrat. De aici si nevoia unei administrari mai bune si, implicit, ideea de a crea un concept unitar cu un brand puternic. Aflat la carma tuturor afacerilor lui Ion Tiriac (sau mai bine zis, administratorul participatiilor sale in diverse afaceri), Valentin Radu, fost senior consultant la Roland Berger, a avut ideea sa reuneasca intreg business-ul auto sub brandul „Tiriac“.

     

    Pe de alta parte, crearea unei structuri unitare care sa coordoneze intreaga activitate de distributie auto a noului grup nu a fost o misiune tocmai simpla. De unde si nevoia unor remodelari si restructurari ale echipei de management, care au culminat cu schimbarea din aprilie. Incercarile Tiriac Auto de a gasi o formula optima de management ar putea fi interpretate si ca o reactie la competitia tot mai acerba de pe piata auto de import. Inca din 1998, un concurent redutabil pentru grupul lui Ion Tiriac este Porsche Romania, importatorul marcilor Volkswagen, Skoda, Audi, Porsche si Seat. La aceasta ora, Porsche Romania este liderul importatorilor de pe piata locala, avand anul trecut afaceri de peste 560 de milioane de euro. O observatie se impune de la sine: cu doar cinci marci in portofoliu, Porsche Romania are rezultate financiare mai bune decat Tiriac Auto, care a avut anul trecut o cifra de afaceri de circa 470 de milioane de euro. Cum se explica acest lucru?

     

    „Problema este ca din cele 11 branduri pe care le are Tiriac Auto doar doua sunt de volum (Ford si Hyundai – n.r.)“, admite Draghici. Inca de la inceput, Porsche Romania – companie detinuta integral de Porsche Holding Austria (divizia de vanzari si marketing a grupului Volkswagen) – a intrat pe piata cu marci de volum precum Skoda si Volkswagen. Marcile importate de Tiriac Auto, in schimb, au per ansamblu un caracter mai exclusivist. Este vorba de brand-uri precum Mercedes, Jeep, Chrysler, Jaguar. La capitolul marci de volum, Hyundai pare sa fie noua stea a grupului Tiriac, numarul unitatilor vandute dublandu-se in 2005 fata de 2004.

     

    Insa, daca e sa vorbim despre adevaratele vedete ale marcilor de volum, Renault este incontestabil capul de afis al masinilor de import (cu modelul Clio), in vreme ce Dacia domina categoric piata interna. Totusi, in ansamblu, vanzarile Renault-Nissan pe anul trecut reprezinta jumatate din cifra de afaceri a Porsche Romania.

     

    In acest context, nu este hazardanta ipoteza ca performantele Hyundai sa fi fost cele care l-au propulsat pe Dragos Draghici in varful grupului auto detinut de Tiriac Holdings. De altfel, Draghici continua sa se simta atasat de aceasta marca. „Hyundai este cumva marca mea de suflet dar, in acelasi timp, mi-am asumat o raspundere si fata de producator, nu doar fata de Tiriac“, declara directorul de dezvoltare de la Tiriac Auto, care si-a pastrat si functia de sef al board-ului Hyundai. Pe langa schimbarile de management, in grupul detinut de fostul tenismen vor aparea si alte noutati. Draghici vorbeste despre intrarea pe piata romaneasca a Daimler Chrysler (proprietarul a cinci din marcile importate acum de Tiriac: Mercedes, Smart, Jeep, Chrysler si Dodge). „Un lucru este cert: de la 1 ianuarie 2007, Daimler Chrysler va fi Daimler Chrysler Romania, nu va mai fi Auto Rom al lui Tiriac.“

     

    Deschiderea unei reprezentante a grupului germano-american pe structura Auto Rom va intari probabil forta marcilor Mercedes, Jeep sau Chrysler in Romania. Detaliile legate de joint-venture-ul dintre Daimler Chrysler si Auto Rom nu sunt inca stabilite, insa controlul nu va mai fi in mana lui Tiriac. Acest „exit“ se inscrie in logica primului miliardar roman in euro de a se asocia cu nume mari din Occident, asa cum a facut si in cazul societatii de asigurari, al bancii Ion Tiriac sau al asocierii cu nemtii de la Metro.

     

    Pe un traseu similar cu cel al Auto Rom s-ar putea inscrie in curand si Romcar, importatorul marcii Ford. Venirea reprezentantei directe se explica prin atingerea masei critice de vanzari pe o anumita marca. Lucru care s-a intamplat si la Mercedes, dupa cum spune Valentin Radu, directorul Auto Rom.

     

    „Importatorul nu va mai fi o unealta pe care sa o detina cineva din grupul Tiriac si va fi, incet, incet, a constructorului“, comenteaza Draghici. De aceea, accentul va cadea acum pe dezvoltarea fortei de vanzari, pe zona de retail. O armata de consultanti de la headquarter-ul Tiriac reprezinta bratul mobil cu care Draghici vrea sa eficientizeze avanposturile locale. „Am o structura foarte mobila. Am oameni care se duc si stau intr-un oras doua-trei zile, iau parte la proceduri, la evenimentul fizic al vanzarii. Suntem la inceput, dar incercam sa facem in asa fel incat sa functionam ca un holding, ca o multinationala adevarata.“ Si daca este prematur sa apara si rezultatele, un prim efect a fost acela ca in cateva locuri, „au cazut capete“.

     

    Succesul importatorului si al distribuitorului nu tine exclusiv de priceperea acestora. Cel putin la fel de importanta este si sigla pe care o scot la vanzare.  „Nu credem in puterea de vindere a unei marci slabe doar pe baza unei strategii potrivite“, marturiseste Brent Valmar, director general al Porsche Romania. Altfel spus, si constructorul are rolul sau, deloc neglijabil. Mai mult, adauga Valmar, „strategia nu vinde; strategia doar aduce produsul aproape de client, el este cel care alege“. Pe scurt, este vorba despre viteza cu care sunt create noi modele si de timing-ul aducerii lor pe piata romaneasca. La inceputul acestui an, intr-o discutie anterioara cu BUSINESS Magazin, directorul Auto Rom Valentin Radu explica performantele mai slabe ale Mercedes (in comparatie cu BMW si Audi) prin faptul ca, in 2005, BMW si Audi – competitorii sai directi – au fost mai rapizi decat Daimler Chrysler in aducerea de modele noi pe piata romaneasca.

     

    Mercedes a performat insa la capitolul vehicule comerciale. De mentionat, acesta este business-ul din Auto Rom care, pana in 1998, a fost condus de Brent Valmar – actualul sef al Porsche Romania. Altfel spus, actualul numar unu al pietei de import si-a recrutat managerul din curtea grupului auto pe care avea sa il depaseasca.

     

    Anuntatul parteneriat dintre Daimler Chrysler si Auto Rom ofera o imagine despre modul in care va functiona celebrul Block Exception Regulation (norma care pune capat monopolului importatorului pe o anumita marca). Importatorii care urmeaza sa patrunda pe piata nu vor face altceva decat sa colaboreze cu cei deja existenti. Explicatia? Acestia au dezvoltat o retea de dealeri (proprii sau parteneri) prea puternica pentru a mai fi concurata cu succes. „Toate intrarile directe se vor face prin achizitii. Nu exista varianta de a o lua de la zero“, afirma Draghici.

     

    De aceea, miza bataliei pare sa se mute pe extinderea retelei de dealeri, care ar putea fi cheia succesului pe termen lung. In cei opt ani de cand este pe piata, Porsche Romania a investit 124 de milioane de euro in trei dealership-uri proprii, in dezvoltarea unei retele de 75 de parteneri si in propriul sediu. Un al patrulea showroom este in curs de constructie. Pe de alta parte, Dragos Draghici de la Tiriac Auto anunta ca in urmatorii doi ani compania sa va investi 60 de milioane de euro in dezvoltare, „In cele 7-8 orase unde are sens.“ Acum, Tiriac Auto are o retea de 29 de showroom-uri proprii, la care se adauga dealership-urile partenerilor. Marcarea teritoriilor nu este cruciala doar pentru vanza-rea de automobile in sine, ci, mai ales, pentru dezvoltarea retelei de service-uri – o importanta sursa de profituri pentru viitor.

     

    Pana acum, atentia dealerilor si importatorilor s-a canalizat exclusiv pe cresterea volumelor. O miscare logica, in conditiile in care piata crestea oricum. In ultimii cinci ani, vanzarile practic s-au triplat. De acum inainte insa, strategia Porsche se va schimba. Concentrarea nu va mai fi preponderent pe vanzari, ci pe servicii. De fapt, acestea vor face diferenta intre dealeri. Iar service-ul de calitate inseamna investitii mari (de ordinul a doua-trei milioane de euro cel putin pentru fiecare unitate deschisa). Nivelul ridicat al investitiilor reprezinta o bariera de intrare pe piata care ii face sa stea linistiti pe cei care deja au castigat teren.

     

    In momentul in care piata va stagna, importatorii si dealerii vor incepe sa inghita din cota de piata a concurentei. Obiectivul de vanzari al lui Dragos Draghici de la Tiriac Auto tine cont de aceasta realitate: „target-ul este sa crestem mai mult decat piata. Daca o sa crestem mai putin inseamna ca o sa continuam sa pierdem cota de piata. Lucru pe care vrem sa il stopam. Indiferent de brand“. Daca piata auto s-a triplat in ultimii cinci ani, 2006 este anul in care motoarele vanzarilor vor fi mai putin turate, estimandu-se o crestere crestere moderata, de aproximativ 10%. Pe primele trei luni, piata a crescut cu patru procente, iar marcile straine au acum  performante mult mai bune decat marcile autohtone.

     

    Mutarea focusului de pe volume pe servicii coincide cu o schimbare de  perceptie si la nivelul clientilor. Atasamentul fata de o anumita marca nu mai este suficient. Aceasta poate fi un factor decisiv in alegerea unei masini, insa fidelitatea fata de brandul respectiv pe termen lung se consolideaza prin calitatea serviciilor. Iar in acest punct in ecuatie revine notiunea de competitie.

     

    Anuntata intrare pe piata romaneasca a Daimler Chrysler reprezinta o provocare si pentru competitori. Acest lucru este valabil pe piata premium, unde Mercedes – varful de lance al companiei – se lupta cu Audi (Porsche Romania) si BMW (Automobile Bavaria). In primul trimestru al lui 2006, Audi a fost liderul acestui segment de piata, insa un Daimler Chrysler ambitionat sa castige cota de piata va fi un competitor greu de ignorat. Schimbarile recente de la varful Tiriac Auto vin intr-un moment de raspantie al pietei auto. Cresterile anuale de zeci de procente se apropie de sfarsit. Numele importatorilor cu care ne-am obisnuit se vor mai schimba. Puterea se va concentra in mainile retailerilor cu cea mai mare acoperire in teritoriu, iar profiturile vor vira spre companiile cu cele mai bune servicii.