BusinessMagazin

Blog

  • Radarele varstei

    Clasic, varsta se masoara in ani, luni, zile, una dintre cele mai artificiale si neperformante conventii de stabilire a etatii. Exista insa unitati de masurare a varstei (nu ma intereseaza ca o fi biologica sau „spirituala“) de mult mai mare precizie si sensibilitate.

     

    Ceva se rupe in tine, de exemplu, cand afli varsta fotbalistilor. Unii sunt indecent de tineri si deja cunoscuti in lumea toata, foarte bogati etc. Socul cu fotbalistii nu vine neaparat din faptul ca sunt foarte tineri si de succes si ca ii frustreaza pe toti cu precocitatea lor. Ci, mai ales, din amintirea ca pe la 11-12 ani erai aproape sigur ca pe la 25 o sa devii „cineva“. Si la 30 de ani vezi ca esti departe de programarea initiala. Exista o intreaga religie a tineretii care te umple de frustrari. Sa nu mai vorbim despre vedetele feminine si showbiz-ul feminin in care varsta vine ca un adevarat cataclism biologic si social. Ma apuca angoasele cand aud ca Zidane e batran sau cand el insusi spune despre sine ca e mult prea in varsta, ca trebuie sa se retraga. Sportul este unul dintre centrifugele periculoase in religia varstei – scuipa cu mare cruzime in afara orice depaseste 30 de ani. Atat de iubitul fotbal iti induce o stare a varstei cu totul speciala. Mai intai, in copilarie, iti privesti idolii cu respect, iar apoi, la maturitate, te trezesti ca idolii sunt niste simpli pustani cu tibii puternice; atunci incepi sa invoci traditie, puterea simbolului echipei, frumusetea jocului, numai ca sa nu-ti recunosti infantilismul pasiunii. Gimnastica mi se pare, si din acest motiv, insuportabila. Un copil de 20 de ani deja este „batran“ in respectivul sport. In schimb, adultii isi simt natia intarita de cateva medalii amarate atarnate de trupurile costelive la sfarsitul competitiei.

     

    Un radar mult mai discret il constituie varsta celor de langa noi, nu neaparat a idolilor. Mai mult, distributia varstelor in diverse module ale existentei noastre poate arata ordinea politica si sociala. De exemplu, inainte de 1989, vanzatoarele de la alimentara erau mult mai in varsta decat sunt acum. Pe atunci sa lucrezi la alimentara era „ceva“, era un statut social de invidiat. Acum e un job pentru tineri (mai ales tinere), adica indicativul pozitiei sociale (inca) precare.

     

    Mai poate aparea un soc major atunci cand descoperim ca politistii de la circulatie au devenit peste noapte mult mai tineri. Am avut un scurt dialog cu doi dintre ei (mult mai civilizati si mai binecrescuti decat generatiile predecesoare) si mi-am dat seama ca discutam foarte serios cu niste pustani de 20 de ani. De la discutia cu ei mi-a venit si ideea acestei formulari – „radarele varstei“ (evident, ma prinsesera cu viteza peste limita si nu, nu am obiceiul sa ma cert cu politistii, vorbeam despre tot felul, asa…). Pentru ca nu e comod sa constati ca autoritatea este reprezentata de oameni mult mai tineri, parca dintr-o data.

     

    Romania, tara in tranzitie, isi venereaza demagogic tinerii. Numai ca nimeni nu-i educa „tinereste“. Nu mai vreau sa aud de geniile informatice care la 20 de ani nu stiu ce mari lucruri fac. Sunt importanti, evident, dar nu in ordinea tineretii din vietile noatre. Eu vad altceva, ca prea multi tineri devin batranciosi in spatiul public, le e frica de opinia deschisa, de mitralierea sistemului, sunt cei mai supusi in companiile mari, le e frica pentru joburile lor si tot asa. Pe masura ce vestimentatia devine tinereasca, la moda, cool, pe masura ce apar spatii speciale pentru „manifestarea tineretii“, se produce un efect straniu: dispare spiritul tineresc din media, din discursul public etc. Hainele, concertele, muzica devin tot atatea tarcuri de consumare a energiei tineresti. In rest, la job trebuie sa fim cu totii batrani. Exagerez putin, glumesc mai mult. Cel mai comic moment de departajare a varstelor se petrece pe ringul de dans. Deja intre cei de 20 si cei de 25 de ani exista diferente clare de percepere a ritmului. La 30 de ani deja felul in care misti capul ii poate provoca rasul unuia cu zece ani mai tanar. Fiecare danseaza, de fapt, pe hiturile adolescentei lui. Daca ai apucat sa cresti cu Boney M. sau cu Milli Vanilli, greu te mai poti desprinde de acele realitati si sa-ti adaptezi miscarile la Fat Boy Slim. Exista cazuri de mame care au invatat sa danseze pe „Like A Virgin“ a Madonnei la tinerete si de fiice care au invatat pasii pe „American Dream“, al Madonnei la maturitate. Nimic mai diferit. Intotdeauna va fi in centrul atentiei cel care a invatat recent sa danseze. Cu muzica e si mai drastica separarea intre varste. Pasionatii raman intepeniti in play-list-ul „hard“ al tineretilor. Nu mai conteaza ca e Pink Floyd sau Pearl Jam. Dar, uneori, cea mai buna metoda de a-ti ascunde varsta este tocmai aceea de a-ti pune in masina un CD cu ultimele hituri. E cea mai impersonala metoda de ascultat muzica si cea mai sigura de a-ti camufla varsta. Exista bineinteles si pericolul de a crede ca, desi proaspat iesit la pensie, poti reduce din ani punand ceva Jay Z sau Snoop Doggy-Dog.

     

    Pana la urma, suntem tot timpul inconjurati nu atat de obiecte, persoane, cat de adevarate capsule ale timpului. Sau radare ale varstei care iti indica nu atat faptul ca mergi prin viata cu viteza prea mare, cat mai degraba faptul ca mergi uneori prea incet, ca te simti tanar, desi nu mai esti, si ca politistii devin uneori indecent de tineri fata de soferii pe care-i amendeaza.

  • Tara tuturor

    Muhammad Waqar, Avi Wolfman-Arent, Yiran Xia, Victoria Sandoval, Jacqueline Orellana-Flores, Elizabeth Packer, Ramona Singh, Anuja Shah, Mayra Ramos, Emily-Kate Hannapel, Natasha Perez, Samir Paul, Ekta Taneja, Linden Vongsathorn, Michael Tsai, Nardos Teklebrahan, Matiwos Wondwosen.

     

    M-am dus saptamana trecuta la o serbare scolara si mi s-a infatisat o sesiune a Natiunilor Unite. Serbarea era a fiicei mele Natalie, iar scoala era liceul Montgomery Blair din Silver Spring, Maryland. Erau vreo 700 de copii care-si primeau diplomele, si cum stateam eu acolo ascultand, vreme de doua ore, cum se pronunta nume dupa nume, am fost deopotriva fascinat si miscat de uluitoarea diversitate – de rasa, religie, etnie – a absolventilor. Stiam ca exista diversitate in scoala fiicei mele, dar n-aveam habar cata.

     

    Numele de mai sus, pe care tocmai le-am transcris din catalogul ei de absolvire, caracterizeaza intreaga promotie – care include exact cinci nume „Smith“. La liceul meu din Minnesota, pe vremuri, aveam impresia ca invata exact cinci copii pe care sa nu-i fi chemat „Smith“. Fiica mea imi spusese ca numele colegilor ei de clasa erau atat de greu de pronuntat incat cei care s-au ocupat de ceremonie le-au cerut copiilor sa-si transcrie fonetic numele fiecare pe cate un cartonas, astfel incat prezentatorul sa nu le poceasca in fata familiei si a prietenilor.

     

    Sunt multe lucruri pentru care ar trebui sa fim ingrijorati de America de azi: un razboi in Irak care merge tot mai prost in loc sa mearga tot mai bine, o administratie a carei iresponsabilitate fiscala va trebui sa o achitam multa vreme, un sistem educational care nu produce suficienti tineri americani buni la matematici si la stiinte, orase in care mult prea multi barbati negri esueaza. Trebuie sa muncim mai mult si sa fim mai destepti pentru a ne pastra standardul de viata.

     

    Dar daca e un motiv pentru care inca mai putem fi optimisti in privinta Americii, acela tine de uluitoarea diversitate a liceului Montgomery Blair, promotia 2006. America ramane cel mai minunat magnet de oameni al lumii. Nu suntem numai tara care imbratiseaza aceasta diversitate, dar inca mai e ceva legat de societatea noastra libera si piata noastra libera care continua sa atraga oameni asa cum nici o alta tara nu o face. Cea mai mare comoara pe care o avem e capacitatea noastra de a lua inca smantana nu numai de pe clasa intelectualilor de prima mana din toata lumea, dar si de pe cea a oamenilor cu pregatire inferioara si aspiratii mari – si acesta e motivul pentru care nu sunt gata sa las America sa cedeze Chinei secolul al XXI-lea. Chinezii nostri inca ii bat pe chinezii lor. Acest influx de imigranti destepti si ambitiosi e petrolul nostru – un put care nu seaca niciodata. E o sursa nesfarsita de energie si creativitate umana regenerabile. Congresul ar trebui sa ne dea, in sfarsit, o legislatie care sa mentina influxul neingradit de imigranti.

     

    Izbitor in privinta serbarii pe care-am descris-o e ca s-a petrecut intr-o scoala publica obisnuita, de cartier. Si – desi are unele programe-magnet – liceul e in cea mai mare parte oglinda cartierului: o treime negri, o treime hispanici, o treime Arca lui Noe. In vreme ce discutam cu parintii dupa ceremonie, asteptandu-ne copiii sa apara, m-am trezit la un moment dat inconjurat de familii – si nici una nu vorbea engleza.

     

    Singura voce familiara pe care am distins-o in zarva aceea a fost una care m-a facut sa rad – o mama de culoare, tinand strans diploma copilului si spunand: „Diploma asta e a mea! Eu am s-o pastrez!“. Zicea ca a muncit mult cu copilul ei ca sa ajunga sa traiasca aceasta zi. E greu sa urmaresti o astfel de ceremonie fara sa te gandesti la inamicii nostri din Irak si Afganistan – talibanii, islamo-totalitaristii ca bin Laden si Zarqawi ori la regimurile retrograde care ii sprijina.

     

    Logica lor e aceea de a purifica lumea de „ceilalti“, de diversitate, de „infideli“. Cu suficienta brutalitate, s-ar putea sa castige in Irak. Dar sper ca nu, totusi.

     

    Insa nu vor castiga niciodata viitorul – pentru ca de indata ce puturile lor vor seca, societatile lor vor fi la fel de pustii, sterpe si neproductive ca si deserturile lor. Puturile noastre, dimpotriva, inca vor functiona.

     

    Au tot dreptul sa fie acolo, la adapost, in cartea liceului Blair, Yueyang Li, Kenia Lopez-Reyes, Lucy Fromyer, Raya Steinberg, Zahra Gordon, Sreva Ghosh, Juan-Jesus Louis, Yendil Furcal, Yenusa Eke, Sofonias Frezghi, Yohanes Dejen, Edra Comegys-Brisbane, Yoel Castillio-Ortiz, Elijah Zuares, Placido Zelaya, Mimi Zou.

    Si Jessica Smith.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 26 iulie al BUSINESS Magazin.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • O sa tot curga bani

    Despre 2005 se poate spune ca a fost „anul auto“ al industriei de publicitate. Cum poate fi altfel catalogat un an in care business-ul unor multinationale a crescut pana la 60%, iar unele agentii mici au vorbit de dublarea – chiar triplarea – cifrei de afaceri? Asa reiese din bilantul agentiilor, depus de curand la Ministerul de Finante.

     

    Cu cat nationalei de fotbal ii merge mai rau, cu atat brandului Bergenbier ii merge mai bine“, spunea aproape razand, acum cateva luni, presedintele Interbrew, Mihai Ghyka, in timp ce tinea un speech la Gala Effie Romania – festival ce premiaza eficienta in publicitate. Ce vroia Ghyka sa spuna de fapt este ca Bergenbier – care, conform Interbrew, a investit peste 10 mil. euro in opt ani pentru asocierea cu echipa nationala – a fost declarat la Effie drept brandul a carui comunicare in 2005 s-a tradus cel mai bine in eficienta (vanzari, notorietate). Asta in ciuda faptului ca asocierea marcii cu nationala de fotbal nu s-a mai sprijinit pe ceva palpabil in ultimii ani, din pricina esecurilor acesteia de a se califica la competitiile internationale. Dar paradoxul Bergenbier – acela ca are succes, desi brandul cu care se asociaza, adica echipa nationala, schioapata – pare sa fie numai unul din industria de publicitate autohtona.

     

    Iata un alt paradox, de data aceasta unul care sta pe buzele mai multor oameni din industrie: desi business-ul de publicitate creste cu cateva zeci de procente anual – 2005 putand fi catalogat drept „anul auto“ al industriei de publicitate pana acum -, managerii vad in acest lucru mai degraba o chestiune de volum decat de venituri. Cineva spunea nu demult ca, desi clientul „consuma (investeste – n.r.) mai mult“, acest lucru nu se reflecta neaparat in venituri (billings): comisioanele agentiei sunt cam aceleasi, iar efortul si investitiile in resurse pentru a face fata acestui volum cresc. Si Radu Florescu, seful operatiunilor Saatchi & Saatchi (care in 2004 au totalizat o cifra de afaceri de circa 22 de milioane de euro, acestea fiind ultimele informatii disponibile), admitea recent un lucru similar: ca va fi o provocare pentru el sa creasca cu 15% profitul net al companiei in 2006. „Uitandu-ma in piata de publicitate la cum se castiga – din ce in ce mai putin pentru un efort din ce in ce mai mare -, cred ca acest obiectiv financiar va fi o provocare“, spunea Florescu pentru BUSINESS Magazin acum cateva saptamani.

     

    O afirmatie care ar putea smulge un zambet celor din afara industriei in momentul in care ar trece in revista cifrele de afaceri ale principalelor agentii de publicitate pe anul trecut (declarate recent la Ministerul de Finante, in toamna urmand sa devina publice). De ce? In 2005, nu putine au fost cele care si-au crescut business-ul cu cateva zeci de procente, iar uneori au fost si situatii in care acesta s-a dublat sau chiar s-a triplat (in cazul agentiilor mici). Anuarul de business „Cei mai mari jucatori din economie“, lansat de Ziarul Financiar luna trecuta, enumera doua principale cauze ale acestei evolutii: dezvoltarea naturala a pietei, pe de o parte (respectiv cresterea bugetelor existente si aparitia de noi categorii si jucatori in peisajul publicitar) si cresterea tarifelor la publicitate aplicate de media – fenomen cunoscut sub numele de inflatie -, pe de alta parte (cresterea a fost substantiala in special in segmentul TV, tarifele crescand anul trecut cu circa 35-40% in cazul statiilor mari, dupa unele estimari). Acelasi anuar facea o listare orientativa a celor mai mai importanti jucatori ai industriei, cu McCann Erickson (Interpublic), Ogilvy (WPP) si Leo Burnett (Publicis) in fruntea clasamentului grupurilor de comunicare din Romania.

     

    Desi la vremea intocmirii anuarului adus in discutie Graffiti BBDO (Omnicom) – cunoscut in piata ca facand parte din „careul de asi“ – nu a furnizat informatii financiare, invocand restrictii din partea retelei, saptamana trecuta conducerea grupului a hotarat sa-si comunice cifra de afaceri inclusa in bilantul depus recent la Ministerul de Finante. Transformata la cursul mediu BNR al euro pe 2005, aceasta se invarte in jurul valorii de 41 de milioane de euro, aproximativ 63% din business fiind generat de Media Direction, divizia de servicii media a grupului. Aceasta valoare claseaza grupul Graffiti pe locul al treilea in ierarhia mentionata anterior, iar Leo Burnett trece astfel pe locul al patrulea, la aproximativ 5,6 milioane de euro distanta de grupul fondat de omul de afaceri Cristian Burci (ex-Prima TV, Kiss Fm, Star FM).

     

    Alt mare grup de comunicare care a refuzat sa furnizeze informatii din 2005 pentru anuarul ZF (dar si pentru prezentul articol), dar care se numara printre cele mai mari din tara – prin prisma bugetelor pe care le ruleaza  – ar fi Saatchi & Saatchi (Publicis), companie ale carei principale divizii, Saatchi & Saatchi (publicitate, PR, etc) si Zenith Media (servicii de media), au inregistrat o cifra de afaceri cumulata de 18,5 mil. euro in 2004.

     

    Tragand linie, mai toate grupurile mari de comunicare au avut o crestere (nesperata, poate) a cifrelor lor de afaceri anul trecut: Grey Worldwide, McCann si BBDO fiind in capul listei (cca. 60% fiecare). Iata cateva exemple de motoare de crestere a business-ului acestora. Unu: atragerea unor clienti cu bugete de reclama consistente – cazul Petrom si Romtelecom, care anul trecut au devenit clienti ai Mediacom Romania, divizia de media a grupului Grey (cazul Petrom), respectiv ai grupului Grey (Romtelecom).

     

    Un al doilea motor ar putea fi cresterea bugetelor clientilor existenti ca urmare a unor evenimente speciale – este cazul rebrandingului Connex in Vodafone (B.V. McCann Erickson) si al repozitionarii marcii de bere Bergenbier (Universal McCann, divizia de media a grupului). Iar in cazul BBDO (mai precis Media Direction), edificatoare ar fi, poate, bugetele rulate pentru Dacia Logan si Prigat, ambele branduri atingand anul trecut un apogeu de comunicare – implicit de investitii in reclama – comparativ cu anii precedenti.

     

    A existat totusi si o exceptie: Ogilvy, grup al carui business cumulat a crescut cu aproximativ 5% fata de 2004. De notat totusi ca 2005 a fost un an de regrupari in interiorul grupului, compania aducand anul trecut o noua garnitura de manageri si restructurand anumite operatiuni (inglobarea in cadrul Ogilvy a unor entitati anterior independente).

     

    Anul trecut business-ul a crescut si in plutonul agentiilor independente / mici. In capul listei ar putea fi pus The Group (15,4 milioane de euro), companie infiintata chiar anul trecut de Zoltan Szigeti si Mihaela Nicola (ex-WPP) alaturi de alti doi veterani ai industrei, Ovidiu Florea (ex-WPP) si Dan Balotescu (ex-Interpublic). Iar din cele peste zece agentii mici (cu rulaj de cateva milioane de euro in 2004) carora BUSINESS Magazin le-a solicitat informatii pentru acest articol sunt trei care aproape/cel putin si-au dublat cifra de afaceri (TBWA/Merlin, Gavrila & Asociatii, Friends Advertising) si una care si-a triplat-o (GMP Advertising). In cazul TBWA/Merlin, cresterea de la 3,7 mil. euro la 6,2 mil. euro poate fi pusa in principal pe seama aliantei TBWA Bucuresti (cum se numea pana la inceputul lui 2005) cu Merlin Advertising, agentie fondata de un grup de oameni desprinsi din fosta D’Arcy si finantata de omul de afaceri Aurel Kober pana la retragerea acestuia din business. Alianta TBWA cu Merlin a implicat si unirea portofoliului de clienti, deci a cumularii business-ului celor doua agentii. Liviu Lambrino, managing director al agentiei, pune insa cresterea cifrei de afaceri a agentiei pe seama „maximizarii serviciilor“ agentiei si „in secundar pe new business (categorie in care anul trecut a intrat si clientul Petrom pe partea de creatie – n.r.)“. Vorbind in general de cresterea business-ului de publicitate in 2005, Lambrino spune ca motorul principal l-a constituit consumul casnic bazat intr-o mare masura pe accesul mai facil al populatiei la creditele de consum.

     

    Felix Tataru, proprietar al GMP – agentie a carei cifra de afaceri a crescut cu cca. 200% fata de 2004, fiind de 6,3 milioane de euro in 2005 -, este mai concret: aportul Cosmote la aceasta a fost de 2,3 milioane (cca. 36% din cifra de afaceri). Cosmote a fost client al GMP anul trecut, agentia insa renuntand la acesta la inceputul lui 2006. Surse de crestere au mai fost insa si noii clienti intrati pe piata anul trecut – printre care Gabriel Resources -, dar si nou infiintatul departament de PR, spune Felix Tataru.

     

    Pana cand astfel de cresteri? Inca 3-4 ani cu siguranta vom mai asista la o crestere de peste 20% a business-ului, este pronosticul lui Stefan Iordache, managing partner la Leo Burnett. „Inca sunt foarte multi clienti care nu au inceput sa comunice, la fel si categorii care nu au fost lansate“, este argumentul lui Iordache. „Urmeaza ani buni de crestere“, este de parere si Manuela Necula, care conduce grupul Ogilvy, companie al carei business a fost generat in proportie de 60% de clienti locali. „Iar anul care urmeaza va fi mai spectaculos decat 2005“, anticipeaza Necula, facand referire la evolutia generala a business-ului de publicitate. La randul sau, Liviu Lambrino de la TBWA/Merlin este optimist si estimeaza ca vom ajunge la o stabilizare a industriei in viitorul nu prea apropiat: „Nu mai devreme de 2010“.

     

    Asadar, managerii din publicitate nu par sa aiba mari batai de cap in intocmirea previziunilor si planurilor de afaceri in urmatorii 3-5 ani: consumul creste constant, bugetele existente cresc, clienti apar in permanenta. Nelinistile lor vin, eventual, din partea inflatiei tarifelor la publicitate, a resurselor competente necesare sa faca fata volumului de munca si, nu in ultimul rand, din zona comisioanelor. Pentru ca, in cele din urma, business-ul de publicitate trebuie sa se traduca nu prin cifra de afaceri, ci prin venituri si profitabilitate.

  • TVK Lumea, vandut

    Dupa ce a dat peste 30 mil. euro anul trecut sa cumpere Prima TV, Kiss FM si Star FM, SBS Broadcasting cumpara acum un post de nisa: TV K Lumea.

     

    Compania SBS Broadcasting, care mai detine in Romania postul de televiziune Prima TV si statiile de radio Kiss FM si Magic FM, a cumparat postul de televiziune cu profil muzical TV K Lumea, relata Mediafax la sfarsitul saptamanii trecute.

     

    Oficialii Prima TV au confirmat achizitia, dar nu au oferit detalii despre preluare. Ei au spus ca saptamana aceasta informatia va deveni publica. Departamentul de comunicare al TV K Lumea nu a facut nici un fel de declaratii oficiale pe marginea acestui subiect. Televiziunea TV K Lumea este operata, conform CNA, de societatea Atelierele Culturale SRL. Aceasta este controlata, conform aceleiasi surse, de companiile Atomic New Media SRL (48%), Euro – Sens Suport SRL (18%) si Rouman Invest Properties SRL (17%). In actionariat este prezenta si o persoana fizica, Lucia Florica Ardelean (17% din actiuni). Iar unicul actionar al Atomic New Media SRL este Todd Walter Stump, cel care a preluat recent actiunile lui Paul Opris – decedat acum cateva luni – de la mostenitorii acestuia. Opris a fost unul dintre fondatorii postului Tele 7 abc si s-a numarat printre apropiatii fostului premier Adrian Nastase.

     

    Pentru ca tranzactia dintre SBS si TV K Lumea sa fie finalizata, aceasta are nevoie de avizul Consiliului National al Audiovizualului (CNA). SBS Brodcasting este o companie europeana de radio si televiziune cu operatiuni in Europa Centrala si de Vest. Printre tarile in care SBS opereaza in mod curent se numara: Belgia, Danemarca, Grecia, Ungaria, Olanda, Norvegia, Romania si Suedia.

  • Bilant la TVR

    La un an de mandat, presedintele televiziunii publice, Tudor Giurgiu, isi reformuleaza obiectivele. Printre cele mai importante se numara un canal de stiri – in cel mult cinci ani, potrivit planului anuntat – si un departament de new media prin care TVR vizeaza atragerea segmentului de public tanar, de 12-18 ani in special. Giurgiu a mai spus ca in primele cinci luni ale acestui an TVR a atras 7,8 milioane de euro net din publicitate, ceea ce reprezinta o crestere cu 50% fata de aceeasi perioada a anului trecut. El a declinat insa sa comenteze in ce masura acest salt se datoreaza cresterii tarifelor de publicitate.

     

    Surse BUSINESS Magazin estimeaza ca tarifele TVR au crescut cu 25-30%, aceasta inflatie fiind principala cauza a cresterii veniturilor din publicitate ale televiziunii publice. Alti factori care ar fi putut contribui la cresterea acestor venituri ar mai fi transmiterea meciurilor din Cupa UEFA, dar si faptul ca European Drinks a devenit un investitor mai activ pe canalele televiziunii publice. Radu Budes, managing director la Splendid Media (regia de vanzari de publicitate a TVR) nu a divulgat veniturile atrase de pe urma meciurilor UEFA, dar a admis ca European Drinks si-a dublat bugetul pentru comunicarea pe televiziunea publica. In 2005, TVR a avut venituri din publicitate de peste 13,3 milioane de euro, conform raportului de activitate al institutiei.

  • SOFTWARE: La update-ul laudat <br/>sa nu te duci cu hard-ul

    Nu putini sunt utilizatorii care refuza sa faca un upgrade al aplicatiilor favorite, pe motiv ca acestea devin tot mai greoaie si inghit mai multe resurse decat in trecut. Sa fie la mijloc un exces de zel al producatorilor de soft sau o strategie de marketing bine pusa la punct?

     

    Momentul 1 – mijlocul anilor ‘90. Microsoft a lansat Windows 95 intr-un val general de entuziasm. Utilizatorii, incantati de progresul net la design si functionalitate, au facut cozi in fata magazinelor pentru a achizitiona noua versiune de Windows.

     

    Momentul 2 – in zilele noastre: tot mai multi utilizatori se declara enervati/stresati de lansarea pe „banda rulanta“ a versiunilor noi ale unor programe de care erau multumiti pana atunci, indiferent ca e vorba despre un program de scriere de DVD-uri, o banala aplicatie de redactare de text sau chiar de un sistem de operare. Noile versiuni, spun ei, sunt incarcate cu zeci de functii de care nu doar ca nu au nevoie, dar si „mananca“ mai multa memorie si spatiu pe hard-disk.

     

    Ce s-a schimbat atat de mult in ultimii 10 ani? In mod surprinzator, nu mare lucru. Cel putin in ceea ce-i priveste pe utilizatori. Acest raspuns rezulta si dintr-o anecdota atribuita lui Jamie Zawinski, programator american care a contribuit printre altele la dezvoltarea proiectului Mozilla. El a spus: „Orice program tinde sa se extinda pana cand devine capabil sa citeasca e-mail-ul. Programele care nu se pot extinde in acest mod vor fi inlocuite de cele care pot“.

     

    Altfel spus, in ciuda eforturilor continue ale dezvoltatorilor de a adauga noi si noi facilitati aplicatiilor software, utilizatorii continua sa prefere simplitatea. Iar atunci cand dorintele le sunt ignorate in mod sistematic, ei incep sa se agite. Bineinteles, expunerea mediatica maxima este asigurata atunci cand protestele vin din partea unor personalitati, cum s-a intamplat la evenimentul LinuxWorld, desfasurat in aprilie la Boston.

     

    „Am ajuns intr-un punct in care fiecare noua versiune de software este evident de calitate mai slaba decat cea de dinainte“, a spus in discursul sau gurul industriei IT Nicholas Negroponte, presedinte fondator al Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT). Negroponte (care este si initiatorul proiectului „laptop-ul de 100 de dolari“) a criticat dur industria de software. „Tocmai mi-am luat cel mai puternic laptop de pe planeta; este cel mai lent si mai instabil computer pe care l-am avut in viata mea“, a spus Negroponte, referindu-se astfel la volumul nefiresc de mare de resurse necesare pentru a rula anumite softuri.

     

    Mai mult, el nu s-a sfiit nici sa ironizeze cateva nume mari din IT, amintind o zicala mai veche de-a sa: „De fiecare data cand Andy (Grove de la Intel – n.r.) creeaza un procesor mai rapid, Bill (Gates –  n.r.) foloseste o parte tot mai mare din el“. Protestele sale legate de complexitatea/inutilitatea software-ului de azi vin pe fondul nemultumirilor unei bune parti a utilizatorilor, exprimate de mult timp pe forumuri si liste de discutii.

     

    Atomix, un forumist al site-ului Softpedia.com, scrie printre altele: „Eu oricate eforturi as face nu prea mai tin pasul cu toate versiunile noi. Pur si simplu parca apar ca si ciupercile dupa ploaie. Abia iti instalezi versiunea 3.0 ca apare 3.01. N-apuci s-o testezi bine ca 3.02 a sosit, iar 3.03 se anunta pe maine. Si hai ca nu ar fi mare lucru daca versiunile noi ar fi mai bune, dar de multe ori ai surpriza sa fie si mai proaste, si atunci hai inapoi la ultima versiune buna si stabila“.

     

    Practic, aplicatiile „umflate“ de producatori sunt deja un fenomen, iar lumea IT le-a dat si un nume – „bloatware“. Indiferent de tipul aplicatiei, utilizatorii reclama faptul ca, de la o versiune la alta, este nevoie de tot mai multe resurse hardware.

     

    Motiv pentru care, asa-numitele aplicatii „slim“, care nu ocupa mult spatiu pe hard-disk, sunt preferate de tot mai multi dintre utilizatori. „Ca antivirus folosesc Kaspersky AVP versiunea 5 si sunt foarte multumit“, spune Nwradu, un forumist de pe site-ul Linkmania.ro, admitand ca acesta nu are mai nimic in plus fata de alte programe de acelasi tip. Cu o exceptie: „Kaspersky are marele avantaj ca imi ocupa doar 6 MB de memorie, e usor de folosit si nu ingreuneaza activitatea“.

     

    Iar daca problema resurselor poate fi rezolvata, cel putin teoretic, printr-un upgrade costisitor al intregului sistem, alte reclamatii fac referire la functiile inutile ale aplicatiilor. Una dintre ultimele versiuni ale programului de tehnoredactare Quark, bunaoara, are un modul de traducere a textelor in klingoniana – o limba inventata de fanii serialului Star Trek, aceiasi care au facut inclusiv o traducere a Bibliei in limba razboinicilor de pe Qo’noS.

     

    Dar daca in acest caz se poate vorbi mai degraba despre un exercitiu ludic, nu acelasi lucru se poate spune si in cel al lui Nero 7, probabil cel mai cunoscut program de inscriptionare de CD-uri/DVD-uri. Odata cu noul upgrade, producatorii Nero au schimbat in mod evident strategia, incluzand in ultimele versiuni, pe langa aplicatia de baza, alte 17 module software care nu au legatura directa cu scrierea de discuri. Printre ele: o aplicatie de vizualizare si gestionare a imaginilor digitale, o alta de realizare grafica a copertilor de DVD-uri, un player multimedia si un editor audio.

     

    Intr-un post intitulat „Nero 7: O mare aberatie“, studentul bucurestean gHOSt se revolta pe blogul sau: „Acum, pe bune, cine a mai vazut o aplicatie de scriere de CD-uri de 100 de MB? Are aplicatii optionale la greu, tot felul de update-uri inutile. Desigur, vazand toate acestea, mi-am pus vechea versiune de Nero, mai exact Nero 6.6.0.16, care ocupa doar 23 de MB“.

     

    In mod traditional producatorii sunt atacati de internauti cu ironii: „Se pare ca in viitor ne vom intalni cu o versiune de Nero care ocupa un DVD dual-layer, kit de instalare de 5 GB, ocupa doua partitii de hard (daca facem calculul 7 GB + 7 GB o sa faca exact 14 GB), aplicatii suplimentare de facut cafeaua, prajirea cartofilor si spalarea vaselor. Ah, da… Si sa nu uit… Odata instalat, va trebui formatat hardul pentru dezinstalare“, mai scrie gHOSt.

     

    Cum se vad insa lucrurile din partea cealalta a baricadei? Mai multe functii noi in aceeasi aplicatie inseamna „mai multe sanse de castig“, adica posibilitatea de a atrage un numar mai mare de utilizatori, spun producatorii de software. Implicit, inseamna si cresterea vanzarilor si a cotei de piata. De asemenea, nu este de lepadat nici faptul ca posibilitatile de a folosi aplicatiile vechi in noi moduri sunt si o metoda de a se diferentia fata de concurenta.

     

    Un alt argument al dezvoltatorilor de software prin care incearca sa explice inmultirea aplicatiilor din categoria „bloatware“ a fost botezat „mitul 80/20“ si se refera la faptul ca, desi 80% dintre utilizatori folosesc numai 20% dintre functiile aplicatiilor, ei folosesc cel mai adesea functii diferite.

     

    Cu alte cuvinte, daca programele ar fi mentinute la dimensiuni mici, cu doar cateva functii incluse, ele ar fi folositoare doar pentru un mic numar de utilizatori, iar scopul producatorilor – de a-si maximiza baza de clienti – nu ar mai fi atins. Complicarea aplicatiilor software „este cu siguranta un raspuns catre o cerere mai diversificata a utilizatorilor“, a spus pentru BUSINESS Magazin Horia Nistor, director general al companiei romanesti producatoare si distribuitoare de soft Kondiment Software.

     

    In plus, este si un raspuns la adresa concurentei mari din piata produselor software, a adaugat el. Iar producatorii pot aduce valoare adaugata aplicatiilor fara sa umble prea mult la bugete, observa Nistor. „Este probabil singura piata in care cresterea in functionalitati poate sa nu afecteze deloc pretul“, spune el, explicand ca produsele software au „un caracter imaterial si replicabil cu costuri marginale minime“.

     

    O alta explicatie pentru explozia de bloatware ar fi aceea ca producatorii sunt preocupati de respectarea deadline-urilor (termene limita) impuse de departamentele de marketing si de intrarea pe piata la cel mai bun moment („time to market“), fapt care afecteaza direct timpul alocat optimizarii. „Din punct de vedere al business-ului, deadline-ul este foarte important“, admite Nistor. „Time to market este intr-adevar un operator de business care poate face diferenta intre profituri uriase si esecuri lamentabile“. Totusi, spune el, exista exemple care arata ca „time to market“ nu este totul. „Sony Ericsson a intarziat cu peste trei luni lansarea in piata a noului telefon P990, iar la Microsoft sunt destul exemple de produse la care s-a preferat amanarea lansarii decat lansarea la data anuntata a unui produs nepregatit.“

     

    Chiar daca vor reusi sa-si optimizeze mai bine aplicatiile, producatorii vor continua sa aiba batai de cap cu utilizatorii nemultumiti de dimensiunile de sute de MB ale programelor care in trecut incapeau probabil pe cateva dischete. Cel mai radical grup din aceasta categorie sunt sustinatorii „curentului minimalist“ in lumea computerelor, cei care sunt convinsi ca pe computer nu ar trebui sa se afle nici cea mai mica aplicatie care nu are o utilitate clara.

     

    Cum gandeste un „minimalist“? De exemplu, renunta sa foloseasca programul de navigare printre fisierele computerului Windows Explorer, pentru ca ocupa circa 10 MB din memoria RAM, si il inlocuieste cu programe mai suple, care fac acelasi lucru intr-o interfata mai simpla. Sau renunta la Word si prefera sa redacteze texte in Notepad, pentru ca este o aplicatie minuscula – ocupa sub 100 kb pe hard-disk, in comparatie cu cele peste 200 de MB ocupate de un Microsoft Office cu update la zi. Este drept ca Microsoft Word ofera o multime de functii suplimentare, insa specialistii sunt de parere ca, cel putin deocamdata, utilizatorii folosesc numai intre 2% si 5% din totalul acestora.

     

    Cum ar putea un producator de software sa il convinga pe forumistul carcotas sau pe blogger-ul revoltat ca o aplicatie cu mai multe functii este mai buna si isi merita banii? In primul rand, sunt de acord specialistii, mesajul de marketing trebuie sa comunice functionalitatea de baza a produsului, sau, cu alte cuvinte, ce „stie sa faca“ cel mai bine. Dupa care urmeaza faza a doua, in care producatorul comunica avantajele competitive ale soft-ului sau fata de alte programe concurente, iar aici, in functie de interesele specifice ale publicului tinta, pot fi scoase in evidenta anumite functii.

     

    „Cand alegi ce anume comunici, din setul de functionalitati trebuie sa le selectezi pe cele unice ale produsului in raport cu concurenta. Ceea ce este in plus, dar poate nu reprezinta un avantaj competitiv, ar fi bine sa fie comunicat mai putin“, adauga Nistor de la Kondiment Software. Cu alte cuvinte, ofera lucruri in plus, dar nu te lauda prea mult cu asta. Nu se stie cati „minimalisti“ vor refuza sa-ti foloseasca produsul.

  • Fatware, bloatware

    „Bloatware“ este un termen folosit peiorativ pentru a desemna aplicatiile software care consuma excesiv si nejustificat resursele computerului pe care ruleaza – memorie RAM, spatiu pe hard-disk. Un sinonim folosit mai rar, dar cu ceva mai multa rezonanta, este „fatware“.

     

    LA REGIM: „Sistemele trebuie regandite pentru a deveni mai simple si mai rapide. Nu e vorba de computere mai slabe, ci de computere mai suple, care se misca mai usor“, este de parere Nicholas Negroponte.

     

    EFECT DE BUMERANG: Ceea ce sta la baza fenomenului „bloatware“ este chiar disponibilitatea mult mai mare decat in trecut a resurselor hardware si a limbajelor de programare cu un grad mai mare de automatizare. In anii ‘70, programatorii erau nevoiti sa se descurce cu resurse  limitate in ceea ce priveste memoria RAM si spatiul disponibil pe hard-disk. De aceea, o buna parte din munca lor era dedicata optimizarii programelor pentru a putea rula cat mai rapid cu resurse putine.

     

    CAUZE SI EFECTE: Pe masura ce computerele au devenit mai puternice si mai ieftine, programatorii au renuntat sa mai aloce la fel de multa atentie si timp optimizarii. In schimb, ei sunt fortati sa se concentreze mai degraba pe elemente secundare programarii, dar foarte importante pe piata concurentiala care s-a dezvoltat in ultimii ani, cum ar fi de exemplu timpul cat mai scurt de producere a aplicatiilor.

     

    PREA UMFLAT: Rezultatul acestei schimbari de abordare, spun specialistii, este ca utilizatorii sunt nevoiti sa accepte pe computerele lor o multime de aplicatii „umflate“, care ocupa spatiu nejustificat de mare, iar in aceste conditii chiar si hard-disk-urile moderne pot ajunge neincapatoare intr-un timp relativ scurt.

  • Atentie, va rog…

    Cu ocazia celei de-a zecea aniversari, revista virtuala First Monday a organizat in „lumea reala“ o conferinta despre caracterul deschis al Internetului. Numita „FM10 Openness: Code, Science and Content“, manifestarea l-a avut printre invitati pe cel care a schitat o economie cu totul… altfel.

     

    O vreme am fost multumit de traficul rutier din orasul in care locuiesc. Fluent, linistit, destul de civilizat… insa numarul masinilor a crescut intr-un ritm constant, iar strazile au ramas aceleasi, asa incat acum situatia este mai putin luminoasa. Se intampla ca drumul cu masina intre casa si birou sa dureze mai mult decat pe jos, iar daca ora e tarzie si traficul redus, atunci cautarea unui loc de parcare imi ia mai mult decat drumul. Incetul cu incetul, masina imi devine tot mai putin utila.

     

    E clar, lumea fizica e limitata, si nu doar in privinta spatiului. De exemplu, e limitata in privinta consumului. Oricat de mult s-ar chinui industria auto sa-mi mai vanda o masina, nu va reusi prea curand. Imbracamintea, hrana, electrocasnicele si multe altele au aceeasi soarta: pur si simplu, capacitatea mea de consum este limitata. In ciuda abundentei, economia actuala ramane sub zodia penuriei.

     

    Se petrec altfel lucrurile in Internet? Intr-un fel, da. Aici „spatiul“ – capacitatea de stocare si de transport – pare nelimitat si lucrurile par sa mearga altfel. S-au elaborat deja cateva teorii despre economia in lumea digitala, dintre care una („coada cea lunga“) pune accentul tocmai pe absenta limitarilor spatiale. O alta, numita „economia darului“, incearca sa integreze economia clasica cu caracterul gratuit al multor produse informationale din Retea (de la continut liber accesibil pana la softul „liber“ sau open source). Insa cea mai surprinzatoare si totodata radicala dintre ele este cea elaborata de Michael H. Goldhaber, care pune in evidenta o anumita limitare – si, implicit, o penurie – care se manifesta in toate domeniile, dar este foarte vizibila in Internet: penuria de atentie.

     

    Goldhaber porneste de la cateva elemente preluate din psihologie, neurologie si chiar filozofie pentru a defini notiunea de atentie, insa extrem de interesant este modul in care urmareste evolutia computerelor si a Internetului pentru a pune in ecuatie atentia si valoarea informatiei. In esenta, computerele au fost concepute si dezvoltate pentru a spori productivitatea, insa se vadeste ca servesc tot mai putin acestui scop, fenomen pe care autorul il pune mai degraba in relatie cu limitele naturale ale consumului: chiar daca productivitatea ar putea creste la nesfarsit, bunurile materiale create n-ar putea creste nelimitat. In schimb, volumul informatiei poate creste aproape oricat, iar web-ul este o ilustrare perfecta. Interesant este ca dupa caderea dot-com-urilor – care poate fi pusa si ea in relatiile cu limitele consumului de bunuri materiale – numarul utilizatorilor si volumul informatiilor din Internet a continuat acelasi ritm sustinut de crestere, insa formulele de creare a informatiei au capatat un pronuntat caracter social, exemplele cele mai evidente fiind forumurile virtuale si blogurile.

     

    Pana la urma, „supra-productia“ de informatie este mult mai mare decat cea de bunuri materiale, din simplul motiv ca nu este limitata de abilitatea de consum. Insa reversul este ca o buna parte din informatia disponibila nu este utilizata – deci „consumata“, in termenii economiei traditionale. Nu facem fata acestui aflux informational, iar cresterea continua a productiei de informatii este de-a dreptul irationala din perspectiva tuturor standardelor economice actuale. Ipoteza lui Goldhaber este ca aceasta crestere continua este motivata de nevoia de a accede la o resursa limitata, singura capabila sa dea valoare informatiei: atentia noastra. Atata vreme cat nimeni nu-i acorda atentie, o informatie nu are nici o valoare. De notat ca expresia englezeasca pentru „a acorda atentie“ este „paying attention“ – adica „a plati atentie“.

     

    Pornind de-aici, Goldhaber considera ca asistam la nasterea unui nou model economic, economia atentiei, care peste vreme va ajunge sa inlocuiasca economia actuala, bazata pe productia de bunuri, pe piata si bani. Mai mult, migratia oamenilor spre ciberspatiu este asemuita cu colonizarea Americii si mutatia economica ce a insotit-o: europenii nu si-au imaginat ca Lumea Noua va fi altfel decat feudalismul tarziu in care traiau, dar noul spatiu a generat o formula noua, economia de piata. 

     

    In fine, o ultima observatie interesanta a lui Goldhaber: atentia implica memoria. Daca am fost atenti la ceva, ne amintim. Pe de alta parte, atentia implica empatie: cel caruia ii captam atentia ne „traieste“ gandurile. Daca vom crea ceva ce va capta atentia dupa ce nu vom mai fi, mintea noastra va trai din nou.

  • MacWindows

    Un producator de software a anuntat ca va lansa in aceasta vara primul produs pentru calculatoarele Mac ce le va permite fanilor Apple sa foloseasca programe Windows fara a instala sistemul rival de operare.

     

    Nu e prima oara cand se lanseaza un software cu „mutatii genetice“, care sa permita utilizatorilor de calculatoare Apple folosirea Windows. Boot Camp – un software produs chiar de Apple – si Parallels Desktop ofera deja aceasta posibilitate posesorilor de Mac-uri. Numai ca, in cazul primului, este nevoie ca Mac-ul sa fie restartat pentru a intra in Windows (care trebuie instalat pe sistem), iar in cel de-al doilea nu este vorba despre un sistem de operare propriu-zis, ci de simularea prin virtualizare a unui mediu Windows care ruleaza intr-o fereastra a sistemului de operare al Mac-ului (chiar si asa, acest lucru nu se poate face fara cumpararea unei licente Windows). Dar CrossOver, cum se va numi noul program produs de CodeWeavers Inc., merge ceva mai departe.

     

    Aplicatia contine un modul care asigura implementarea alternativa a programelor Windows pentru a putea fi folosite de sistemul de operare de la Apple, fara a fi nevoie ca sistemul dezvoltat de Microsoft sa fie instalat pe computer. Aplicatiile folosite de Windows vor putea fi folosite cu aceleasi performante (viteza) ca si in sistemul lor de operare nativ, spun reprezentantii companiei CodeWeavers, care au facut deja teste cu suita Microsoft Office.

     

    O categorie de public care va aprecia produsul (ce va costa 60 de dolari) vor fi pasionatii de jocuri. Asta pentru ca majoritatea jocurilor pentru calculator nu au si versiuni adaptate pentru calculatoarele Mac. Pana acum, celelalte solutii lansate nu puteau adapta jocurile la OS X. Cu toate acestea, Jon Parshall, director executiv al companiei, a declarat ca nu acesta este principalul scop al programului, ci aplicatiile serioase, din zona business.

     

    Un alt avantaj al CrossOver, potrivit reprezentantilor companiei, ar fi acela al protectiei fata de virusi. „Un virus ataca radacina Windows-ului“, spune Parshall. „Teoretic, daca esti intr-adevar bun, ai putea sa faci un virus care sa atace si programul nostru, dar inca nu am auzit de nimeni sa poata face asta, chiar si in conditii de laborator.“

     

    Nimic nu ar fi fost insa posibil daca Steve Jobs, CEO-ul Apple, nu ar fi inceput din ianuarie 2006 sa foloseasca procesoare Intel, similare celor folosite de PC-uri, in locul celor produse de IBM, care aveau o arhitectura incompatibila cu restul programelor.

     

    Acum insa, toate calculatoarele Apple din noua generatie pot asimila, cu un minim efort, tot ceea ce stie sa faca un PC. Sa fie inceputul unei noi epoci in care vom asista la aliante nebanuite intre vechii rivali Steve Jobs si Bill Gates?

  • Microsoft, varianta online

    Gigantul fondat de Bill Gates a gasit o metoda ceva mai pe gustul internautilor pentru a-si promova noile produse si versiunile beta ale programelor. Compania americana a lansat un site cu nume sugestiv – The Insider Club – prin care mai face un pas catre strategia directa de comunicare cu consumatorii impusa pe piata de rivalii Google sau Yahoo!.

    Gazda clubului nu este Bill Gates, ci un personaj feminin virtual care prezinta cateva dintre noutatile pe care le aduce acest pas al Microsoft in „era Live“, cum numeste compania strategia de a se orienta spre produse disponibile online. Conceptul site-ului aduce cumva cu cel al Google Labs, unde poti gasi ultimele programe lansate de Google in variante beta pentru a fi testate de public. Totusi, Microsoft pare sa aduca mai multa functionalitate prin acest site, iar programele beta, chiar daca in sine se pot descarca la fel de usor ca si cele ale Google, iti lasa impresia ca le castigi, nu ca le obtii gratis.

    Concret, prin interactivitatea cu utilizatorul, sunt grupate mai multe programe beta in 4 pachete, care, la fel ca nivelurile unui joc video, pot fi accesate numai succesiv. Primul pachet, care contine o versiune de Messenger si care ii cere utilizatorului sa-si personalizeze pagina Windows Live, este descarcabil imediat. Al doilea pachet de programe poate fi descarcat doar dupa ce au fost indeplinite cerintele din primul pachet si tot asa pana la ultimul dintre ele care cuprinde videoclipuri de la Cupa Mondiala si un concurs la care premiul consta in bilete la turneul de tenis de la Wimbledon.

    De fapt, sunt premii la fiecare pas, de la stickere pentru telefonul mobil la telefoane VoIP care pot fi folosite impreuna cu MSN Messenger. Este drept insa ca sansele de a le castiga sunt probabil mai mici decat la Loto, daca ne gandim ca mai mult de 90% din calculatoarele lumii ruleaza Windows si deci nu au nici o restrictie in a participa la aceste concursuri.

    Si chiar daca Bill Gates a anuntat ca isi va dona cea mai mare parte a averii, site-ul acesta nu este unul de caritate. Este inca o dovada ca planurile de a face trecerea catre continutul online se materializeaza. Toata interfata este intr-adevar user-friendly, cu personaje animate care iti explica fiecare detaliu, o grafica simpla si o structura usor de inteles.

    Din punctul de vedere al utilizatorilor, exista si minusuri. Cu siguranta e tentant sa ai parte de cele mai recent lansate programe, insa algoritmul de download nu este dintre cele mai directe. In plus, este foarte probabil ca nu vei putea folosi programul de care ai intr-adevar nevoie fara a-ti instala mai intai alte cateva cu care nu ai ce face.