BusinessMagazin

Blog

  • Nascuti sa faca profit

    Cand revista Alpha a celor de la Institutional Investor a publicat in aprilie lista cu cei mai bine platiti manageri de fonduri de hedging, ne-a facut sa intram intr-un joc amuzant: Ce-ai putea sa cumperi daca ai castiga la fel de mult ca oamenii astia?

     

    James Simons, un matematician de 69 de ani plasat in capul listei, a castigat 1,7 mld. dolari. Pe pozitia a treia, Edward Lampert, investitorul care detine o bucata buna din Sears, a castigat 1,3 mld. dolari care, daca lasi la o parte taxele, i-ar fi permis sa cumpere intreaga productie a economiei din Sierra Leone. Adica vorbim de bani seriosi.

     

    Motivul pentru care fondurile de hedging (cele care opereaza prin speculatii cu grad de risc ridicat) sunt masini de facut bani este sistemul lor de taxare. Un fond obisnuit ia un comision de management de 2%, ceea ce inseamna ca pastreaza doi centi din fiecare dolar pe care il are de administrat, indiferent de performantele pe care le obtine. Fondurile mutuale, in medie, taxeaza cu cate 1%. Pe deasupra taxelor de administrare, fondurile de hedging isi iau o halca serioasa – cel putin 20% – din orice profit care depaseste un anumit plafon, dinainte negociat. Asa ca intr-un an bun, un fond face gramezi uimitoare de bani, iar intr-un an prost, managerii fondului tot reusesc sa se descurce foarte bine.

     

    Noua lista de la Alpha insiruie cele mai mari 100 de firme din lume care opereaza fonduri de hedging; ca sa ajunga pe lista, o firma trebuie sa aiba in administrare aproape 5 mld. dolari. Un calcul simplu ne arata de ce-i o afacere asa de buna: 2% din 5 mld. dolari inseamna 100 mil. dolari si managerul unui asemenea fond ia atatia bani in fiecare an.

     

    Anul trecut a fost unul cu adevarat greu pentru fondurile de hedging. La inceput, menirea unui fond de hedging era sa faca profit chiar si cand bursa se prabusea, facand un numar rezonabil de pariuri in contra tendintei de pe piata. Fireste, asta inseamna ca e mai greu sa tii pasul cu o bursa care creste in ansamblu. Anul trecut, indicele Standard & Poor’s 500 a crescut cu 14%, in vreme ce un fond de hedging obisnuit a adus profituri nete de aproape 13%, potrivit Hedge Fund Research din Chicago.

     

    Dar barbatii – si sunt toti barbati – care apar pe lista Alpha a celor mai mari castigatori nu sunt manageri de fonduri obisnuite. Ei administreaza cele mai mari fonduri din lume, cele care castiga competitia darwiniana pentru capital, si multe dintre ele nu au nicio problema in a depasi cresterea pietei. Unul dintre fondurile de la firma lui Simons, Renaissance Technologies, a avut profituri de 21% anul trecut.  Celalalt a avut profit de 44% dupa scaderea taxelor. Si Simons, care se bazeaza pe un set de algoritmi fantastic de complex, nu taxeaza in stilul „2 cu 20“ – 2% din active si 20% din castigurile peste tinta stabilita, cum se taxeaza in mod obisnuit in aceasta industrie. El taxeaza „5 cu 44“ – 5% comision de management si 44% din profituri – si cu toate acestea, investitorii lui o duc foarte bine de mai bine de 20 de ani.

     

    Nu gasesti, totusi, pe nimeni care sa-ti aduca profituri la fel de mari precum cei mai buni manageri de fonduri de hedging, la un pret mai mic. Daca nu-ti convine, nu esti obligat sa-i dai banii. (Si chiar daca iti convine, probabil ca nici n-or sa-ti ia banii chiar tie. Reversul avantajului de a fi foarte putin reglementate de legi e ca fondurile de hedging sunt deschise numai pentru investitorii bogati si pentru institutiile mari.) Gratie performantei lor incredibile, cele mai mari fonduri s-au facut mult mai mari in ultimii ani. Cei mai mari 100 de manageri de fonduri din lume aveau in administrare la sfarsitul anului trecut 1 trilion de dolari sau 69% din totalul activelor administrate de fondurile de hedging, potrivit revistei Alpha. La sfarsitul lui 2003, firmele din top 100 aveau mai putin de 500 de miliarde sau 54% din totalul investitiilor facute de fondurile de hedging.

     

    Dar e o ironie in spatele acestui aflux de bani. El nu garanteaza ca in urmatorii ani castigurile aduse de fondurile de hedging vor avea acelasi raport ca acum cu performanta. Sutele de milioane de dolari care au intrat masiv in fondurile de hedging le-au ingreunat managerilor de fonduri misiunea de a gasi pe piata plasamente in active cu adevarat subevaluate. Lumea e invadata de bani. Tot acel capital, bineinteles, se traduce in comisioane de management tot mai mari, indiferent de performanta unui fond. Principalul fond de hedging de la Goldman Sachs a pierdut 6% anul trecut, dar tot a strans o suma frumusica din comisioane. Bridgewater Associates a avut un profit net de mai putin de 4% in fiecare din ultimii doi ani. Cu toate acestea, Raymond Dalio, fondatorul fondului, a reusit totusi sa castige 350 de milioane de dolari in 2006.

     

    „Cand avem un an prost, in general e vorba de un an in care nu crestem“, mi-a spus Parag Shah, un executiv din cadrul Bridgewater. „Si cand avem un an bun, avem de fapt un an formidabil.“

     

    Goldman si Bridgewater s-ar putea sa-si revina, dar combinatia dintre niste plati extraordinare si o performanta deloc iesita din comun va aparea tot mai des in urmatorii ani. In afara performerilor de pe lista Alpha, aceasta a devenit deja o norma. Din 2000, un fond de hedging obisnuit nu s-a descurcat, lasand la o parte comisioanele, mai bine decat piata in ansamblul ei, potrivit unui studiu facut de David Hsieh de la Universitatea Duke. Totusi, chiar si managerii mediocri, dupa unul sau doi ani norocosi, sunt capabili sa atraga gramezi de bani si sa taxeze dupa metoda „2 cu 20“.

     

    Asa ca, pana la urma, oare isi merita banii managerii de fond de astazi? Sigur ca da, dar numai daca aduc performante asemanatoare cu cele ale lui Simons, si foarte putini vor reusi sa faca asta in anii care urmeaza. Si este  extrem de dificil sa stii dinainte cine vor fi vedetele pe mai departe.

     

    In toate domeniile, oamenii tind sa creada ca trecutul este un indiciu mult mai bun pentru viitor decat este el cu adevarat. De aceea, sportivii obisnuiti ajung sa semneze contracte uriase bazate pe un singur sezon. Si de asta si foarte multi investitori fug dupa profituri. Geniul managerilor de fonduri de hedging din lumea intreaga nu tine doar de felul cum investesc banii pe care-i au la dispozitie, ci si de modul cum au reusit sa ridice o industrie care exploateaza o trasatura omeneasca eterna.

     

    Traducere si adaptare: Mihai Mitrica

  • PE CATWALK

    Jolidon a reusit sa-si promoveze colectiile la saloanele mondiale de profil, de genul Salonului International de Lenjerie (SIL) de la Paris, al Lyon Mode City, al Bodylook Düsseldorf, Shanghai Mode Lingerie sau Hong Kong Mode Lingerie.

    La editia SIL din februarie 2007, Gabriel Cirlig spune ca Jolidon a avut un stand de 189 de metri patrati si a participat cu patru marci: Jolidon, Infiore, Chiaro di Luna si Prelude. La salonul parizian au participat 580 de branduri, 145 de colectii noi si peste 22.000 de vizitatori.

  • MULTINATIONALE ROMANESTI

    Liviu Voinea, directorul executiv al Grupului de Economie Aplicata, enumera trei factori responsabili pentru numarul mic de achizitii facute in strainatate de firmele romanesti:

     

    1. capitalul local este insuficient pentru extinderea in strainatate a unei afaceri;

    2. randamentul capitalului este mai mare in Romania decat in tarile mai dezvoltate, deci e mai rentabil de multe ori si in multe domenii sa investesti in tara;

    3. marile averi in Romania s-au facut din importuri, deci in majoritatea cazurilor nu exista avantaje competitive de natura sa fie exportate.

     

    Totusi, numarul firmelor romanesti care au birouri de vanzari in strainatate creste de la an la an, iar declaratiile de intentie privind extinderea peste granite a unor afaceri, mai ales in tarile vecine, se inmultesc. Printre exemple se numara retaileri ca Mobexpert, Domo, Romstal, Elvila, Flamingo sau Leonardo si companii din alte industrii, ca Policolor, La Fantana, Softwin, TotalSoft sau Neogen.

     

    Ultimul exemplu de extindere ar fi trebuit sa fie cumpararea de catre firma Cuprom a producatorului de cupru RTB Bor din Serbia, o tranzactie de proportii (400 mil. dolari). Insa afacerea a esuat, astfel incat acum numarul companiilor romanesti care detin in strainatate businessuri suficient de importante ca valoare a investitiilor incat sa poata fi numite multinationale este extrem de restrans. Cele mai importante raman Petrom, care detine licente de exploatare in Kazahstan si Tanzania si statii de benzina in Serbia, Moldova, Ungaria si Bulgaria, respectiv Rompetrol, care are activitati in Spania, Turcia, Libia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Albania si spatiul ex-sovietic, iar in Franta a cumparat, intr-o tranzactie estimata la 100 mil. dolari, distribuitorul francez de produse petroliere Dyneff.

  • Picaturile chinezesti

    „Cautam pentru Hong Kong un bancher central care poate sa opreasca exuberanta irationala din randul investitorilor bursieri. Sunt preferati oameni de stat cu credibilitate internationala. Sa fie disponibil in curand.“ Pacat ca Alan Greenspan, care nu vorbeste chineza, nu poate candida pentru post.

    Liderii chinezi au in aceste zile doua mari probleme: cum sa aduca sub control o bursa chineza care a crescut excesiv si, la fel de important, pe cine sa aleaga ca urmator guvernator al bancii centrale. Intrebarile sunt strans legate intre ele. Ca si Alan Greenspan, ex-guvernatorul Rezervei Federale, in urma cu aproape zece ani, Zhou Xiaochuan, actualul presedinte al Bancii Populare a Chinei, este pus in fata unor dileme grele despre ce e de facut cu mania speculativa care i-a facut pe milioane de oameni cu experienta foarte limitata de investitori sa-si parieze economiile pe piata de actiuni.

    Greenspan, care are acum 81 de ani, s-a zbatut in deceniul trecut sa tina sub control boom-ul actiunilor companiilor din IT, emitand celebrul sau avertisment de „exuberanta irationala“ in decembrie 1996, pentru ca mai apoi sa vada bursa americana ridicandu-se si pe urma prabusindu-se la inceputul lui 2000. Si-a incercat mana si luna trecuta, cu predictii asupra cotatiilor de la bursa chineza, cand a spus, intr-o videoconferinta prin satelit cu Madridul, ca piata chineza este „in mod evident nesustenabila“ si ca ar putea suferi o „contractare dramatica“.

    Dar avertismentul nu a fost o noutate pentru Zhou si alti oficiali chinezi. Banca centrala, organismele de reglementare a bursei si directori de mari companii au avertizat investitorii ca achizitia de actiuni nu este un drum garantat spre imbogatire – declaratiile tuturor au parut sa aiba insa un efect mai putin evident decat spusele lui Greenspan.

    „Va suferi piata din Shanghai o corectie la un anumit punct? Da, este inevitabil“, spune Michael R.P. Smith, directorul executiv al diviziei de operatiuni asiatice a grupului financiar HSBC. „Valorile sunt prea mari, cred, pentru ca nu pot fi sustinuti multipli de 40, 50 ai P/E“, spune el, folosind abrevierea pentru raportul dintre pretul actual al unei actiuni si castigul pe actiune din ultimele 12 luni.

    Economia galopeaza, dar inflatia scazuta ii face lui Zhou mai greu sa justifice o crestere semnificativa a ratei dobanzilor. Pentru Zhou, situatia e si mai complicata pentru ca este pus in fata incertitudinii cu privire la propriul sau viitor. De cinci ani ocupa actuala functie, anul viitor implineste 60 de ani, asa ca dupa standardele chineze este apt pentru un transfer sau o promovare. „Ar putea sa se intample oricand, eu tind sa cred ca inainte de cel de-al XVII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez“ (adica in octombrie sau noiembrie), spune Victor Shih, un expert in sistemul bancar chinezesc in cadrul Northwestern University.

    Oricine ii va urma lui Zhou va fi pus in fata uneia dintre cele mai mari provocari a oricarui strateg financiar. Familiile chineze dornice sa faca bani deschid conturi la bursa in toata tara si numarul noilor conturi a sarit de la cateva mii pe zi in urma cu doi ani la aproape 300.000 pe zi in luna mai.

    Dar Zhou a avut grija sa nu incerce sa sparga singur balonul euforiei bursiere. Guvernul chinez a ales masuri administrative, in loc de argumente de piata precum rate mai ridicate ale dobanzilor, pentru a impiedica economia sa se supraincalzeasca in 2004 si pentru a opri speculatiile imobiliare in ultimii doi ani. A adoptat cateva asemenea masuri si in 2007, precum controale la managerii de fonduri, ca sa se asigure ca acestia nu se implica in tranzactii in beneficiul propriu cu banii clientilor si cerandu-le acestora din urma sa semneze formulare in care sa declare ca au inteles riscurile bursei.

    Capitalul curge continuu spre piata bursiera, in parte pentru ca banii curg spre China in general. In conditiile in care guvernul chinez intervine masiv pe pietele valutare ca sa tina jos valoarea yuanului fata de dolar, China are toate sansele sa obtina in acest an un excedent al balantei de cont curent de pana la 400 de miliarde de dolari.

    Conducatorii Chinei au aratat o reticenta constanta fata de ideea de a lasa moneda nationala sa se aprecieze. Zhou a declarat recent ca abordarea graduala in aceasta privinta va ramane politica Chinei, in perspectiva unei strategii pe termen lung de a face yuanul mai „flexibil“. Oficialitatile chineze se refera adesea la flexibilitate cand se refera la disponibilitatea de a accepta o volatilitate mai ridicata a yuanului in tranzactiile zilnice, in locul unei legari stranse de cursul dolarului. Dar nici aceasta nu inseamna in mod necesar o apreciere mai rapida a yuanului.

    Cresterea ratelor dobanzilor, un remediu conventional pentru speculatiile cu active, poarta riscul atragerii unui volum si mai mare de investitii straine in China. De patru ori in ultimele 13 luni, Banca Populara a Chinei a crescut ratele dobanzilor. De opt ori, in acelasi timp, a crescut si procentul din active pe care bancile comerciale trebuie sa le tina ca rezerve la banca centrala.

    Succesiunea lui Zhou este subiectul unor speculatii intense. Cel mai des amintite nume sunt Shang Fulin, presedintele Comisiei de Valori Mobiliare a Chinei, Guo Shuqing, secretarul de partid al Bancii de Constructii a Chinei, si Wu Xiaoling, guvernatorul adjunct al bancii centrale, care insa la 60 de ani ar putea fi considerat prea batran pentru a-i mai urma in functie lui Zhou.

    Zhou a fost presedintele Bancii de Constructii a Chinei si apoi presedinte al Comisiei de Valori Mobiliare chineze inainte de a prelua conducerea bancii centrale, asa ca Shang si Guo ar putea fi ambii vazuti ca posibili succesori. Cat despre Zhou insusi, el este pomenit de unii experti ca un candidat cu posibilitati de a avansa pana la postul de vicepremier al Chinei, daca poate sa-si pastreze popularitatea pentru inca vreo cateva luni. Dar o posibila prabusire a bursei ar putea dauna planurilor de viitor ale lui Zhou, chiar daca impactul acesteia asupra economiei va fi limitat (nu vorbim aici de crize de scurta durata, ca aceea de saptamana trecuta, cand piata a cazut dupa ce guvernul a decis triplarea taxei pe tranzactii, ca sa mai taie din elanul bursei). 

    Unii experti, precum Jonathan Anderson, economist-sef la UBS, sugereaza ca, deoarece bursa in crestere pare sa fi avut un impact minor asupra ratei de crestere economica in ultimul an si jumatate, s-ar putea sa nu aiba niciun efect nici daca scade. „Este intr-adevar foarte greu sa vezi de unde ar veni un impact negativ“, scria Anderson intr-un raport de cercetare, observand ca actiunile formeaza totusi doar 10% din totalul averilor particulare si ale companiilor din China.

    Un motiv mai important de ingrijorare, dar mai greu de calculat, se leaga de intrebarea daca bancile tarii au imprumutat fara intentie sau in secret bani speculatorilor bursieri, care nu vor mai fi in stare sa-si plateasca datoriile daca piata se prabuseste.

    Reglementarile bancare chineze le interzic bancilor sa ofere imprumuturi direct investitorilor de pe piata bursiera pentru plasamente. Bancilor li se permite insa sa imprumute firmele de brokeraj, care in schimb ofera finantari pentru tranzactii in marja (pe baza de credite acordate de brokeri). Presa controlata de stat din China a relatat anul acesta ca autoritatile de reglementare a pietei de capital investigheaza daca speculatorii pe bursa nu cumva si-au ascuns intentiile fata de banci, declarand ca iau imprumuturi pentru achizitii imobiliare sau pentru alte scopuri. Din lipsa de date, analistii de credite nu pot sa estimeze dimensiunea expunerii bancilor pe piata bursiera. „Nu se poate vedea pe rapoartele financiare“, spune Charlene Chun, analist la biroul din Beijing al agentiei de evaluare Fitch Ratings.

    *) Rujun Shen a contribuit din Shanghai, China

    Traducere Si adaptare: Mihai MITRICA

  • Cenusiu fara marijuana

    Sa fiu sincer, eu sunt, intr-un fel, suparat pe Cristian Mungiu. M-a contrazis. Eu am prevestit la un moment dat, la un pahar baut cu un tanar regizor, ca o sa devenim o forta in cinematografie si o sa incepem sa fim recunoscuti drept natia de artisti iremediabili ce ne aflam in momentul in care realizatorii de film or sa iasa din zona cenusie a blocurilor comuniste.

     

    Oi fi eu mai altfel, dar mie mi se parea ca inclusiv filmele istorice, cu daci viteji sau cu domnitori viteji sau cu haiduci viteji, sau filmele cu tarani de dinainte, in timpul si dupa 1907 (nu ca ar fi mari diferente) sau orice alta productie cinematografica din Romania au fost marcate de cenusiul blocurilor. Daca asta nu se intampla vizual, atunci aparea in plan spiritual; regaseam cenusiul in ziduri de cetate, in pereti coscoviti de bordei sau in mentalitati de personaje, fie ele purtatoare de coroana sau de sapca proletara.

     

    Si, spunand acestea, nu vreau sa stirbesc nicio centima din meritul artistic al cuiva: am vazut filme bune, si inainte si dupa 1989, din care mi-au ramas intiparite in minte replici si scene si idei. Chestia cu cenusiul era asa, o perdea prin care priveam lumea si prin care eram priviti, ca „ploaia“ care apare pe pelicula uzata a filmelor alb-negru; nu disparea si nu putea fi evitata. Cenusiul acela nu estompa imaginea, dar nici nu o imbunatatea; din contra, elimina detaliile care puteau lamuri privitorul pe de-a intregul. Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, ganditi-va daca ati depasit simpla poveste in cazul a doua filme mai vechi, „Hotii de biciclete“ a lui Vittorio de Sica si „Balada soldatului“ a lui Grigori Ciuhrai, si ati ajuns la sufletul italianului sau al rusului.

     

    Nu am vazut inca filmul si s-ar putea sa gresesc, desi eu cred ca nu o fac: Cristian Mungiu a spart o bariera culturala. O bariera care a fost subrezita initial de reusitele regizorilor Cristi Puiu cu „Moartea domnului Lazarescu“ si Corneliu Porumboiu cu „A fost sau n-a fost?“ si cea a actritei Dorotheea Petre in „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii“. Prin ce au fisurat cei pomeniti in 2005 si anul trecut, au razbit Mungiu si Cristian Nemescu. Iar rezultatul este ca lumea a inceput sa ne priceapa, sa inteleaga de ce sunt romanii prosti cand ar trebui sa fie destepti, destepti cand ar trebui sa fie cuminti, cuminti cand ar trebui sa fie patimasi si patimasi cand ar trebui sa stea acasa. O paranteza: nu cred ca romanii, luati individual, difera de ceilalti cetateni ai Europei sau, de ce nu, ai planetei, luati la gramada, in schimb romanul sufera un soi de mutatie ce genereaza rezultatele insirate mai sus.

     

    N-am vazut sau citit pe nimeni si niciunde care sa evidentieze acest lucru, dar cred ca asa s-a intamplat. E si firesc ca generatia celor de 40 de ani sa reuseasca acest lucru, s-au nascut in vremurile trecute, dar s-au format si maturizat dupa 1989, facand astfel jonctiunea intre doua sisteme incompatibile.

     

    Aici pun o a doua paranteza: colegii mei de la Ziarul Financiar au publicat o analiza asupra modului in care generatia „decreteilor“, baby-boom-erii Romaniei, influenteaza economic, cultural si demografic. Sunt in mare parte de acord cu concluziile lor, dar nu pot sa nu constat, cu tristete, faptul ca a trebuit sa se nasca o generatie dubla pentru ca societatea sa capete niste varfuri umane autentice, fie ele in cultura sau afaceri. Si tot cu tristete trebuie sa spun ca, daca as avea putere si as vrea sa raman in istorie ca un conducator deosebit al unei natii si as mai deveni constient de puterea din spatele unei generatii puternice si mi-ar pasa de viitorul acestei natii, atunci as face tot ce e omeneste posibil pentru un permanent baby-boom. Cu cele mai bune rezultate in economie, cultura si indicatori sociali.

     

    As lega tot ce am scris pana aici de rezultatele Barometrului Cultural pe anul 2006 prezentat de Ministerul Culturii si Cultelor: 15% dintre romani nu au nicio carte in casa si doar 6% au peste 500 de carti, 8,5% nu au putut numi niciun autor de literatura roman si 37% nici unul strain, peste 76% dintre romani nu au mers niciodata la teatru si peste 74% nu au pasit intr-un cinematograf. Televizorul asigura informarea si distractia familiilor. 35% dintre romani pot fi socotiti ignoranti, iar 18% sunt ceea ce se cheama niste persoane culte. Calculatorul a inceput sa insemne ceva in infrastructura culturala.

     

    Am insirat toate cifrele fara patima, acolo e numai o realitate pe care nici macar nu ma incumet sa o deslusesc; nu pot condamna un om ocupat cu supravietuirea pentru faptul ca nu are carti in casa si ca asculta un anume gen de muzica si nu merge la teatru.

     

    Dar mi-ar placea sa stiu ca un roman cheltuie sau ar putea sa cheltuie mai mult de cinci dolari pe luna pentru cultura.

     

    Pentru comparatie, un american cheltuie lunar, numai pentru carti, zece dolari. E adevarat insa ca nici ei nu stau prea bine in anumite privinte, valoarea anuala a pietei cartilor, 35 de miliarde de dolari, fiind egala cu cea a pietei de marijuana.

     

    Macar cenusiul nu este comparabil cu marijuana.

  • Vine era fast-food

    Romanii duc o viata din ce in ce mai putin sanatoasa, dar sunt companii ale caror afaceri infloresc tocmai de pe urma obiceiurilor de consum ce nu tin neaparat cont de regulile corecte de nutritie. In planurile de afaceri ale companiilor, un nou obicei, fie el bun sau prost, echivaleaza cu o noua sansa de crestere a vanzarilor.

     

    Aproape jumatate (43%) dintre romanii cu viata activa, ce locuiesc in zonele urbane, nu respecta orarul meselor, arata studiul „Obiceiuri bune, obiceiuri rele“, realizat de compania de cercetare de piata Ipsos Interactive Services pentru Unilever. Regula celor trei mese zilnice s-a modificat pentru cei 43% dintre romanii activi, care au ajuns acum sa manance de maxim doua ori pe zi, conform studiului efectuat pe un esantion urban reprezentativ, cu varste intre 15 – 59 de ani, in cursul lunii aprilie 2007. Or, viata pe fuga, ce reduce numarul meselor zilnice, da prilej cumparatorilor sa caute pe rafturile magazinelor mancaruri gata preparate sau semipreparate. Prin urmare, raioanele din super – si hipermarketuri dedicate acestor categorii de produse au dimensiuni tot mai generoase. Spre exemplu, in hipermarketurile real, ce au realizat in 2006, primul an de prezenta pe piata romaneasca, afaceri de 82 mil. euro, raionul de mancaruri gata preparate are peste 200 de produse, care variaza in functie de preferintele culinare ale zonelor. „Suntem foarte multumiti de vanzarile acestui raion“, declara anterior pentru BUSINESS Magazin Tjeerd Jegen, managing director si membru in board-ul real.

     

    Mergand tot pe ideea ca din ce in ce mai multi consumatori au timp tot mai putin pentru gatit, si portofoliile companiilor producatoare se adapteaza. Agricola Bacau, cea mai mare companie producatoare de carne de pui, a fost prima firma romaneasca ce a scos la vanzare alimente semipreparate. Gama Sav’Or cuprinde acum 16 produse – 5 vegetale si 11 cu carne de pui, trei din cele din carne fiind lansate in luna mai – „cea mai buna luna, ca vanzari pentru produsele semipreparate“, potrivit lui Gheorghe Antochi, presedintele grupului Agricola Bacau. In primele cinci luni ale acestui an, cresterea vanzarilor pentru gama Sav’Or a fost de 64% comparativ cu aceeasi perioada a anului anterior. Conform studiului Ipsos, o tendinta generala in randul persoanelor active din mediul urban este consumul frecvent de semipreparate in defavoarea alimentelor proaspete. 40% dintre barbatii ce au participat la studiu includ semipreparatele in alimentatia zilnica cel putin o data pe zi.

     

    Studiul mai arata ca pentru mai bine de jumatate dintre participantii la studiu, timpul alocat meselor principale este de maxim 15 minute, iar pentru stilul de „mancare in mare viteza“ s-au inventat restaurantele de tip fast-food. Reteaua McDonald’s, veterana pietei romanesti, are o retea ce reuneste aproape 60 de restaurante, iar vanzarile din 2005 au fost de circa 45 mil. euro. Tot 2005 a fost si anul in care compania a inregistrat in contabilitate un profit de circa 1,5 mil. euro, estimarile pentru anul trecut mergand catre o valoare a profitului de doua ori mai mare. O alternativa la masa de la fast-food sunt pateurile, iar afacerile Fornetti, companie lansata pe piata in 2001, au crescut spectaculos. Daca in 2005, vanzarile au ajuns la 17 milioane de euro, previziunile pentru 2006 se plaseaza in jurul valorii de 26,5 milioane de euro.

     

    Plusurile inregistrate de companiile ce ofera alternative la mesele traditionale – fie mic dejun, pranz sau cina – au toate sansele sa continue cel putin in acelasi ritm. Mai cu seama ca in alegerea alimentelor cel mai important criteriu este gustul (cu o cota de 4,5 puncte din 5), in timp ce preocuparea pentru caracteristicile nutritive ale mancarii (cum ar fi continutul bogat in vitamine si minerale sau un continut scazut de grasimi) lipseste aproape cu desavarsire, arata studiul Ipsos.

     

    Grija pentru o nutritie echilibrata este mai vizibila in orasele mici fata de cele mari, unde tendintele catre obiceiuri mai putin sanatoase sunt mai clare: persoanele care locuiesc in orasele mari sar mai frecvent peste mese, gatesc mai rar si consuma mai multe semipreparate. In opinia participantilor la studiu, termenul „aliment sanatos“ este asociat in mod special prospetimii sale si nu continutului nutritiv. Pe de alta parte, respondentii mai considera drept aliment sanatos acel produs care ofera informatii despre continutul nutritiv pe eticheta sau este realizat de un producator renumit.

     

    Pe ansamblu, studiul evidentiaza inclinatia romanilor catre un stil de viata nesanatos. Astfel, 58% dintre respondenti nu fac sport niciodata, iar majoritatea neglijeaza controlul anual al starii de sanatate (45% din respondenti nu fac un control medical anual, iar 22% niciodata). Bizare sau nu, criteriile in functie de care clientii iau decizia de cumparare constituie adevarate ghidaje in functie de care companiile pot sa aleaga directia corecta de dezvoltare a afacerilor. „Intelegerea consumatorilor si a obiceiurilor care le influenteaza modul de viata este un demers pe care il facem pentru a intelege unde putem sa ne adaptam portofoliul de produse“, spune Alexandra Olaru, director pentru comunicare si resurse umane al Unilever South Central Europe.

     

    Intr-o piata in care companiile pandesc fiecare ocazie de a-si creste afacerile, orice modificare a stilului de viata se poate transforma intr-un adevarat filon de aur curat.

  • O tara, doua democratii

    Incep sa cred din ce in ce mai mult ca avem o clasa politica formata din „stupid people“, vorba lui Silviu Brucan. Oamenii acestia, politicienii, chiar nu inteleg mesajele pe care societatea romaneasca le transmite. Sau le inteleg foarte bine, dar le ignora cu o indolenta iesita din comun, incercand sa faca din alb negru si din negru alb.

     

    Este mai bine totusi, pentru sistemul democratic autohton, sa credem ca, pur si simplu, clasa politica nu poate sa desluseasca (inca) vocea electoratului. Am in vedere, atunci cand afirm toate aceste lucruri, pe de o parte rezultatele electorale din 2004, iar pe de alta parte, modul in care actorii politici relationeaza si interactioneaza. Sa fiu mai explicit!

     

    Nu trebuie sa fii un fin analist politic pentru a vedea ca votul din noiembrie 2004 a consemnat o formula partidista, dar mai ales un Parlament cu o structura politica foarte echilibrata. Nici unul dintre competitori nu a obtinut din partea electoratului un credit suficient de mare pentru a putea forma un guvern majoritar monocolor. De asemenea, nici una dintre formatiunile aflate pe axa electorala centrala (la vremea aceea Uniunea Nationala PSDAPUR si Alianta Dreptate si Adevar PNL-PD) nu a beneficiat de un statut dominant, prin prisma diferentei de voturi care a stabilit ierarhia electorala. In cei doi ani si jumatate de mandat, partidele politice au incercat, printr-o metoda devenita deja clasica („migratia politica“), sa-si intareasca in mod nenatural forta si relevanta parlamentara, dar nu au reusit sa schimbe fundamental raportul de forte consfintit de electorat. Practic, actorii politici sunt condamnati la cooperare. De altfel, acesta este cel mai important mesaj pe care cetatenii l-au transmis clasei politice. Prin votul exprimat, electoratul a obligat partidele sa adopte un tip de comportament specific acelor sisteme democratice consensualiste pe care Arend Lijphart le definea, in anii ‘60 ai secolului trecut. Expresie a pluralismului grupurilor sociale, dispersia electorala ar fi trebuit sa indemne actorii politici la negociere si la compromis, ca elemente constante ale actiunii politice. Corpul electoral nu a dorit ca puterea sa fie concentrata in mainile unei majoritati monocolore. Rezultatul votului a facut ca aceasta sa se imparta astfel incat guvernarea sa se caracterizeze printr-un grad sporit de inclusivitate.

     

    In raport cu aceste evidente, comportamentul si atitudinea clasei politice au fost total anacronice. Liderii politici au actionat in permanenta intr-o logica majoritarista, caracterizata prin con-flictualitate, antagonism si concurenta distructiva. Jocul politic a fost unul de tip win-lose, desi nici unul dintre protagonisti nu s-a aflat in postura de a emite pretentii exclusiviste. De altfel, in pofida structurarii unei formule multipartidiste, confirmate, cu o mai mica sau mai mare acuratete, de fiecare moment electoral, actorii politici au evoluat cu obstinatie intr-o paradigma de tip maniheist. Acest pattern comportamental reprezinta un element constitutiv al sistemului politic postcomunist. Definirea si prezentarea celuilalt ca rau absolut, ca pericol suprem, ca factor de disolutie politica, morala, economica si sociala, precum si respingerea lui categorica fac ca, in acest moment, colaborarea sa devina imposibila. Riscurile imagologice si electorale ale unui pact cu „dusmanul de moarte“ sunt mult prea mari pentru a fi asumate in mod public, transparent. De asemenea, perpetuarea acestui tip de abordare si de raportare la scena politica se realizeaza si in virtutea unei comoditati pragmatice de care dau dovada actorii politici. Le este mult mai usor sa critice, sa desfiinteze, sa anuleze si sa-si anatemizeze competitorul decat sa se autopromoveze, sa se pozitiveze si sa se puna in valoare prin propriile calitati si capabilitati.

     

    In aceste conditii, societatea romaneasca asista impasibil la dezvoltarea tot mai independenta a doua Romanii. Acestea nu sunt cele despre care vorbea Adrian Nastase atunci cand incerca sa-si explice insuccesul electoral – Romania rurala, asistentiala si Romania urbana, antreprenoriala. Nu sunt nici cele pe care le-a creat sau le-ar fi putut crea procesul de suspendare/demitere a presedintelui Basescu – Romania pro-Basescu si Romania anti-Basescu. Sunt doua Romanii poate la fel de autentice ca si cele amintite anterior, dar spre deosebire de acestea, nu se situeaza pe pozitii polare. Ele nu se afla  intr-o relatie antagonica, din simplul motiv ca fiinteaza in realitati paralele. Este vorba despre o Romanie consensualista, cea a cetatenilor de la oras sau de la sat, pro sau anti-Basescu si despre o Romanie majoritarista, cea a clasei politice. Cele doua functioneaza dupa logici diferite.

     

    Daca politicienii chiar nu inteleg mesajele pe care societatea le transmite, posibilitatea electoratului de a determina comportamentul reprezentantilor alesi se reduce considerabil. Relatia fireasca dintre alegator si ales tinde sa se inverseze, optiunile electorale devenind o simpla reactie de adaptare la modul de actiune al partidelor politice. In curand ni se va cere o majoritate si, probabil, satui de conflict si incertitudine, o vom da. Sa fim totusi optimisti! Poate nu este (doar) vina receptorului, ci (si) a emitatorului. Poate nu este suficient doar votul pentru ca actorii politici sa inteleaga mesajul cetatenilor. Poate ar trebui sa ne trezim mai des, nu doar o data la patru ani!

  • Amenintarea bunicii

    Hei, ce m-am inselat in privinta Iranului! Am crezut ca regimul asta era puternic si increzator in sine si chiar s-a simtit intarit de cand i-am distrus principalii inamici – pe talibani si pe Saddam. Nu puteam sa fiu mai departe de adevar. Acestui regim ii este frica si de propria umbra.

     

    De unde stiu? Acest regim a arestat recent o bunica de 67 de ani, pe care a acuzat-o ca incearca sa doboare regimul organizand conferinte academice! Da, marele si durul presedinte Mahmoud Ahmadinejad – omul care ne arata cat e el de tare declarand Holocaustul o minciuna – i-a pus pe haidamacii lui sa o aresteze pe Haleh Esfandiari, o profesoara de 67 de ani, o femeie cu dubla cetatenie iraniano-americana, in timp ce isi vizita la Teheran mama in varsta de 93 de ani.

     

    …


    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.
    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 20 iunie al BUSINESS Magazin


    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Wiki business

    Printre cei 8.000 de analisti, angajati si jurnalisti veniti saptamana trecuta la conferinta anuala de la Viena organizata de SAP, si-au gasit locul de aceasta data si cativa bloggeri. N-au fost acolo doar ca sa capete subiecte pentru cate-o postare in plus.

     

    Cei ce spun acum ca produsele software pentru companii ale germanilor de la SAP sunt eficiente, dar genereaza prea multe grafice greu de urmarit nu vor fi contrazisi prea curand. Dimpotriva: saptamana trecuta, oficialii SAP au anuntat ca urmatoarele generatii de produse vor afisa pe monitoare cel putin un camp in plus – inteligenta colectiva. Poate cea mai sobra dintre companiile producatoare de software, atata vreme cat se adreseaza exclusiv companiilor, incepe sa includa in aplicatiile sale elemente ca bloguri si chat-uri, indeobste prea putin legate de imaginea de business.

     

    A fost o miscare majora a grupului tehnologic german: directorul executiv Henning Kagermann a promis ca tehnologiile web 2.0 vor fi incorporate de-acum in cele mai utilizate produse software pentru companii. Bloguri, wiki-uri, podcasturi, ferestre de chat – instrumentele care au schimbat modul cum se foloseste calculatorul, de la orientarea spre hardware si programe instalate la relationarea prin intermediul Internetului. Si chiar daca nu e neaparat o surpriza, SAP anuntand si cu alte ocazii ca va da mai mare importanta modului cum e folosit calculatorul in afara sferei de business, e o contradictie cu imaginea daca nu rigida, cel putin grava a furnizorului de solutii pentru informatizarea proceselor uzuale ale companiilor, de exemplu cele de vanzari sau contabilitate.

     

    Cum se imbina aici lejeritatea blogurilor? CEO-ul SAP da exemplul etapelor parcurse in cadrul departamentului de achizitii al unei firme. Software-ul de acum integreaza toate procesele posibile, declansarea procedurilor de achizitie de catre departamentul care are nevoie de un produs, inregistrarea comenzii, asigurarea calitatii, comanda si in final plata. „Dar toate gandurile care merg in jurul acestor etape – daca e calitatea buna, ce furnizor are concurenta, ce stim despre furnizor – nu isi gasesc locul in sistemul informatic. In viitor vom putea sa captam aceste informatii intr-un sistem SAP“, afirma Kagermann. In aplicatiile de business vor putea fi incarcate fotografii si secvente video care ar putea aduce informatii noi celorlalti angajati. Wiki-urile si blogurile vor putea fi folosite de clientii SAP pentru a discuta, de exemplu, cu dezvoltatorii grupului german de fiecare data cand intampina probleme in utilizarea sistemelor sau in interpretarea datelor puse la dispozitie de acestea. Ferestre de chat vor putea fi folosite pentru comunicarea intre angajati – ceea ce, spune producatorul, va reduce cheltuielile companilor multinationale cu sedii in foarte multe locuri.

     

    Noutatea a fost prezentata la Viena cu ocazia conferintei Sapphire 2007, un eveniment anual unde printre invitati au fost de data aceasta si cativa bloggeri, poftiti inclusiv la o intalnire particulara cu Kagermann. Aducand cu un fel de Einstein mai falcos, Kagermann probabil i-a intrigat: un om iesit din mediul academic, care pana la 35 de ani a fost profesor de fizica teoretica la o universitate germana, dar care se declara si acum, la aproape 60 de ani, pasionat de heavy metal si de rockul elaborat al unor trupe ca Dream Theater. Fostul profesor de fizica nu si-ar dori deloc ca experimentul lui cu web 2.0 sa esueze. Pentru el, la SAP, va fi oricum ultimul, pentru ca si-a anuntat deja retragerea in 2009, dupa sase ani de mandat.

     

    Ce a determinat o asemenea schimbare de politica? „Am vazut multe tranzitii de produse; asta va fi cea mai rapida si cred ca este evident de ce: clientii au acum de unde sa aleaga“, spune Kagermann, referindu-se la concurentii clasici, ca Oracle si Microsoft, dar si la companii care au adoptat de multa vreme sigla web 2.0, asa cum este Salesforce.com. Cat despre IBM, Cisco sau HP, acestia au luat-o de mult inaintea SAP, sesizand de unde vine acum cea mai mare oportunitate pentru toata industria de soft destinat companiilor. Lunile trecute a plouat cu anunturi despre diverse noi instrumente de colaborare web 2.0 destinate clientilor corporatisti, toate promovand simplificarea aproape demonstrativa a lucrului cu softurile pentru companii. IBM, de pilda, a lansat QEDWiki, un fel de unealta de bricolaj online care le permite utilizatorilor dintr-o firma sa construiasca, strict in functie de nevoile temporare cerute de un proiect sau de necesitatile unui anumit departament, aplicatii web ad-hoc numai din widgeturi (accesoriile simple de desktop de genul calculatoarelor, al convertoarelor valutare sau al interfetelor de traducere). Evident, QEDWiki permite nu numai folosirea in comun a noilor aplicatii, ci si crearea lor in comun.

     

    Cu doar cativa ani in urma, IT-ul era pentru companiile care l-au adoptat un element de diferentiere fata de concurenta. Doar ca intre timp, cum era de asteptat, s-a transformat intr-un standard necesar, acceptat de toata lumea. Probabil de aceea, cuvantul „diferentiere“ a lipsit in general din promovarea produselor SAP in ultimii ani. Acum a aparut din nou. Pentru ca la Viena, reprezentantii companiei au repetat sub diverse forme ca se trece intr-o noua era, din cea a normelor, a standardelor, a „best practices“ (cele mai bune practici) la „best personal practices“, prin integrarea in sisteme a factorului personal, a inteligentei colective. Asadar, posibilitatea de a obtine prin IT acel element de diferentiere competitiva devine din nou actuala, depinzand de inteligenta propriilor angajati. „Sunt doua lucruri care fac dintr-o companie oarecare una performanta: inteligenta angajatilor, a masei de creiere si inteligenta electronica pe care o folosesc“, a spus Henning Kagermann.

     

    Iar o astfel de schimbare mai aduce un beneficiu. Un soft adaptat pentru web 2.0 are mai multe sanse sa fie folosit cu usurinta de angajati. Modul cum este folosit un calculator in interes personal, cu comunicare prin messenger, bloguri si YouTube, este complet diferit uneori fata de aplicatiile din mediul curent de lucru. Or, trecerea la serviciile web 2.0, sarind chiar peste web 1.0, apropie cele doua ipostaze, oferind utilizatorilor acea familiaritate in folosirea unor programe complexe de ERP (enterprise resource planning) sau CRM (customer relationship management), similara cu cea in utilizarea aplicatiilor obisnuite.

     

    Pentru SAP, spun analisti din industrie, se anunta acum o perioada in care comunicarea va migra de la sloganurile ce impanzesc de trei ani mai toate aeroporturile Europei si care spun ca produsele companiei nu sunt doar pentru marile corporatii, ci sunt potrivite si pentru firme medii sau mici.

     

    Intr-o oarecare masura, campania a avut rezultate. Cifrele oficiale sustin ca in prezent 65% dintre clientii la nivel mondial sunt firme mici si mijlocii, iar 30% din cifra de afaceri de anul trecut a grupului, de aproape 10 miliarde de euro, a fost generata din aceasta directie. Dar de-acum, noile campanii de imagine ar putea sustine probabil ideea ca produsele SAP nu mai sunt doar pentru angajatii foarte tehnici, ci pentru toti.

  • Libertate sau moarte

    Razboiul rece al patentelor software a dat semne de incalzire dupa ce inalti oficiali de la Microsoft au afirmat ca programele open source violeaza un mare numar de patente detinute de gigantul din Redmond. Adeptii softului liber, sustinuti de mari companii, au reactionat acuzand Microsoft de o actiune de derutare si intimidare. In jargon se cheama „FUD“.

     

    Intamplarea face ca ma aflam la o conferinta pe teme de open source cand un nou scandal a rascolit paginile de stiri si comentarii pe teme de tehnologie. In vreme ce la „eLiberatica“ (Brasov, 18-19 mai) se discuta cu aplicatie – in prezenta unei selecte echipe de reprezentanti ai miscarii open source pe plan mondial – despre modele de business bazate pe software open source si, desigur, despre chestiuni de proprietate intelectuala, un articol publicat de revista Fortune agita spiritele intregii comunitati IT: doi inalti reprezentanti ai Microsoft au afirmat ca o serie de programe distribuite in regim free software sau open source violeaza nu mai putin de 235 de patente detinute de Microsoft.

     

    Nu, nu s-a vorbit despre o aproximatie. Numarul a fost defalcat pe diverse categorii, iar cea mai importanta acuza este adusa nucleului Linux (cu un numar de 42 de patente incalcate). Este cea mai importanta deoarece toate distributiile sistemului de operare oficial numit GNU/Linux se bazeaza pe acest nucleu (kernel) unic. Intrebarea care urmeaza imediat este ce urmareste Microsoft cu aceste acuze si care vor fi miscarile urmatoare. Problema cea mai mare pentru compania lui Bill Gates nu o reprezinta micile companii care utilizeaza sau dezvolta aplicatii open source, ci faptul ca se estimeaza ca mai mult de jumatate din cele mai mari 500 de companii din lume folosesc Linux in centrele lor de date, iar numarul lor tinde sa creasca. O varianta ar putea fi ca Microsoft sa actioneze in justitie aceste companii, dar exista cateva impedimente majore, cel mai important fiind ca aproape toate aceste firme utilizeaza si Windows, deci le sunt clienti. In plus, e vorba de companii foarte mari, care au banii si logistica necesare pentru a rezista in procese de lunga durata. In fine, multe dintre ele folosesc distributia SuSE de la Novell, cu care Microsoft a incheiat la sfarsitul anului trecut un acord de neagresiune (extrem de controversat, de altfel).

     

    O alta varianta ar fi sa se lupte in justitie cu distribuitorii comerciali de software open source (in special Linux), in frunte cu Red Hat. Dar nici aceasta abordare nu pare deloc fezabila, deoarece astfel ar intra in conflict cu un grup de mari firme de IT – in frunte cu IBM, Sun si Oracle – care isi bazeaza tot mai mult afacerile pe Linux si open source. Cateva dintre acestea au format in 2005 organizatia Open Invention Network, care detine un important portofoliu de patente, cu care ar putea ataca la randul lor Microsoft. E un joc bazat pe celebrul principiu „mutually assured destruction“, motiv pentru care se vorbeste in mod curent despre un asa-zis „razboi rece“, iar Microsoft nu poate risca sa declanseze un Armagedon al patentelor software.

     

    De fapt, ceea ce urmareste compania din Redmond este, pe de-o parte, sa-si valorifice cele cateva mii de patente pe care le-a obtinut in ultimii ani (pretinzand taxe pentru utilizarea lor), iar pe de alta, sa gripeze mecanismul atipic pe care se bazeaza productia de programe cu sursa libera. In cuvintele lui Steve Ballmer, asta inseamna sa oblige sustinatorii open source „sa joace dupa aceleasi reguli ca si restul industriei“ – adica sa joace pe terenul controlat de Microsoft. Numai ca pentru reprezentantii miscarii open source este cat se poate de clar ca nu ar avea sanse intr-un astfel de aranjament, deoarece programele lor s-ar vedea prinse intr-o retea de restrictii care le vor restrange caracterul liber. Acesta este si motivul pentru care noua versiune a licentei publice GPL (sub care se distribuie si nucleul Linux), elaborata de Free Software Foundation, prevede o clauza cunoscuta sub numele „Liberty or Death“ (libertate sau moarte), care precizeaza ca un program licentiat GPL a carui distributie este afectata de orice fel de restrictii – de pilda patente – nu mai poate fi distribuit deloc.

     

    Un amanunt interesant este ca oficialii Microsoft nu au vrut sa dezvaluie nici unul dintre patentele incalcate, motivand ca daca ar face-o, le-ar da programatorilor open source sansa sa rescrie codul astfel incat sa evite violarea patentelor. E ceva ciudat aici… Microsoft admite astfel ca patentele sunt usor de ocolit. De aici rezulta ca nu au fost incalcate intentionat. E un mod de-a spune ca sunt banale, ca nu reprezinta inovatii in care au investit efort, ci sunt doar arme juridice pe care dezvoltatorii open source nu si le pot permite. Asa ca nu le ramane decat sa descrie miscarea celor de la Microsoft ca o simpla tentativa de intimidare.