BusinessMagazin

Blog

  • FISA TEHNICA

    Republica Moldova are cel mai mare procent de populatie rurala din Europa si este cea mai saraca tara de pe continent, se arata intr-un studiu publicat in aceasta luna de Societatea Academica din Romania. Analistii apreciaza ca mai mult de un sfert din populatie munceste in strainatate. 

    POPULATIA: 5 milioane de locuitori (inclusiv cu cei din Transnistria), din care moldoveni romani 65%, ucraineni 13,8%, rusi 13%, gagauzi 3,5%, bulgari 2%, evrei 1,5%, altii 1,7%.

    RELIGIA: Ortodocsi 98%. Biserica Ortodoxa Rusa are 1.149 de parohii.

    PIB: 2,6 miliarde de dolari (estimare 2004), 2 mld. $ (2003), 1,6 mld. $ (2002).

    INFLATIA: 12,5% (2004), 15,7% (2003), 4,4% (2002), 6,3% (2001), 18,4% (2000), 105% (1994).

    EXPORTURI (2003): 790 de milioane de dolari (Rusia 39%, Romania 11,4%, Italia 10,4%, Germania si Ucraina, cate 7,1%).

    IMPORTURI (2003): 1,4 miliarde de dolari (Ucraina 22%, Rusia 13%, Germania 9,7%, Italia 8,3%, Romania 7%).

    ECONOMIE: Agricultura aduce 40% din PIB. In special vinuri de calitate, lichioruri, sampanie, floarea soarelui, nuci, fructe.

    SISTEM POLITIC: Parlamentar – exista o singura circumscriptie electorala, care cuprinde intreg teritoriul Moldovei, ceea ce face ca 60-70% din parlamentari sa fie domiciliati in Chisinau. Sunt alesi, pe liste, 101 deputati care, la randul lor, aleg presedintele tarii, cu 61 de voturi. Daca dupa trei tururi de scrutin seful statului nu e ales, Parlamentul se dizolva si urmeaza alegeri anticipate.

    PRAGURI ELECTORALE: Candidati independenti 3%, partide 6%, coalitii din doua partide 9%, coalitii din mai multe partide 12%.

  • Va rugam, nu inca un comitet!

    O masa la care sa fie stransi mai multi reprezentanti ai diferitor ministere, dintre care majoritatea sa nu aiba habar de piata de capital, este ultimul lucru de care are nevoie Bursa acum.

     

    „Vom incuraja Bursa de Valori, folosind-o pentru marile privatizari.“ A fost un slogan pe care fosta guvernare, cea a PSD, l-a luat rapid in brate dupa 2001. Atunci devenise evident ca popularitatea Bursei creste, iar PSD avea nevoie sa isi imbunatateasca imaginea pe un segment de votanti unde statea foarte prost: persoanele cu studii superioare si venituri sau economii mari sau medii. Adica investitorii tipici pe piata de capital.

     

    Ca sloganul a ramas doar o promisiune electorala timp de trei ani este deja un lucru stiut. Nici o mare companie de stat nu a mai fost listata la bursa din 2001, anul intrarii Petrom, iar titlurile de stat sunt in aceeasi situatie. Mai mult, chiar si cand vanzarea unor pachete de actiuni pe bursa era o alegere evident mai profitabila pentru stat, fostul Guvern a decis sa ocoleasca piata de capital. Cel mai recent exemplu a fost vanzarea pachetului de actiuni de circa 7% pe care statul il detinea la Banca Romana pentru Dezvoltare prin negociere directa, nu prin oferta publica la bursa de Valori, unde actiunile bancii erau foarte cautate. Pe langa cateva zeci de milioane de euro, Guvernul a pierdut atunci definitiv si increderea brokerilor si investitorilor. In plus, a dovedit ca nu a inteles nici pe departe cat de important e rolul bursei in crearea unei economii cu adevarat functionale.

     

    La aproape doua luni de la instalarea noului Executiv, saptamana trecuta, ce le este dat sa auda din nou apropiatilor pietei de capital? Ca Guvernul este hotarat „sa foloseasca bursa pentru marile privatizari“ si sa „infiinteze un comitet interministerial pentru a alimenta bursa cu tot ceea ce inseamna pachete reprezentative pe care le detine statul, pentru a profita si de aceasta perioada buna din piata de capital“.

     

    Eu unul, cand am auzit din nou fatidica propozitie cu privatizarea, am cazut pe ganduri. Care au devenit de-a dreptul negre cand a mai intervenit si cuvantul „comitet“.

     

    O masa la care sa fie stransi mai multi reprezentanti ai diferitor ministere, dintre care majoritatea sa nu aiba habar de piata de capital, este ultimul lucru de care are nevoie bursa acum. La fel cum nu are nevoie nici de reluarea fara fundament a eternelor promisiuni de pana acum: listarea CEC, Romtelecom, BCR, a distribuitorilor de energie.

     

    Cand sa fie listat CEC, daca procesul de privatizare este abia la inceput? Dar BCR, care nu are nici macar o strategie de privatizare?

     

    Cat de dispusi vor fi grecii de la OTE sa colaboreze cu statul pentru a transforma in societate publica un Romtelecom despre care nu sunt dispusi sa dea nici macar informatii elementare? Ce sa mai vorbim de rapoartele financiare sau de analizele care va trebui puse la dispozitia investitorilor dupa listare?

     

    Actualul Guvern, care a promis chiar si in campanie electorala ca va ajuta bursa, trebuie sa stie ca perioada buna prin care trece piata in prezent nu se va prelungi la nesfarsit, asteptand votul mai stiu eu carui comitet.

     

    De ce nu poate sa scoata AVAS pur si simplu la vanzare o parte din pachetul de actiuni Alro Slatina pe care il mai detine? Compania este foarte profitabila, pretul la bursa este foarte ridicat iar investitorii se vor ingramadi cu siguranta sa cumpere.

     

    Situatia este aceeasi si la Ministerul Industriilor, unde pachetul de 10% din Petrom pe care Guvernul a promis ca il va scoate la vanzare nu trebuie sa mai astepte.

     

    La fel, in loc sa promita listari care vor avea loc peste doi ani, Executivul poate da „exemplul suprem“ de incredere in bursa. Adica listarea titlurilor de stat, care a avut loc de multi ani in celelalte tari din Europa Centrala si de Est. Decizia este pe masa unui ministru de finante care are un portofoliu de investitii de aproape 500.000 de dolari pe bursa.

     

    Daca astfel de decizii si punerea lor in practica nu vor urma in lunile care vin, momentul va fi ratat. Banii investitorilor straini, care incep sa vina deja in valuri, vor pleca spre alte tari.

     

    Tari care au inteles de mult ca bursa este mai mult decat un slogan electoral sau cuvant de impanat discursuri pe la diverse seminarii.

  • Cand doar antibioticele nu mai ajuta

    La doi ani de la intrarea sub umbrela gigantului elvetian Novartis, afacerile slovenilor de la Lek pe piata romaneasca a medicamentelor arata din ce in ce mai rau. Simptome: scaderea drastica a cotei de piata. Solutii: eventual alte achizitii.

     

    Adapostirea sub o umbrela mare de ploaie ajuta daca afara e vreme rea. Dupa aceea, umbrela devine inutila, ingreunand miscarea. Cam astfel se pot rezuma cei doi ani ai Lek Romania in cadrul Novartis. Istoria incepe de fapt in 2000, cand un grup de medici romani cu initiativa vindea pentru 10 milioane de dolari o fabrica de peniciline din Targu – Mures, PharmaTech, catre o companie slovena cu ambitii regionale. Compania era Lek, iar achizitia ii propulsa pe sloveni in pozitia de producatori autohtoni in Romania, dupa ce mai multi ani se multumisera cu cea de reprezentanta.

     

    Fabrica a fost integrata rapid in grup iar rezultatul a fost o cota de piata cumulata a celor doua companii de 3,9%, in conditiile in care primul competitor, grupul britanic GlaxoSmithKline detinea 11,5% din piata. 

     

    Slovenii au intrat rapid „in paine“ si au decis sa nu se multumeasca doar cu atat, demarand un proiect de constructie a unei fabrici noi de cefalosporine. Numai ca in 2002, consolidarea inevitabila a fragmentatei industrii mondiale de medicamente avea sa ajunga si la Ljubljana. Acolo unde Daniel Vasella, seful Novartis (acum al saselea jucator mondial) si Metod Dragonja, presedintele Lek au decis ca slovenilor le va sta mai bine sub aripa grupului elvetian. Iar Lek a fost cumparata astfel de Sandoz, divizia de medicamente generice (fara patent) a Novartis. In Romania, primul efect al preluarii apare dupa cateva luni: schimbarea profilului de fabricatie al noii fabrici Lek. Aceasta urma sa nu mai produca cefalosporine, pentru care, Sandoz avea suficiente capacitati, ci macrolide (o clasa mai avansata de antibiotice), precum eritromicina sau azitromicina. Noua fabrica trebuia sa devina centrul de competenta al Sandoz pe macrolide.

     

    Ce s-a intamplat insa pe piata interna la doi ani de la preluare? De la peste 4%, nivelul din 2002, cota de piata cumulata Sandoz – Lek in 2004 a scazut la 3,3%. „Vanzarile cresc cu 20% in fiecare an, insa nu ne aflam pe segmentul bun de piata“, spune Tomislav Cuk, country manager al Sandoz pentru Romania.

     

    Intr-adevar, intrarea in Sandoz nu a adus multe lucruri bune pentru Lek in Romania. Portofoliul de produse nu s-a largit aproape deloc iar grupul depinde in continuare in procent de 80% de vanzarile de antibiotice. Segment in plina scadere pe piata romaneasca: de la o pondere de 25% in 2002 din punct de vedere cantitativ, antibioticele au scazut la circa 20% in prezent. Mai plastic spus, Sandoz se afla acum cu aproape toata greutatea corpului intr-o barca ce se scufunda.

     

    Solutia ar fi largirea rapida a portofoliului cu medicamente cardiovasculare, pentru sistemul nervos central sau musculoscheletic. Un segment de piata important dar neexploatat deloc de Sandoz – Lek este de asemenea cel al OTC-urilor, adica medicamentele fara prescriptie.

     

    Alta solutie ar putea fi achizitia unui producator roman cu pozitie importanta pe segmentele mentionate: jucatori mari precum Sicomed Bucuresti sau Terapia Cluj sau medii precum Labormed Pharma.

     

    „Nu excludem varianta achizitiilor de companii sau extinderilor tehnologice ale capacitatilor existente“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Andreas Rummelt, directorul general al Sandoz.

     

    Raspunsul este insa unul general. De la inaltimea vanzarilor globale de 3 miliarde de dolari din 2004 ale Sandoz, divizia din Romania (cu cele 30 de milioane de dolari ale sale) aproape ca nu se vede.

     

    La fel, in cei circa 28 de miliarde de dolari ai Novartis (vanzarile din 2004), nici Sandoz nu inseamna mult: doar putin peste 10%. Si asta in conditiile in care este singura divizie a Novartis care a inregistrat scaderi ale profitului. Si nu oricum, ci cu 50%.

     

    A fost pariul pe generice al lui Vasella gresit? Va renunta elvetianul la o divizie care teoretic ar trebui sa anuleze efectul expirarii patentelor la medicamentele originale in viitor, dar care in prezent pierde teren din cauza concurentei acerbe cu companiile indiene sau chinezesti, cu costuri mai mici?

     

    „Nu vrem sa vindem Sandoz“, spunea saptamana trecuta, la Basel (cartierul general al Novartis), Vasella. Lucru care nu ii incalzeste insa prea tare pe managerii din Romania. Care se uita cum intrarea intr-un grup international nu aduce numai beneficii. De fapt, probabil multi dintre ei nici macar nu isi mai aduc aminte care ar fi trebuit sa fie acestea.

     

    Laurentiu Ispir –  Basel, Elvetia

  • Despre Marii si palarii populare (I)

    Parafrazandu-l pe Moromete, ne putem intreba: „Unde mergem noi, Nila, tata?“

     

    Intru pe un teren minat. Stiu. Daca o fac, totusi, e pentru ca nu putem amana la nesfarsit o discutie esentiala pentru viitorul acestei tari – iar „esential“ in acest caz nu reprezinta un artificiu retoric. De cateva luni o tinem intr-o distractie continua: campanie electorala, dezbateri televizate, formarea guvernului, acuzatii si contra-acuzatii, destituiri si numiri din si in functii de conducere, algoritm etc. Oricat de interesante, de suculente sau de palpitante ar fi insa aceste schimbari – importante si ele, de-altminteri, in viata politica a oricarei tari -, la o scara istorica ele nu sunt decat modificari superficiale: valuri zgomotoase pe suprafata marii politice. Importanta, pe termen lung, e insa marea propriu-zisa. Despre aceasta mare mi-am propus sa discut astazi.

     

    Traian Basescu si Alianta D.A. au castigat alegerile cu un discurs fundamental de dreapta si, mai precis, cu unul liberal. Oamenii care au votat schimbarea si-au manifestat implicit simpatia si increderea in valorile liberalismului: piata libera, respect pentru drepturile omului, restrangerea atributiilor statului etc. Fenomenul era, in buna masura, previzibil si justificabil. Dupa cinsprezece ani in care statul fost comunist s-a lasat cu greu induplecat sa-si mai reduca pretentiile, iar liberalismul a fost o biata cenusareasa ideologica, regruparea romanilor spre dreapta era binevenita. Despre ce fel de „dreapta“, insa, vorbim?

     

    Fericitul Augustin se intreba in Soliloquiile sale: „Ce-i timpul? Daca nu ma-ntrebi, stiu. Daca ma-ntrebi, nu mai stiu“. Cu „dreapta“, in Romania, avem aceeasi problema. Putem vorbi despre ea mult si bine. Cand vine insa vorba s-o definim, incepem, brusc, sa ne balbaim cu totii: partide politice, analisti si societate civila. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba ca laie, ba balaie. (Faptul ca PD, un partid declarat social-democrat, a ajuns sa fie perceput „de dreapta“ vorbeste de la sine.) Confuzia nu ni se „datoreaza“ insa in intregime. Conceptul insusi a devenit suficient de vag, la fel ca si cel de „liberalism“, iar faptul ca acceptiunile difera de pe un mal al Atlanticului pe celalalt nu usureaza limpezirea situatiei. Si totusi, in conditiile in care se tot discuta atat despre unificarea PNL cu PD sub auspiciile unui partid popular, cat si despre impartirea scenei politice romanesti in doua mari blocuri – unul de stanga si unul de dreapta – ar cam trebui sa ne lamurim ce vrem, pana nu e prea tarziu. Nu de alta, dar zice-se ca e bine sa fii atent la ceea ce-ti doresti, pentru ca s-ar putea implini.

     

    Cateva semnale de alarma au fost deja trase. Un analist politic competent – si l-am numit aici pe Toader Paleologu – atragea atentia ca, daca ne dorim intr-adevar o bipolarizare a scenei politice, ar trebui, pe de o parte, sa facem trecerea de la sistemul proportional de vot la cel majoritar iar, pe de alta parte, sa optam pentru un sistem clar prezidential, in locul celui mixt de pana acum. Tot el propunea si o regandire a calendarului electoral care sa raspunda mai bine sistemului majoritar/prezidential, precum si o revizuire a Constitutiei. Chiar daca sunt in total dezacord cu solutia propusa de Toader Paleologu, nu pot sa nu admir doua aspecte: (1) faptul ca solicita imperios o clarificare a unei sistem politic care se innamoleste pe zi ce trece, fiind gandit de la bun inceput ca un soi de struto-camila, fara sanse de izbanda. (2) ca atrage atentia asupra unei revizuiri de ansamblu, inteligent orchestrata, a sistemului; cu carpaceli punctuale, criza sistemului politic din Romania nu se va rezolva de la sine.

     

    Un al doilea semnal de alarma a fost tras de PNTCD care, in campania electorala, a fluturat explicit sloganul statului minimalist (un slogan care, intr-o forma mai indulcita, a fost fluturat si de catre Alianta D.A.). Elitele de dreapta s-au grabit sa salute ideea statului minimalist – iar daca in final au votat cu Alianta, iara nu cu PNTCD-ul, a fost din ratiuni practice. In perspectiva unei viitoare fuziuni PNL-PD-PNTCD ne putem astepta, asadar, la reluarea acestui slogan. Ca statul minimalist e o componenta esentiala a ideologiei liberale, nu incape nici o indoiala. E insa o componenta esentiala a ideologiei de „dreapta“? Nicidecum.

     

    Elitele noastre de dreapta ar trebui sa mai puna mana pe carte. In realitate, exista doua feluri de „dreapta“: dreapta liberala si dreapta corporatista. Prima pune accentul pe individ, inteles la modul abstract, a doua pe comunitate, inteleasa la modul organic. Una e „liberala“, cealalta, „conservatoare“. Prima e o dreapta „de stanga“, a doua e o dreapta „de dreapta“. Dreapta „de stanga“ e preferata, in general, in Marea Britanie si SUA. Dreapta „de dreapta“, aparent paradoxal, in Europa de Nord si de Sud. Dincolo de disputele ideologice, insa, un lucru e sigur – nici un om serios nu mai discuta despre „disparitia statului“, „piata libera“, sau „stat minimalist“, pentru simplul motiv ca asa ceva, vorba ardeleanului, „nu se exista“. Intrebarea care se pune acum, spun toti analistii seriosi, nu e „cat de mult trebuie sa se implice statul?“, ci „in ce fel?“.

     

    Aici e aici – locul unde se innoada sistemul politic, calendarul electoral si constitutia. Locul unde se inoada si se deznoada destinele unei tari. Despre aceste legaturi, insa, si despre felul in care noua, romanilor, ni s-a furat statul, saptamana viitoare.

  • Ordinul „generalului“ nu se executa

    E clar pentru toata lumea: Banca Nationala apasa pana la fund pedala scaderii dobanzilor si nu are nici cea mai mica intentie sa ridice piciorul. In fiecare luna, ba uneori chiar de mai multe ori intr-o luna, banca centrala mai taie cate un pic din dobanda de interventie.

     

    Miscarea, chiar daca transmisa cu incetinitorul, pare sa fi convins si bancile comerciale sa isi ajusteze politica de dobanzi. Dupa o lipsa de reactie aproape totala la primele miscarii ale BNR, inceputul anului 2005 a adus si scaderi de dobanzi in piata. Vestea buna este ca tendinta de scadere este deja un fapt cert si nimeni nu se mai indoieste ca va continua. Vestea proasta: miscarea se simte mai puternic la depozitele plasate in banci si ceva mai timid in cazul creditelor.

     

    Nici nu a inceput bine anul si BNR a mai taiat 0,5 procente din dobanda de interventie, adica cea cu care remunereaza banii atrasi de pe piata monetara. Dupa alte sapte scaderi din anul precedent, aceasta miscare coboara dobanda de interventie a BNR la 16,5%. O valoare destul de greu de imaginat acum jumatate de an, cand se situa la 21,25%.

     

    Din perspectiva BNR, scaderea dobanzii de interventie este o urmare fireasca a nivelului de inflatie inregistrat anul trecut. Chiar daca nu toti au crezut ca aceasta se va putea situa sub 10%, rata inflatiei a avut in 2004 o singura cifra. Comparativ cu anul precedent, inflatia s-a redus cu 4,8 puncte procentuale, ajungand la 9,3%.

     

    Cum au reactionat bancile? La inceput, in nici un fel. Timp de cateva luni, nici una dintre marile banci nu a umblat la dobanzi, preferand sa castige in continuare din diferenta de aproape 14% dintre dobanzile incasate si cele platite.

     

    Pe de alta parte, asa cum spune fostul presedinte al BRD, Bogdan Baltazar, „scaderea dobanzii de interventie a Bancii Nationale nu este un ordin al generalului care trebuie executat, ci este doar un semnal pentru piata bancara“.

     

    Unul dintre argumentele des invocate de bancheri atunci cand justifica faptul ca nu reduc mai agresiv dobanzile la credite se refera la dobanda mica cu care sunt remunerate depozitele obligatorii pe care trebuie sa le faca la Banca Nationala.

     

    Cu toate acestea, hotararea cu care banca centrala isi continua miscarea de reducere a dobanzii de interventie a dus, in sfarsit, si la ajustari din partea bancilor. Aproape toate marile institutii financiare romanesti au mai taiat cate 1-2 procente din dobanzile practicate.

     

    Reasezarea dobanzilor poate fi si o urmare a intrarii in vigoare, la inceputul anului, a legislatiei care obliga bancile sa afiseze asa-numita dobanda anuala efectiva (DAE). Un cost al creditului care poate ajunge si pana la 40% – si care acum este si foarte vizibil – are de cele mai multe ori un efect negativ asupra  clientilor.

     

    Prin reducerea dobanzii, principala componenta a DAE, se ajunge si la o diminuare a acestui indicator, pana la niveluri mai putin descurajante pentru clienti. Cat vor mai continua sa scada dobanzile? Greu de raspuns, in conditiile in care, chiar si la costuri uneori exagerate, romanii continua sa se imprumute.  Asadar, bancile nu au de ce sa se simta fortate sa isi reduca aceasta sursa de venituri.

     

    Potrivit datelor furnizate de BNR, in luna noiembrie a anului trecut, dobanzile la creditele in lei pentru persoanele fizice s-au situat la 27,2% pe an, dupa o scadere de 1,4 puncte procentuale in octombrie si un maxim de peste 30% in martie. Fata de inceputul anului, creditele in lei s-au ieftinit cu mai putin de un procent.

     

    Si in cazul depozitelor, situatia e cam aceeasi. Scaderile bruste de dobanzi ar putea indrepta banii romanilor catre alte tipuri de investitii, sau chiar spre consum. In aceste conditii, scaderea dobanzilor intr-un ritm prea accelerat ar putea avea ca efect cresterea presiunilor inflationiste, adica ultimul lucru pe care BNR si l-ar putea dori. Cu atat mai mult cu cat, si prin scaderea nivelului de impozitare pe venituri, romanii vor dispune de mai multi bani.

     

    Pe de alta parte, reducerea in continuare a dobanzilor pentru plasamentele in lei este o miscare absolut necesara in perspectiva liberalizarii contului de capital. Liberalizare care, incepand cu luna aprilie, le va permite strainilor sa devina jucatori directi pe piata monetara romaneasca, adica sa faca depozite in lei sau sa cumpere titluri de stat.

     

    Si, in conditiile in care dobanzile de pe piata internationala nu depasesc cateva procente, plasamentele in lei sunt extrem de atractive pentru straini. Potrivit analistilor, pentru ca sistemul financiar romanesc sa fie, macar in parte, protejat in fata intrarilor speculative de capital, dobanda de interventie a bancii centrale ar trebui sa scada cel putin pana la nivelul de 14-15 procente.

  • Criza de personal calificat

    10 aprilie e ziua meciului pentru Primaria Capitalei. Interesant nu e ce va promite fiecare. Exista promisiunile de anul trecut. Interesant e cine se va arunca in lupta.

     

     Primaria Bucuresti e rasfatata primariilor si, totodata, are fotoliul cel mai expus. O institutie care gestioneaza fonduri comparabile cu cele ale unui minister. Are cea mai mare vizibilitate. Primarul general primeste cele mai multe voturi, in Romania, dupa presedintele tarii. Prin urmare, este/devine un „greu“. E reduta in care Traian Basescu a rezistat patru ani avandu-i impotriva pe toti, mai putin cei care l-au ales. De unde a sarit in cea mai inalta functie in stat. E o piatra de incercare. Un examen adevarat.

     

    In plus, acum, Primaria nr. 1 poate avea rolul pionului de la mijlocul unei table de sah. Pentru Alianta PNL-PD, miza e pastrarea in familie. Pierderea primariei ar fi ciudata si greu de explicat. Pentru PSD, o victorie ar mai atenua gustul amar al anului 2004. Ar putea afirma ca a iesit din criza, si-a regasit cadenta, nu mai e sifonat si, mai ales, ca nu e doar partidul needucatilor/neinformatilor.

     

    Interesant nu e, acum, ce va promite fiecare tabara. Exista promisiunile de anul trecut. Interesant e pe cine vor arunca in lupta cele doua forte.

     

    Prima impresie e aceea a crizei de oameni. Nu atat la Alianta. Aici, lucrurile sunt clare. Un sondaj de opinie il va alege pe unul dintre cei doi posibili candidati: Ludovic Orban (PD), respectiv Adriean Videanu (PD). Orban, in prezent viceprimar general, e considerat un expert in administratie locala. Videanu, vicepremier in guvernul Tariceanu, e recunoscut pentru reusita in afaceri.

     

    Numele amandurora au fost intens vehiculate de-a lungul timpului, pentru diferite functii sau candidaturi. Daca pentru Orban inscrierea in cursa ar parea logica, in cazul lui Videanu, care are deja o slujba buna, ne-am afla din nou in plin sindrom Ciorbea-Basescu (politicianul care a convins intr-un loc e trimis sa convinga, musai, si in altul).

     

    Criza de oameni e insa evidenta la PSD. Traditional, liderii de prim rang ai partidului prefera sa stea deoparte, sa se conserve. (Insusi Adrian Nastase marturisea ca a candidat la prezidentiale doar impins zdravan de la spate.) Marile personalitati ale PSD se simt atat de mari incat prefera sa nu riste intr-o competitie electorala directa si aleg cai mai simple de reusita, precum intrarea pe liste in Parlament sau numirea in functii. 

     

    Ii vedeti pe maharii din PSD, pe Dan Ioan Popescu, sa zicem, cerand oamenilor voturi pentru Bucuresti? Pe impetuosul (pana la un punct) Victor Ponta?

     

    Toate sansele sunt ca solutia PSD sa urmeze vechea reteta: „iepuri“ de tipul Duvaz, fezandati cu importuri gen Ilie Nastase (solutia Ralu Filip poate fi interpretata drept o testare a pietei) sau „independenti“ gen Vanghelie (se vorbeste si despre candidatura lui Cristian Popescu, poreclit „Piedone“). Ori mutari asa-zis surprinzatoare, despre care s-a vorbit insa si asta-vara, gen Ionel Blanculescu (fostul sef al Autoritatii Nationale de Control, care a incercat zadarnic sa-si creeze o imagine de tip dur in lupta cu coruptia) sau Doru Giugula, seful consilierilor PSD din CGM. Simptomatic e ca Sorin Oprescu, care apare in aceste zile drept cel mai puternic posibil candidat, are deja imaginea unui candidat etern, batut o data de Viorel Lis (il mai stiti?) si a doua oara de Traian Basescu. De fiecare data, la limita. Dar rasunator.

     

    Din pacate, criza de oameni din PSD poate fi generalizata la nivelul intregii societati. De ce partidele n-au curaj sa propuna nume noi? De ce sistemul nu permite cariere politice previzibil ascendente? De aici, priceputii la toate care nu sunt in stare de nimic. Ideea nu e sa ai candidati ori sporovaielnici de profesie. Lucrurile nu trebuie doar enuntate, ci si infaptuite.

     

    Dar ce inseamna in Romania anului 2004 sa fi politician? Ori sa ai niste bani pe care sa-i pui sa lucreze pentru tine (povestea scaunelor de parlamentar cumparate nu e nici macar una noua), ori sa fi capatat ceva notorietate ca ziarist, actor, cantaret sau sportiv. Ori sa faci parte din familie (vechi activist comunist, ori fiul/fiica lui). Politicienii pur-sange, meseriasii administratiei pot fi numarati pe degete.

     

    Vom intra in normalitate atunci cand in functii cheie vor fi oameni pe care ii recomanda nu faptul ca „dau bine la televizor“ ci amanuntul ca stiu, in primul rand, ce si cum trebuie sa faca.

     

    Altfel, vom sta mereu si mereu la poarta, suparati pe soarta nemiloasa si ne vom uita la cei buni (dar nu foarte) de gura. Iar peste patru-cinci ani vom vedea aceleasi talk-show-uri despre eternul conflict Iliescu-Nastase, la care vor participa aceiasi analisti prafuiti. Vor fi aceleasi dispute marunte intre aceiasi politicieni mutati, ca steagurile lui Pristanda, de la UTC la Ape sau la Tehnica (pe vechi) sau de la Palatul Parlamentului, la Victoria, Cismigiu sau Cotroceni (pe nou). Iar la o numaratoare mai atenta vom avea surpriza sa constatam nu ca avem o gramada de politicieni meseriasi ci doar niste Iliescu mai mici. Si nici macar prea multi.

  • Marketing state-of-the-art

    In urma cu 20 de ani am citit Regii Blestemati, de Maurice Druon, o carte despre unul din regii Frantei, Filip al IV-lea, cunoscut si sub numele de Filip cel Frumos, si despre lupta lui pe viata si pe moarte cu Ordinul Templierilor.

     

    Peste ani, povestea revine in actualitate, dar intr-o forma moderna, adecvata timpurilor: Codul lui da Vinci. Cartea scrisa de Dan Brown a facut ravagii anul trecut, fiind cea mai citita si cea mai bine vanduta. Este si acesta un argument pentru a o citi.

     

    Este o carte usoara, interesanta: lasa in urma cateva intrebari, dar se citeste repede, se poate povesti la fel de repede si nu o lasi din mana pana nu o termini. Se va vorbi despre ea peste ani? Probabil ca nu, sau mult mai putin decat despre Regii Blestemati.

     

    Ce are in plus fata de sutele de mii de titluri care apar in fiecare an? O imbinare fericita intre religie, mister, crima, bani si istorie. Plus dialoguri (problema mea). Si un final fericit, asa cum mai sunt toate filmele americane.

     

    Codul lui da Vinci este echivalentul perfect al unui film american, politist, cu un inceput de dragoste intre protagonisti, plus o trecere in revista a istoriei. Asta ca sa-ti aduci aminte de scoala: cine a fost Leonardo da Vinci, ce a facut el, ce e cu tabloul Cina cea de Taina – pe care il vezi pe atatia pereti in chip de carpeta, ce adaposteste Muzeul Luvru, intre timp mai faci o trecere prin istoria Ordinului Templierilor, afli lucruri fascinante despre simboluri, despre masonerie si societati secrete, mai aduci in discutie Biserica sau iti pui intrebari despre religie. Si te mai gandesti ca protagonistii cartii iti vorbesc despre ceva familiar tie si multor altora – website, Google, casute vocale, sms-uri (inclusiv familiarul avertisment: aveti doua mesaje noi).   

     

    Daca privim cu detasare, dincolo de partea literara, ne putem gandi la Codul lui da Vinci ca la o carte de istorie, de religie, ca la un ghid turistic si de ce nu, ca la un exemplu modern de a face marketing si advertising pentru anumite obiective. Nu mai tin minte daca personajele principale au baut vreodata Coca-Cola sau Pepsi, dar amintirea lor in text inseamna advertisingul modern – private placement. Asa cum se petrece acum in filme. Oricum, sa stiti ca personajele cartii poarta anumite marci de haine sau prefera anumite hoteluri. Ce reclama mai buna ar fi?

     

    Departe de mine de a schimba programa scolara, dar cred ca pentru a invata mai bine istoria lumii sau macar o parte din ea, elevilor ar trebui sa li se recomande cartea, ca lectura obligatorie. Sigur vor retine mai mult si li se va parea mai interesant decat un manual scolar. Plus ca acopera si perioada romanelor politiste, peste care sunt gata sa sara, avand in vedere ca nu mai sunt la moda. 

     

    Ganditi-va ca oferiti iubitei un crin. Pe langa gest, mai trebuie sa ocupati un spatiu gol din punctul de vedere al conversatiei. Ce poate fi mai interesant decat sa adaugati istoria crinului, ce semnifica el, cine-l poarta si de ce. Este un bun prilej pentru a face o incursiune in istorie. Daca nu ai citit cartea, ai o mare sansa sa primesti o nota mare. Chiar si daca ai citit, tot vei primi nota de trecere, fiindca esti la curent cu noutatile zilei. 

     

    Dar mai mult decat atat, Codul lui da Vinci este un perfect ghid turistic al Luvrului si al tablourilor celebre ale lumii. Dupa aparitia cartii, mii de turisti au inceput sa priveasca mai atent tabloul Cina cea de Taina, al lui Leonardo da Vinci, pentru a vedea daca persoana care se afla langa Isus este un ucenic sau Maria Magdalena. A avut Isus o sotie si aceea a fost Maria Magdalena? Este acesta cel mai cumplit secret al umanitatii si exista dovezi, transmise din generatie in generatie printr-un ritual secret, care ar putea sustine acest lucru? Si daca ar fi adevarat, puterea Bisericii s-ar preface in scrum?

     

    A fost de ajuns ca autorul cartii sa teasa o intriga, moderna, cu elemente la zi, incarcata de mister – in jurul masoneriei, al Ordinului Templierilor, al Bisericii, pentru a scoate o carte care nu-ti aduce batai de cap fiindca nu ai inteles ce a vrut sa spuna autorul in propozitie si pe care nu trebuie s-o lasi pe noptiera, in speranta ca a doua zi vei intelege mai mult.

     

    Codul lui da Vinci este un roman ca acest comentariu, usor. Bun sau prost, imi asum ambele variante.

  • Monsieur Airbus

    Daca Airbus a ajuns sa lanseze acum cel mai mare avion de pasageri din lume si sa depaseasca Boeing la cifra de vanzari, aceasta se datoreaza in buna masura domnului Noël Forgeard, actualul presedinte al Airbus si viitor copresedinte al EADS.

     

    Luni, 17 ianuarie 2005, complexul Aeroconstellation de la Blagnac, langa Toulouse. Lansarea noului Airbus A380: un show cu dansatori, lumini si umbre, demn de ceremonia de deschidere a unor Jocuri Olimpice. Cinci mii de invitati, intre care un presedinte si patru premieri. Proiectii de clipuri cu declaratii laudative din partea viitorilor clienti, de la seful Lufthansa la Richard Branson. „Sa continuam ceea ce am reusit cu Airbus: sa facem acelasi lucru pentru energia viitorului, pentru telecomunicatiile de maine, pentru medicamentele viitorului – cu o ambitie cu adevarat europeana“, proclama presedintele Chirac. Blair, Raffarin, Schröder, Zapatero ii tin isonul. Intr-un tarziu apare si un individ uscativ – genul spiridus, cu ochi intensi, care declara cu un soi de mandrie paterna ca „A380 este fructul unui amestec de rigoare si visare in inima culturii europene“. E Noël Forgeard, seful Airbus, cel ce a lansat acum cinci ani programul de constructie a noului avion.

     

    In ciuda aerului poetic al declaratiei, Forgeard nu e catusi de putin un ins cu capul in nori. Intr-un interviu aparut in Tribune in aceeasi zi cu mareata lansare a creatiei sale, seful Airbus se prezenta cu carnetelul si manecutele de contabil, numarand comenzile primite deja de A380 de la companii aeriene si socotind ca va fi nevoie de cel putin doi ani pentru ca avionul, a carui constructie a costat peste 10 miliarde de euro, sa treaca pragul rentabilitatii. Pana acum, zice Forgeard, stam bine in grafic: obiectivul e sa atragem cate doua noi companii cliente pe an. Si din China? „Sunt extrem de increzator ca A380 va fi cumparat de o companie aeriana chinezeasca in prima jumatate a acestui an.“ Dar cu toata lipsa lui de detalii, e mai credibil decat presa financiara care deja a dat ca sigura o comanda de cinci avioane din partea firmei China Southern. Fiindca pana acum, tot ce a spus el s-a realizat.

     

    In 2001, la bilantul primilor trei ani la conducerea Airbus, Noël Forgeard a tinut o conferinta de presa unde a demonstrat ca firma si-a indeplinit toate cele trei obiective strategice fixate de el: sa extinda succesul de piata al Airbus la scara mondiala, sa diversifice productia de aeronave si sa transforme compania intr-o entitate integrata. La acea data, modelul A318, cu 107 locuri, era gata de lansare pe piata, pentru fabricatia A380 se stabilisera deja o parte din subcontractori, iar Airbus reusise sa cucereasca aproape jumatate din piata mondiala a avioanelor comerciale de pasageri, atragand in ultimii trei ani inca 30 de clienti noi, intre care British Airways, SAS si Qantas. „Ritmul schimbarilor la noi e atat de rapid, incat uneori se uita usor de unde am pornit“, a atras atentia Forgeard, care nu uitase ca in 1998, cand a venit el la conducerea Airbus, a gasit un grup eterogen de firme si oameni de patru nationalitati diferite, neobisnuiti sa lucreze impreuna si sa aiba incredere unii in ceilalti.

     

    Dupa cum se stie, societatea Airbus Industrie a fost creata in 1970 de un consortiu de firme europene: mai intai au fost partenerii francez si german, Aerospatiale Matra si DaimlerChrysler Aerospace, carora li s-au alaturat cativa ani mai tarziu unul spaniol – Construcciones Aeronaúticas – si unul britanic – British Aerospace (BAe). Primii trei au format in 2000 compania European Aeronautic Defence and Space Company – EADS, detinatoare a 80% din actiunile Airbus, restul de 20% apartinand BAe. Infiintata cu viziunea unei companii aeronautice europene capabile sa rivalizeze cu firmele americane de talia Boeing sau a Lockheed Martin, Airbus parea insa condamnata sa ramana vesnic in urma acestora. Si totusi, anul 2003 a fost primul cand Airbus a reusit sa livreze mai multe avioane civile decat Boeing – 305 fata de 281 ale concurentului american. Anul 2004 a fost al doilea, cu un scor de 320 la 285.

     

    Daca investitiile (si subventiile) masive pompate de statele europene in Airbus sunt cele care au permis aceasta performanta, politica de costuri, cultura eficientei serviciilor si gradul de productivitate tin de managementul lui Noël Forgeard. Acum cateva zile, presedintele-director general a dezvaluit cu orgoliu ca pe primele noua luni ale lui 2004, rata profitului Airbus a fost de aproape doua ori mai mare decat cea a Boeing, intr-un raport de 9,6% la 5,8%. Poate daca nu s-ar fi incapatanat sa se implice in treburi pe care alti directori prefera de obicei sa le delege, n-ar fi fost asa. Stilul lui de a conduce pana la detaliu activitatea companiei e bine cunoscut si l-a aplicat inclusiv la proiectul A380. Intr-un interviu de anul trecut pentru CNN, Forgeard povesteste ca s-a implicat nu numai in luarea deciziei de lansare a avionului sau in controlul costurilor, dar si in campaniile de marketing, ba chiar s-a ocupat personal de clienti, facand periodic vizite companiilor aeriene care se declarasera interesate de A380, ca sa se asigure ca nu s-au razgandit intre timp.

     

    Energicul francez marturiseste ca o astfel de staruinta in a supraveghea si a verifica el insusi totul nu presupune nicidecum un program de lucru prelungit, de genul celor cu care managerii tin uneori sa-si impresioneze angajatii. „N-ajuta la nimic sa stai la birou de la sapte dimineata pana la miezul noptii. Ca sa fii un manager eficace, trebuie doar sa te concentrezi pe cateva probleme determinante pentru organizatie“, afirma Forgeard. De obicei, daca nu e plecat in vreo deplasare, nu-si incepe niciodata ziua de munca inainte de ora 9 dimineata si, daca nu intervine vreo chestiune urgenta, paraseste intotdeauna biroul in jur de 19:45.

     

    Totusi, nu se poate spune ca Noël Forgeard a avut viata prea usoara in companie. Presa franceza a scris de multe ori de relatiile incordate dintre el si unul din copresedintii EADS, Philippe Camus, relatii care dateaza de pe vremea cand lucrau amandoi pentru Jean-Luc Lagardcre, fostul patron al grupului Lagardcre. Anul trecut, divergentele au iesit la iveala mai ales in privinta conceptiei despre delocalizare. Camus a sustinut transferul in SUA al unor linii de asamblare, pentru reducerea costurilor pe seama deprecierii dolarului, iar Forgeard a replicat ca Airbus „nu-si poate raspandi productia in lume in functie de variatiile pietei valutare“, ba a mai adaugat si ca, daca ar fi urmat toate sfaturile actionarului majoritar (EADS), Airbus ar fi ajuns de mult intr-o situatie proasta.

     

    La sfarsitul anului trecut, Forgeard si-a luat insa revansa in stil mare fata de Camus. Guvernul francez si grupul Lagardcre, care prin Aerospatiale Matra controleaza aproape 30% din EADS, au decis sa-l nominalizeze pe seful Airbus drept unul din cei doi noi copresedinti ai EADS, in locul lui Camus (celalalt copresedinte este germanul Thomas Enders, actualul sef al diviziei de armament a EADS). Evenimentul se va petrece la inceputul lui august, cand expira mandatul actualului tandem franco-german. Analistii au comentat imediat ca numirea lui Forgeard indica limpede faptul ca guvernul francez vrea sa promoveze un proiect intens sustinut de seful Airbus, anume fuziunea intre EADS si grupul Thales, cea mai mare firma de tehnologie militara din Franta. Guvernul francez detine 15% din EADS si 31% din Thales.

     

    Tranzactia, care ar crea un gigant cu vanzari anuale de 40 de miliarde de euro, ar insemna o a doua faza a consolidarii in industria europeana de aparare, dupa crearea EADS. Proiectul fuziunii a nemultumit insa Germania, ingrijorata de modificarea echilibrului de forte din EADS in favoarea francezilor. Marea Britanie ar putea avea si ea obiectii fata de schimbarea actionariatului Thales, al doilea contractor militar al guvernului britanic dupa grupul BAe. Aceasta explica de ce, in vizita din toamna la Londra, presedintele Jacques Chirac a dezmintit public perspectiva fuziunii. La randul sau, conducerea Thales are retineri, dat fiind ca ambii sai actionari privati, companiile Alcatel si Dassault, nu sunt de acord cu fuziunea si s-ar putea retrage, luand si o parte din activele Thales cu ei, ceea ce ar duce la dezmembrarea grupului.

     

    In ceea ce il priveste, Noël Forgeard este adeptul unui plan de fuziune care sa evite cu orice pret dezmembrarea Thales; in plus, are relatii personale amicale cu presedintele Thales, Denis Ranque, astfel incat pare persoana potrivita sa duca inainte planul. Cel putin de partea franceza, pentru ca pe nemti i-a jignit deja cand a spus ca EADS ar putea fi condusa mai eficient sub comanda unica, fara tandemul franco-german (sugestia ca sefia li s-ar cuveni francezilor e transparenta, avand in vedere ca 65% din veniturile EADS sunt realizate de Airbus). De altfel, cand s-a aflat ca Forgeard ii va lua locul lui Camus, actualul copresedinte german, Rainer Hertrich, a anuntat furios ca isi da demisia.

     

    Mai putin clar e cine va conduce Airbus incepand din vara; deocamdata, candidatii cu cele mai mari sanse par seful Eurocopter, Fabrice Bregier, si vicepresedintele Airbus, Gerard Blanc. Chestiunea nu pare sa-l preocupe pe Forgeard, care o data ce si-a vazut „progenitura“, mult visatul Airbus 380, e gata sa mearga mai departe si sustine ca are deja planuri de dezvoltare a EADS, mai ales pe partea de tehnologie militara. Tinand cont ca EADS este titularul controversatului contract pentru securizarea frontierelor Romaniei, viitoarele interviuri ale lui Forgeard unde acesta isi va explica strategia se anunta destul de interesante.

  • NOUL AIRBUS 380

    555 persoane capacitatea de transport in varianta cu trei clase

    800 persoane capacitatea de transport in varianta charter

     

    263 mil. $ pretul minim de catalog

    286 mil. $ pretul maxim de catalog

     

    139 numarul de comenzi ferme primite pana acum de la 14 companii aeriene

    250 numarul de comenzi ferme de la care se poate vorbi de amortizarea cheltuielilor

     

    2006 anul lansarii comerciale

    2008 anul in care este estimat sa ajunga la rentabilitate

  • NOËL FORGEARD

    • Nascut la Paris in 1946
    • Absolvent al Scolii Politehnice din Paris
    • Isi incepe cariera ca inginer in Ministerul Industriei, apoi devine consultant tehnic pentru aviatie civila in Ministerul Transporturilor (1978)
    • Consultant tehnic pe probleme de armament la Ministerul Apararii (1980)
    • Este cooptat in 1981 de compania siderurgica Usinor, unde ocupa diverse functii, pana la cea de director general responsabil de activitatea subsidiarelor
    • Presedinte si director general al companiei siderurgice Ascometal (1985)
    • Consilier pentru afaceri industriale al premierului Frantei, Jacques Chirac (1986)
    • Se intoarce in sectorul privat in 1987, ca vicepresedinte al grupului industrial Matra, responsabil de activitatile spatiale si de aparare
    • Presedinte al firmei Lagardcre (1992), apoi director executiv al Matra Hautes Technologies; in total, Forgeard a lucrat 12 ani pentru firmele familiei Lagardcre
    • Presedinte si director general al companiei Airbus, incepand cu 1 aprilie 1998
    • Casatorit, trei fiice si un fiu
    • Cavaler al Legiunii de Onoare