BusinessMagazin

Blog

  • COLECTIONARI SI AFACERI

    Puse la un loc, colectiile de arta ale colectionarilor din topul intocmit de Forbes anul acesta ar rivaliza si cu cele din cele mai importante muzee.

    PAUL ALLEN: Cofondatorul Microsoft, Allen e capul de lista al topului Forbes. Colectia sa de arta contine lucrari de Cezanne, Manet sau Gauguin. Se pare ca aceasta colectie ar contine si lucrarea lui Brancusi, „Pasarea in vazduh“, vanduta  in mai 2005 la Casa Christie’s pentru suma-record de 27,45 milioane de dolari.

    STEVEN A. COHEN: Fondator al fondului cu capital de risc SAC Capital, Cohen – a carui avere e estimata la 2 mld. dolari – a inceput sa-si construiasca o colectie abia acum cinci ani. A cheltuit peste 300 mil. dolari pe lucrari de arta.

    DAVID GEFFEN: Miliardar din Brooklyn, cofondator al celebrei case de productie DreamWorks, Geffen, care are o avere estimata la 3,8 miliarde de dolari, a anuntat de curand ca va face in viitor mai putine achizitii.

    KENNETH THOMSON:  Cel mai bogat om din Canada, Thomson a donat Galeriei de arta din Ontario lucrari in valoare de 200 de milioane de dolari. In iulie 2002, a achizitionat lucrarea lui Rubens, „Masacrul inocentilor“, pentru 77 de milioane de dolari, stabilind atunci un record de pret pentru o lucrare clasica.

    STEVE WYNN: Magnatul din Las Vegas a inceput sa colectioneze lucrari contemporane, trecand mai apoi la clasici. In mai 2003 a cumparat in 24 de ore un Cezanne si un Renoir pentru 40 de milioane de dolari, dupa care a vandut un Modigliani si un Leger pentru 50 de milioane.

  • Econoclastul

    Steven D. Levitt a publicat un manual de economie cu totul si cu totul „altfel“. E de ajuns sa spunem ca, in America, cartea este considerata lectura perfecta pentru vacanta.

    O carte curioasa, incorecta politic, dar foarte corecta ideologic (sustin autorii), incitanta, controversata, delicioasa si iritanta, este „Freakonomics“ – volum aparut de curand in Statele Unite si tiparit, aproape simultan, in Marea Britanie. De ambele parti ale Oceanului a cunoscut un urias succes de public si si-a binemeritat supranumele, bascalios dar, in ultima instanta, foarte exact, de „carte economica de vara“. Care procura, adica, o lectura usoara, agreabila, de concediu, dar care se refera la probleme cat se poate de grave, care nu pot nicicum fi „concediate“ din agenda de prioritati intelectuale ale omului modern.

    Steven D. Levitt (comandant al sectiunii de „artilerie grea“ a volumului) este autor a numeroase studii si experimente academice, profesor de economie la Universitatea din Chicago si editor la „Journal of Political Economy“. A fost recompensat cu medalia John Bates Clark pentru „cel mai bun economist sub 40 de ani“, dar este privit, de catre confrati, ca o ciudatenie a profesiei de economist sau, daca vreti, ca un iconoclast (econoclast, daca ne ingaduiti jocul de cuvinte).

    Prima senzatie de lectura este ca nu ne aflam in fata unei carti care trateaza probleme economice. Asta pentru ca aflam intrebari si raspunsuri eclectice de tipul: Poate un prenume purtat indeobste de negri sa aiba consecinte asupra carierei dvs. profesionale? Care este legatura intre un agent imobiliar si Ku Klux Klan? Se intampla oare ca profesorii sa triseze la examene in favoarea elevilor lor? De ce locuiesc traficantii de droguri impreuna cu parintii? Si asa mai departe, mult mai departe. Levitt s-a facut cunoscut nu doar prin metodele si descoperile lui, ci si, mai ales, prin subiectele sale de studiu, absolut surprinzatoare. In loc sa se intereseze, ca orice economist „serios“, de problema somajului, de impozite sau de cresterea actiunilor, el prefera sa studieze fatetele cele mai neobisnuite ale comportamentului indivizilor. Calea de analiza ii este furnizata de verificarea empirica, de statistica, dar si de „experienta naturala“, care consta in identificarea unui moment, a unui caz particular in care o singura variabila s-a schimbat, fapt ce ingaduie masurarea efectului acestei schimbari. Economia este astfel aplicata problemelor vietii de zi cu zi.

    Pentru lamurire, iata problema cea mai controversata pe care a rezolvat-o autorul in acest volum. E vorba de legatura intre reducerea criminalitatii in SUA si legalizarea avortului in anii 70. Intr-adevar, avortul a fost practicat adesea de catre persoane care nu ar fi fost in stare sa ofere odraslelor lor o educatie satisfacatoare. Astfel, o buna parte dintre aceste progenituri ar fi inmultit randurile delincventilor. Studiind intervalul dintre legalizarea avortului si reducerea delincventei, Levitt a demonstrat, douazeci de ani mai tarziu, ca legatura intre cele doua fenomene era lipsita de echivoc. Din pacate, autorul a fost detestat. Si de catre conservatori, care au vazut in demersul sau „o lauda“ a avortului, si de catre progresisti, carora li s-a parut odioasa ideea ca acei indivizi care recurg la avort sunt mai adesea decat altii parinti de delincventi.

    Steven D. Levitt, Stephen J. Dubner, Freakonomics,
    William Morrow Editor, 2005

     

  • Religia dragostei

    Atunci cand Frida Kahlo isi anunta intentia de a se casatori cu Diego Rivera, scepticul ei tata va declara: „O sa avem parte de nunta unui elefant cu o porumbita“. Toata lumea, de altfel, priveste cu neincredere stirea acestei insotiri dintre o fata turbulenta, dar mereu bolnava, si geniul picturii murale mexicane, care are de doua ori varsta ei, de trei ori greutatea ei, o reputatie de capcaun si de seducator incurabil, de comunist ateu care indrazneste sa picteze fresce uriase spre slava indienilor. Diego & Frida povesteste istoria unui cuplu iesit din comun, intalnirea dintre cei doi artisti, trecutul incarcat al lui Rivera si crunta experienta a durerii si singuratatii Fridei Kahlo. Nu in ultimul rand, credinta lor in revolutie, intalnirea cu Trotki si André Breton, aventura lor americana si ciudata fascinatie pe care a exercitat-o asupra lor Henry Ford, rolul in innoirea artei moderne pe care l-au avut doi pictori a caror opera a fost atat de diferita, dar, in cele din urma, complementara.

    Jean-Marie Gustave Le ClÈzio, Diego & Frida,
    Editura Paralela 45, PiteSti, 2005

  • Vacuta care rade, vacuta care gandeste

    Bernardo Atxaga s-a nascut in 1951, in Tara Bascilor. Primele sale texte le publica in limba basca (euskara), intr-o epoca in care regimul lui Franco interzicea orice manifestare in aceasta limba. Prudenta il indeamna, la inceput, sa publice sub pseudonim, dar continua, din pricina notorietatii capatate, sa-l foloseasca si pentru operele sale mai tarzii.

    Una dintre cele mai celebre carti ale sale, scrisa aparent in registrul literaturii pentru copii, dar cu un orizont de adresare mult mai larg (exista numeroase referinte la Razboiul civil si la activitatile clandestine ale bascilor), este „Memoriile vacutei Mu“ (tradusa in multe limbi, inclusiv in esperanto) si care rezuma 50 de ani din viata simpaticului animal nascut in anul de gratie 1940. Dezamagita de conditia ei bovina, Mu se hotaraste sa apuce condeiul si sa descrie, cu umor, uneori, dar si cu gravitate ori melancolie, furnicarul uman care o inconjoara. Multe dintre discutii sunt intre „naratoare“ si prietena ei, La vache qui rit.

    Bernardo Atxaga, Memoriile vacutei Mu,
    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

  • Carticica junglei

    Povestea Madagascarului, ultima productie a celor de la Dreamworks, s-a nascut dintr-o intrebare: ce s-ar intampla daca ai lua cateva animale dintr-o gradina zoologica si le-ai da drumul in mijlocul junglei?

    Dincolo de raspunsul la aceasta intrebare, filmul nu mai transmite absolut nimic nou. Nici un mesaj ascuns ori original despre valorile societatii americane, nici o morala, nici macar o lectie de viata. Cu forta, poate se poate exploata o idee, si anume cat de bine e sa ai prieteni, dar filmul nu se oboseste sa-ti arate cat de rau ar fi sa nu ii ai. Pe de alta parte, e un lucru pe care il stii deja si nu e cazul sa ti-l mai spuna si un film de animatie. De altfel, povestea animalelor din gradina zoologica nu vrea decat un singur lucru: sa smulga un zambet spectatorilor. Iar vocile lui Ben Stiller, Chris Rock, David Schwimmer si Jada Pinkett combinate cu imaginatia producatorilor reusesc sa faca asta fara multe batai de cap. Mai mult, prestatia leului, a girafei, a hipopotamului, a zebrei si a celor patru pinguini, personajele principale ale filmului, pare mai naturala decat a multor personaje umane din nenumarate filme.

    Leul Alex (Ben Stiller) ramane regele animalelor si in oaza din jungla urbana, o gradina zoologica din centrul New  Yorkului. Impreuna cu prietenii sai – zebra Marty (Chris Rock), girafa Melman (David Schwimmer) si hipopotamita Gloria (Jada Pinkett Smith) isi traiesc viata in ignoranta pana intr-o zi, cand Marty, cuprins de o criza existentiala, e lovit de un gand salbatic: sa ajunga in salbaticie, in jungla, sa vada cum arata lumea de dincolo de hotarele Gradinii. Spre norocul sau, da peste cei patru pinguini ai gradinii, un personaj colectiv, care iti aduce aminte de celebrul magar din Shrek, dar care te face sa te gandesti la un comando de elita disperat sa evadeze din inchisoarea fortificata vazuta in gradina zoologica. Cu ajutorul acestora evadeaza –  intriga e depasita si actiunea incepe. Pe la miezul noptii Alex, Melman si Gloria pleaca in cautarea prietenului lor pentru a-l aduce inapoi. Unde poate fi gasita o zebra care vrea sa ajunga in salbaticie? La metrou, bineinteles. Numai ca inainte de a lua trenul inapoi catre Zoo, sunt toti patru prinsi, bagati in containere si aruncati pe un vapor cu destinatia Africa, mai exact Madagascar. Cum e viata in jungla? Extrem de amuzanta!

  • Mult prea greu de ucis

    O regie europeana, o poveste americana si un actor popular. Toate acestea si doar atat intr-o singura productie: „Ostaticul“.

    Cand Bruce Willis apare in cadru e cazul sa fugi. Chiar si in cazul in care ar juca intr-un film pentru copii, rolul sau ar presupune intrarea in cat mai multe belele. Un alt lucru limpede e ca filmul in care apare se va termina cu un clasic happy-end. Chiar si in cazul in care dusmanul sau de moarte ar fi el insusi, Willis ar castiga batalia, baiatul rau meditand in viata de apoi de ce s-a pus tocmai cu Bruce Willis. O singura pelicula a facut exceptie de la aceasta regula, si anume „Al saselea simt“, dar atunci Willis era mort si probabil nu mai avea atat de multa energie.

    Introducerea de mai sus poate fi acuzata ca fiind una cliseistica, mai ales cand vine vorba de rolurile lui Bruce Willis, dar termenul „cliseu“ descrie cel mai bine ultimul film in care apare acesta, „Hostage“ („Ostaticul“). Willis e un politist, negociator intr-o trupa de elita care se ocupa de cazurile de luare de ostatici. Cum nu stie sa porneasca cu dreptul intr-un film – aspect oarecum de inteles, deoarece in caz contrar filmul ar dura doar 10 minute –  Willis rateaza o negociere si ramane bantuit de amintirea unei crime pe care nu a reusit sa o evite.

    Ce face un politist care intra intr-o criza? Paraseste sectia din centrul Los Angelesului si se muta intr-o suburbie linistita, unde trei indivizi iau ostatica o intreaga familie, dupa un jaf ratat. Problema e ca unul dintre ostatici e un asociat al mafiotului Sonny Benza, iar in casa acestuia se gasesc dovezi incriminatorii pentru acesta. Cum mafiotul nu se uita prea des la televizor, se gandeste ca o sa rezolve situatia rapindu-i acestuia nevasta si fiica. Pana la urma cel care salveaza cu adevarat situatia e regizorul francez Florent Siri, care reuseste cu eleganta la nivel de imagine sa creeze atmosfera unui thriller in adevaratul sens al cuvantului.

    Regia Florent Siri; Cu: Bruce Willis, Kevin Pollak; Durata: 113 minute; Premiera: 05.08.2005

  • Revolutia amatorilor

    Oamenii obisnuiti devin creatori media: exista blog-uri mai populare ca multe ziare, amploarea pe care a luat-o fenomenul „podcasting“ arata ca oricine poate, cu investitie minima, sa remixeze cu succes o piesa iar popularitatea productiilor video de amator este in crestere. O demonstreaza „Star Wars. Revelations“, un documentar realizat intr-un garaj care a fost descarcat de 3 milioane de curiosi.

    Calculatorul personal si tehnologiile digitale de ultima ora permit cu numai cateva click-uri crearea si editarea de continut digital, fie ca e vorba de jurnale personale, articole, emisiuni radio sau filme, care apoi circula pe Internet la fel de frecvent ca productiile protejate de legea drepturilor de autor si care au ajuns sa aiba o influenta comparabila cu a creatiilor marilor case media.

    In oricare dintre cazuri, tot ceea ce e necesar se gaseste pe Internet, de cele mai multe ori gratuit, cu mentiunea ca pentru realizarea de emisiuni radio e nevoie si de un MP3 player cu inregistrare, iar in cazul filmelor de o camera digitala capabila sa realizeze clipuri. Pentru ca toate aceste creatii nu sunt deocamdata capabile sa concureze efectele speciale de la Hollywood, ele au reusit sa se impuna mai ales prin creativitatea ideii care a stat in spatele lor.

    Boom-ul de fapt este al Internetului, iar ceea ce se intampla acum nu inseamna altceva decat evolutie: de exemplu jurnalele personale (weblogs, pe scurt blogs) sunt o alta forma a cunoscutelor forumuri de discutii – pentru ca opiniile pot fi comentate si de cititori in binecunoscutul stil forumistic.

    Despre jurnalele online se spune ca au existat din anii ‘80, sub diverse forme. Termenul de weblog a fost folosit prima oara in 1997. Formula prescurtata „blog“ a aparut prima oara in 1999. „Log“ – „inregistrare“ in limba engleza – era deja folosit in expresii precum „jurnalul de bord“ (captain’s log). In prezent, jurnalele au devenit un factor important in luarea de decizii, iar oamenii s-au invatat sa tina cont si de opinia altora, in special cand vine vorba de investitii.

    Dupa atentatele din 11 septembrie 2001, jurnalele personale ale celor care au dorit sa comenteze dezastrul si sa isi spuna opinia despre ce ar trebui facut in continuare au devenit peste noapte sursa de informatii pentru o lume intreaga. Din 2003, blog-urile au devenit tot mai populare si analistii sunt de acord ca au avut o infuenta semnificativa asupra alegerilor din SUA din 2004. Tot mai multe institutii si organizatii au inceput sa tina jurnale „oficiale“. „Blog-urile pot fi privite ca reactia societatii la mass-media orientate spre profit si controlate de grupuri de interese“, spune Ionut Oprea, director de comunicare al Netbridge Investments, care detine site-ul www.weblog.ro. Blogurile sunt, in general, comentarii absolut independente – pur si simplu parerea unui consumator despre un produs, serviciu sau despre o situatie oarecare. „Blog-urile nu sunt mass-media, chiar daca exista cateva produse media intitulate astfel. Ele se adreseaza unei audiente de nisa“, crede Ionut Oprea.

    Succesul blog-urilor confirma de fapt reusita unui gen de site nascut in anii ‘90, care a supravietuit chiar si crahului dot-com. Realizat tocmai din dorinta de a afla si parerea altora despre diverse produse si servicii, www.epinions.com si-a propus sa devina un ghid pentru achizitii, dar si pentru discutii politice. epinions.com prezinta parerile fiecarui membru al site-ului despre produse, fara a cenzura sau a modifica mesajele utilizatorilor – daca acestia respecta regulile.

    Site-ul a fost lansat de un grup de pasionati ai Internetului care detineau functii importante la Yahoo, Netscape si Excite. Pagina principala are motor de cautare pentru a descoperi rapid informatii despre produsul dorit, iar opiniile sunt impartite in categorii bine definite si usor de accesat. In total sunt afisate 12 categorii mari (de la auto pana la computere si de la electronice pana la carti), cu zeci de subcategorii fiecare, plus o sectiune suplimentara, cu topicuri precum „Educatie“, „Finante“, „Sport“ sau „Restaurante“.

    Urmatorul asalt a fost dat pe segmentul emisiunilor de radio. Ajutati de simple aplicatii software sau chiar de playerele de muzica digitala dotate cu functia de inregistrare, oamenii au inceput sa isi spuna parerea si in fisiere audio, au inceput sa remixeze melodiile asa cum le-ar fi placut lor sa sune si au creat chiar si spectacole, transmise apoi pe Internet. A aparut asa-numitul fenomen „podcasting“, termen care combina de fapt termenul „broadcasting“ cu cateva litere din denumirea faimosului player Apple, iPod. Se pare ca termenul a fost folosit prima oara de un VJ al MTV, Adam Curry, iar tehnologia ii apartine unui producator de software, care a si promovat folosirea podcastig-ului incepand din 2004. Oarecum gelosi pe succesul rivalilor de la Apple pe segmentul muzicii digitale, oficialii Microsoft au cerut ca „podcasting“ sa fie tradus ca „personal, on-demand broadcastig“, cu alte cuvinte productia proprie de continut digital, la cerere. Cu toate acestea, podcasting-ul ramane in mare parte specific fanilor de iPod.

    Podcasting-ul a devenit tot mai popular in SUA, incepand cu septembrie 2004. Este diferit de simpla accesare a blog-ului sau a muzicii digitale, pentru ca necesita o aplicatie speciala de decodare. Tot asa, pentru a descarca astfel de continut pe playerul digital, este nevoie de o aplicatie speciala.

    Radiourile, in speciale cele care transmit online, s-au adaptat rapid la noua tehnologie, realizand propriile servicii de podcasting. De exemplu BBC a lansat propriul serviciu podcast in octombrie 2004. Deja in mai 2005, radiourile incepeau sa transmita cele mai reusite emisiuni podcasting ale amatorilor.

    Incepand din iunie 2005, magazinul online de muzica al Apple, iTunes, cel mai utilizat instrument de acest gen de pe Net, a adaugat o sectiune unde se pot cumpara productiile amatorilor. In biblioteca de podcasting a Apple se afla acum peste 3.000 de productii de acest gen. In 24 de ore de la lansarea serviciului, mai bine de un milion de utilizatori au cumparat cel putin o astfel de productie. Fenomenul podcasting a inceput sa afecteze industria divertismentului pe mai multe niveluri. Oamenii deveniti peste noapte creatori de remixuri muzicale s-au trezit DJ in cele mai trendy cluburi. Distractia nu mai inseamna doar ascultarea celor mai in voga melodii, ci tocmai acceptarea creatiilor particulare ca o forma de arta. „Ii lasam pe oameni sa isi creeze propriile melodii si sa tina adevarate concerte in serile dedicate“, explica Raj Panjawani, unul dintre proprietarii Nowax, organizatie care si-a propus sa incurajeze oamenii sa creeze muzica si sa o aduca in fata unui juriu dur: alti oameni pusi pe distractie.

    La aproape zece luni de cand a devenit populara, tehnologia pentru podcast a fost adoptata rapid de casele media, Walt Disney, CNN sau ABC News fiind printre pionierii acestui domeniu. Postul de radio WNYC a lansat in ianuarie 2005 serviciul de podcasting, ajungand in martie la 86.000 de ascultatori pe saptamana. Dupa introducerea lui in sectiunea speciala a magazinului de muzica online al Apple, iTunes, serviciul a ajuns la 125.000 de ascultatori pe saptamana. „Podcasting-ul devine un fenomen, un canal media la care nu am fi avut acces altfel“, a declarat Phil Redo, vicepresedintele WNYC.

    Succesul podcasting nu face posturile de radio sa scape din vedere jurnalele personale online, asa-numitele blog-uri. Pentru a demonstra ca sunt deschise sugestiilor publicului, producatorii au instalat pe propriile site-uri astfel de solutii, care permit ascultatorilor sa faca sugestii privind emisiunile favorite sau sa comenteze  ceea ce au auzit la radio intr-o anumita zi. Posturile publice, precum BBC in Marea Britanie sau PRI (Public Radio International) in Statele Unite, au adoptat mai rapid decat cele comerciale astfel de tehnologii, spun specialistii in domeniu. „Incercam sa impingem emisiunile radio spre noi canale si in acelasi timp sa exploatam entuziasmul si eventualele surse cu informatii exclusive care sunt disponibile pe Internet“, spune Mary McGrath, producator executiv la PRI. Podcasting-ul ofera de asemenea o oportunitate imposibil de ignorat de segmentul publicitatii, pentru ca, la fel ca orice produs online, atinge audiente record si din orice colt al lumii, iar inserarea de publicitate in emisiunile de tip podcasting costa mult mai putin fata de reclama in timpul emisiunilor clasice de radio.

    Recent, miscarea s-a repetat in domeniul filmelor digitale. Au aparut atat jurnale video online, in care oamenii isi povestesc experientele in mod regulat, dar si tot mai multe productii video in format digital apartinand unor amatori care se doresc a fi mari regizori. Exista insa si productii de succes, care isi propun sa rivalizeze cu filmele caselor de productie atat prin stil, cat si prin realizarile grafice. Cel mai recent exemplu in acest sens il constituie „Star Wars: Revelations“, un documentar pentru fanii Razboiului Stelelor realizat intr-un garaj, care a fost descarcat de pe Internet in peste 3 milioane de exemplare in toata lumea, conform editiei online a BBC.

    Filmul are 40 de minute si a fost realizat de oameni la fel de pasionati de trilogie ca si cei care l-au vizionat. „Am incercat sa facem totul la cele mai inalte standarde de calitate“, a explicat Shane Felux, un american care nu e tocmai amator in privinta filmelor.  Cu software-ul pe care l-a avut la dispozitie, Shane a reusit sa imbine efecte speciale de cea mai buna calitate.

    „Cu cateva aplicatii de editare a filmelor, aplicatii cu efecte 3D si alte asemenea programe, filmul a fost usor de realizat acasa“, a spus el. Shane a recunoscut ca investitia totala in proiect poate fi calculata la 20.000 de dolari si ca aproape 200 de fani ai Razboiului Stelelor au contribuit la proiect.

    Pe de alta parte insa, Shane Felux, care a urmat studii superioare de regie si productie de film, recunoaste ca ceea ce a realizat a fost inspirat in mare masura de alte zeci de filme realizate de fanii Razboiului Stelelor, filme care au fost de asemenea facute in ateliere proprii, cu mijloacele disponibile oricui.

    „Epoca digitala inseamna ca ai toate uneltele la indemana pentru a obtine ceea ce vrei“, a explicat Shane. El a spus ca nu ar fi putut avea astfel de rezultate fara acces la tehnologie sau daca aceasta nu ar fi fost totusi accesibila si ca pret. In Romania, fenomenul jurnalelor personale incepe sa se faca simtit, existand deja un site specializat, denumit www.weblog. ro. Despre podcasting nu prea se vorbeste in Internetul romanesc, iar productie video se refera deocamdata in general la petreceri, nunti si botezuri.

    Despre www.weblog.ro putem spune ca a reusit sa atraga peste 2.200 de oameni pe zi in ultimele luni, aproape 70.000 in ultima saptamana, conform serviciului de monitorizare Trafic.ro. Site-ul incearca sa supravietuiasca fara reclama, pentru a da o nota de obiectivitate articolelor gazduite, insa incearca marea cu degetul gazduind un magazin online de tricouri personalizate. Discutiile sunt organizate in categorii, iar cele mai recente mesaje postate sunt vazute primele. Un altfel de serviciu de jurnale personale este disponibil studentilor pe http://weblogs.studentclub.ro/. Mai ales celor pasionati de Microsoft.

    Cele mai multe referinte la podcasting din Internetul romanesc sunt in forumurile de discutie, unde utilizatorii se intreaba cam despre ce este vorba. Pe site-ul Softpedia.com, una din cele mai mari biblioteci de software gratuit din lume, sunt disponibile la ora actuala circa sapte aplicatii diferite care permit crearea sau ascultarea de emisiuni podcast.

    Aceeasi cautare efectuata pentru „weblogs“ scoate la iveala peste 700 de astfel de aplicatii, care pot fi utilizate pentru crearea sau citirea de jurnale personale. „Blog-urile au fost adoptate pe Softpedia de ceva timp si sunt folosite de utilizatori din intreaga lume“, a declarat Alexandru Andreescu, specialist in Mac/Apple al Softpedia.com.

    „Noile tehnologii vor fi adoptate si in Romania, dar trebuie sa ne gandim ca pentru ele sunt necesare si echipamente speciale, precum playerul iPod, un web-server, eventual camera digitala. Vesnica problema cu puterea de cumparare“, a apreciat el. Astfel ca pe partea de podcast, romanii mai au de asteptat.

    „Desi nu sunt utilizate inca prea mult in Internetul romanesc, noile tehnologii nu trebuie ignorate. Valoarea lor ca mijloc de comunicare sau ca factor de influenta nu trebuie ignorata“, apreciaza Marian Pop, specialist in tehnologii digitale al furnizorului de servicii online Neogen.

    Blog-urile au aparut din nevoia de a echilibra pozitiile transante ale mass-media traditionale, spune el. Neogen nu are acum un plan concret de a lansa astfel de servicii, insa va tine cont pe viitor de preferintele utilizatorilor de Internet. Tehnologia podcasting si jurnalele video sunt la inceput de drum si in tarile avansate, spune oficialul Neogen.

    Mai exista si problema necesitatii unor servicii de acces la Internet in banda larga pentru doritorii de podcasting sau de productii video. In schimb, jurnalele pe web sunt mult mai accesibile, iar furnizorul de servicii online permite utilizatorilor crearea unui astfel de blog in sectiunea „Club“ de pe portalul Neogen.ro.

  • Parerea mea…“

    Oricine poate produce acum, cu ajutorul softurilor specializate si al Internetului, articole, fisiere audio, filme digitale.

    JURNALE: Fenomenul „blog“ – jurnalele personale online – a schimbat peisajul media din SUA, a influentat alegerile prezidentiale si a impus noi standarde pentru presa.

    AUDIO: Noua tendinta de viraj spre fisiere audio in format digital schimba situatia posturilor de radio, care reusesc insa sa tina pasul cu transformarile tehnologice, adoptand la randul lor fenomenul „podcasting“.

    VIDEO: Oamenii simpli au inceput sa creeze cu ajutorul camerei digitale si al aplicatiilor software disponibile pe Internet clipuri si filme tot mai avansate.

    „Blog-urile pot fi privite ca reactia societatii la mass-media orientate spre profit si controlate de grupuri de interese.“ Ionut Oprea, Netbridge Investments

  • Copii si computere

    Computerele sunt din ce in ce mai prezente in camera copiilor si pe bancile scolii, dar valentele educative ale tehnologiilor informatice nu sunt tocmai indiscutabile. Problema nu pare sa fie „daca“ ci mai degraba „cand, cum si cat“.

    Computerul este jucaria suprema. Faci clic cu mausul pe un semn si se intampla ceva. Apesi o tasta si nu se intampla nimic. Mai faci clic pe cateva lucruri pe care le vezi pe ecran si pana la urma apare o suprafata alba. Apesi din nou o clapa si de data asta apare o litera. Cum am facut? Aha, am facut clic pe semnul acesta ca o coala indoita la un colt… Sunt posibilitati nesfarsite, in vreme ce cu masinuta teleghidata poti cel mult sa ocolesti piciorul mesei si sa terorizezi catelul.

    Pentru copii, tehnologia face parte din natura, deci se cere explorata. Aplica stimuli si invata reactiile. Au crescut alaturi de telefoane, televizoare, combine muzicale si tot felul de telecomenzi, pe langa parinti care apasa pe tot felul de butoane ca sa se intample tot felul de lucruri. Apoi vine computerul, cu nelipsitul Doom pentru baieti si cu Sims pentru fetitele cuminti. Cu concursul amicilor din vecini se lamuresc micile mistere cum ar fi ierarhia de directoare sau cum se poate pune poza lui Robocop pe desktop. Vocabularul se imbogateste cu cateva cuvinte ciudate precum GeForce sau Duron iar parintii sunt fericiti: Gigel stie sa lucreze pe calculator.

    De ce copiii se acomodeaza atat de usor cu calculatorul? Primul motiv tine de metoda. Copiii exploreaza ghidati de curiozitate, nu le e teama de esecuri si accepta explicatii partiale. Este aceeasi metoda dupa care invata sa vorbeasca, sa mearga in picioare sau sa manuiasca telecomanda televizorului. Al doilea motiv e de natura istorica. Modul de utilizare a computerelor moderne a fost conceput initial pentru copii.

    Prin 1968, un tanar inginer pe nume Alan Kay a avut revelatia ca in viitor computerele nu trebuie sa se rezume la calcule, ci trebuie sa devina un nou mediu, un „amplificator al gandirii“ la indemana copiilor. Si-a imaginat un computer portabil de dimensiunea unei carti, care sa fie extrem de simplu de utilizat „in loc de hartie“ si din acest proiect – Dynabook – deriva interfata grafica si toate „metaforele“ cu care astazi suntem obisnuiti: ferestre, iconuri, meniuri etc.

    Dar oare chiar este astazi computerul un „amplificator al gandirii“ pentru copii? Depinde cum, cand si cat este folosit. Fara indoiala ca vreo cateva mii de ore de jocuri de tip tactical shooter nu-l vor face pe Gigel mai inteligent si nici mai sociabil. Calculatorul este doar o unealta, care insa poate fi folosita in multe feluri. Seymour Papert este unul dintre pionierii inteligentei artificiale. Interesul sau pentru modul in care copiii invata l-au adus la Geneva, unde a colaborat cu psihologul elvetian Jean Piaget. La M.I.T. dezvolta un limbaj de programare numit Logo, pe care-l foloseste pentru a-i ajuta pe copii de varste mici sa invete matematici jucandu-se. Cartea lui Papert din 1980 – Mindstorms: Children, Computers and Powerful Ideas – este fundamentul pe care se bazeaza adeptii utilizarii tehnologiei in educatie inca de la varste mici.

    In schimb, organizatia Alliance for Childhood – care reuneste pedagogi, medici, psihologi si sociologi – considera ca excesul de tehnologie este un pericol serios la adresa sanatatii si a dezvoltarii armonioase a copiilor. Numarul mare de ore pe care copiii americani il petrec in fata diverselor ecrane, la scoala si acasa, este considerat o cauza majora pentru o serie de afectiuni fizice (incepand cu obezitatea) si psihice (mergand pana la depresii grave). Mai mult, expunerea prelungita la jocuri bazate pe scenarii prestabilite poate sa le afecteze gandirea creatoare si imaginativa precum si abilitatile sociale. Un raport al organizatiei recomanda utilizarea computerelor doar incepand cu anii de liceu si solicita administratiei americane un moratoriu in privinta dotarii scolilor cu tehnologie pana la evaluarea riguroasa a efectelor utilizarii acesteia. 

    Disputa este departe de a fi transata. O opinie tot mai raspandita este ca sistemele educationale actuale sunt mai degraba cladite dupa modelul industrial al benzii de montaj si ca sunt inadecvate unei societati din ce in ce mai informatizate. Tehnologia este cand repudiata, cand supralicitata. Latura „constructivista“ a educatiei, in care computerele pot fi unelte ideale pentru explorare inca nu se imbina cu latura informationala, in care computerele si internetul ofera accesul la resurse. Iar educatorul – fie el profesor sau parinte – inca nu este moderatorul si calauza de care copiii au nevoie pentru a conjuga optim aceste doua laturi.

  • Hartia electronica vrea sa invinga print-ul

    Hartia obisnuita pe care toata lumea o utilizeaza ca suport pentru texte scrise ar putea fi inlocuita in totalitate, intr-un viitor mai apropiat decat ne imaginam, cu un material care seamana foarte bine, este la fel de flexibil, insa permite utilizatorilor sa rescrie sau sa stearga textele, in mod electronic.

    Hartia electronica este un fel de display, un monitor pe care se poate scrie sau modifica textul ori de cate ori este nevoie. Aceasta va oferi posibilitatea utilizatorilor sai sa aiba acces la foarte multe informatii „portabile“, chiar daca nu au laptop-uri sau PDA-uri pe care sa le ia dupa ei. Si are toate sansele sa fie preferata unui laptop chiar si de trei kilograme, pentru ca este mult mai usoara si in plus nu oboseste ochii.

    Noua „hartie“ ofera un mare avantaj in primul rand din punct de vedere al costurilor, dar si prin faptul ca poate fi reutilizata de foarte multe ori, iar astfel s-ar reduce foarte mult costurile presupuse de fabricarea hartiei obisnuite. Iar noua hartie electronica de mici dimensiuni, care se poate chiar indoi ar putea fi urmatorul pas spre utilizarea ei in mai multe aplicatii, sunt de parere analistii din domeniu. Tehnologia pe care se bazeaza hartia electronica este una foarte simpla, iar comparativ cu laptop-urile de buzunar necesita mult mai putina energie, plus ca este facuta din plastic. Laboratoarele de cercetare si marile companii au in plan de foarte mult timp sa reuseasca sa inlocuiasca complet hartia, insa pana acum au fost descoperite prea putine solutii practice in acest sens. Pana acum, tehnologia a promis multe, insa nu s-a reusit crearea nici unui prototip.

    Philips si Plastic Logic, carora li se alatura acum si Fujitsu, sunt insa primele companii care au reusit sa transforme cat de cat scena science fiction in care ziarele nu mai exista, iar toata lumea are informatiile pe o mica bucata electronica de plastic intr-o proxima realitate. Cele doua companii sunt primele care au creat prototipurile hartiei electronice. Si cu toate ca s-a investit foare mult in noua tehnologie care sa revolutioneze modul in care oamenii se informatizeaza, principala problema este daca acestia sunt pregatiti pentru o astfel de schimbare majora. Insa acest fapt nu impiedica marile companii implicate sa lanseze hartia din plastic.

    Hartia electronica va aparea pe piata probabil pe la jumatatea anului 2006, au anuntat oficialii Philips. Iar prima intrebuintare pe care o va capata noua tehnologie va fi sa afiseze harti utilizand sistemul GPS. Mai este de asteptat insa, aproximativ vreo doi-trei ani, pana cand publicatiile scrise, ziarele si revistele, vor fi inlocuite.

    Pana in 2010 hartia electronica va reprezenta aproximativ 40% din productia anuala de 3,5 milioane de metri patrati de ecrane display, conform unui studiu realizat de compania de consultanta Digital Publishing News. Piata mondiala de astfel de echipamente se estimeaza ca va valora 7,8 miliarde de dolari (6,46 miliarde de euro) peste cinci ani, sustin analistii companiei.