BusinessMagazin

Blog

  • Rosul se vinde bine

    Masina de propaganda comunista s-a luptat, de-a lungul anilor, sa impuna cultul personalitatii lui Stalin, Mao, Ceausescu sau Fidel Castro. Capitalismul, fara pic de efort insa, a reusit performanta de a transforma peste noapte odiosi in simpli „odi“ (varianta de alint), in figuri romantice si chiar in branduri. Ironie, nostalgie, detasare sau lupta impotriva sistemului?

    In timpul celui de al doilea razboi mondial, Stalin a avut, pentru scurta vreme, o imagine foarte buna in America, cand i se spunea „unchiul Joe“. Tito a fost si el un dictator la moda, inclusiv pentru ca se imbraca la case mari de moda, avea o nevasta frumoasa si primea in vizita trupe rock. Dar acestea au fost, la vremea lor, exceptii. Acum, in schimb, capitalismul a produs o imagine romantata a liderului comunist, revolutionar sau dictator, buna sa se vanda pe o piata libera.

    Pentru majoritatea tinerilor romani de azi, dictatorul Ceausescu a devenit acum „Ceasca“ sau „odi“. Stalin, Lenin sau Mao s-au ales, la randul lor, cu o imagine mult indulcita de trecerea timpului, care tinde s-o inlocuiasca, mai ales in perceptia tinerilor, pe cea clasica de tiran. La randul sau, Che Guevara, comunistul caruia i se publica de curand in New York Times o scurta biografie, nuantata cu o lista lunga a crimelor comise de-a lungul vietii, a ajuns o imagine intens exploatata de publicitari, un brand pe care
    s-a construit o intreaga industrie.

    In spatele meu, o colega are pe desktop-ul calculatorului o poza cu Che Guevara. In drumul spre serviciu mi s-a intamplat de multe ori sa aud vechiul imn, „Trei culori cunosc pe lume“, pe post de ton de apel la un telefon mobil. Prietenul unei colege are imaginea lui Ceausescu pe fundalul celularului. Nu cu mult timp in urma, un vechi prieten imi povestea ca abia asteapta ca mama lui sa se intoarca din excursia in China pentru a-i aduce mult doritul ceas cu chipul lui Mao. Iar, de curand, la o emisiune de cultura, prezentatorul purta pe sub sacou un tricou cu o stea rosie, iar invitatul sau, in schimb, era doar in tricou; unul pe care scria „Cuba“. Si acestea sunt doar cateva marci ale culturii stangii, dintre cele care pot fi observate astazi, in societati care, altfel, resping ideea de comunism din start.

    „In anii ‘60 si mai ales in ‘68 comunismul reprezenta revolta. Dar nu orice fel de comunism, fireste – doar cel revolutionar al lui Guevara sau cel al lui Mao datorita revolu-tiei culturale din China“, spune Radu Pirca, politolog. „In capitalism aceasta revolta «dadea bine», era la fel ca muzica rock, ca Beatlesii. Se dezvoltase chiar un soi de cult al guerrilero-ului comunist“, spune Pirca. De aici si pana la transformarea comunismului intr-o marca vandabila nu a fost decat un pas. „A fost posibil asa ceva pentru ca produsele promovate de o imagine comunista nu au fost asociate cu ideea de egalitate sociala sau de redistribuire a bunurilor, ci cu cea de revolta, de iesire din sistem.“

    Insa aceasta revolta nu trebuie inteleasa ca o lupta impotriva capitalismului. Sociologul Victor Zidaru sustine ca exista in aceasta moda o atitudine de protest, dar multi nu stiu fata de ce protesteaza. „Majoritatea tinerilor din afara care poarta un ceas cu Mao sau un tricou cu Guevara afla ce e cu comunismul abia pe la 30 de ani, cand poate pun si ei mana pe o carte“, spune sociologul. Un tanar pe care l-am intalnit in pasaj la Universitate, purtator al unui tricou cu secera si ciocanul, confirma aceasta teorie: „E cool sa porti astfel de accesorii si ele n-au nici o legatura cu lupta impotriva sistemului“.

    In schimb, recentele productii cinematografice romantice despre comunistii sud-americani sunt calificate de revista germana Der Spiegel drept o critica la adresa actualei politici agresive a Statelor Unite in Irak. Publicatia Deutsche Welle descria filmul produs de Robert Redford, „Motorcycle Diaries“ – o ecranizare romantata a jurnalului lui Che Guevara – drept un contraatac al celui mai reputat bastion democrat din America, Hollywoodul, dupa realegerea lui George W. Bush la Casa Alba.

    Si biografiile romantate ale dictatorilor au succes. In librarii se gasesc printre rafturi titluri precum „Don Juanii care ne conduc“ – o poveste despre aventurile romantice ale lui Stalin, Mao si Mussolini, „Stalin, viata privata“, „Mao Tze-Dung: Viata particulara a presedintelui Mao“ sau „Che Guevara (revolutionarul romantic al Cubei)“. Aparitia unor astfel de titluri nu are insa nici o legatura cu vreo forma de protest. Prezenta lor poate fi explicata doar prin apetenta publicului pentru povesti despre figuri istorice spectaculoase, receptate aproape la fel ca romanele politiste sau ca biografiile celebritatilor.

    Dar poate dovada cea mai clara ca nu e vorba de o lupta programatica impotriva capitalismului e modul in care s-a lansat brandul Che Guevara. Paradoxal, imaginea marxistului care a detestat sistemul american in particular si capitalismul in general a inceput sa fie promovata chiar in Statele Unite. Si nu de vreun nostalgic, ci de lumea modei. „In ‘90 era la moda minimalismul, iar fotografia lui Che, care devenise peste noapte un tip sarmant, charismatic chiar, a ajuns pe tricouri, cani si pe esarfe“, spune Cristina Turnagiu, consultant de imagine. „Pe de alta parte imaginea acestuia se incadra si in stilul army, unul foarte apreciat in acele vremuri si care se va purta si toamna aceasta“, spune Turnagiu.

    Chipul revolutionarului comunist Che e asociat astazi o cu gama larga de produse, de la tricourile simple cu fata acestuia, produse in China, pana la gentile „Che“ Louis Vuitton, care costa in jur de 4.500 de dolari. Despre Che Guevara, Paris Hilton, mostenitoarea lantului de hoteluri cu acelasi nume, declara ca „este cel mai mare designer de accesorii de la Jimmy Choo incoace“. Pana si printre ceasurile Swatch exista un model care are imprimat chipul revolutionarului boem. Si nu e vorba numai de accesorii: top-modelul Giselle Bündchen declara ca poarta numai bikini marca „Che“.

    Faptul ca imaginea lui Che Guevara e una dintre cele mai reproduse figuri din lume poate fi explicata si prin faptul ca asupra ei nu a existat un copyright pana in 1990. Atunci, fotograful cubanez care l-a imortalizat in 1960 pe liderul comunist, Alberto Korda, a dat in judecata o agentie de publicitate din Marea Britanie pentru ca asociase respectiva imagine a revolutionarului cu o marca de vodca, in conditiile in care Guevara nu bause niciodata. Dupa acel proces, Korda a castigat drepturile de autor asupra imaginii, dar si 50.000 de dolari despagubiri. Dupa moartea lui Korda, in 2001, drepturile asupra imaginii au fost preluate de compania franceza Legend LLC, care o reprezinta pe fiica fotografului.

    Care sunt riscurile ca un brand sa asocieze, in capitalism, imaginea unui produs cu cea a unui comunist? Turnagiu spune ca nu exista nici un risc. „In moda e permis aproape orice, iar in conditiile in care Jean Paul Gaultier a facut maiouri din plasa imprimate cu «Cina cea de taina», imaginea unui comunist chiar nu prezinta nici un risc“. In acest context, s-a ajuns ca pe piata sa apara si tricouri cu chipul lui Stalin, cu secera si ciocanul sau cu Fidel Castro. „Sunt simple clisee ale istoriei si ale culturii care se reproduc pe accesorii vestimentare“, spune Turnagiu.

    In publicitate, lucrurile stau cam la fel. In ultima vreme pe micile ecrane s-au perindat destul de multe clipuri publicitare in care apareau figuri ca Stalin, Mao sau Ceusescu. Motivul apelarii la acestia pentru a promova un brand este faptul ca agentiile vor sa sublinieze rezistenta marcii de-a lungul anilor. Adrian Botan, director de creatie al agentiei de publicitate McCann Erickson, spune despre capitalism ca „nu e iconoclast, ci pragmatic: foloseste tot ce poate vinde“. Iar infiltrarea figurilor comuniste in clipurile publicitare e foarte simplu de explicat: „cu trecerea timpului ele devin clisee si se descarca de semnificatia negativa pe care au avut-o“, spune Botan.

    Pe de alta parte, asocierea unui produs sau brand cu comunismul, atunci cand e justificata, poate crea un hit de marketing, conchide directorul de creatie. Prezenta lui Ceausescu in reclama la ciocolata Rom, de pilda, nu face altceva decat sa protejeze marca si sa-i sublinieze identitatea. „In cazul «Rom Tricolor», de exemplu, acest comunism era prezent in ADN-ul brandului si am avut de ales intre a-l folosi sau nu. In final, am fost obligati sa facem acest lucru, pentru a preveni eventuelele atacuri ale produselor «me-too»“, spune Botan.

    Comunismul a ajuns astazi un cliseu cultural, dar in doua moduri diferite. „In Vest comunismul inseamna rebeliune si e asociat cu produse pentru tineri, pentru oameni dinamici, pe cand in fostele tari comuniste, inclusiv la noi, comunismul inseamna conservatorism, stabilitate si e folosit ca sa vanda produse cu traditie, in general adresate unui public cu venituri mici“, spune Pirca. Diferenta e vizibila. In Vest, Gorbaciov e asociat unei vodci foarte scumpe, pe cand la noi, vodca Ceausescu, care a aparut la doi ani dupa Revolutie, a fost una dintre cele mai ieftine de pe piata.

    Acesta este motivul si pentru care din peisajul resuscitarii comerciale a imaginilor comuniste lipseste un chip romanesc. Pana si dictatorul ugandez Idi Amin Dada, cel care intre o partida de rugby si una de box avea obiceiul sa-si arunce dusmanii la crocodili, nu inainte de a le pune capul la rece in frigider, a ajuns destul de popular printre tinerii occidentali, de vreme ce insignele cu chipul sau si mesajul „Idi was cool“ nu duc lipsa de purtatori.

    In schimb, Nicolae Ceausescu nu a intrat inca in categoria odiosilor la moda si nici nu da semne ca in viitorul apropiat ar putea sa o faca. Ce l-a oprit pe Ceausescu sa-si imprime chipul pe un tricou de exemplu? Radu Pirca spune ca motivul ar fi faptul ca acesta nu avea nimic neconventional. „N-avea nimic rebel, nu vroia sa schimbe ideile si conceptiile oamenilor, era un lider ca toti liderii politici si atat.“

  • Prioritati, de la unu la sase

    Romanul lui Luke Rhinehart a consacrat sintagma „om-zar“ si a dovedit ca e neaparat nevoie de putin hazard in viata noastra atat de organizata.

    „Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. (…) Viata mea de dinainte de ziua Z era o rutina, monotona, repetitiva, banala, nevrotica, dez-ordonata si iritabila – viata tipica a unui barbat insurat, de succes.

    Noua mea viata a inceput intr-o zi fierbinte la mijlocul lui august 1968.“ In acesti termeni lipsiti de clementa isi descrie propria viata autorul si personajul Luke Rhinehart – pe adevaratul sau nume George Cockroft – semnatarul unuia dintre cele mai bizare best-seller-uri care au invadat vreodata piata mondiala de carte. Luand lucrurile mai la bani marunti aflam ca este psihiatru (cu un consistent succes), are doi copii si un viitor care ar avea  toate sansele sa fie stralucit.

    Structural cinic, nevrotic (cu o nevroza „sanatoasa“, ca orice psihiatru care isi face bine meseria), cu vocatia nemultumirii, Luke ajunge sa se plictiseasca teribil de aparentele acestui confort si de limitarile dureroase la care era supus, asa incat declara ca a obosit, iremediabil, sa mai alerge dupa iluzii. Se hotaraste deci sa se lase dus de val, si nu oricum…

    Prima experienta „fondatoare“ a Zilei Z poate sa socheze spiritele puritane: dupa trezitul de dimineata, dupa un mic preludiu erotic cu nevasta – intrerupt cu brutalitate de copii, dupa breakfast-ul ornat cu eterna omleta cu sunca, mersul la serviciu, dupa discutia cu pacientii (de evitat, pentru cardiaci, din pricina bufeurilor sado-maso ale celor aflati la tratament), dupa intoarcerea acasa si sedinta de poker cu prietenii, Luke Rhinehart vrea sa puna capat vacuumului sau existential si isi propune ca, daca zarul pe care il va rostogoli va arata cifra 1, sa o violeze pe sotia colegului si prietenului sau, Jacob Eccstein.

    Cum violul este doar unul pe jumatate, gratie colaborarii somnoroase, dar nu lipsite de patima, a Arlenei,  acest eveniment zero va declansa o intreaga suita de jocuri cu hazardul si de inaintari prin viata dictate de bunul plac al zarului. Prin urmare, Luke isi fixeaza niste posibile prioritati, de la unu la sase, dupa care lasa alegerea la voia intamplarii numite zar. Intotdeauna va urma glasul acestuia, oricat de aspru i-ar suna in urechi si in suflet. Procedand astfel, nemultumitul autor-personaj deschide larg poarta unui haos vesel, foarte putin pe gustul FBI-ului si al institutiilor americane ale anilor ‘70. Entuziasmul lui subversiv si, de la un punct incolo, incoerent si zana-tic, a cucerit insa cititorii si inca mai are puterea sa o faca, instaurand principiul potrivit caruia trebuie sa reinstauram hazardul in viata noastra cotidiana, ca sa putem supravietui. Volumul a nascut pasiuni, a facut sa intre in limbajul comun expresia om-zar, a creat cluburi de fani, site-uri si, desigur, multa, multa jubilatie.

    Nu in ultimul rand, conceptul a fost aplicat de catre canalul Discovery in productia unui program de calatorii numit Omul Zar, destinatiile prezentatorului Russel Harris fi-ind dictate de aruncari de zaruri care au loc sub ochiul care nu stie sa triseze al camerei de luat vederi.

  • Prioritati, de la unu la sase

    Romanul lui Luke Rhinehart a consacrat sintagma „om-zar“ si a dovedit ca e neaparat nevoie de putin hazard in viata noastra atat de organizata.

    „Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. (…) Viata mea de dinainte de ziua Z era o rutina, monotona, repetitiva, banala, nevrotica, dez-ordonata si iritabila – viata tipica a unui barbat insurat, de succes.

    Noua mea viata a inceput intr-o zi fierbinte la mijlocul lui august 1968.“ In acesti termeni lipsiti de clementa isi descrie propria viata autorul si personajul Luke Rhinehart – pe adevaratul sau nume George Cockroft – semnatarul unuia dintre cele mai bizare best-seller-uri care au invadat vreodata piata mondiala de carte. Luand lucrurile mai la bani marunti aflam ca este psihiatru (cu un consistent succes), are doi copii si un viitor care ar avea  toate sansele sa fie stralucit.

    Structural cinic, nevrotic (cu o nevroza „sanatoasa“, ca orice psihiatru care isi face bine meseria), cu vocatia nemultumirii, Luke ajunge sa se plictiseasca teribil de aparentele acestui confort si de limitarile dureroase la care era supus, asa incat declara ca a obosit, iremediabil, sa mai alerge dupa iluzii. Se hotaraste deci sa se lase dus de val, si nu oricum…

    Prima experienta „fondatoare“ a Zilei Z poate sa socheze spiritele puritane: dupa trezitul de dimineata, dupa un mic preludiu erotic cu nevasta – intrerupt cu brutalitate de copii, dupa breakfast-ul ornat cu eterna omleta cu sunca, mersul la serviciu, dupa discutia cu pacientii (de evitat, pentru cardiaci, din pricina bufeurilor sado-maso ale celor aflati la tratament), dupa intoarcerea acasa si sedinta de poker cu prietenii, Luke Rhinehart vrea sa puna capat vacuumului sau existential si isi propune ca, daca zarul pe care il va rostogoli va arata cifra 1, sa o violeze pe sotia colegului si prietenului sau, Jacob Eccstein.

    Cum violul este doar unul pe jumatate, gratie colaborarii somnoroase, dar nu lipsite de patima, a Arlenei,  acest eveniment zero va declansa o intreaga suita de jocuri cu hazardul si de inaintari prin viata dictate de bunul plac al zarului. Prin urmare, Luke isi fixeaza niste posibile prioritati, de la unu la sase, dupa care lasa alegerea la voia intamplarii numite zar. Intotdeauna va urma glasul acestuia, oricat de aspru i-ar suna in urechi si in suflet. Procedand astfel, nemultumitul autor-personaj deschide larg poarta unui haos vesel, foarte putin pe gustul FBI-ului si al institutiilor americane ale anilor ‘70. Entuziasmul lui subversiv si, de la un punct incolo, incoerent si zana-tic, a cucerit insa cititorii si inca mai are puterea sa o faca, instaurand principiul potrivit caruia trebuie sa reinstauram hazardul in viata noastra cotidiana, ca sa putem supravietui. Volumul a nascut pasiuni, a facut sa intre in limbajul comun expresia om-zar, a creat cluburi de fani, site-uri si, desigur, multa, multa jubilatie.

    Nu in ultimul rand, conceptul a fost aplicat de catre canalul Discovery in productia unui program de calatorii numit Omul Zar, destinatiile prezentatorului Russel Harris fi-ind dictate de aruncari de zaruri care au loc sub ochiul care nu stie sa triseze al camerei de luat vederi.

  • Missing In Action

    Maya Arulpragasamis (alias MIA) se deosebeste de miile de aspiranti la glorie prin faptul ca scrie si interpreteaza cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta

    Exista o vorba care suna cam asa: „Intr-un oras nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri departare de un sobolan.“ N-am stiut niciodata sigur daca e o statistica reala sau doar un zvon imprastiat ca sa-i bage in sperieti pe cei cu o frica winstonsmithiana (personaj din romanul 1984 – n.a.) de animale mici si murdare.

    Oricum ar sta lucrurile, la Londra exista un adevar la fel de valabil, conform caruia nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri de cineva care face muzica. Pur si simplu, in Marea Britanie nu ai loc de intors de acesti oameni, dintre care mare parte (daca e sa-i credem) sunt pe cale sa dea lovitura. Arunca o piatra intr-un autobuz londonez si aceasta se va lovi, cu siguranta, de un rapper, un producator Nu-Jazz si de un compozitor minimalist inainte sa cada pe podea.

    Pentru a produce un impact asupra industriei muzicale si a iesi in evidenta dintre toate trupele de-a dreptul plictisitoare care suna ca niste imitatii de Coldplay, dintre rapperii mediocri rasariti din curtea scolii si toti pustanii hip-hop care creeaza piese in pauzele de la munca, trebuie sa faci ceva deosebit. Sa ai un avantaj competitiv. Uneori se intampla sa apara cate un artist care reuseste sa capteze spiritul vremii sale atat de bine, incat nu poti decat sa-ti inchipui ca e ceva fabricat.

    Cineva trebuie sa traga sforile pentru ca sa creeze ceva atat de vandabil. MIA (pe numele sau adevarat Maya Arulpragasamis) este exact genul acesta de artist. Vrei deci sa iesi in evidenta dintre celelalte trupe, ceilalti rapperi, ceilalti producatori? Primul avantaj ar fi apartenenta la clasa muncitoare, Nimanui nu-i place un pustan de bani gata care se straduieste sa para baiat de cartier, acesta fiind unul din motivele pentru care o formatie precum Kula Shaker (toti din patura superioara a societatii) a devenit o sursa de amuzament. Oamenii care au bani de cumparat muzica (clasa mijlocie) si oamenii care scriu critica (clasa mijlocie) vor sa li se spuna „pe bune“ cum stau lucrurile. E bine sa cresti intr-un cartier dur.

    Daca esti refugiat, e si mai bine. Daca provii dintr-o Sri Lanka sfasiata de razboi, atunci e perfect. Iar daca mai ai si un tata luptator pentru libertate in gruparea Tigrii Tamili, atunci va garantez ca presa va lua aminte, aproape fara sa-i pese de muzica pe care o faci. Pur si simplu ti-ai asigurat un produs vandabil. MIA are toate aceste caracteristici. A fugit din Sri Lanka pe cand avea doar 10 ani, iar tatal ei a fost luptator pentru libertate in razboiul civil din aceasta tara.  Ajunsa, ca refugiata, intr-un cartier dur din sudul Londrei, era membra a uneia din cele doua familii de asiatici din locul respectiv si a avut de suferit din cauza unei vechi traditii – Marele Rasism Britanic. MIA nu e numai muziciana, ci si o artista talentata, care-si creeaza singura copertele de albume. Si unde mai pui ca are exact relatiile care trebuie, caci regina electroclash Peaches se intereseaza indeaproape de cariera sa muzicala. Toate acestea se adauga la referintele impecabile care-i dau credibilitatea necesara impresionarii cititorului de The Guardian.

    Sunt eu oare putin cam cinic? Nu chiar. Pentru ca, pe langa faptul ca reprezinta visul oricarui jurnalist, MIA chiar face cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta. Trecutul sau multicultural straluceste in melodii, combinand ragga jamaicana si dancehall-ul cu electro, punk si hip-hop. Chiar daca isi compune muzica, MIA este in primul rand un rapper, versurile sale pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate aducand cu poezioarele rautacioase pe care copiii si le canta unii altora pe terenul de joaca.

    Prostitutia adolescentina, luarea de ostatici, terorismul si copilaria ei de refugiat  sunt tot atatea teme. Piesele ei sunt pline de imagini situate undeva intre Londra si tropice, o combinatie de palmieri uzi, fructe de mango si argou londonez. Mai mult, nici macar nu poti s-o acuzi de neimplicare politica. „La fel ca PLO (acronimul din limba engleza pentru Organizatia pentru Eliberarea Palestinei – n.tr.), nici eu nu ma dau batuta.“ Ceea ce este adevarat, caci, desi a scapat din tara-i natala sfasiata de razboi, spectrul acestuia nu-i paraseste niciodata creatiile.

    Numele ei, MIA, inseamna, de altfel, Missing In Action (Disparut/a in misiune). In caz ca doreati o confirmare in plus a puternicei incarcaturi politice din piesele sale, sa stiti ca se zice ca insusi Guvernul SUA se intereseaza indeaproape de site-ul ei web… Lansat in urma cu cateva luni, albumul sau de debut, Arular, a facut valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu ritmuri menite sa faca pustimea sa danseze si versuri care sa le dea jurnalistilor ca mine ceva de scris (MIA a aparut de curand pe coperta i-D Magazine), a devenit deja unul dintre albumele anului. Rugati-va de cineva sa va dea un exemplar, imprumutati-l sau furati-l. E un ordin.

  • Missing In Action

    Maya Arulpragasamis (alias MIA) se deosebeste de miile de aspiranti la glorie prin faptul ca scrie si interpreteaza cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta

    Exista o vorba care suna cam asa: „Intr-un oras nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri departare de un sobolan.“ N-am stiut niciodata sigur daca e o statistica reala sau doar un zvon imprastiat ca sa-i bage in sperieti pe cei cu o frica winstonsmithiana (personaj din romanul 1984 – n.a.) de animale mici si murdare.

    Oricum ar sta lucrurile, la Londra exista un adevar la fel de valabil, conform caruia nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri de cineva care face muzica. Pur si simplu, in Marea Britanie nu ai loc de intors de acesti oameni, dintre care mare parte (daca e sa-i credem) sunt pe cale sa dea lovitura. Arunca o piatra intr-un autobuz londonez si aceasta se va lovi, cu siguranta, de un rapper, un producator Nu-Jazz si de un compozitor minimalist inainte sa cada pe podea.

    Pentru a produce un impact asupra industriei muzicale si a iesi in evidenta dintre toate trupele de-a dreptul plictisitoare care suna ca niste imitatii de Coldplay, dintre rapperii mediocri rasariti din curtea scolii si toti pustanii hip-hop care creeaza piese in pauzele de la munca, trebuie sa faci ceva deosebit. Sa ai un avantaj competitiv. Uneori se intampla sa apara cate un artist care reuseste sa capteze spiritul vremii sale atat de bine, incat nu poti decat sa-ti inchipui ca e ceva fabricat.

    Cineva trebuie sa traga sforile pentru ca sa creeze ceva atat de vandabil. MIA (pe numele sau adevarat Maya Arulpragasamis) este exact genul acesta de artist. Vrei deci sa iesi in evidenta dintre celelalte trupe, ceilalti rapperi, ceilalti producatori? Primul avantaj ar fi apartenenta la clasa muncitoare, Nimanui nu-i place un pustan de bani gata care se straduieste sa para baiat de cartier, acesta fiind unul din motivele pentru care o formatie precum Kula Shaker (toti din patura superioara a societatii) a devenit o sursa de amuzament. Oamenii care au bani de cumparat muzica (clasa mijlocie) si oamenii care scriu critica (clasa mijlocie) vor sa li se spuna „pe bune“ cum stau lucrurile. E bine sa cresti intr-un cartier dur.

    Daca esti refugiat, e si mai bine. Daca provii dintr-o Sri Lanka sfasiata de razboi, atunci e perfect. Iar daca mai ai si un tata luptator pentru libertate in gruparea Tigrii Tamili, atunci va garantez ca presa va lua aminte, aproape fara sa-i pese de muzica pe care o faci. Pur si simplu ti-ai asigurat un produs vandabil. MIA are toate aceste caracteristici. A fugit din Sri Lanka pe cand avea doar 10 ani, iar tatal ei a fost luptator pentru libertate in razboiul civil din aceasta tara.  Ajunsa, ca refugiata, intr-un cartier dur din sudul Londrei, era membra a uneia din cele doua familii de asiatici din locul respectiv si a avut de suferit din cauza unei vechi traditii – Marele Rasism Britanic. MIA nu e numai muziciana, ci si o artista talentata, care-si creeaza singura copertele de albume. Si unde mai pui ca are exact relatiile care trebuie, caci regina electroclash Peaches se intereseaza indeaproape de cariera sa muzicala. Toate acestea se adauga la referintele impecabile care-i dau credibilitatea necesara impresionarii cititorului de The Guardian.

    Sunt eu oare putin cam cinic? Nu chiar. Pentru ca, pe langa faptul ca reprezinta visul oricarui jurnalist, MIA chiar face cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta. Trecutul sau multicultural straluceste in melodii, combinand ragga jamaicana si dancehall-ul cu electro, punk si hip-hop. Chiar daca isi compune muzica, MIA este in primul rand un rapper, versurile sale pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate aducand cu poezioarele rautacioase pe care copiii si le canta unii altora pe terenul de joaca.

    Prostitutia adolescentina, luarea de ostatici, terorismul si copilaria ei de refugiat  sunt tot atatea teme. Piesele ei sunt pline de imagini situate undeva intre Londra si tropice, o combinatie de palmieri uzi, fructe de mango si argou londonez. Mai mult, nici macar nu poti s-o acuzi de neimplicare politica. „La fel ca PLO (acronimul din limba engleza pentru Organizatia pentru Eliberarea Palestinei – n.tr.), nici eu nu ma dau batuta.“ Ceea ce este adevarat, caci, desi a scapat din tara-i natala sfasiata de razboi, spectrul acestuia nu-i paraseste niciodata creatiile.

    Numele ei, MIA, inseamna, de altfel, Missing In Action (Disparut/a in misiune). In caz ca doreati o confirmare in plus a puternicei incarcaturi politice din piesele sale, sa stiti ca se zice ca insusi Guvernul SUA se intereseaza indeaproape de site-ul ei web… Lansat in urma cu cateva luni, albumul sau de debut, Arular, a facut valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu ritmuri menite sa faca pustimea sa danseze si versuri care sa le dea jurnalistilor ca mine ceva de scris (MIA a aparut de curand pe coperta i-D Magazine), a devenit deja unul dintre albumele anului. Rugati-va de cineva sa va dea un exemplar, imprumutati-l sau furati-l. E un ordin.

  • EXPERIMENTUL FLAMINGO

    Succesul ofertei publice initiale pentru actiunile Flamingo a depasit pana si asteptarile actionarilor si managementului. Dragos Simion, artizanul ofertei, estimeaza ca daca ar fi putut onora toate cererile de subscriere ar fi atras 40 de milioane de euro, fata de 10 milioane de euro – cat si-a propus initial.

    In primele sapte minute ale ofertei publice, s-au vandut patru milioane de actiuni dintr-un total de 17 milioane de actiuni noi“, povesteste Dragos Simion, managerul care a pregatit si condus oferta publica de actiuni Flamingo, incheiata saptamana trecuta. Dupa expirarea ultimei zi a ofertei, desfasurata intre 15 si 22 iunie, Simion a constatat ca numarul actiunilor subscrise depasea de 3,71 ori numarul actiunilor emise si aproape egala numarul actiunilor vechi (67 de milioane). Istoria succesului primei oferte publice a unei companii romanesti de retail IT incepe in 1994, cand trei prieteni, Dragos Cinca, Marius Ghenea si  Varol Islam puneau bazele Flamingo.

    „Povestea companiei primeaza cifrelor“, intareste Laurentiu Ciocarlan, directorul Raiffeisen Capital & Investment, unul din cei doi manageri ai ofertei Flamingo. La inceputul anilor 2000, dupa sase ani de activitate, proprietarii Flamingo si-au pus problema atragerii de fonduri pentru dezvoltare.
    La un moment dat, actionarii au cochetat cu ideea aducerii in companie a unui fond de investitii care, in schimbul unui pachet minoritar, sa asigure banii necesari extinderii grupului. Dupa mai multe tatonari, Dragos Cinca, principalul actionar, a renuntat la acest demers.

    Totusi nevoia de finantare din alte surse decat cele bancare a ramas. In decembrie 2003, cand la conducerea Flamingo Computers a fost adus Dragos Simion, specialist in fonduri de investitii si piata de capital, conducerea companiei a anuntat listarea la Bursa intr-un termen de trei ani.  „Am renuntat la ideea atragerii unui fond de investitii pentru ca filosofia acestuia este sa iasa din companie dupa 3-5 ani.

    O asemenea varianta nu ne-ar fi asigurat finantarea pe termen lung“, explica Dragos Simion, presedinte si director general la Flamingo Computers si membru in consiliul de administratie al Flamingo International, noua entitate creata pentru oferta publica initiala. Aceasta a integrat in totalitate cele trei divizii ale grupului: Flamingo Computers (retail), Flamingo Distribution (distributie nationala) si Flamingo International (operatiuni externe).

    „Inainte de oferta publica initiala, a existat scepticism fata de timing-ul ales, marimea ofertei, pret si, mai ales, de metoda prin care s-a facut oferta“, spune Dragos Simion. Adevarul este ca metoda ofertei publice este o noutate pentru piata de capital romaneasca, fiind destul de asemanatoare cu cea pentru care a optat motorul de cautare pe Internet, Google. Pe langa cele 67 de milioane de actiuni „vechi“ ale grupului Flamingo, au fost emise 17 milioane de actiuni noi, cu preturi cuprinse intre 18.000 si 24.000 de lei, fiind preferati cei care „licitau“ pretul maxim. In plus, Dragos Simion a introdus doua tipuri de bonus pentru cei care cumparau la un pret cat mai apropiat de 24.000 si pentru cei care isi manifestau interesul la inceputul ofertei. Pentru incadrarea in cel putin una din aceste doua categorii, bonusul era de 10% din totalul ofertei.

    In ciuda emotiilor pe care le-au incercat actionarii „vechi“ in timpul ofertei, desfasurata intre 15 si 22 iunie 2005, strategia inedita a lui Simion a prins. Numarul de actiuni solicitate a fost de 3,71 de ori mai mare decat numarul de actiuni emise initial. Pana la urma, emitentul a decis subscrierea a 19,55 milioane de actiuni noi, la pretul de 23.000 de lei. Cu alte cuvinte, numarul actiunilor noi a fost suplimentat cu 15% – limita permisa de lege.

    Flamingo ar fi putut sa vanda toate actiunile emise la pretul maxim de 24.000 de lei, intrucat si pentru acest pret a fost suprasubscriere: numarul de actiuni solicitate fiind de 2,7 ori mai mare decat cele emise initial. De ce nu au optat pentru vanzarea la pretul maxim? „Am hotarat sa nu stabilim pretul per actiune la valoarea sa maxima deoarece am dorit sa lasam un potential de crestere mai substantial in piata secundara“, explica Dragos Cinca, presedintele Flamingo International si actionarul majoritar. Cert este ca suprasubscrierea ofertei a lasat o cerere nesatisfacuta care va asigura o dinamica serioasa a actiunilor pe piata secundara.

    „Am coborat pretul pentru a ne respecta promisiunile fata de investitori“, adauga Simion, facand referire la cele doua bonusuri – care sunt chiar inventia lui. Actiunile grupului vor fi listate cel mai probabil pe 15 iulie 2005, potrivit reprezentantilor companiei. In ceea ce priveste evolutia Flamingo pe piata secundara, Dragos Simion crede ca „intervalul de amorsare este de sase luni“. Presedintele Flamingo Computers face referire la faptul ca rezultatele financiare cu adevarat relevante sunt cele de la sfarsitul anului. Cum business-ul de retail IT este sezonier, in sensul ca cele mai mari vanzari sunt in trimestrul trei, rezultatele intermediare ale companiei pot fi inselatoare.

    Dupa oferta, in momentul decontarii actiunilor (29 iunie), in conturile Flamingo vor intra 12,5 milioane de euro, cu 25% mai mult decat si-au propus actionarii. Care va fi destinatia acestor bani? „Vrem sa ne extindem reteaua internationala de retail cu cinci magazine si sa deschidem zece magazine «Future Shop» cu calculatoare portabile, telefoane mobile si camere foto“, declara Dan Topala, membru in consiliul de administratie al emitentului si, totodata, omul care a reprezentat imaginea Flamingo, in calitate de sef al diviziei internationale, dupa plecarea lui Marius Ghenea in 2001.

    Pentru viitor, Dragos Simion nu exclude posibilitatea achizitionarii unor companii de acelasi profil sau cu activitate complementara. „Nu e exclus sa mai facem o noua emisiune“, adauga Simion. O asemenea decizie ar deveni obligatorie in cazul in care un actionar ar vrea sa vanda un pachet semnificativ de actiuni.
    Recenta oferta publica nu a fost lipsita de obstacole. Aceasta pentru ca „piata de capital romaneasca nu se afla intr-o perioada favorabila“, potrivit Mihaelei Bitu, director ING Securities – unul din managerii tranzactiei. „Principalele probleme ale pietei de capital sunt lipsa lichiditatilor si numarul redus al emitentilor.“

    Totusi Flamingo plateste un pret pentru actualul succes de pe piata de capital: ajustarea rezultatelor financiare, mai multa transparenta si o concentrare mai mare pe performantele „de pe hartie“. In ceea ce priveste ajustarea rezultatelor, in anii trecuti, grupul Flamingo anunta niste cifre de afaceri mai mari, pentru ca nu scadea din vanzarile consolidate ale grupului tranzactiile dintre companii (retail, distributie si extern). Acum lucrurile s-au schimbat, mai ales ca Flamingo a fost asistat de compania de audit PricewaterhouseCoopers.

    Atat emitentul, cat si cele doua banci care au asigurat managementul ofertei spun ca modelul Flamingo ar putea fi copiat si de alte companii. Se pare ca mai sunt cel putin patru societati romanesti care vor sa calce pe urmele Flamingo. Listarea lor ar putea determina atat atragerea de fonduri pentru dezvoltare, cat si cresterea pietei de capital romanesti. Lucrul se va intampla cu conditia ca potentialii emitenti sa fie de acord cu principiul transparentei si, mai presus de orice, sa aiba ce sa vanda investitorilor: istoric, performante, perspective.

  • Dupa oferta

    Cel mai probabil, actiunile grupului Flamingo vor fi listate pe 15 iulie, potrivit reprezentantilor companiei.

    ACTIONARIAT NOU Dragos Cinca – 62,3%, 80 de manageri – 15,2%, actionarii atrasi prin IPO – 22,5%.

    CINE SUNT NOII ACTIONARI Investitori institutionali straini – 70%, investitori mici romani (persoane fizice) – 30%. Nici unul dintre noii actionarii nu detine mai mult de 3% din companie.

    FLAMINGO IN 2004 Cifra de afaceri – 60 mil. euro, profit net – 3,6 mil. euro.

    STRUCTURA CIFREI DE AFACERI Calculatoare asamblate (30%), componente (10-15%), monitoare (15-20%), periferice (10%), camere foto/ digitale (15%), televizoare plus plasme, LCD – restul.

  • UN ALTFEL DE RING

    Lupta pentru clientul obisnuit si pentru cota de piata in domeniul retailului bancar se desfasoara prin intermediul retelei de unitati. Exista insa si banci care, deficitare la capitolul sucursale, incearca sa duca acest razboi cu mai putine cetati si mai multi soldati.

    Ani de-a randul s-au concentrat exclusiv pe relatiile cu companiile – sursa sigura de afaceri si profit. De ceva vreme a devenit insa evident si pentru aceste banci ca fara o strategie la fel de agresiva si pentru piata de retail, cota de piata scade. Dar pentru „intarziatii“ pietei bancare de retail constructia unei retele de sucursale care sa rivalizeze cu cea a marilor jucatori este o misiune aproape imposibila. Cu ce arme se lupta ele acum pentru a se face auzite pe o piata deja aglomerata?

    „Intr-o piata precum cea romaneasca, este greu sa cresti organic pentru a atinge masa critica in retail“, admitea presedintele HVB Bank, Dan Pascariu, la inceputul acestui an. Banca pe care o conduce si-a construit, in cei sapte ani de prezenta in Romania, o pozitie puternica in relatia cu companiile. In retail insa, HVB „avea o slabiciune“ in privinta retelei de sucursale, dupa cum spunea chiar Pascariu. Cu cele 13 sucursale, concurenta sutelor de unitati ale unor banci precum BCR, BRD sau Raiffeisen era aproape imposibil de combatut. Urmarea? La doar cateva luni dupa acest moment, HVB Romania a preluat, in urma fuziunii cu Banca Tiriac, o retea de patru ori mai mare decat cea proprie.

    Achizitia unui jucator cu o retea de sucursale bine dezvoltata este calea cea mai rapida de crestere. O dovedeste saltul pe care HVB l-a facut ca peste noapte, de pe locul sapte direct pe patru in topul bancar. O dovedeste insa si interesul marilor banci straine prezente deja in Romania, precum Raiffeisen sau UniCredit, care asteapta cu sufletul la gura privatizarea CEC si a BCR – banci cu sute de sucursale in patrimoniu. Exista insa si banci care au decis ca vor sa adopte alte cai. Cu ce arme se lupta ele?

    „Chiar daca sucursala ramane piatra de hotar in retail, in relatia de zi cu zi a oamenilor cu banca, ea va pierde teren in favoarea altor canale de distributie“, crede Peter Weiss, noul presedinte de la ABN Amro.
    Weiss va prelua conducerea bancii de la 1 iulie a.c., inlocuindu-l pe Henk Mulder – cel care a asigurat presedintia bancii in ultimii trei ani. Sub conducerea lui Mulder, ABN a devenit unul dintre cei mai puternici jucatori pe segmentul de corporate, dar pana de curand a lipsit in totalitate de pe cel de retail. Situata pe locul sase in topul bancilor romanesti, a decis la jumatatea anului trecut ca este momentul sa isi deschida si divizia de consumer banking, la doar cateva luni dupa vesnicii concurenti, olandezii de la ING. 

    Spre deosebire de ING, care a inceput sa-si dezvolte agresiv reteaua de sucursale printr-un concept total nou pe piata romaneasca, cel de franciza bancara, ABN a optat pentru o alta strategie. „La noi, banca merge la clienti, si nu clientii la banca“, explica Haris Hanif, directorul diviziei de consumer banking. Practic, ABN isi vinde produsele printr-o retea de 300 de agenti, care merg acolo unde sunt solicitati de clienti. In privinta sucursalelor, oficialii bancii au afirmat ca nu intentioneaza sa investeasca intr-o retea de unitati pentru serviciile de retail, ci mai degraba in servicii de tip Internet banking, phone-banking si mobile-banking. Rezultatele de pana acum? „In primul trimestru am ajuns la 5-10.000 de clienti pe segmentul de consumer banking“, explica Hanif. Totusi, retailul pe care il practica olandezii de la ABN nu este chiar ceea ce se numeste „de masa“, ei indreptandu-se cu precadere catre oamenii cu venituri medii si mari. „Patura de mijloc va creste in anii urmatori, odata cu cresterea veniturilor“, explica Hanif.

    Tot pe reteaua de agenti au mizat si olandezii de la ING, folosind totusi o alta strategie decat vanzarea directa. Pionieri in Romania in domeniul asigurarilor de viata, olandezii de la ING si-au creat in timp o retea de sute de consultanti. Cand s-au decis sa intre pe piata de retail, in vara anului trecut, exact acesti agenti de vanzare din asigurari au fost punctul de plecare. Dintre ei au fost selectati oamenii care conduc acum „ING Office-urile“ – practic, birourile bancii deschise in sistem de franciza. Avantajul retetei? Agentii sunt cei care detin aceste birouri, le administreaza si care achita „notele de plata“ pentru intretinerea acestor birouri si pentru personal. Banca le-a echipat insa cu ATM-uri si tehnologii bancare dintre cele mai moderne existente in Romania si asigura trainingul personalului. Pana in prezent, au fost deschise peste 50 de astfel de oficii, iar pana in toamna numarul va urca la peste 70, potrivit declaratiilor oficiale. Pana una-alta insa, oficiile ING pot fi gasite doar in zonele centrale din marile orase. 

    Un alt avantaj al retetei, asa cum spune directorul de comunicare de la ING, Calin Pop, tine de faptul ca „acesti oameni (consultantii care au devenit administratori – n.r.) au deja o baza de clienti de asigurari, care pot fi atrasi acum si catre un credit, un cont la banca sau orice alt produs al ING“. „Cross selling“, intr-un cuvant – strategie de baza pentru orice banca ce vrea mai multi clienti si mai fideli. Odata ce un client a intrat in banca si a cumparat, de exemplu, un credit, el poate fi convins mai apoi sa cumpere si o asigurare, un card sau sa-si faca un depozit bancar.

    Motiv pentru care, spune Eliza Radu, product manager in departamentul de retail de la HVB Bank, faptul ca agentii de vanzare nu pot decat sa promoveze creditele, fara a vinde efectiv pana la capat, nu este deloc un lucru rau. In momentul in care cumpara un credit de la un agent, clientul este totusi obligat sa faca un drum pana la banca pentru a semna actele. „Actele trebuie semnate in fata unui ofiter al bancii (asa cum cer reglementarile BNR – n.r.), dar noi avem tot interesul ca agentii de vanzari sa aduca oamenii in banca“. Si la HVB se lucreaza, de cativa ani, cu agenti de vanzare, pentru a compensa cumva numarul mic de sucursale ale bancii – doar 13 in toata tara, pana de curand. Cu ce rezultate? „Aproximativ 25% din clientii de credite sunt adusi la banca de reteaua de agenti“, spune Radu. Spre deosebire de ABN, unde agentii de vanzare sunt angajatii bancii, la HVB se lucreaza cu o firma externa, Gemini Capital Consult. Pentru cei 50 de oameni care promoveaza in exclusivitate creditele HVB, banca asigura trainingul, iar remunerarea acestora este „ca in asigurari, pe baza de comision“ – dupa cum spune Eliza Radu.

    „Pe alte piete, agentii de vanzare sunt adevarati brokeri ai bancilor – promoveaza creditele de la mai multe banci, dau consultanta clientilor si tot cu ei se semneaza actele finale“, spune, pe de alta parte, Ioana Varga, Marketing and Products Head CitiFinancial. „Clientul nici nu mai ajunge sa se intalneasca cu banca“. In Romania insa divizia specializata in retail a americanilor de la CitiBank lucreaza cu 300 de agenti ai grupului, care doar atrag clientii intr-una din cele 11 sucursale ale bancii. Agentul duce clientului documentatia despre credite, face calculele de venituri, aduce dosarul la banca, dar formalitatile finale se desfasoara tot la banca. Cati clienti sunt atrasi prin reteaua de agenti? „Aproape 60% din contractele de credit sunt aduse de ei“, spune Varga. 

  • Strategii alternative

    Chiar daca au intrat tarziu pe piata de retail, iar activitatea lor de baza este in zona companiilor, jucatorii care nu dispun de o retea mare de sucursale vor sa ajunga sa aiba un cuvant de spus. Prin ce metode?

    ING: Expansiunea pe retail a inceput in vara anului trecut. Folosind un concept total nou pentru piata romaneasca, cel de franciza bancara. ING vrea sa deschida pana in toamna peste 70 de oficii.

    ABN: Olandezii au intrat pe piata de retail in urma cu mai putin de un an. Dispun de o retea de 13 sucursale in toata tara, insa activitatea de consumer banking se bazeaza aproape in totalitate pe reteaua formata din 300 de agenti de vanzare.

    CITIBANK: Dispune, pentru moment, de o retea de 11 sucursale in intreaga tara. Dar „grosul“ contractelor de credit – peste 60% din total – este adus de cei 300 de consultanti de vanzari ai grupului.

    HVB BANK: Recenta fuziune cu Banca Tiriac le-a marit nemtilor reteaua de sucursale de la 13 la 72. Pentru segmentul de retail, banca lucreaza si cu o retea de 50 de agenti care aduc aproximativ 25% din totalul contractelor de credit.

  • STRATEGII: Megaafaceri de 1%

    Vicepremierul George Copos se afla in negocieri avansate cu Vodafone, pentru a vinde cele 0,9% actiuni pe care le mai detine la Connex. Intre timp, actionarul majoritar de la Orange Romania, France Télécom, isi consolideaza pozitiile pe pietele pe care afacerile merg bine. A venit, in sfarsit, si vremea micilor actionari.

    Rauri de cerneala si multe zeci de minute de stiri s-au consumat in aceasta primavara pe marginea celei mai mari tranzactii care a avut loc vreodata pe piata romaneasca. Preluarea Connex de catre Vodafone a fost prevestita, anuntata oficial si apoi comentata indelung.

    De ce au cumparat cei care au cumparat? De ce au vandut cei care au vandut? Cine e de fapt Vodafone si de ce a venit in Romania? Dar Telesystem International Wireless (TIW), compania care a vandut catre Vodafone si apoi si-a pus lacat pe porti? Si, mai ales, ce inseamna acest lucru pentru piata romaneasca?

    A trecut mai putin observat faptul ca, de cealalta parte, France Télécom – actionar majoritar al Orange Romania si principal concurent al Connex – si-a marit participarea cu inca 23,36%. Probabil ca putini s-au intrebat – sau daca au facut-o, nu a gasit si un raspuns – ce vor face in continuare micii actionari in cele doua mari companii telecom romanesti. Vor ramane in continuare actionari, sperand sa le creasca valoarea actiunilor? Vor vinde acum, sperand sa obtina un pret bun, avand in vedere pe de o parte conjunctura favorabila creata de venirea numarului unu mondial in telefonia mobila si pe de alta tendinta France Télécom de a-si consolida pozitia? Sunt interesate cele doua mari nume in telecomunicatii de detinatorii unor mici pachete de actiuni la companile pe care le controleaza?

    Vicepremierul George Copos a declarat pentru BUSINESS Magazin ca se afla in negocieri avansate pentru a vinde cele 0,9% detinute in MobiFon – Connex, prin firma Dargate Limited. Cui? Vodafone, bineinteles – care va ajunge, o data cu acest ultim pas facut, la o participare de 100% in MobiFon. Acesta este, de altfel, modelul de business al operatorului britanic, care incearca sa detina 100% din toate subsidiarele sale. „Desigur ca a fi mai convenabil pentru noi sa avem 100% din Connex, dar faptul ca exista un actionar minoritar cu participare de 1% nu are cum sa influenteze capacitatea noastra de a lua decizii sau de a derula afacerea“, a spus Paul Donovan, vicepresedinte al Vodafone, in prima sa videoconferinta de presa cu jurnalistii romani.

    „Sunt foarte relaxat si fericit“, a spus zambind Copos, din spatele biroului sau de la Palatul Victoria, la inceputul interviului cu BUSINESS Magazin. „Am avut puterea sa rezist, sa nu vand partea mea din MobiFon“.
    Si n-a fost usor sa reziste. Sa fii actionar minoritar alaturi de nume mari in business – cum ar fi TIW sau France Télécom – nu e floare la ureche. Nu ai viitorul asigurat si nici nu curg dividendele de pe urma activitatii investitorului strategic, cum s-ar putea crede. O stiu, pe pielea lor, si Posta Romana, si Logic Telecom, fosti actionari ai Connex. Sau, de cealalta parte, Polish Entreprise Fund IV ori Global Finance, cei care au vandut actiunile pe care le detineau la Orange Romania. Si unii si ceilalti au vandut pentru ca au fost determinati, intr-un fel sau altul, de actionarii majoritari. Si au vandut cand au vrut cei mari, nu cand doreau ei.

    In 1997, Telesystem International Wireless, actionarul majoritar de la Connex, a decis sa opereze o majorare de capital cu 30 de milioane de dolari, bani necesari investitiilor in extinderea serviciului si a retelei. Actionarii minoritari aveau de ales: ori scoteau bani din buzunar si participau la majorarea de capital, ori ramaneau cu mai putine actiuni. „Atunci am decis sa vand o parte din actiuni celor de la TIW. Am ramas cu 2% din cele 9,6% detinute initial“, isi aminteste Copos. Actiunile ramase au fost detinute prin Ana Electronic si Ana IMEP, fiecare cu cate 1%.

    Desi nu vrea sa dezvaluie valoarea tranzactiei de atunci, Copos spune ca banii i-au ajuns pentru a returna un imprumut de 5 milioane de dolari la Bancorex, pentru a majora capitalul social al Ana IMEP cu 27 de miliarde de lei (aproximativ 3,3 milioane de dolari la acea data) si pentru modernizarile de la hotelul Crowne Plaza.

    Am fi tentati sa spunem ca trebuie sa fii un adevarat vizionar pentru ca, devenind actionar in 1996 la un operator roman de telefonie mobila, sa poti sa vinzi catre Vodafone doar 0,9%, zece ani mai tarziu, pentru o suma care poate fi estimata la 25 – 30 de milioane de dolari – daca luam in considerare ca Vodafone a platit pe Connex circa 2,5 – 3 miliarde de dolari. „In orice caz, vorbim de peste 20 de milioane de euro“, se multumeste sa spuna Copos referindu-se la un posibil pret pentru pachetul de 0,9% din actiuni pe care il detine. Adauga doar ca „valoarea a crescut de circa 10 ori fata de pretul pe care l-am platit initial pe actiunile detinute la MobiFon“.

    Dar adevarul e ca nici macar cei de la TIW nu banuiau succesul pe care il va avea afacerea lor in Romania. Si nici nu se asteptau, cand au plantat primul stalp, in 1997, ca start-up-ul sa fie vanat, la un moment dat, de numarul unu mondial al industriei de profil.  Copos a prins o mana norocoasa si a stiut s-o joace bine. „In 1996 aveam echivalentul a 50 de milioane de dolari si doua alternative: sa schimb banii in moneda convertibila «pe sub masa» sau sa cumpar active. O data cu schimbarea (alegerile au fost castigate de Conventia Democratica din Romania si de Emil Constantinescu – n.r.) am decis sa merg pe varianta a doua“, rememoreaza George Copos. „Am cumparat Crowne Plaza, Ana IMEP, toate spatiile pe care le aveam inchiriate, fabrica de paine de la Bucur Obor, chiar si un elicopter, doar ca sa scap de lei“.

    Copos intuia ce avea sa urmeze. Daca la sfarsitul lui ‘96 un dolar echivala cu 2.550 de lei, la sarsitul lui mai 1997 acesta ajunsese la 11.000 de lei, dupa care s-a stabilizat in jurul valorilor de 7.000 – 8.000 de lei. A inceput instabilitatea economica, dar cine avea banii imobilizati in active sau schimbati in valuta a scapat mai usor.

    Aproape simultan cu vanzarea Connex catre Vodafone, France Télécom, prin divizia sa de telefonie mobila Orange, a cumparat de la un consortiu condus de AIG New Europe Fund 23,36% din actiunile operatorului Orange Romania pentru 523 milioane de dolari (408,5 milioane de euro) platiti in cash. Luand in considerare suma platita, se poate estima valoarea de piata a operatorului la 2,273 miliarde de dolari (1,776 mld. euro) sau aproximativ 450 de dolari (351,5 euro) pe abonat.

    Greu de crezut insa ca actionarii minoritari care au vandut au primit pretul pe care il asteptau pentru actiunile lor. La momentul tranzactiei, Orange Romania era peste Connex, atat ca numar de clienti, cat si ca venituri si profit realizate. Prin urmare, valoarea de piata a companiei ar fi trebuit sa fie mai mare de 2,2 miliarde de euro, avand in vedere si sumele vehiculate in cazul tranzactiei care a implicat Connex. Potrivit unor surse din piata, majorarea participarii France Télécom la Orange Romania trebuia sa se petreaca de acum un an. Fondurile de investitii, care au devenit actionari ai Orange Romania in decembrie 1999, isi doreau sa iasa din companie datorita maturizarii investitiei. De obicei, fondurile de private equity raman circa 4 – 5 ani intr-o afacere.

    Consortiul condus de AIG New Europe Fund a investit circa 100 – 120 de milioane de dolari in Orange. La o evaluare de 1,5 miliarde de dolari a Orange Romania acum un an, consortiul si-a triplat banii, fara a lua in considerare si dividendele incasate in circa 4 ani si jumatate. Sursele mentionate spun ca cele doua parti s-au  inteles initial la pret acum un an, procesul incepand prin cumpararea actiunilor companiei japoneze Tomen. Numai ca, pana sa se faca rearanjarea fiscala a actionariatului, unii minoritari au batut in retragere, probabil nefiind de acord cu pretul si cerand listarea Orange Romania la Bursa, insa degeaba.

    Potrivit unui articol din „Shareholders Agreement“  France Télécom avea dreptul sa refuze listarea. Drept pe care l-a si exercitat, afirma sursele. Informatia nu a fost confirmata nici de Orange Romania sau France Télécom, nici de AIG New Europe Fund. Pana la urma, partile s-au inteles in aceasta primavara. Chiar daca nu au castigat cat ar fi vrut, investitorii financiari tot au iesit cu mai mult decat ar fi luat acum un an, cand erau presati sa recupereze banii. Initial, printre fondatorii MobilRom SA, precursorul Orange Romania, se numarau companiile romanesti MBL Computers, Radcom, Media Com si Unimedia, ultimele doua apartinand la acea data grupului Media Pro. Au mai ramas acum doar primele doua, controlate de omul de afaceri Nicolae Badea, cu cate 1,6%. BUSINESS Magazin a incercat timp de trei saptamani sa discute cu Nicolae Badea despre statutul actionarilor mici intr-o companie mare, dar nu a reusit, pana la inchiderea editiei.

    Cert e ca, daca ai nervi sau rabdare, nu e rau sa fii actionar mic. Si daca nu te preseaza nimeni sa vinzi, fie el actionarul majoritar ori investitorii care isi cer banii inapoi, e chiar bine. Poti castiga de zece ori cat ai investit initial. Atat Vodafone, cat si France Télécom duc o politica de consolidare a pozitiilor pe pietele unde inregistreaza profit si au o cota de piata semnificativa. Cine mai vinde si pe ce bani?