BusinessMagazin

Blog

  • Amenzi pentru lapte

    Noua state risca sa fie amendate de Comisia Europeana cu o suma totala de 377 de milioane de euro pentru depasirea cotei de lapte in perioada aprilie 2005 – martie 2006. Spre comparatie, suma de anul trecut a ajuns la 355 de milioane de euro.

    Germania, Italia si Polonia insumeaza mai mult de 90% din suma. Polonia, a carei amenda provizorie este de 91 milioane de euro, are insa sanse mari ca penalizarea sa-i fie redusa substantial. Diminuarea se va face datorita conversiei cotei nealocate de vanzari directe catre consumatori in cota de livrare catre fabricile de lapte, unde tara a inregistrat depasiri substantiale. Celelalte tari amendate sunt Austria, Cipru, Cehia, Spania, Luxemburg si Portugalia. In total, acestea au depasit cotele alocate cu 1.217.000 t. 

  • EUROPA IMIGRANTILOR

    Efectele valului de extindere a UE spre est din 2004, dificultatile economiilor occidentale si problema nerezolvata a integrarii culturale a imigrantilor de pe alte continente au creat in „vechea Europa“ o conjunctura destul de ostila fata de ideea de imigratie. Conjunctura pe care discursurile despre beneficiile economice ale fortei de munca ieftine si docile venite din estul Europei cu greu o pot contracara.

     

    Suntem teribil de dezamagiti. Si am fost deja dezamagiti cand am negociat capitolul despre libera circulatie a persoanelor, fiindca am fost absolut siguri ca nu exista nici un motiv si nici o justificare economica pentru asteptarea asta ca milioane de oameni sa va invadeze piata muncii.“ Nu sunt cuvintele vreunui ministru roman sau bulgar, ci ale Danutei Hubner, comisarul european pentru politici regionale, rostite dupa 1 mai 2004, cand Polonia, tara sa de origine, a aderat la UE.

     

    Povestea se repeta acum intocmai cu Romania si Bulgaria, care urmeaza sa adere la UE la 1 ianuarie 2007. Ca si Danuta Hubner atunci, autoritatile din cele doua tari incearca sa-i convinga pe occidentali ca e dreptul oamenilor sa se miste liber intr-o Uniune care se pretinde si altceva decat o piata elementara, unde doar capitalul si uneori marfurile se misca liber: biblia liberalismului, invocata de comisarul polonez, se bazeaza pe cele patru libertati fundamentale de miscare – a bunurilor, a persoanelor, a capitalului si a serviciilor. Sau, tot ca Hubner, incearca sa-i convinga pe occidentali ca de fapt cetatenii din tarile proaspat integrate „nici macar nu sunt foarte mobili“ – cazul premierului bulgar Serghei Stanisev, care a spus ca bulgarilor nu le place sa traiasca in tari unde soarele e scump la vedere. Stanisev facea aluzie, mai in gluma, mai in serios, la ceturile Marii Britanii, tara cu cele mai mari temeri acum fata de navala imigrantilor romani si bulgari dupa 1 ianuarie 2007. Deocamdata, in afara de Londra, care a anuntat ca va detalia la sfarsitul acestei luni restrictiile planificate pentru lucratorii romani si bulgari, si de Budapesta, indecisa inca asupra masurilor pe care le va adopta fata de potentialii imigranti din aceste tari, nu e clar ce politica vor adopta celelalte tari comunitare. Danuta Hubner acuza, in urma cu doi ani, faptul ca tarile UE s-au luat una cate una dupa Germania si Austria, primele state care au decis sa impuna restrictii pentru forta de munca din Est, desi initial anuntasera ca nu vor lua nici o masura de limitare in acest sens. Nu-i timpul trecut nici acum pentru o evolutie similara a atitudinii fata de Romania si Bulgaria, atata vreme cat statele occidentale au dreptul si in cazul lor la perioade de tranzitie de cel putin doi ani si cel mult cinci ani la accesul fortei de munca din cele doua tari.

     

    Problema nu sunt insa perioadele de tranzitie, ci faptul ca si cu ele, si fara ele, integrarea Romaniei si a Bulgariei are loc intr-un moment cum nu se poate mai prost pentru ceea ce se numeste procesul de constructie europeana. Am mai vorbit in editii anterioare ale revistei despre feluritele acceptii ale Uniunii Europene, de la ideea de simpla piata, cu o moneda unica si un spatiu vamal comun, pana la cea de spatiu cultural comun, construit pe afinitati si pe schimburi de bunuri simbolice (nu altul este sensul birocratiei asa de ridiculizate a unui Bruxelles care angajeaza mii de translatori sa traduca toate documentele comunitare in toate limbile tarilor membre). Aceasta a fost esenta disputei din jurul Constitutiei Europene, cand statele UE au constatat ca pot cadea de acord asupra principiilor unei piete comune, dar nu si asupra principiilor unei entitati culturale comune; si aceasta a fost esenta disputei din jurul directiei de dezvoltare economica a Europei, vazuta de Bruxelles ca diferentiindu-se de modelul american printr-o preocupare sociala mult mai accentuata.

     

    Acum, testul aderarii Romaniei si Bulgariei pune in evidenta tocmai punctul in care ceea ce ar trebui sa fie o piata comuna intra in contradictie cu instinctul de conservare culturala al „vechii Europe“. Pana nu de mult, atat de comentatul protectionism european, ostil fuziunilor si achizitiilor transfrontaliere si aparator al „campionilor nationali“ din energie sau aeronautica, putuse sa fie incriminat si pentru faptul ca multe din statele occidentale impusesera accesul mainii de lucru straine pe piata lor numai pe baza permiselor de munca si eventual doar pe baza de cote anuale. Protectionismul care condamna outsourcingul productiei de masini intr-o tara mai ieftina e acelasi cu cel ce se opune intrarii pe piata a unor muncitori straini mai ieftini, din unicul motiv ca lucratorii autohtoni trebuie sa aiba prioritate la angajare. Iar acest protectionism pur economic, cum am vazut in ultimii doi ani, a functionat din plin in cazul „instalatorului polonez“, chiar in ciuda argumentului ca instalatorul respectiv a contribuit la cresterea economica a tarii lui de adoptie.

     

    Acum insa e vorba de altceva decat de protectionism pur economic. De la momentul 1 mai 2004, cand UE a mai crescut cu zece state, si pana acum, Europa a ajuns nu numai sa-si amelioreze situatia economica (ultimele estimari oficiale vorbesc de o crestere a PIB de 2,6% in 2006 numai pentru zona euro, cel mai bun rezultat din 2000 incoace), dar si sa se obisnuiasca treptat cu ideea ca imigrantii, mai ales atunci cand e vorba de imigranti est-europeni, calificati si disciplinati, nu arunca in somaj forta de munca locala (ceea ce si explica de ce la 1 mai anul acesta, dupa primii doi ani de tranzitie din punctul de vedere al deschiderii pietelor de munca, o parte din tarile occidentale au decis deja sa nu mai restrictioneze accesul lucratorilor est-europeni). Modelul anglo-saxon al liberalizarii complete a pietei muncii, promovat de Marea Britanie, Irlanda si Suedia, s-a dovedit suficient de benefic pentru tarile in cauza pentru ca ideea de deschidere a pietei muncii sa nu mai fie o sperietoare pentru restul Europei Occidentale.

     

    In schimb insa, tot dupa 1 mai 2004, vechea Europa a intrat aproape pe nesimtite intr-un impas de ordin cultural, unde evenimente de importanta altfel cu totul inegala s-au aglomerat intr-unul si acelasi peisaj al unei nelinisti mai greu de depasit decat cea provocata de o perioada de recesiune. Respingerea Constitutiei in Franta si Olanda, certurile din Franta din jurul dreptului de a purta val musulman in scoli si rebeliunile de strada de vara trecuta din suburbii, cersetorii romani agresivi din capitalele europene, uciderea regizorului olandez Theo van Gogh si caderea guvernului olandez din cauza unui scandal legat de o musulmana intrata in tara ilegal, criza caricaturilor lui Mahomed, huliganii polonezi de care se temeau organizatorii Campionatului Mondial de Fotbal din Germania si bandele de mafioti est-europeni descrise de presa italiana sunt, din punctul de vedere de care vorbim aici, tot atatea elemente ale impasului cultural din societatea occidentala. Sa fi ajuns insa chestiunea imigratiei sa determine chiar un impas cultural, unde orice imigrant sa ajunga sa fie privit ca o amenintare la adresa identitatii europene?

     

    Presa romaneasca obisnuieste sa scrie, de pilda, ca vesticii ii percep net diferit pe est-europeni in raport cu imigrantii musulmani, din ratiuni de compatibilitate culturala si uneori chiar lingvistica. Iar reprezentantii autoritatilor occidentali, in general promotori ai corectitudinii politice, rar se refera la religia sau la etnia imigrantilor care provoaca probleme in tarile lor. Dincolo de faptul ca atitudinea fata de chestiunea imigratiei in general tinde sa capete tot mai multa importanta pentru departajarea electorala a politicienilor, numai partidele de extrema dreapta indraznesc sa aduca in discutie rasa si religia atunci cand promit sa-i scape pe conationalii lor de afluxul de imigranti, iar discursurile despre imigratie sunt de obicei axate pe aspectele pur economice (ajutoarele de la stat pe care le capata strainii sau faptul ca banii castigati de straini in Occident servesc in fond tot la cresterea economica a tarilor lor de origine).

     

    Totusi, cand e vorba de imigranti incomozi sau periculosi, in ochii cetateanului occidental obisnuit nu e loc de diferenta intre un fundamentalist islamic si un roman venit in Vest pentru talharii. Cresterea economica adusa in plus de imigranti, faptul ca un polonez sau un marocan accepta muncile refuzate de vestici sau povestile de groaza de genul celor relatate la inceputul lui septembrie de ziarul italian L’Espresso („Am fost sclav in Puglia“, despre est-europenii exploatati ca sclavi pe plantatiile de rosii ale italienilor) tind sa cantareasca mai putin in ochii unor occidentali speriati de valurile succesive de venetici pe care trebuie sa le inghita. Faptul ca partidele din Spania ii curteaza pe capsunarii romani vazuti deja ca o forta electorala, prudenta accentuata a politicienilor germani fata de electoratul musulman sau faptul ca londonezii vad in orasul lor panouri cu reclame scrise in poloneza la serviciile cutarei banci occidentale pot fi distractive pe termen scurt, dar nu si cand astfel de fenomene dau impresia ca societatile vestice decad la stadiul unor mozaicuri culturale atomizate si incoerente.

     

    Aceasta explica de ce acum campania de presa impotriva accesului imigrantilor romani si bulgari s-a declansat tocmai in Marea Britanie, tara care la precedentul val de extindere a UE a fost in fruntea curentului favorabil liberalizarii pe piata muncii. Iar faptul ca tendinta pe ansamblul Uniunii este de defensiva si de inchidere in loc de o continuare a deschiderii e ilustrat nu de demagogia extremei drepte austriece ori de articolele rasiste din cate un ziar italian gen Il Tempo, ci de atitudinea fata de imigratie a unui politician considerat inclusiv de elitele europene de afaceri drept candidatul ideal la presedintia Frantei – actualul ministru de interne Nicolas Sarkozy. Dupa ce s-a ilustrat vara trecuta prin curajul/incorectitudinea politica de a-i numi „scursuri“ si de a-i reprima energic pe rebelii musulmani care incendiau suburbiile frantuzesti, Nicolas Sarkozy a preluat acum initiativa in privinta politicii fata de imigratia ilegala in Europa.

     

    La sfarsitul lui septembrie, la reuniunea de la Madrid a ministrilor de interne din opt tari comunitare, Sarkozy a propus un „pact european asupra imigratiei“, care sa instituie o politica comuna pe ansamblul UE in privinta imigratiei, astfel incat nou-venitii in fiecare tara sa fie supusi acelorasi standarde in materie de admisie. „Nu putem sa continuam sa avem politici separate in chestiunea imigratiei, atata vreme cat e clar ca ne confruntam cu aceleasi probleme“, a spus francezul, propunand intarirea granitelor externe ale UE si crearea unei forte speciale de patrulare a granitelor. Tinta criticilor lui Sarkozy era premierul socialist spaniol José Rodriguez Zapatero, care anul trecut a legalizat situatia a peste 700.000 de imigranti ilegali din Spania, cu motive altfel solid fundamentate economic: penuria de forta de munca din constructii si servicii si nevoia de a fiscaliza milioane bune de euro din economia subterana. Conform statisticilor spaniole, de amnistia respectiva au profitat in principal trei categorii de imigranti ilegali: ecuadorienii, romanii si marocanii.

     

    Mai nou, Zapatero ar dori ca exemplul sau sa fie urmat si de alte state europene, care ar avea exact aceleasi motive economice sa procedeze astfel. Sarkozy si criticii lui Zapatero invoca exemplul Frantei, care a legalizat in 1997 situatia a 80.000 de imigranti, doar pentru ca in anul urmator sa cunoasca o crestere de patru ori a cererilor de azil; la aceeasi reuniune de la Madrid, Germania, Olanda si Austria chiar au dat vina pe Spania pentru afluxul de clandestini inregistrat anul trecut in tarile lor. Contraargumentul premierului spaniol e ca, dupa o crestere initiala a afluxului de imigranti ilegali, in special al celor care vin din nordul Africii si intra in Europa prin Insulele Canare, lucrurile deja s-au mai potolit, iar bilantul economic pentru Spania e pozitiv. Totusi, 8% din populatia Spaniei e formata din imigranti, iar sondajele spun ca 50% din cetateni sunt ingrijorati de efectele negative ale imigratiei in exces. Si este foarte putin probabil ca alte state europene sa urmeze exemplul Spaniei, avand in vedere inclusiv ca valurile de extindere a UE reprezinta in primul rand, la nivel practic, tot un fel de amnistii acordate unor imigranti ilegali deja aflatori pe teritoriul occidental, chiar daca in acest caz e vorba de oameni veniti din Est si nu de africani sau asiatici. Sunt, in schimb, sanse ca propunerea lui Nicolas Sarkozy de administrare centralizata a imigratiei sa aiba mai mult succes? Ar fi vorba, deci, de o agentie europeana unica de administrare a imigrarilor, cu tot cu cererile de azil si de acordare a statutului de refugiat, ceea ce ar simplifica enorm sarcina guvernelor nationale, confruntate in fata propriilor cetateni cu critici pe motiv ca sunt fie prea ingaduitoare, fie prea aspre fata de cererile de imigrare. Agentia respectiva ar putea actiona eventual si ca un soi de birou de plasare a fortei de munca, urmand pur si simplu sa repartizeze oferta de mana de lucru in tarile Uniunii Europene in functie de cerere, de marimea populatiei din statele respective si de capacitatea acestora de a-i plati pe acesti lucratori. S-ar crea astfel inca o institutie suprastatala europeana, care ar degreva (sau ar priva, depinde de interpretare) guvernele nationale de inca un atribut traditional al suveranitatii lor, acela de a-si controla dupa bunul plac granitele.

     

    Deocamdata, unitatea europeana in fata asaltului veneticilor s-a manifestat prin faptul ca Spania a acceptat o finantare de 30 de milioane de euro de la Bruxelles ca sa consolideze securitatea in cele mai sensibile puncte de granita, enclavele Ceuta si Melilla de pe coasta marocana. Desigur, statele Uniunii Europene cer de ani buni intarirea granitelor spaniole, asa ca nu mira pe nimeni reluarea discutiei. Totusi, faptul ca ministrul Sarkozy a avertizat ca daca fluxul de imigranti ilegali nu e stavilit, Europa se va confrunta cu „un val de xenofobie de neoprit“ releva o paradigma noua in discutia europeana despre imigratie. O faza in care argumentele economice pro-imigratie incep sa conteze mai putin (e adevarat, si pe masura ce imigratia din ultimii ani a atenuat considerabil penuria de mana de lucru de pe piata muncii din Occident) in favoarea celor legate de limitele modelului multicultural „mozaic“, adoptat de majoritatea statelor occidentale (nu si de Franta insa), bazat pe ideea ca grupurile etnice pot coexista si pot participa la viata sociala a tarii de adoptie fara a fi silite sa cedeze din identitatea lor culturala originara.

     

    Andrew Green, seful organizatiei britanice MigrationWatch, care promoveaza limitarea accesului strainilor pe piata muncii din UE, sustine ca, din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o libera circulatie a persoanelor asa cum se vorbeste despre libera circulatie a marfurilor. „Oamenii nu sunt cutii de ambalaj. Au nevoi continue in domeniul sanatatii, al educatiei, al locuintei si al transportului“, spune Green. Afirmatia sa altfel neutra trimite insa imediat la dificultatile angajatorilor sau ale autoritatilor publice din UE confruntate cu specificul cultural insolit al variilor categorii de imigranti, de la omorurile „pentru onoare“ intre rude sau poligamia din familiile musulmane (un mod bun, acesta din urma, de a obtine bani mai multi pentru ajutoarele sociale) si pana la altfel nevinovatele manele date la maximum de romanii infierati de ziarele italiene.

     

    Iar aici nuantele tind sa se piarda, pentru ca un roman sau un bulgar care intampina restrictii la angajarea in Vest suporta efectele aversiunii occidentalilor nu numai fata de compatriotii lui de acolo care dau manelele mai tare, ci si fata de omorurile „pentru onoare“ faptuite de albanezii sau nord-africanii imposibil de disciplinat in democratiile europene. Imigrantul redevine o imagine generica, aceea a strainului amenintator, acelasi peste tot, al carui scop nu e decat sa traga pe sfoara statele care il primesc si sa distruga traditiile locale. Asa cum legalizarea clandestinilor din Spania are efecte pana in Olanda, la fel si „violurile in grup care ne sporesc PIB-ul“ (o expresie ironica folosita de un ziar suedez pentru a desemna manierele imigrantilor nord-africani) au corespondenta cu „rasa aflata mereu in topul rubricii de infractiuni“ (cum se referea Il Tempo la romanii din Italia). Si nu-l mai crede nimeni pe premierul Stanisev cand spune ca bulgarii lui sunt prea obisnuiti cu soarele si cerul senin ca sa aleaga viata intr-o tara ploioasa, atata vreme cat toate tarile africane si asiatice de unde vin imigrantii aceia ciudati si cu obiceiuri asa de rele sunt de atatea ori mai insorite decat Occidentul european.

     

    Pro si contra

     

    Ideea de deschidere a granitelor pentru lucratorii straini, ceruta de companiile multinationale si de globalizarea economiei, intampina opozitia celor ce se tem de o metisare suficient de accentuata a populatiilor incat sa faca inoperant conceptul de natiune si sa dizolve identitatea culturala a statelor – e vorba de statele dezvoltate, tinta predilecta a imigrantilor. BBC a reprodus cateva din cele mai transante opinii pro si contra deschiderii complete a granitelor pentru forta de munca straina.

     

    PRO

    „Tendinta companiilor de a muta fabricile si locurile de munca in tarile mai sarace pentru a face profit contrazice ideea granitelor clar definite intre tari. Posibilitatile de optiune sunt clare: fie companiilor li se cere sa-si mentina afacerile in interiorul tarilor lor de origine (sau in cateva tari vecine) si li se impun taxe mai mari pentru bunurile produse in strainatate, ca sa fie descurajata productia in strainatate, fie practicile comertului liber permit companiilor sa angajeze lucratori din Bangladesh care vor munci pe cativa penny pe zi, in loc de lucratori americani, care cer cel putin 5 dolari pe ora de munca, plus asigurari de sanatate.“

    Matthew, utilizator al forumului BBC

     

    „Libertatea de miscare a persoanelor este o libertate fundamentala garantata de legislatia UE si o marca distinctiva a civilizatiei europene. Procesul de aderare la UE a celor 10 state, de la 1 mai anul acesta (punctul de vedere de fata a fost exprimat inainte de 1 mai 2004, n.red.) permite o perioada de adaptare de pana la cinci ani, iar in anumite cazuri perioada in cauza poate fi prelungita cu inca doi ani, dar numai cu aprobarea Comisiei Europene. Dar este important ca restrictiile respective sa nu submineze libertatea fundamentala a persoanelor care se muta dintr-un stat in altul.“

    Mary Harney, vicepremierul Irlandei

     

    CONTRA

    „Ne indreptam catre libera circulatie a bunurilor industriale intre anumite grupuri de tari. Dar nu se poate vorbi despre o libera circulatie a bunurilor agricole (ori a textilelor). Motivul e clar: tarile industrializate ale Europei vor sa-si pastreze elemente-cheie ale economiilor lor, de mare importanta pentru structurile lor sociale. Iar acest considerent se aplica si mai puternic la migratia fortei de munca. Deschiderea granitelor ar duce la influxuri masive de oameni din lumea a treia spre tarile industrializate, iar aceasta ar fi o cale spre haos, complet inacceptabila pentru locuitorii lumii industrializate.“

    Andrew Green, MigrationWatch UK

     

    „Granitele sunt esentiale pentru conceptul de natiune. Ele ne delimiteaza pe «noi» de «ei». Fara «ei» nu exista «noi» si deci nici solidaritate sociala. Aristotel a scris ca fiecare virtute are doua vicii corespunzatoare, unul constand intr-un exces al caracteristicii legate de acea virtute, celalalt de o insuficienta a acesteia. Denuntarea xenofobiei si a sovinismului este corecta, dar o politica a granitelor deschise este o functie a celuilalt viciu, insuficienta sentimentului national. Analogia cu proprietatea comuna a bunurilor este aproape obligatorie: experienta statelor socialiste ne arata cum e atunci cand nimeni nu e responsabil pentru nimic.“

    Mark Krikorian, Centrul pentru Studii in domeniul Imigratiei, Washington

  • Se zareste deficitul

    In primele noua luni din acest an, Cehia a inregistrat un surplus bugetar de doar 53,1 mil. euro, spre deosebire de 861,7 mil. euro, excedent realizat in aceeasi perioada a anului trecut.

    Veniturile totale au fost de 23,87 mld. euro, in timp ce cheltuielile au ajuns la 23,82 mld. euro, relateaza CTK. Cheltuielile fata de anul trecut au crescut cu 10,5%, in timp ce veniturile cu doar 6,2%. Cauzele avansate de analisti pentru diminuarea excedentului bugetar sunt colectarea mai slaba a taxelor si cresterea mai multor categorii de subventii. In lunile urmatoare, se asteapta ca bugetul sa treaca pe rosu, deoarece spre sfarsitul anului, de regula, se inregistreaza o majorare a cheltuielilor publice. Bugetul pentru acest an a fost planificat cu un deficit de 2,63 mld. euro, la venituri de 31,53 mld. euro.

  • Formula esecului

    Jurnalistul Bob Woodward de la Washington Post dezvaluie, in ultimul sau volum, premisele esecului din Irak: o administratie divizata, cu consilieri-cheie care aproape nu-si vorbeau, avertismente ignorate, informatii esentiale tratate cu superficialitate si subestimarea permanenta a adversarului.

     

    Casa Alba a ignorat, in septembrie 2003, un avertisment urgent de la un inalt consilier in problema irakiana, care ii spunea ca e nevoie disperata de alte cateva mii de soldati americani pentru a potoli insurgenta din Irak. Asta reiese din ultima carte a lui Bob Woodward, unul dintre jurnalistii veterani ai Washington Post – care, impreuna cu Carl Bernstein, a scris seria de articole care au declansat scandalul Watergate, soldat cu demisia presedintelui Richard Nixon. In ultima sa carte, Woodward infatiseaza o Casa Alba sfasiata de disfunctionalitati si diviziuni in privinta razboiului. Avertismentul este descris in „Etapa negarii“ („State of Denial“), publicata pe 1 octombrie de editura Simon & Schuster. Bob Woodward sustine ca unii dintre consilierii de frunte ai presedintelui Bush au fost adesea la cutite; uneori, abia isi vorbeau si avea cu totii tendinta de a califica drept prea pesimiste relatarile comandantilor militari americani – si ale altora – despre situatia din Irak.

     

    Chiar si in noiembrie 2003, Bush este citat spunand despre situatia din Irak: „Nu mai vreau ca nimeni din membrii guvernului sa spuna ca e o insurgenta. Nu cred ca am ajuns inca acolo“.

     

    Din carte reiese ca secretarul apararii, Donald H. Rumsfeld, a fost prea putin conectat cu detaliile practice al ocuparii si reconstructiei Irakului si atat de ostil fata de Condoleezza Rice, pe atunci consilier pentru securitate nationala, incat Bush trebuia sa-i ceara sa-i raspunda acesteia la telefoane. Iar comandantul american al trupelor din Orientul Mijlociu, generalul John P. Abizaid, este citat ca marturisindu-le apropiatilor ca „Rumsfeld nu mai are credibilitatea“ sa militeze public pentru o strategie a victoriei.    

     

    Cartea este a treia pe care Woodward a consacrat-o dezbaterilor interne din Casa Alba dupa 11 septembrie, invadarea Afganistanului si ulterioara decizie de invadare a Irakului. Ca si precedentele titluri ale lui Woodward, cartea include citate lungi din conversatii – si descrie cum gandeau oficialii administratiei in anumite momente, desi nu identifica intotdeauna sursele de informatie. Unii dintre cei intervievati, inclusiv Rumsfeld, sunt citati – dar nici presedintele Bush si nici vicepresedintele Dick Cheney nu au fost de acord sa dea interviuri, se mai spune in carte. Despre Robert D. Blackwill, pe atunci consilierul-sef pe dosarul irakian la Consiliul de Securitate Nationala, se spune ca si-a expus avertismentul privitor la nevoia de mai multe trupe intr-un memoriu cuprinzator trimis Condoleezzei Rice. Memoriul conchidea ca era nevoie disperata de 40.000 de soldati. Se mai dezvaluie ca Blackwill si Paul Bremer III, pe atunci cel mai inalt oficial american in Irak, i-au informat atat pe Rice, cat si pe Stephen J. Hadley, adjunctul ei, despre nevoia presanta de mai multi oameni in timpul unei teleconferinte din Irak. Casa Alba nu a facut nimic in schimb, spune Woodward.

     

    „Etapa negarii“ mai descrie prapastia dintre Colin Powell, primul secretar de stat al lui Bush, si Rumsfeld: cand Powell a fost scos din functie dupa alegerile din 2004, i-ar fi spus lui Andrew H. Card jr., seful administratiei de la Casa Alba, referindu-se la Rumsfeld: „Daca eu plec, si Don ar trebui sa plece“. Card a facut apoi tot ce i-a stat in putere ca sa-l elimine pe Rumsfeld la sfarsitul lui 2005, potrivit cartii, dar a fost oprit de Bush, care se temea ca asta ar tulbura apropiatele alegeri din Irak si operatiunile de la Pentagon. Cheney, la randul lui, e infatisat drept un om atat de hotarat sa gaseasca dovezi ca acuzatiile lui privind armele de distrugere in masa din Irak au fost corecte incat, in vara lui 2003, trimitea sefului echipei de inspectori, David Kay, coordonate obtinute prin satelit privind posibilele locatii – dupa cum se stie, nu s-a descoperit nimic.

     

    Doi membri ai cercului de apropiati ai lui Bush, Powell si ai directorului CIA, George J. Tenet, au fost, reiese din carte, ambivalenti in privinta deciziei de a invada Irakul. Cand Powell a consimtit, fara tragere de inima, in ianuarie 2003, Bush i-ar fi spus intr-o intrevedere in Biroul Oval ca „e timpul sa-ti pui uniforma de razboi“ – facand referire la cariera lui de militar. Tenet, omul care i-a spus la un moment dat lui Bush ca „mai mult ca sigur“ exista arme de distrugere in masa in Irak, nu a impartasit direct cu presedintele indoielile in privinta invadarii Irakului, potrivit marturiei lui Woodward. Primele doua carti ale lui Woodward despre administratia americana, „Bush in razboi“ si „Plan de atac“, infatisau un presedinte ferm si o echipa loiala, bine condusa, raspunzand unui atac. Dupa cum arata si titlul, „Etapa negarii“ urmareste o linie narativa cu totul diferita, a unei administratii care pare sa fi avut doar o vaga idee ca succesul militar timpuriu in Irak lasase loc resentimentelor armatei de ocupatie. Volumul de 537 de pagini descrie tensiuni intre oficialii de rang inalt inca de la inceputurile administratiei. Woodward scrie ca in saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie, Tenet credea ca Rumsfeld frana efortul de elaborare a unei strategii coerente de capturare si ucidere a lui bin Laden. La randul lui, Rumsfeld punea la indoiala semnalele electronice de la suspectii de terorism pe care le interceptase Agentia Nationala de Securitate, intrebandu-se daca nu cumva sunt parte a unui plan de intoxicare al Al-Qaida.

     

    Pe 10 iulie 2001, se spune in carte, Tenet si seful diviziei antiteroriste a CIA, J. Coffer Black, s-au intalnit la Casa Alba cu Rice pentru a-i semnala gravitatea informatiilor pe care agentia le culesese cu privire la un iminent atac. Ambii au plecat de la intalnire cu sentimentul ca Rice nu a luat prea in serios avertismentele. Pe langa asta, in saptamanile dinainte ca razboiul din Irak sa inceapa, parintii lui Bush nu impartaseau increderea fiului lor ca invazia Irakului era decizia cea mai potrivita, se sustine in carte.

     

    Woodward scrie despre o intalnire privata in ianuarie 2003 intre mama lui Bush, Barbara Bush, si David L. Boren, un fost presedinte al comitetului pentru servicii secrete al Senatului si un prieten al familiei Bush. Barbara Bush l-a intrebat pe Boren daca trebuia sa fie ingrijorata despre o posibila invazie a Irakului, destainuind apoi ca tatal presedintelui, fostul presedinte George H.W. Bush, „e ingrijorat si nu mai doarme din cauza asta“. Volumul descrie o intalnire la inceputul lui 2003 intre generalul locotenent Jay Garner, ofiterul in retragere numit de Bush sa administreze Irakul dupa razboi, Bush si altii intr-un birou din Casa Alba – reiese ca principalii planificatori ai razboiului ar fi fost complet dezinteresati de detaliile misiunii post-conflict. Dupa ce Garner si-a terminat prezentarea in PowerPoint – in care si-a inclus planurile de a folosi pana la 300.000 de soldati din armata irakiana pentru a ajuta la securizarea Irakului dupa incheierea razboiului, spune cartea – nu au fost puse nici un fel de intrebari de nici unul dintre cei prezenti; iar presedintele l-a aprobat cu entuziasm.

     

    Dar Garner avea sa fie curand indepartat si inlocuit cu Bremer. Cartea mai sugereaza ca inalti oficiali din serviciile secrete au fost luati prin surprindere in primele zile ale razboiului, cand luptatorii civili irakieni erau angrenati in atacuri sinucigase impotriva blindatelor americane. Intr-o intalnire cu Tenet de la CIA, cativa oficiali de la Pentagon au vorbit despre atacuri, iar Tenet ar fi recunoscut ca nu stie ce sa creada despre ele. Cautarile zadarnice pentru descoperirea arsenalului neconventional au starnit tensiuni intre Cheney, CIA si oficialii din Irak. Seful inspectorilor din Irak, Kay, le-a trimis e-mailuri principalilor responsabili din CIA; a avertizat ca e posibil ca irakienii sa fi avut capacitatea de a produce asemenea arme, dar sa nu le fi produs, asteptand in schimb pana in momentul in care ar fi fost nevoie de ele.

     

    Cartea sustine ca John McLaughlin, directorul adjunct al CIA, i-ar fi spus lui Kay: „Nu mai spune nimanui asta. Ar putea fi suparator. Fii foarte atent. Nu putem sa-i dam drumul pana nu suntem siguri“.

     

    Deocamdata, Casa Alba se straduieste sa dezminta imaginea pe care cartea o creeaza, cea a unei administratii macinate de  discordie, sugerand ca informatiile ar fi fost oferite de fosti consilieri suparati ca sfaturile lor cu privire la numarul de trupe si alte probleme de strategie ar fi fost ignorate. „Uitati ce e, avem de-a face cu un razboi si o sa gasiti o gramada de oameni cu adevarat destepti cu pareri complet diferite“, a spus purtatorul de cuvant al Casei Albe, Tony Snow.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • V-am pierdut banii

    Amaranth, un fond american de hedging, a pierdut circa sase miliarde de dolari in pariul pe cotatia gazelor naturale cu o iuteala care a naucit piata.

     

    Cu mai putin de o saptamana inainte ca fondul de hedging Amaranth Advisers sa le spuna investitorilor ca a pierdut miliarde de dolari, Charles H. Winkler, directorul de operatiuni (chief operating officer) al fondului, degusta un pahar de vin australian la o cina in restaurantul Four Seasons din New York cu o mana de manageri ai altor importante fonduri de hedging. Parand relaxat si afabil in acea seara de 12 septembrie, Charles H. Winkler a spus ca Amaranth, un fond de 9,2 miliarde de dolari, inregistra randamente de peste 25% pe an, potrivit unui participant.

     

    Doua zile mai tarziu, Charles H. Winkler era la Pierre, unul dintre cele mai elegante hoteluri din Manhattan, vorbind despre Amaranth cu potentiali investitori la conferinta de toamna a fondurilor de hedging si forumul educational organizate de Goldman Sachs. Un fel de speed-dating* pentru capitalisti, in cadrul evenimentului mici grupuri de investitori treceau de la o masa la alta, ascultandu-i pe managerii care-si descriau cu iuteala strategiile, raspundeau la cateva intrebari dupa care se mutau la urmatorul set de investitori. Iar Charles H. Winkler s-a numarat printre acei manageri si transmitea cam acelasi mesaj pe care-l formulase si la inceputul saptamanii, dupa cum a relatat un martor: Amaranth crescuse cu 25%.

     

    Chiar in acea zi, Amaranth pierdea 560 de milioane de dolari pe gazele naturale, accelerand pierderile pe care firma le suferise toata saptamana, a spus pe 22 septembrie intr-o teleconferinta Nicholas Maounis, fondatorul Amaranth Advisers.

     

    Pe 14 septembrie, fondul isi vindea parti din portofoliu – actiuni, imprumuturi si obligatiuni – pentru a indeplini cererile bancilor de a returna banii pe care-i imprumutase pentru anumite tranzactii. In ziua urmatoare, Amaranth convoca reprezentantii catorva banci de top de pe Wall Street si ii invita in weeekend la birourile sale din Greenwich, Connecticut. Portofoliul energetic si alte plasamente erau scoase la vanzare, firma cautand probabil un imprumut pe termen scurt sau eventual o infuzie de capital.

     

    Amaranth, unul dintre cele mai fierbinti fonduri de hedging din ultimii ani, incepuse sa se topeasca. Ce a urmat a fost atat descurajant, cat si implacabil: investitorii au urmarit exasperati cum sase miliarde de dolari s-au evaporat, in vreme ce piata a clipit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Intr-adevar, ce a fost extraordinar in prabusirea Amaranth a fost cat de putine valuri a facut, spre deosebire de cvasi-colapsul unui alt fond de hedging, Long-Term Capital Management, in 1998. Povestea lui Amaranth este cea a unei firme care s-a mandrit cu managementul superior al riscului, dupa care a riscat totul in piete pe care toata lumea le stia volatile. Fondul nu a ingenuncheat piata, cum a facut-o prabusirea Long-Term Capital; piata a fost cea care a ingenuncheat Amaranth.

     

    „Cateodata si «foarte-improbabilul» se intampla“, le-a spus investitorilor Maounis in teleconferinta. „Asta s-a intamplat in septembrie.“ Prabusirea confirma ceea ce multi din industria fondurilor de hedging stiu, dar ignora poate prea des: sa-ti risti casa la pariu e un lucru care poate sa-ti aduca randamente de invidiat; dar poti la fel de bine si sa ramai fara casa. La teleconferinta, Maounis a promis o revenire, spunand ca Amaranth ramane in continuare in carti.

     

    „Am pierdut o gramada din banii nostri luna asta“, a spus el. „Am pierdut inca si mai multi din ai vostri. Ne pare rau ca ne-am pierdut banii. Ne pare si mai rau ca v-am pierdut si voua banii.“ Maounis a promis ca va incerca sa castige din nou adeziunea si increderea investitorilor.

     

    E posibil ca Charles Winkler de la Amaranth, un fost avocat foarte respectat, sa fi facut cel mai bun lucru pentru investitori: mentinerea unei aparente „cool“, tocmai pentru a nu declansa acel gen de panica ce poate cu usurinta dobori orice institutie financiara. Prin intermediul unui purtator de cuvant, Winkler a refuzat sa comenteze. Dar investitorii, incapabili sa isi recupereze banii si zguduiti de evenimentele lunii, se gandesc deja daca pariul cu energia a fost prea mare si se intreaba in ce masura promisiunile fondului cu privire la managementul eficient al riscului au fost nefondate.

     

    „Cand un fond de hedging se prabuseste, cauti reprezentarile eronate facute de manager in fata investitorilor, reprezentari care pot lua forma evaluarilor gresite, cauti reprezentarile gresite privind strategiile, modelele sau concentrarile“, spune Scott M. Berman, avocat la Friedman Kaplan Seiler & Adelman, care reprezinta doi investitori care nu exclud posibilitatea de a cere daune de la Amaranth.

     

    Comisia care reglementeaza piata de capital in Statele Unite (Securities Exchange Comission – SEC) a inceput deja o investigatie pentru a determina in ce masura Amaranth Investors a indus in eroare investitorii sau institutiile financiare.

     

    Nu e exclus ca Amaranth sa aiba o oarecare protectie in fata acuzatiilor ca nu s-a tinut de propria strategie: este un „multi-strategy fund“, asta insemnand ca avea multiple strategii de a face bani, dar si libertatea de a transfera capitalul in zonele cu cel mai mare potential de castig. Diversificarea strategiilor a fost, in sine, o metoda de protectie: cand o piata se ducea in jos, altele puteau amortiza socul. Cand Amaranth a vazut in gazele naturale o oportunitate, a aruncat bani in piata.

     

    I-a mers o perioada, dar fondul nu a reusit sa iasa cand ar fi trebuit. S-a dovedit Amaranth oportunist – cum ar trebui sa fie fondurile cu strategii multiple – sau s-a dovedit incapatanat, nediversificandu-si portofoliul?

    Curajul fondului a fost testat pe piata in scadere din 2002. Cand indicii importanti au scazut cu 17% sau chiar mai mult in acel an, Amaranth Partners, unul dintre fondurile de top ale companiei, a adus un randament de 11,33%, potrivit materialelor de marketing – lasand in urma majoritatea fondurilor de hedging, care au cazut cu 1,5%, potrivit Hedge Fund Research din Chicago.

     

    In cei doi ani care au urmat, Amaranth a produs profituri consistente, daca nu chiar spectaculoase, aratand ca face ceea ce fondurile de hedging ar trebui sa faca: se protejeaza pe ele insele de fluctuatiile pietei. Anul 2005 a fost unul dificil pentru multe fonduri de hedging. Dar Amaranth a oferit rentabilitati de peste 18%, surclasand de departe avansul de 4,91% (inclusiv dividende) al indicelui Standard & Poor’s si majoritatea fondurilor de hedging, care au castigat in medie 6,16%. Amaranth a avut o arma secreta in panoplie: un trader de 32 de ani pe nume Brian Hunter. Hunter venea de la Deutsche Bank, unde condusese departamentul de tranzactii cu gaze naturale. Potrivit unui proces pe care l-a intentat mai tarziu bancii, Hunter a adus de unul singur 52 de milioane de dolari bancii in 2002 si 40 de milioane de dolari in 2003. Dar preturile de pe piata de gaze naturale s-au prabusit in decembrie, stergand multe din castigurile bancii, iar Deutsche Bank nu i-a mai dat nici un bonus. Hunter a fost retrogradat si a dat in judecata banca pentru a-si primi bonusul. Deutsche Bank a trimis un raspuns in care neaga majoritatea acuzatiilor; un purtator de cuvant al bancii a refuzat sa comenteze subiectul.

     

    Hunter a fost el insusi „un activ fierbinte“. SAC Capital, un alt hedge fund renumit pentru profiturile sale de exceptie, a incercat sa-l atraga pe Hunter in aprilie 2005. Nicholas Maounis l-a convins sa ramana, iar investitorii au fost asigurati ca Hunter va juca un rol semnificativ in cadrul firmei.

     

    Nu e nici un secret ca profiturile fondului veneau in special din energie. Pana pe 30 iunie, fondurile Amaranth crescusera cu 20% si chiar peste, iar castigurile din energie insemnau 78% din randamentul total.

    Potrivit lui Maounis, profiturile din tranzactiile cu bunuri si cu energie au adus 1,26 de miliarde de dolari in 2005 si din ianuarie si pana in august adusesera 2,17 miliarde de dolari – aproape jumatate din suma fiind obtinuta din iunie pana in august.

     

    In vreme ce cifrele din iunie aratau bine, investitorii ar fi trebuit totusi sa se ingrijoreze: fondul cazuse cu peste 10% in mai din cauza volatilitatii din pietele de energie. Rezultatele spectaculoase din aprilie si iunie acopereau scaderea, dar mesajul era clar: fondul Amaranth facea pariuri mari.

     

    In iulie, Amaranth a abordat acele ingrijorari in mesajul lunar catre investitori, promitand ce le spusese in fata multor investitori: ca va reduce riscul. „In timp ce tintim pentru o mai mica concentrare pe gazul natural in viitor, credem ca oportunitatile din piata gazelor naturale raman atractive si continuam sa pastram plasamente unde credem ca valorile de baza sunt deconectate de preturile din viitor“, scria fondul. Un numar de investitori afirma ca li s-ar fi spus ca pariurile pe energie au fost diminuate.

     

    Pe 22 septembrie, Maounis a readus in discutie acele ingrijorari, spunand la teleconferinta ca Amaranth a fost de acord sa-si reduca riscurile in functie de oportunitati, in loc sa vanda doar de dragul de a vinde, asta insemnand ca niciodata nu a avut de gand sa iasa repede de pe piata.

     

    Problema lui Amaranth s-a dovedit a fi una prea familiara institutiilor financiare: lichiditatea. Hunter a pariat ca diferenta dintre cotatiile futures ale gazelor naturale pentru martie 2007 si aprilie 2007 va creste. De fapt, a scazut dramatic. Hunter nu a putut sa-si vanda plasamentele. Altii din piata au vazut ca pariul lui era gresit, ca pierdea bani si au continuat sa parieze impotriva pietei, impingand preturile in jos. „Nu am fost in stare sa acoperim expunerea pe pietele publice“, a spus Maounis.

     

    Odata ce cursul a devenit potrivnic, Amaranth a fost prins la mijloc: vanzand intr-o piata in scadere, zbatandu-se sa rezolve cererile creditorilor nervosi de a-si suplimenta depozitele**, blocat intr-o pozitie din piata unde – ca sa folosim o expresie uzuala de pe Wall Street – „esti sfasiat in bucati“. „Daca oamenii vad teama in piata, ei forteaza mana celui care fuge din piata“, spune Charles Sanchez, vicepresedinte pentru piete de energie la Gelber & Associates, o firma de consultanta in energie din Houston.

     

    Intr-un efort de a atenua efectele tranzactiilor, Amaranth a convocat cateva banci in urma cu doua weekend-uri. Fondul trebuia sa obtina bani pentru a-si suplimenta depozitele – imprumuturi de la banci – si trebuia sa vanda plasamentele in energie pentru a preveni alte sangerari. Intr-un weekend glorios, parcarea de la biroul Amaranth era plina de SUV-uri, Mercedes-uri si un Ferrari rosu cu „Wall Street“ pe placutele de inmatriculare. Camara Amaranth era saraca: oaspetilor li s-au servit Mountain Dew dietetic si biscuiti cu crema Pop Tarts. Amaranth aproape ca vanduse plasamentele catre doi ofertanti, dar intelegerile au picat. Pana pe 19 septembrie, bancile i-au dat lui Amaranth ultimatumul: ori vinde portofoliul din energie, ori ii taie liniile de credit. Asta, spune Maounis, „ar fi dus la o crestere substantiala, daca nu totala, a pierderilor investitorilor“.

     

    Pe 20 septembrie dimineata, portofoliul a fost vandut catre J.P. Morgan si Citadel Investment Group, un alt mare fond de hedging, si investitorii au fost informati ca valoarea Amaranth a scazut cu 65-70% pentru luna in curs si cu 55-60% – adica 6,4 miliarde de dolari – pentru anul in curs. Confuzia in randul investitorilor a persistat insa si dupa teleconferinta de pe 22 septembrie.

     

    „Ne-a lasat o gramada de intrebari fara raspuns“, a spus un investitor. „S-a vorbit despre ce s-a intamplat. Dar ce-o sa se intample de-acum inainte?“ Cu alte cuvinte, isi vor mai recupera investitorii banii? Amaranth are restrictii dure pentru investitorii care-si cer banii inapoi: poate bloca orice cerere de rascumparare intr-o incercare aparent alambicata de a pastra capitalul fondului.

     

    Nicholas Maounis parea hotarat sa continue sa lupte. „Stim ca v-am zdruncinat adeziunea si increderea in noi si suntem hotarati sa facem tot ce putem sa le recastigam pe amandoua“, a spus Maounis pe 22 septembrie. La nici doua saptamani, insa, Amaranth a anuntat, pe 2 octombrie, ca a angajat pe cei de la Fortress Investment Group ca sa-l ajute sa-si lichideze portofoliul. Cu trei zile inainte, fondul anuntase ca suspenda cererile de rascumparare ale clientilor pentru a vinde plasamente in valoare de circa 3 miliarde de dolari care i-au mai ramas dupa prabusirea de la inceputul lunii septembrie. Din banii care urmeaza sa fie obtinuti, ar trebui sa fie despagubiti si investitorii, insa nu se stie in ce proportie isi vor mai recupera investitiile.

     

    Intr-o noua scrisoare trimisa investitorilor pe 29 septembrie, Maounis i-a anuntat ca fondul se preda ca urmare a numeroaselor cereri de rascumparare.

     

    *JOC MATRIMONIAL DE SOCIETATE IN CARE PARTICIPANTII SUNT     PUSI SA CUNOASCA CaT MAI MULTI POSIBILI PARTENERI INTR-UN TIMP SCURT, DE ORDINUL MINUTELOR

    **MARGIN CALL – CERERE DIN PARTEA BROKERULUI CA UN INVESTITOR SA-SI SUPLIMENTEZE DEPOZITUL PENTRU A SE INCADRA IN MARJA MINIMA NEGOCIATA IN CAZUL TRANZACTIILOR IN MARJA (CUMPARAREA DE ACTIVE, IN CARE O PARTE DIN VALOAREA DE CUMPARARE ESTE ACOPERITA DIN FONDURI IMPRUMUTATE DE LA BROKERI. IN ACEST CAZ, RENTABILITATEA – DAR SI PIERDERILE – VOR FI MAI MARI DECaT IN CAZUL TRANZACTIILOR CASH).

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Lectia Amaranth

    Oficialii New York Mercantile Exchange au sesizat slabiciunea Amaranth Advisers, insa fondul a actionat insuficient pentru a-si reduce pierderile.

     

    AVERTISMENT: Oficialii Bursei de marfuri din New York, NYMEX, avertizasera Amaranth Advisers in august, cu aproximativ o luna inainte de prabusirea sa, ca pariurile pe care le facuse pe cotatiile gazelor naturale erau prea mari, potrivit agentiei Bloomberg. Se pare ca fondul si-a mai redus expunerea pe gazele naturale, insa nesemnificativ, cu atat mai mult cu cat pariurile sale nu erau facute doar pe NYMEX.

     

    RECORD: Prabusirea Amaranth („indestructibil“, in greaca) in luna septembrie poate fi considerata cel mai mare dezastru financiar al unui fond de hedging, depasind precedentul record stabilit in 1998 de Long-Term Capital Management, care a pierdut 4,6 miliarde de dolari in patru luni.

     

    DESPARTIRE: La sfarsitul lunii septembrie, trader-ul Brian Hunter, „arma secreta“ a pariurilor Amaranth Advisers pe cotatiile gazelor naturale, a parasit fondul fara a primi vreo compensatie financiara, potrivit  cotidianului Financial Times.

  • Cetateni de onoare

    Daca am fi fost o natie cu simtul umorului si nu asa incrancenati, cel mai bun raspuns la editorialul aparut in Il Tempo ar fi fost urmatorul: autorul trebuia facut cetatean de onoare al Bucurestiului.

     

    Nu raspunsuri din partea Ministerului Afacerilor Externe, nu drept la replica de la ambasadorul roman. Cetatenia de onoare l-ar fi obligat sa vina in barlogul lupilor care il inspaimanta atat si sa dea piept nu cu o gasca de manelisti infierbantati si deranjanti, ci cu imaginea cea mai colorata a Romaniei pe care nu o place atat de tare.

     

    Daca ati ratat cumva subiectul: editia electronica a cotidianului italian a publicat un editorial al ziaristului Augusto Parboni; acesta are, se pare, o problema cu romanii din Italia, pe care ii face in fel si chip. Sincer, vreo doua din problemele evidentiate de colegul meu editorialist m-au distrat in cel mai inalt grad: zice domnia sa ca romanii sunt „foarte buni acrobati“, reusind „sa intre in case urcand pe zidurile cele mai dificil de escaladat“ sau ca „mintea criminala a acestor banditi este inca in stare sa inventeze si sisteme tehnologice care «sug» banii din conturile bancare ale italienilor“. Iar ultima spaima a lui don Augusto m-a dat gata – romancele „ii incanta cu frumusetea lor estica pe batranii bogati cu care se casatoresc pentru a obtine cetatenia si, de ce nu, un cont bancar“.

     

    Mintea mea estica m-a indemnat, iata, nu sa-i aduc aminte tot felul de istorii cu mafia italiana la ei acasa sau pe aiurea prin lume, ci sa-i sporesc faima lui Parboni; ba as fi facut o petitie la Primaria Capitalei pentru ca apartamentul jurnalistului sa fie la ultimul nivel al celei mai inalte cladiri din Bucuresti, la adapost de acrobati, si as importa cateva urate vestice care sa-i populeze spatiul si care sa-i calmeze inhibitiile. Pai nu?

     

    In registrul serios, acum: ce-i de facut? Ca scursuri ale societatii romanesti au plecat prin lume, e un adevar. Nu sunt nici mai multi si nici mai rai decat ceea ce au lepadat alte natii, chestiunea e ca avem, de fapt, de schimbat o imagine. In vara acestui an am trait doua saptamani chiar in mijlocul unei comunitati de romani stabiliti in Italia, cu acte in regula si cu toate cele: slujbe, prieteni, copii la scoala, datorii la banci. N-am regasit, in micul orasel din apropierea Romei, nici una din spaimele prietenului Parboni; as spune ca in cele mai multe planuri romanii au facut bine respectivelor comunitati, trezind la viata, economiceste vorbind, zone intregi care vegetau cateva luni bune pe an.

     

    Oraselele in cauza erau „de vacanta“, cu locuinte populate in special in perioada concediilor. Romanii au inchiriat casele si apartamentele, au platit chirii si facturi, au determinat aparitia de magazine (trei supermarketuri in cinci ani, intr-un oras cu sub 20.000 de locuitori, cum e?) si au tinut in viata mici afaceri de familie italienesti. Micii, busuioaca de Bohotin, amaratele pufarine (dar de acasa) sau gogonelele murate nu mai sunt in nici un caz marfuri exotice, ci fac parte din oferta curenta a multor magazine. Inainte de a jindui la conturi bancare italienesti, romancele au curatat case si au ingrijit copii si batrani.

     

    Italia de astazi este atunci cand cativa romani merg, intr-o seara calda de vara, la un restaurant si vine o chinezoaica fasneata sa ii serveasca si le ofera, intr-o italiana fluenta, un mix de mancaruri chinezesti si italienesti, si din carciumioara de alaturi razbat ba o cantoneta, ba un fragment de cantec popular osean. Italia din mintea lui Augusto Parboni nu mai este posibila si Italia nici nu mai vrea sa fie asa. Italia i-a prins de fapt pe multi din romani in sistem si nu le va mai da drumul: oamenii aceia au capatat responsabilitati acolo, au pornit afaceri, au relatii si interactioneaza. Multi vor pastra legaturile cu cei de acasa si ii vor sustine financiar, dar nu vor mai pleca din Italia; cu acte in regula, deja tintesc spre credite imobiliare pe termen lung, pentru a scapa de povara mutatului periodic. Un copil care invata in italiana se va simti atras, desigur, de Romania bunicilor sau de gustul cozonacilor de Paste, dar va fi in mult mai mare masura roman si ceva mai putin roman. O diferenta de o singura litera, dar cat de importanta. S-ar putea sa fie viitorul intregii Europe: toate nationalismele de astazi, toate orgoliile si toate mandriile ingradite in iluzorii frontiere pot (si personal sunt convins ca asa va fi) disparea nu mai departe de cateva generatii.

     

    Chiar scaderea sumelor trimise de romanii din strainatate, tendinta conturata din primavara acestui an si confirmata in mijlocul verii (cu o treime mai putini in iulie 2006 fata de iulie 2005 – 299 de milioane de euro fata de 443 de milioane de euro) o pun pe seama integrarii romanilor in Europa de maine. Nu este o conjunctura, un fenomen conjunctural va fi o revenire a valorii transmiterilor. Sa nu-i acuzam, pentru ca au fost, fara sa banuiasca, mai de folos Romaniei decat orice alt sprijin venit din strainatate: au sustinut balante de plati, au contribuit la cresterea economica si au atenuat disparitati sociale pe care statul s-a dovedit incapabil sa le rezolve.

     

    Acrobati si fete frumoase, va salut. Sunteti cetateni de onoare.

  • Unde se duc „tarosenii“?

    E toamna. Iar toamna – o stie oricine – se numara bobocii. De cand intrarea Romaniei in Europa (din motive sentimentale prefer aceasta denumire tehnicului UE) a devenit lucru cert, au si inceput bilanturile, cantarind pe fata si pe dos avantaje si dezavantaje de toate felurile.

     

    Dar si acestea – cate au fost – s-au axat in principal pe componenta europeana a ecuatiei: europarlamentari, europartide, familii politice, comisari europeni, etc. Analiza impactului integrarii europene asupra politicii interne fie a lipsit cu desavarsire, fie s-a marginit la sperante: conform acestora, printr-o osmoza misterioasa, o prezumtiva eleganta specifica politicii „europene“ va modela politica damboviteana dupa chipul si asemanarea de la Strasbourg.

     

    Ingaduiti-mi sa ma indoiesc. Mult mai probabil, intrarea in Europa va avea, pe termen scurt, un singur mare perdant – PSD – si doi castigatori care se vor sfasia (sa speram) reciproc: PNG si PRM (ordinea, dupa cum veti vedea, nu este intamplatoare). Iar capul tuturor acestor „rautati“ va fi painea noastra cea de toate zilele. Nu, nu pentru ca si-a  schimbat (a se citi „pierdut“) gustul – cum se vaieta deunazi o prietena pe blogul personal. Si nici macar pentru ca si-l va „schimba“ si mai abitir dupa 1 ianuarie 2007. Importanta, din acest punct de vedere, nu e schimbarea in sine, ci cauza acesteia. Iar cauza trebuie cautata – mai mult sau mai putin metaforic – in procesul accelerat de disparitie a taranului roman. In noile conditii impuse de UE (observati, rogu-va, denumirea tehnica in noul context) taranul roman va fi inlocuit cu fermierul sau, mai probabil, cu fermierul-arendas. Pe scara istoriei – ca sa spunem asa – se aud opincile taranilor coborand si pantofii managerului agricol urcand.

     

    Scriam, in urma cu un an si mai bine, ca a sosit timpul sa ne luam ramas bun de la satul romanesc. Ca se cuvine sa ne facem bagajele temeinic – pregatindu-ne adica din timp amintiri numai bune de povestit nepotilor despre toate cele: fasaitul coasei prin iarba; gustul soriciului parjolit cu paie arse; sunetul molcom al talangilor; sunetul toacei la asfintit – si cate si mai cate. Nu, nu va speriati: n-am dat, la batranete, in mintea pasunismului. Observati ca nu va prezint catusi de putin imagini idilice ale taranului roman, ci imagini pur si simplu – intalnite inca astazi la tot pasul, disparate, insa, maine, pentru totdeauna.

     

    Si, totusi, unde se duc taranii cand se duc? Unii dintre ei la cimitir. Cei mai multi, insa, la oras. Devin „taroseni“ (ca altfel nu stiu cum sa le zic), nu lumpen-proletari, cum gresit li s-a spus. De buna seama, fenomenul migratiei de la sat la oras nu e de azi de ieri. Dar ceea ce ati vazut pana astazi a fost o nimica toata. Poate nu m-am facut bine inteles: nu e vorba doar de imputinarea taranilor – e vorba de disparitia lor si, dimpreuna cu ei, a satului romanesc: a mai auzit cineva de „crasma fermei“? Lasand la o parte orice alte consideratii, aceasta disparitie va marca profund baza electorala a PSD, oricum suficient de subrezita. Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios – spunea Eugen Ionesco. Taranul roman (fie el chiar partial urbanizat) vota, din reflex si din respect pentru o imagine cumpatata, dar in acelasi timp autoritara – cu Ion Iliescu.

     

    Ambii poli ai ecuatiei isi pregatesc acum iesirea din scena. Iar pana la consolidarea unei paturi sociale urbane, constienta de principiile stangii in sensul adevarat al cuvantului, se va mai scurge ceva timp si pe Dambovita lui Geoana si pe Somesul grupului de la Cluj. Ma grabesc sa adaug ca aceasta observatie nu reprezinta nicidecum vreo critica la adresa tendintei de modernizare a partidului. Cand apar caile ferate, a mai investi bani in vizitii e sinucidere curata. Constatarea e menita pur si simplu sa atraga atentia asupra unei stari de fapt si sa le reaminteasca membrilor PSD ca si evreilor traversarea unui amarat de desert le-a luat 40 de ani batuti pe muchie. Si asta in conditiile in care erau condusi de Moise.

     

    Si totusi, unde se duc „tarosenii“ atunci cand se duc? Ei bine, nefericirea face ca se duc la alde Gigi Becali. Am evitat cat am putut acest subiect – dureros pentru mine, trebuie sa marturisesc – pe de o parte cu speranta naiva ca daca-l ignor, va inceta sa existe, pe de alta, din dorinta de a nu mai arunca paie pe un foc deja incins. Vremea ascunsului dupa degete, din pacate, a trecut. Cu un constant 6-7% in sondaje, in conditiile actuale PNG e o forta (greutate?) de care, vrand-nevrand, trebuie sa tinem seama. Avem (inca) o tumora – cum procedam? Pe vremuri, clasicii constatau ca patimile nu se lasa controlate de catre ratiune si ca, prin urmare, singura solutie pentru a controla o patima este de a-i opune o… alta patima. Luptandu-se reciproc, cele doua patimi isi vor anula reciproc efectele negative (asa a aparut, de altfel, si ideea de „interes personal“ – dara asta e deja o cu totul alta poveste). Banuiesc ca ceva asemanator a avut in gand si Traian Basescu atunci cand a „mosit“ umflarea lui Becali in sondaje: decat sa ai un intreg segment electoral deplasat spre PRM, sa zicem, mai bine il imparti in doua si indemni, discret, partile sa se paruiasca reciproc. Pana aici, toate bune si frumoase. Din nefericire, insa, ingineriile astea „ecologice“ scapa adesea de sub control – dupa cum marturisesc australienii, care au incercat sa domoleasca invazia de iepuri folosind cainii Dingo (pare-mi-se). Lupta dintre PNG si PRM ramane inegala. Electoratul PRM, urbanizat, in majoritate, mai asculta inca muzica (de bine, de rau) populara si se mai emotioneaza cand mai asculta „Noi suntem romani“.

     

    O intreaga generatie, insa, de „taroseni“ nu va mai avea asemenea fioruri artistice. Putina lume a observat o coincidenta tulburatoare: erodarea satului romanesc, popularitatea manelelor si cresterea lui Becali in sondaje sunt fenomene suprapuse. Tare mi-este, asadar, teama ca 2007 ne va aduce ca imn, in afara de beEthovENiana Oda a Bucuriei si o mult mai becaliana Oda a Manelelor.

  • De trei ori Romtelecom

    A fost o stire seaca: de anul viitor, Romtelecom va intra pe piata televiziunii prin satelit. Noul plan de business prevede ca, de anul viitor, operatorul traditional de telefonie fixa sa concureze pe acest segment cu nume precum RCS & RDS, UPC Astral sau Digital Cable System. Care sunt insa nuantele?

     

    Anuntul ca Romtelecom ataca o noua piata a venit spre sfarsitul lunii trecute, oficialii fostului monopol de stat explicand atunci ca lansarea noului serviciu se inscrie in strategia companiei de extindere a portofoliului de produse si servicii. „Piata serviciilor de comunicatii electronice se transforma, iar evolutia tehnologica ne permite sa furnizam servicii integrate, respectiv telefonie, Internet si TV“, spunea directorul executiv de operatiuni al companiei, Georgios Argentopoulos. Practic, noul serviciu vine in completarea celor deja furnizate de Romtelecom si va permite companiei sa ofere clientilor servicii triple-play – televiziune, telefonie fixa si Internet. Astfel, prin intermediul serviciului de televiziune prin satelit, Romtelecom va putea concura direct, pe toate segmentele, cu operatorii de televiziune prin cablu care, in ultimii trei ani, au muscat serios din business-ul sau traditional – telefonia fixa.

     

    Din cate spune directorul general al Romtelecom, James Hubley, rata lunara de dezabonare la serviciile de voce ale companiei este insemnata. Transpus in cifre, compania pierde anual aproximativ 500.000 de clienti ai serviciilor de telefonie fixa. „Incepusem anul trecut cu 4,5 milioane de abonati si l-am terminat cu aproape patru milioane“, explica James Hubley, adaugand ca, la jumatatea acestui an, Romtelecom avea o baza de 3,77 milioane de clienti.

     

    La sfarsitul lunii iunie 2006, numarul liniilor fixe detinute de Romtelecom era  in scadere cu 9,99% fata de aceeasi perioada a lui 2005, cand totalul acestora era de 4,185 milioane.

     

    Dar inspre ce se indreapta toti acesti clienti? In proportie de 50%, acestia opteaza pentru serviciile de telefonie mobila, renuntand complet la telefonul fix, in timp ce restul de 50% prefera sa utilizeze telefonia fixa din pachetul triple-play (cablu TV, Internet si telefonie fixa) al operatorilor traditionali de cablu. Iar cei care fac pasul inspre acestia din urma au in vedere preturile mai mici, dar si faptul ca, pentru un singur abonament, pot beneficia de trei servicii diferite.

     

    Conform rapoartelor oficiale, din cei  3,7 milioane de romani abonati la serviciile CATV, aproximativ 2,4 milioane sunt clienti ai UPC si RCS&RDS. La sfarsitul anului trecut, numarul utilizatorilor de telefonie fixa era de peste 4,39 milioane, pe o piata in care erau activi 74 de furnizori alternativi, a caror cota era de aproximativ 10%. Romtelecom a mai cochetat cu televiziunea prin Cable Vision of Romania – societate de TV prin cablu subteran cu retele in Bucuresti, Buzau, Giurgiu, Sfantu Gheorghe, Slobozia si Targoviste, cu o baza de aproximativ 50.000 de clienti, la care insa a decis sa renunte pentru a se concentra pe dezvoltarea serviciilor care tin de telefonia clasica, precum si de date si Internet, dupa cum declarau oficialii operatorului la acea vreme. Anul trecut CVR a fost cumparat de Astral Telecom Cluj pentru 8,5 milioane de dolari.

     

    Tot anul trecut, mai exact in primavara, Romtelecom a lansat o oferta de internet in banda larga pentru companii, pentru ca la sfarsitul verii sa atace si piata clientilor rezidentiali. „Acestea sunt serviciile care vor marca viitorul companiei: Internet si date prin broadband, dar si alte servicii care se gasesc mai aproape de zona de IT, cum este recent lansatul Cyber Host – centrul de gazduire a datelor“, spune Hubley, estimand pentru anul acesta venituri de 25 de milioane de euro din serviciile de date si Internet.

     

    Rezumat la esenta, planul de transformare al Romtelecom arata astfel: o noua filosofie a companiei, un nou sistem de facturare, call centere, magazine Romtelecom modernizate si un portofoliu marit de produse si servicii.

     

    Potrivit unui raport al grupului elen OTE, Romtelecom a investit in ultimii trei ani peste 300 de milioane euro intr-o infrastructura noua pentru reteaua de acces si de transport, dar si pentru introducerea noilor tehnologii.

     

    Dar de ce a fost nevoie de o astfel de investitie si de o schimbare radicala a filosofiei de business a companiei? „In primul rand era necesara modernizarea, avand in vedere ca influentele de pe vremea cand compania era monopol de stat s-au resimtit puternic si dupa liberalizare“, explica Hubley. „Pe de alta parte, trebuia sa gasim metode sa generam venituri si din alte servicii si asa ne-am orientat catre servicii de Internet si date.“

     

    Dar exista si o problema: vechea retea fusese construita doar pentru trafic de voce. „Tocmai de asta este nevoie se investim aproximativ o jumatate de miliard de euro in noua retea NGN – Next Generation Network -, care sa suporte si traficul de Internet, date si orice alte servicii“, explica directorul companiei.

     

    Romtelecom nu a renuntat nici la mai vechi anuntatul proiect IPTV (Internet Protocol TV), un concept care va crea o punte de legatura intre serviciile de Internet si industria de home-entertainment. Tehnic vorbind, IPTV este tehnologia care permite transportarea semnalului TV in format digital – de unde si o calitate superioara a imaginii si a sunetului, comparabila cu cea a DVD-urilor.

     

    Largind putin cadrul discutiei, IPTV poate fi si unul dintre atuurile pe care Romtelecom le ia in calcul cand  mizeaza pe cartea serviciilor integrate. Potul e pe masa. Cine va castiga?  

  • Spleen de lectura

    Aveti probabil de multe ori senzatia ca nu prea aveti chef sa mai cititi nimic. Sa nu mai mancati nimic sau sa nu mai ascultati nimic. Ati experimentat cu totii angoasa de lectura, spleenul de lectura. Se manifesta ca o febra a shopping-ului combinata cu o lipsa teribila de apetit.

     

    E spleenul de lectura doar o stare? E o depresie provocata din interior sau din exterior? Sa incepem cu un exemplu mult mai comun despre amestecul de bulimie vizuala si anorexie a consumului propriu-zis. In supermarket, cumperi mult mai mult decat iti trebuie. Asta e si regula principala a jocului de-a cererea si oferta. Cumperi dintr-o foame teribila de satisfactie viitoare. Cumperi promisiuni. Dezamagirea e maxima acasa, cand golesti sacosele si gasesti pachete fade pe care nu mai ai chef sa le desfaci. Acelasi lucru se intampla si in cazul revistelor, ziarelor sau cartilor. Intri intr-un magazin dedicat „printului“ de orice fel, iesi cu bratele pline de reviste, ziare, carti. Cand vine vremea lecturii, esti deja epuizat, rasfoiala devine deprimanta, nimic nu te mai poate tintui, nimic nu-ti poate asigura fluxul lecturii. Pe de o parte, pana si lectura sufera de boala grea care vine odata cu shopping-ul isteric. Orgasmul cumpararii este incomparabil mai important decat lectura propriu-zisa. De cealalta parte, sunt inca prea multe lucruri despre care nu se scrie sau care raman neexplicate. Modelele publicistice sunt mult mai crude decat nevoile reale ale cititorului.

     

    E crud, dar e evident ca de multe ori avem, in fata unei carti sau reviste, acelasi comportament ca in fata unui salam. Avem sau nu o pofta misterioasa de achizitionare. Dar asta nu inseamna ca, acasa, respectivul produs nu va zacea uitat intr-un colt. Dorinta de consum se epuizeaza imediat dupa ce ai platit. O manifestare a acestei depresii de lectura este blazarea, gustul pentru excentricitati si soc. Lipsa de chef pentru lectura si introspectie. E ca in cazul sporturilor extreme pe care, aparent, le practica oameni plini de vitalitate si de optimism. De fapt, sunt preferate mai ales de oameni complet goliti interior care au nevoie de un ciocan in cap sau de pericol (controlat) iminent pentru a-si regasi sensibilitatea.

     

    Pofta vizuala, consumul virtual au depasit cu mult realitatile. Exista o intreaga cultura stranie a flirtului, de pilda. Stranie pentru ca, din tot ritualul de dinaintea sexului s-a impus, in lumea contemporana, mai degraba o mimare rapida a flirtului. Sexul insusi (o finalitate putin sperata de bietii trubaduri) face parte dintr-un joc repetitiv si obositor al palmaresului, daca imi permiteti o extrapolare destul de fortata. Dar cultul DJ-ului, al clubului, al muzicii care interzice dialogul, al comunicarii direct erotice, sunt semnul unei dorinte cel putin atipice. Am citit sau auzit sute de reflectii despre cum, dupa o seara de baut, provocari erotice si exces, sexul devine partea neplacuta a serii. E ca o forma a maximei epuizari, nu neaparat momentul culminant al ritualului erotic care l-a precedat. Altfel spus, exista o placere a provocarii si stimularii care provoaca dependenta si epuizare. Nu mai intereseaza pe nimeni finalitatea – sau ea devine secundara. De ce? Pentru ca e mai incitant locul de consum sau de „agatat“ decat finalizarea propriu-zisa.

    Ce se intampla cu huliganii de pe terenurile de fotbal? E cineva interesat de meci? Prea putin. E mai gustata toata agitatia din jurul meciurilor. Razboiul declaratiilor de dinainte de derby face audiente comparabile cu partida insasi. Consumi inainte sau dupa ce ai platit? – aceasta este intrebarea secolului. E o alegere foarte importanta. Cu alte cuvinte, alegi sa-ti epuizezi libidourile de tot felul cu cartea de credit in mana sau abia dupa ce plata a fost consumata incerci sa-ti fructifici achizitiile? Cumparaturile impulsive pot oferi o senzatie de eliberare noua, uneori sunt bune tratamente antidepresie.

     

    Inspectarea cumparaturilor poate aduce mari neplaceri – observi, de obicei, ca ai cumparat prea multe lucruri inutile, ca ai raspuns unor stimuli rudimentari. Iesirea din cercul vicios al orgasmului dinainte de consumul propriu-zis este una singura: autoeducare, redescoperirea dorintei de consum in sens traditional. Individul isi descopera personalitatea doar consumand. Cu cat te limitezi mai mult la pseudoconsumul prin achizitie, cu atat mai mult te paste abrutizarea completa a simturilor. Poti sa-ti cumperi orice. Dar trebuie sa rezisti tentatiei de a ceda mecanismelor de marketing, cele care te pot face sa crezi ca, in momentul in care ai cumparat o carte, te conving ca ai si citit-o. Educatia personalitatii incepe abia atunci cand trebuie sa consumi adecvat tot ce ai cumparat.