Unde se duc „tarosenii“?

E toamna. Iar toamna – o stie oricine – se numara bobocii. De cand intrarea Romaniei in Europa (din motive sentimentale prefer aceasta denumire tehnicului UE) a devenit lucru cert, au si inceput bilanturile, cantarind pe fata si pe dos avantaje si dezavantaje de toate felurile.

Dar si acestea – cate au fost – s-au axat in principal pe componenta europeana a ecuatiei: europarlamentari, europartide, familii politice, comisari europeni, etc. Analiza impactului integrarii europene asupra politicii interne fie a lipsit cu desavarsire, fie s-a marginit la sperante: conform acestora, printr-o osmoza misterioasa, o prezumtiva eleganta specifica politicii „europene“ va modela politica damboviteana dupa chipul si asemanarea de la Strasbourg.

Ingaduiti-mi sa ma indoiesc. Mult mai probabil, intrarea in Europa va avea, pe termen scurt, un singur mare perdant – PSD – si doi castigatori care se vor sfasia (sa speram) reciproc: PNG si PRM (ordinea, dupa cum veti vedea, nu este intamplatoare). Iar capul tuturor acestor „rautati“ va fi painea noastra cea de toate zilele. Nu, nu pentru ca si-a  schimbat (a se citi „pierdut“) gustul – cum se vaieta deunazi o prietena pe blogul personal. Si nici macar pentru ca si-l va „schimba“ si mai abitir dupa 1 ianuarie 2007. Importanta, din acest punct de vedere, nu e schimbarea in sine, ci cauza acesteia. Iar cauza trebuie cautata – mai mult sau mai putin metaforic – in procesul accelerat de disparitie a taranului roman. In noile conditii impuse de UE (observati, rogu-va, denumirea tehnica in noul context) taranul roman va fi inlocuit cu fermierul sau, mai probabil, cu fermierul-arendas. Pe scara istoriei – ca sa spunem asa – se aud opincile taranilor coborand si pantofii managerului agricol urcand.

Scriam, in urma cu un an si mai bine, ca a sosit timpul sa ne luam ramas bun de la satul romanesc. Ca se cuvine sa ne facem bagajele temeinic – pregatindu-ne adica din timp amintiri numai bune de povestit nepotilor despre toate cele: fasaitul coasei prin iarba; gustul soriciului parjolit cu paie arse; sunetul molcom al talangilor; sunetul toacei la asfintit – si cate si mai cate. Nu, nu va speriati: n-am dat, la batranete, in mintea pasunismului. Observati ca nu va prezint catusi de putin imagini idilice ale taranului roman, ci imagini pur si simplu – intalnite inca astazi la tot pasul, disparate, insa, maine, pentru totdeauna.

Si, totusi, unde se duc taranii cand se duc? Unii dintre ei la cimitir. Cei mai multi, insa, la oras. Devin „taroseni“ (ca altfel nu stiu cum sa le zic), nu lumpen-proletari, cum gresit li s-a spus. De buna seama, fenomenul migratiei de la sat la oras nu e de azi de ieri. Dar ceea ce ati vazut pana astazi a fost o nimica toata. Poate nu m-am facut bine inteles: nu e vorba doar de imputinarea taranilor – e vorba de disparitia lor si, dimpreuna cu ei, a satului romanesc: a mai auzit cineva de „crasma fermei“? Lasand la o parte orice alte consideratii, aceasta disparitie va marca profund baza electorala a PSD, oricum suficient de subrezita. Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios – spunea Eugen Ionesco. Taranul roman (fie el chiar partial urbanizat) vota, din reflex si din respect pentru o imagine cumpatata, dar in acelasi timp autoritara – cu Ion Iliescu.

Ambii poli ai ecuatiei isi pregatesc acum iesirea din scena. Iar pana la consolidarea unei paturi sociale urbane, constienta de principiile stangii in sensul adevarat al cuvantului, se va mai scurge ceva timp si pe Dambovita lui Geoana si pe Somesul grupului de la Cluj. Ma grabesc sa adaug ca aceasta observatie nu reprezinta nicidecum vreo critica la adresa tendintei de modernizare a partidului. Cand apar caile ferate, a mai investi bani in vizitii e sinucidere curata. Constatarea e menita pur si simplu sa atraga atentia asupra unei stari de fapt si sa le reaminteasca membrilor PSD ca si evreilor traversarea unui amarat de desert le-a luat 40 de ani batuti pe muchie. Si asta in conditiile in care erau condusi de Moise.

Si totusi, unde se duc „tarosenii“ atunci cand se duc? Ei bine, nefericirea face ca se duc la alde Gigi Becali. Am evitat cat am putut acest subiect – dureros pentru mine, trebuie sa marturisesc – pe de o parte cu speranta naiva ca daca-l ignor, va inceta sa existe, pe de alta, din dorinta de a nu mai arunca paie pe un foc deja incins. Vremea ascunsului dupa degete, din pacate, a trecut. Cu un constant 6-7% in sondaje, in conditiile actuale PNG e o forta (greutate?) de care, vrand-nevrand, trebuie sa tinem seama. Avem (inca) o tumora – cum procedam? Pe vremuri, clasicii constatau ca patimile nu se lasa controlate de catre ratiune si ca, prin urmare, singura solutie pentru a controla o patima este de a-i opune o… alta patima. Luptandu-se reciproc, cele doua patimi isi vor anula reciproc efectele negative (asa a aparut, de altfel, si ideea de „interes personal“ – dara asta e deja o cu totul alta poveste). Banuiesc ca ceva asemanator a avut in gand si Traian Basescu atunci cand a „mosit“ umflarea lui Becali in sondaje: decat sa ai un intreg segment electoral deplasat spre PRM, sa zicem, mai bine il imparti in doua si indemni, discret, partile sa se paruiasca reciproc. Pana aici, toate bune si frumoase. Din nefericire, insa, ingineriile astea „ecologice“ scapa adesea de sub control – dupa cum marturisesc australienii, care au incercat sa domoleasca invazia de iepuri folosind cainii Dingo (pare-mi-se). Lupta dintre PNG si PRM ramane inegala. Electoratul PRM, urbanizat, in majoritate, mai asculta inca muzica (de bine, de rau) populara si se mai emotioneaza cand mai asculta „Noi suntem romani“.

O intreaga generatie, insa, de „taroseni“ nu va mai avea asemenea fioruri artistice. Putina lume a observat o coincidenta tulburatoare: erodarea satului romanesc, popularitatea manelelor si cresterea lui Becali in sondaje sunt fenomene suprapuse. Tare mi-este, asadar, teama ca 2007 ne va aduce ca imn, in afara de beEthovENiana Oda a Bucuriei si o mult mai becaliana Oda a Manelelor.