Lăsând la o parte frustrarea datorată calităţii discutabile a actualilor politicieni de vârf ai Europei – probabil cea mai slabă generaţie de decidenţi pe care i-a avut continentul în ultima jumătate de secol – soluţia degajată luni pentru Cipru marchează prima victorie consistentă a bunului-simţ economic împotriva protecţiei nemeritate de care s-a bucurat până acum sistemul bancar european.
Constatarea tristă a lui Ronald Reagan că politicienii nu reacţionează la argumente logice, ci exclusiv la presiunea opiniei publice s-a adeverit din păcate şi acum: a fost nevoie de oprobiul unanim al analiştilor şi comentatorilor lumii, a trebuit să iasă ciprioţii în stradă, a fost nevoie de actul de mare demnitate al Parlamentului cipriot de a refuza planul iniţial al troicii pentru ca sinistra birocraţie bruxelleză să realizeze dimensiunea himalayană a prostiei pe care a fost cât pe aici să o impună unui Cipru abandonat şi îngenuncheat.
Ceea ce oricărui om cu mintea acasă i se părea de bun-simţ – şi anume că băncile care şi-au asumat riscuri trebuie să plătească pentru aceste decizii şi că e aberant ca o instituţie ca UE, care se pretinde civilizată, să-şi renege propria garanţie necondiţionată acordată micilor depunători – a presupus sforţări monumentale din partea politicienilor europeni. Dificultatea cu care s-a ajuns în final la o soluţie evidentă de la bun început şi riscurile enorme la care politicienii europeni au arătat ca sunt dispuşi să expună continentul doar pentru a proteja băncile, arată cât de puternic e lobby-ul bancar şi cât de îndatoraţi le sunt oamenii politici bancherilor, fie ei centrali sau comerciali. Până lunea trecută, politicienii de frunte ai Europei păreau gata să sacrifice interesul public şi să compromită fatal întregul sistem economic european numai şi numai din dorinţa de a proteja băncile într-un mod incalificabil. Cifrele spun totul: întregul sistem bancar cipriot abia ar ocupa locul 12 între băncile germane: pentru a salva un astfel de pigmeu financiar, „genialii“ noştri conducători actuali au fost capabili să gândească o variantă care ar fi subminat complet încrederea cetăţenilor, fundamentul funcţionării economiilor moderne.
Din fericire, în binecunoscutul stil hei-rupist bruxellez, cu ochii cârpiţi de somn şi buimaci de neodihnă, în ceasul al doisprezecelea UE şi la fel de superficialul FMI au ajuns la un acord cu Cipru care măcar nu îşi bate joc de principiile economiei de piaţă: depunătorii garantaţi sunt protejaţi, acţionarii şi ceilalţi creditori negarantaţi ai băncilor insolvente – inclusiv depunătorii mari – suportă pierderile. În mod cert, deşi incomparabil mai bună decât variantele anterior propuse de UE, soluţia actuală nu va rezolva problema cipriotă; micuţa insulă se va confrunta cu o perioadă îndelungată de recesiune cruntă, nivelul de viaţă va scădea dramatic, statutul său de centru financiar este probabil compromis definitiv. Societatea cipriotă va trebui să se reinventeze – în sau în afara UE – dacă nu, riscă să revină la păstorit.
Soluţia agreată în final pentru Cipru mi-a reamintit un dialog informal recent cu premierul unei ţări nordice, ţară care face parte din nucleul dur, germanic, al Europei şi, totodată, o indiscutabilă performeră economică în criză. Reproduc succint, subscriu necondiţiont şi subliniez cu tuşă groasă principiile de guvernare exprimate de acesta:
Unu: băncile nu trebuie ajutate de stat. Ele trebuie lăsate să falimenteze sau, în cel mai rău caz, trebuie naţionalizate temporar, restructurate şi re-privatizate cât se poate de repede.
Doi: companiile cu probleme, indiferent cum le cheamă, nu trebuie salvate de guvern. Ajutorul statului merge numai la angajaţii companiilor, acolo unde este cazul. Conceptul de companie strategică e o minciună politicianistă.
Trei: Pachetele de asistenţă socială trebuie reduse constant şi sistematic până devin sustenabile economic pe termen lung. Cu mici excepţii, Europa trăieşte cu mult peste posibilităţi, iar politicienii care ascund această realitate propriului electorat îşi condamnă ţările la sărăcie perpetuă.
Ideile de mai sus sunt valoroase nu numai în sine: ele conturează şi un nou mod, mai pragmatic şi mai ne-complexat, de abordare a viitorului Europei. Nu mai există niciun dubiu că astăzi unicul decident în UE este blocul hanseatic al ţărilor nordice coordonate de Germania. S-a dovedit clar în chestiunea Ciprului, după cum a fost evident şi în problema aderării noastre la Schengen. Interesele, temerile şi idiosincraziile Germaniei trebuie analizate continuu, înţelese şi incluse în strategiile naţionale. Altfel, după testarea soluţiei cipriote, pentru multe ţări din flancul sudic, inclusiv pentru România, costul politic şi economic al apartenenţei la UE va fi din ce în ce mai mare.
