BusinessMagazin

Blog

  • RESURSE UMANE: Managerii si directorii de HR – marfa rara, scumpa si volatila

    Intr-o companie ideala, managerul sau directorul de resurse umane nu ar trebui sa existe, pentru ca fiecare manager – daca ar fi si un bun lider – ar prelua din sarcinile acestuia, crede Adriana Gontariu, talent development director pe 26 de tari in cadrul Coca-Cola Hellenic Bottling Company. Dar cum o astfel de companie nu exista, HR managerii nu sunt niciodata destui.

     

    Nimic mai delicat pentru un head-hunter decat sa gaseasca un director de resurse umane pentru o multinationala. Fie ea prestigioasa, fie sa ofere salariul cat sa satisfaca pana si un CEO. „Am avut recent doua recrutari de HR directori pentru doua firme multinationale foarte cunoscute care ofereau salarii de 5.000 de euro/luna net, la care se adaugau 1-2.000 de euro bonus lunar si au fost 27 de candidati care au refuzat oferta, toti directori de HR la firme multinationale“, spune George Butunoiu, head-hunter la propria firma de consultanta in resurse umane – George Butunoiu.

     

    Pachetele salariale pentru directori de HR, care au crescut in salturi in ultimii doi ani, constituie unul dintre simptomele penuriei din aceasta piata. In unele companii, salariul directorului de HR l-a ajuns din urma chiar pe cel al directorului financiar, astfel incat numai Butunoiu stie „cel putin trei directori de HR care au salarii de 8.000 de euro net pe luna“. E drept, aceste salarii nu formeaza media salariilor directorilor de HR, dar nici directorii care pot crea de la zero sistemul de resurse umane al unei companii nu formeaza media. De unde si concluzia consultantului in resurse umane Adrian Stanciu, partener Ascendis, ca penuria nu se refera la numarul de specialisti in resurse umane, ci la lipsa de competente in domeniu.

     

    Un al doilea simptom al penuriei, dupa salarii, e deplasarea in ultima vreme a multor directori de resurse umane de la o companie la alta, creand mutari in lant. Cristian Popescu tocmai s-a mutat de pe pozitia de director de HR de la Interbrew la Genpact, Mihaela Gheorghe isi incepe saptamana aceasta activitatea de HR director la UPC, dupa ce a ocupat aceeasi functie la Raiffeisen Bank, iar Cosmote a „vanat-o“ pe Monica Cojocaru, Head of Recruitment Office, de la Zapp, dupa cum declara Nondas Karavas, Human Resources & Administration Director la Cosmote. Toti acesti manageri au lasat in urma goluri care, odata umplute, creeaza alte goluri. Alti cativa HR manageri vor schimba multinationalele in urmatoarele saptamani, situatia lor fiind deocamdata tinuta confidentiala de catre companii.

     

    Cauzele acestui fenomen sunt usor de intuit: „In ultimii 10 ani, doar companiile multinationale sau companiile cu mai mult de 200 de angajati au avut un departament de resurse umane cu un manager de HR in adevaratul sens al cuvantului“, spune Tatiana Dragut – consultant in cadrul diviziei de executive search a companiei de recrutare Manpower.

     

    „Celelalte companii au asimilat termenul de manager de resurse umane cu cel de sef de personal, care se ocupa strict de administrarea actelor angajatilor si calculul salariilor. Astfel, in acest moment, exista pe piata un numar semnificativ de inspectori de personal, care insa nu au toate abilitatile si experienta necesare unui manager de resurse umane.“ Directorii de resurse umane cu viziune strategica sunt foarte putini, iar dintre acestia, cei care au avut sanse de a fi verificati sunt si mai putini, spune George Butunoiu. Directorii generali fie nu au avut competenta de a intelege ce trebuie sa astepte de la un director de resurse umane, fie nu au avut cu ce compara ceea ce acestia livrau companiei, motiv pentru care si „salariile cerute de HR-istii cu «pedigree» au ajuns la sume ametitoare“, spune head-hunter-ul. Penuria de directori de resurse umane vizionari vine si din perceptia pe care majoritatea companiilor romanesti o au asupra departamentului de resurse umane, in care vad „o corvoada“, „a cincea roata“, „o chestie birocratica“, „o presiune“, spune Adrian Stanciu de la Ascendis.

     

    „HR managerii sunt perceputi ca manageri ai oamenilor, in totala deconectare de managementul operativ.“ Nu sunt putini directorii generali care inhiba initiativele propuse de HR manager, neintelegand importanta actiunilor de fidelizare, de compensare sau formare pentru echipa, e de parere si Tatiana Dragut de la Manpower. „Managerul de resurse umane este astfel redus la nivelul de executant al unor procese clasice, in special cele de recrutare si salarizare.“ Asa se face ca talentele in HR s-au dezvoltat doar in multinationale sau in companiile cu prezenta regionala, unde departamentului de resurse umane i se acorda un rol strategic.

     

    Recrutarea unui director de resurse umane este cu atat mai dificila cu cat acesta va dori – poate chiar mai mult decat un pachet salarial atractiv – un mediu in care sa aiba libertate de actiune si buget, spune Tatiana Dragut de la Manpower. „Candidatii fac, uneori, audituri de la distanta pentru a vedea care sunt nevoile companiei pe partea de resurse umane“, spune consultantul. Faptul ca cererea depaseste oferta le va oferi multor HR manageri sansa de a avansa in cariera, e de parere Daniela Necefor, managing partner in cadrul companiei de resurse umane Total Business Solutions (TBS). Necefor spune ca cel mai greu de gasit sunt acei manageri de resurse umane „hands on“, care sa vina intr-o organizatie mare, dar haotica – datorita extinderii rapide a afacerii – unde sa puna la punct tot ce inseamna politici de resurse umane. „Adevarata provocare pentru HR manager vine atunci cand pleaca dintr-o firma foarte bine organizata, cu politici bine definite de la centru, intr-o firma in care el trebuie sa creeze toate acestea.“

     

    Un alt motiv al penuriei de HR manageri este si noutatea acestei meserii in Romania, spune Corina Rosculet, consultant la compania de recrutare Lugera & Makler. Practic, primele pozitii adevarate de HR apareau in urma cu 10 ani. Cursurile de specializare in resurse umane nu sunt multe si se rezuma la 3-4 programe de masterat si specializari in cadrul unor programe de MBA. De aceea, HR managerii nici nu au un background comun – dimpotriva, unii au absolvit psihologia, altii ASE-ul, altii chimia sau Politehnica.

     

    De fapt, unii specialisti in recrutare sustin ca cea mai relevanta nu este teoria acumulata, ci practica, ba mai mult, practica de management general. „De aceea multi directori de HR sunt numiti direct de pe alte pozitii de management, fara sa treaca prin alte etape intermediare“, spune head-hunterul George Butunoiu, dand ca exemple companii precum Michelin si CCHBC – care au numit directori de HR direct de pe pozitii de directori de fabrica, Ozone Laboratories – care are ca HR director pe fostul director de marketing sau alte companii care si-au ocupat pozitia de HR director cu angajati adusi de pe pozitii de directori de vanzari.

     

    „Daca cineva a fost manager foarte bun pe un domeniu oarecare, automat a facut si HR pentru departamentul lui, ca atare trecerea la pozitia de HR pe toata firma e mai mult o chestiune de dimensiune decat de fond. La fel se intampla si in firmele mari de recrutare: consultantii importanti vin direct de pe pozitii manageriale din business, indiferent daca au avut sau nu vreo legatura directa cu HR-ul“, explica Butunoiu. Managerii de resurse umane isi vor castiga rolul strategic in companii, pe masura ce companiile insele vor avea viziuni tot mai strategice. In SUA, multe firme nici nu accepta un CEO care sa nu fi petrecut o perioada si in departamentul de resurse umane.

     

    In Romania, consultantii spun ca n-au aflat de vreun caz asemanator si nici nu spera sa-l afle in urmatorii 10-20 de ani. Dar nu le e greu sa nominalizeze companiile in care departamentul de HR are rol strategic: banci precum BRD, Raiffeisen, ING – spune Eugen Dumbrava, consultant pentru HR-Romania.ro. Orange, Vodafone, Danone, CCHBC, Kraft, Philip Morris, Pfizer, Michelin, enumera alti consultanti… Dar da, nici o companie romaneasca in enumerarile lor.

  • In luneta head-hunter-ilor

    La invitatia BUSINESS Magazin, cateva firme de recrutare si head-hunting au intocmit un esantion reprezentativ al celor mai „vanati“ manageri si directori de resurse umane. Unii dintre ei au fost solicitati chiar de firme straine de head-hunting. Lista nu e ierarhica si nici exhaustiva.

    • Adriana Gontariu (CCHBC) – talent development director la nivel de grup
    • Vlad Bog (Coca-Cola Adriatic and Balkan Region) – manager de dezvoltare organizationala pe 36 de tari
    • Adrian Cojocaru (Master Foods), responsabil pe mai multe tari
    • Dan Manea (Novartis) – HR head pe Europa Centrala si de Est
    • Diana Croitoru (P&G) – in Bruxelles
    • Dana Untescu (Xerox) – HR manager pe Europa de Est
    • Dorin Grigorescu (Kraft) – director resurse umane productie in regiunea Asia Pacific
    • Anca Georgescu (CCHBC) – Business Process Leader HR la nivel de grup
    • Mihaela Gheorghe (UPC, fost HR la Raiffeisen)
    • Mircea Mateescu (Danone)
    • Daniela Rohan (fost HR la ING in Amsterdam, acum „on the move“)
    • Cristian Popescu (Genpact, fost HR director la Interbrew)
    • Liliana Urziceanu (Praktiker)
    • Roxana Rotaru (Orange)
    • Florin Luca (BRD)
    • Valentin Pauna (Unilever)
    • Florin Petrescu (Citibank)
    • Manuela Dragomir (ING, fost HR director la Metro in Serbia)
    • Angelica Procopie (Alcatel)

  • HOTELURI: Toamna se numara apartamentele prezidentiale

    Cum sa cazezi 63 de sefi de stat in doar noua apartamente prezidentiale? Observatie: nu e o problema de permutari si combinari. E o dilema cat se poate de reala, careia trebuie sa-i dea de capat organizatorii Summit-ului Francofoniei, care se va desfasura in aceasta toamna la Bucuresti.

     

    Putin probabil ca atunci cand a fost ales presedinte al Sloveniei, Janez Drnovsek si-a pus problema ca in timpul vizitelor sale externe va trebui sa innopteze in altfel de apartamente decat cele prezidetiale, asa cum cere eticheta. Totusi, in luna septembrie, in timpul vizitei pe care o va face la Bucuresti, s-ar putea sa aiba ocazia de a se simti ca inaintea alegerilor.

     

    Intre 25 si 29 septembrie, Bucurestiul va fi gazda Summit-ului Francofoniei, cel mai important eveniment al lumii francofone, organizat din doi in doi ani, la care au fost invitati presedinti si sefi de guvern din 63 de state membre ale Organizatiei Internationale a Francofoniei. Deocamdata, nici Drnovsek, nici vreun alt sef de stat nu au fost repartizati intr-o camera anume, dintr-un hotel anume. Desi zestrea de apartamente prezidentiale a hotelurilor din Bucuresti este de aproape 40, doar 15 dintre acestea sunt in hoteluri de cinci stele.

     

    Pe de alta parte, nu toate hotelurile de cinci stele din Bucuresti au fost selectate de organizatori, lista reducandu-se la JW Marriott, Athénée Palace Hilton, Intercontinental si Crowne Plaza. Numarul apartamentelor prezidentiale disponibile pentru cei peste 60 de sefi de stat si guvern asteptati la finele lui septembrie la Bucuresti scade astfel vertiginos la doar noua.

     

    Unde vor fi cazati cei mai multi dintre ei? In apartamente si in camere normale, cu predilectie la JW Marriot, spun reprezentantii hotelurilor si ai Comisariatului General pentru Francofonie. „Pentru summit sunt rezervate aproximativ 200 de camere pe noapte (din 400 in total – n.r.), iar cerintele sunt foarte exigente din toate punctele de vedere si facem tot ce ne sta in putere ca evenimentul sa se desfasoare la standarde internationale“, spune Dina Litzica, director de relatii publice la JW Marriott Bucuresti.

     

    La acelasi capitol al cerintelor si exigentelor, dincolo de plusul de imagine pe care il poate aduce unui hotel, vizita unui presedinte de stat necesita pregatiri speciale, impuse de protocoale stricte, menite sa asigure confortul si siguranta oaspetilor. Cei mai importanti sefi de state prezenti la summit-ul din toamna vor fi cazati la JW Marriott, cu exceptia delegatiei Frantei, care va alege cu siguranta un hotel frantuzesc (Sofitel sau Novotel, la acesta din urma lucrandu-se non-stop pentru a putea fi inaugurat pana la inceputul toamnei).

     

    Selectia hotelurilor s-a facut inca din iarna, cand o comisie a Ministerului Afacerilor Externe, alaturi de corespondenti de la Comitetul International al Francofoniei au facut o serie de inspectii „la sange“. „Daca avizul lor ar fi fost negativ, noi nu am fi fost inclusi pe lista“, spune Mioara Gheorghe, director de vanzari si marketing la hotelul Crowne Plaza, care face parte din grupul Ana Hotels, alaturi de Hilton. O lista pe care nu au fost incluse nici hoteluri cu capacitate mare de cazare, precum Bucuresti (200 de apartamente, dar nici unul prezidential), Phoenicia (un apartament prezidential, unul imperial si sase normale) sau Howard Johnson (doua apartamente prezidentiale).

     

    Oficialii de la Crowne Plaza au blocat deja apartamentul prezidential si celelate sase apartamente ale sale, dar si camere duble pentru alti participanti. „Hotelul a fost solicitat inca din octombrie 2005 si am confirmat blocarea camerelor inca din noiembrie 2005. Fiecare hotel a rezervat intre 40-70% din capacitate, nu cred ca este vreun hotel care sa fi blocat 100% camerele pentru acest eveniment, deoarece avem si alti clienti si contractele anuale de onorat“, mai spune Mioara Gheorghe. Pe  de alta parte, nu la toate hotelurile reprezentantii MAE au venit la negocieri.

     

    Radu Enache, bunaoara, proprietarul lantului Continental Hotels, care detine si hotelurile care au contract de management cu Ibis Accor Services, va putea oferi participantilor la summit doar camerele care mai raman libere. „Nu a venit nimeni sa negocieze cu mine pentru camere. Am primit in schimb adrese oficiale cu solicitari si vom vedea ce se poate face“, spune Radu Enache. Directorul lantului Continental este de parere ca este destul de tarziu acum sa i se ceara prea multe camere, deoarece clientii care vin an de an in septembrie nu pot fi dati la o parte din cauza summit-ului.

     

    „Nu cred ca e in regula modul in care s-a evaluat perioada in care sa aiba loc acest eveniment. Prin excelenta, in ultima decada a lunii septembrie, Bucurestiul este un oras asediat, cu sau fara 3.000 de persoane suplimentare, si la un asemenea nivel, si cu toate implicatiile necesare. Pot intelege ca sunt anumite cutume de ordin politic, conform carora perioada trebuie sa tina cont de niste repere, dar, in mod cert, existau si niste componente negociabile“, spune Paul Marasoiu, director al firmei de consultanta Peacock Hotels Global Management.

     

    Acesta marturiseste ca are cosmaruri ori de cate ori se gandeste la cum se va circula in Bucuresti in zilele evenimentului, cu cateva mii de oameni care trebuie sa se conformeze programului summit-ului. Fie ca vor caza persoane mai importante sau doar auxiliare, toate hotelurile din Bucuresti au intrat in ceea ce s-ar putea numi „febra summit-ului“, care ar putea reprezenta pentru ei, dar si pentru alti prestatori de servicii, afacerea anului.

    Fiecare hotel a rezervat cam 50% din capacitate pentru summit, iar firmele de rent-a-car sau cele care „inchiriaza“ personal se lupta sa ajunga pe lista de furnizori. Si nu fara motiv, doar pentru masini, soferi, ghizi si insotitori notele de plata care vor ajunge pe masa Comisariatului pentru Francofonie vor sari de 500.000 de euro, dupa cum spun organizatorii.

     

    Puse cap la cap, se estimeaza ca suma totala pe care companiile care vor presta servicii pentru acest summit o vor incasa de la statul roman va fi de aproximativ 4,5 mil. euro, la care s-ar putea adauga alte 4,5 mil. euro de la restul participantilor.

     

    Iar raportat la aceste sume si la ceea ce ele vor reprezenta pentru afacerile din Bucuresti, parca faptul ca Janez Drnovsek ar putea primi doar un apartament normal intr-unul dintre hotelurile de cinci stele selectate nici nu mai conteaza atat de mult.

  • Inventar prezidential

    Apartamentele prezidentiale au de la 50 mp in sus, produse cosmetice de lux in baia imensa, iar in hotelurile cu pretentii au birou separat de camera de zi si de dormitor.

     

    BUCURESTI: La hotelurile de cinci stele din Capitala, apartamentele sunt repartizate astfel: JW Marriott – 2, Casa Capsa – 1, Athénée Palace Hilton – 5, Sofitel – 1, Howard Johnson – 2, Crowne Plaza – 1, Intercontinental – 1 si Phoenicia – 2.

     

    PARIS: In capitala Frantei, sefii de state aflati in vizita au de unde alege; exista 93 de apartamente prezidentiale in hoteluri de cinci stele aprobate de Comitetul International al Francofoniei, de la Ritz la lanturi hoteliere prezente si in Romania.

  • Summit-ul in cifre

    3.000: numarul estimat al participantilor

    63: numarul sefilor de state invitati, fiecare cu un staff de minim 4 persoane

    9 mil. euro: bugetul alocat de statul roman pentru Anul francofoniei

     

    2 mil. euro: cu atat se estimeaza ca va creste cifra de afaceri pe 2006 a agentiei organizatoare, Vacanta

    500: numarul soferilor alocati evenimentului, care vor avea la dispozitie 300 de autoturisme si 100 de microbuze si autobuze

     

    150.000 de euro: banii care vor ajunge la firmele care vor pune la dispozitia organizatorilor soferii, secretarele si ghizii

    300.000 de euro: atat se estimeaza ca va castiga compania care va inchiria masinile pentru eveniment

  • Atacul cavaleriei usoare

    O scurta vizita prin pietele bucurestene, in zona hainelor intens colorate si ieftine si a pantofilor de unica folosinta va va releva un lucru extrem de interesant: marea majoritate a contrafacerilor venite din Asia nu mai folosesc variante stalcite de marci de renume occidentale, de gen Abibas.

     

    Producatorii chinezi produc acum acelasi tip de tricou care te lasa dupa prima spalare, dar acesta se cheama JianJing sau QuingDong. Numele le-am ales la intamplare si imi cer scuze daca alaturarile facute au iscat ceva nepotrivit. Dar ideea e alta: oamenii astia chiar au inteles ca produc intr-o tara care a devenit o mare putere economica a lumii si nu mai simt nevoia sa se ascunda in spatele denumirilor occidentale.

     

    Mai mult, au curaj sa isi impuna propriile marci, poate ieftine, poate stridente, poate de unica folosinta, dar ale lor. Este o forma de asumare a unei identitati nationale, derivata direct din increderea generata de brandul global China. N-am nici o indoiala ca in timp si calitatea produselor se va modifica si, de ce nu?, poate peste cativa ani poate Jian va detrona marca occidentala pe care la inceput a stalcit-o.

     

    Cand a inceput, saptamana trecuta, Marele Deranj National Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gandit a fost episodul atacului cavaleriei usoare. In cursul Marelui Deranj extrem de invocata a fost Imaginea Romaniei. Si Angajamentele. Si s-a spus ca cat de mult se strica imaginea Romaniei. Eu cred ca n-am stricat nimic, pentru ca nu avem ce strica, nu poti strica ceva ce nu exista.

     

    Recapitulare: Atacul cavaleriei usoare este un episod din Razboiul Crimeei, in octombrie 1854. O suma de comandanti incompetenti, un ordin gresit transmis si gresit inteles si 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o sarja spre moarte, in bataia tunurilor inamicului. Un atac ce aduna la un loc eroism pur si zadarnicie, cu totul un distilat fin de fire omeneasca cantat de lordul Tennyson intr-un poem faimos.

     

    Uite tot asa si noi de ceva vreme, tot galopam la deal dupa cum ne ordona unii sau altii, urmand vreun ordin ce i se nazare unuia sau altuia. Si aici nu ma pot abtine sa nu-l citez pe Tennyson – „…Tunuri in stanga lor, Tunuri in dreapta lor, Tunuri in fata lor…“ – intelegeti orice de aici si faceti orice analogie, ca oricum nu gresiti. Si asa, intre tunuri, si noi in galop, cu imaginea Romaniei, cica, pe post de stindard.

     

    In primul rand ca negativul, in sens fotografic, pe care il putem defini drept imagine actuala a Romaniei nu era o rochita imaculata pe care anuntul facut de liberali a patat-o iremediabil. Eventual de purtat ca proba prin judecati. Negativul in cauza incepe chiar cu decembrie 1989, cand culorile sumbre ale revolutiei au iscat o imagine cu adevarat frumoasa. Nu a tinut nici cateva zile si de atunci tot amestecam solutii chimice, politice, economice, activi si reactivi, in incercarea de a incropi o imagine. Ne plictisim repede, o alta caracteristica nationala, si constatam ca filmul ni s-a rupt si imaginile au fost subexpuse. Ceea ce rezulta nu este o imagine, ci mai degraba un colaj cu urne de vot, zambete largi si mineri maniosi, cu privatizari si esecuri, cu amabilitati diplomatice prezentate drept victorii stategice si cu strachini de fasole in care am scapat te miri ce.

     

    Recent chiar ati putut citi in revista un articol caruia eu i-as spune epitaful episodului 2005 – 2006 al serialului „Branding de tara pentru Romania“.

     

    Inceputa pe cai mari, actiunea a sfarsit cu un buget cam cat echivalentul unei sesiuni de shopping la Milano a unei doamne din high life, iar tentativa de a incropi ceva, o campanie, un logo, o imagine, a esuat. Concluzia a fost ca brandingul e important, dar sunt altele mult mai importante, cum ar fi integrarea, da’ poate facem pe bucatele, vinul cu vinul si IT-ul cu IT-ul, pentru ca unii sa nu se imbete cat porneste softul si nici vinul sa nu se caseze pana scriem programul.

     

    Dar altfel ne suparam cand ni se pare ca unii sau altii ne stalcesc imaginea pe care ne place sa credem ca o avem. Unii m-ar putea contrazice si ar spune ca imaginea Romaniei este chiar ceea ce suntem, cu bune si rele. Aici e ca la rabin, toata lumea are dreptate, dar trebuie facuta diferenta intre starea natiei si imaginea ei.

     

    Si tot sarjam, cavaleri si usurei, la nesfarsit. Ma gandesc, daca tot a ramas Abibas fara rost si rezultatul este iata verificat, n-ar fi bine sa imprumutam noi marca?

  • Politica bunului-gust

    Afirmand raspicat ca nu-l va mai accepta pe Calin Popescu-Tariceanu drept premier in caz de anticipate, Traian Basescu l-a transformat pe primul-ministru intr-un om care nu mai are ce pierde.

     

    Abilitatile mele culinare sunt strict limitate. Dincolo de cate un sandwich ocazional, cartofi prajiti sau ochiuri (si acelea cu emotii) se intinde un vast teritoriu in care n-am indraznit niciodata sa ma avant. Am decis de multisor ca e mai bine pentru toata lumea sa nu strivesc corola de minuni a lumii si sa nu ucid cu mintea tainele unei ciorbe, a unei tocanite sau a vreunui sufleu.

     

    Si totusi, in mijlocul acestui intins spatiu culinar ramas necartografiat („Hic sunt leones!“ s-ar putea scrie de-a curmezisul) sare in ochi un petec viu colorat, pe care e marcat pana si ultimul paraias – e zona salatelor. La salate ma pricep – o recunoaste pana si Ancuta, nevasta-mea, pentru care harta bucatelor mai are putine necunoscute. Stiu exact cata sare, cat ulei, otet sau, dupa caz, chiar zahar si lapte sa adaug pentru a obtine salata ideala. Iar daca uneori mi se mai intampla sa scap – sa zicem – cativa stropi de ulei in plus, stiu cum sa remediez situatia: adaug mai mult otet.

     

    Viata politica romaneasca e si ea tot un fel de salata (de varza). Gasesti in ea toate ingredientele necesare, asa ca reteta succesului consta pur si simplu in balansarea acestora. Sa luam, de-o bunaoara, cazul Aliantei D.A., in care partidele componente se potrivesc precum uleiul cu otetul: prea mult dintr-unul sau din celalalt si intreg amestecul devine gretos. Scriam, in urma cu doar cateva saptamani, ca PD nu poate fara PNL, cum nici liberalii nu pot fara democrati. Am gresit. Pot, dar ar fi de prost-gust. Fara democrati, liberalii ar cobori mai rar cu picioarele pe pamant si ar intampina dificultati in a intelege ca grijile majoritatii nu sunt „macro“, ci cat se poate de „micro“. Atat de „micro“ incat de abia se tarasc de la o zi la alta. Pe de cealalta parte, fara de liberali, democratii ar putea crede ca popularitatea de care se bucura chiar se datoreaza propriilor performante si ca, prin urmare, indreptatiti la „mici“ deviatii gen PSD atunci cand vine vorba despre racolari imorale sau de „mici“ tunuri financiare. Fara democrati, PNL-ul s-ar fi transformat de multisor intr-o simpla gasca de interese, pierzandu-si singura calitate ce-i facea atractivi in ochii electoratului – imaginea de partid cu adevarat polifonic, deci eminamente democratic. Or, fara liberali, CNSAS-ul ar fi ramas o simpla gluma, iar Radu Timofte un fel de Mama Omida a vietii publice, capabil de a „dezlega“ si de gripa aviara, si de criza din Sanatate, si de cea din Transporturi. Ati prins ideea.

     

    In ultima perioada insa – dupa cum orice gourmet politic o putea recunoaste – salata Aliantei incepuse sa prinda prea mult gust de otet. Dar ce spun „incepuse“? Avea atat de mult otet prezidential incat ni se strepezeau dintii. Iata de ce initiativa liberala de retragere a trupelor romanesti din Irak mi s-a parut, daca nu de bun-gust, macar de bun augur.

     

    De bun-gust n-a fost, pentru ca, din nou, premierul Tariceanu a facut cateva greseli elementare, punctate fara mila de catre presedintele Basescu. A fost insa, inclin sa cred, de bun augur. Desi e dificil de estimat acum care va fi impactul public al acestei propuneri, simpla tentativa de a mai turna niste ulei pe salata Aliantei se cuvine a fi salutata.

     

    Numai asa, prin incercari repetate, poti invata arta bunului-gust. In politica, precum in arta culinara, pana si un sut in fund poate insemna un  salt inainte. Doar din greseli putem invata. Dar ceea ce ma ingrijoreaza sincer in acest moment este nu reactia extrem de dura a lui Basescu (altminteri de asteptat), ci incendierea corabiilor de catre presedintele-marinar. Afirmand ca, in caz de anticipate, nu il va mai desemna in nici un caz pe Tariceanu drept premier, presedintele si-a dat foc nu valizei, ci corabiilor care, de bine de rau, mai faceau legatura intre PD si PNL. Cel putin cata vreme vorbim de PNL pe stil Tariceanu. Din acest moment, ambele tabere se gasesc cu spatele lipit de zid. Cale de intors nu prea mai exista.

     

    Incalcand principiul „never say never“, Basescu a limitat sever spatiul de manevra al liberalilor. Or, omul care nu mai are ce pierde e periculos.

     

    In caz de alegeri anticipate, o participare pe liste comune a PNL si PD devine aproape imposibila, cata vreme, in caz de succes, presedintele partidului liberal va fi lasat, cu certitudine, „la vatra“.  A-ti imagina ca liberalii fideli premierului vor accepta cu inima usoara o astfel de varianta frizeaza infantilismul. La fel, si a-si inchipui ca, pusi cu spatele la zid, liberalii isi vor schimba echipa de conducere sub presiunea anticipatelor.

     

    Ramane, asadar, varianta mult mai probabila, ca o parte a parlamentarilor liberali sa migreze, inaintea alegerilor, catre PD, contand pe crearea unei imagini de scindare. O varianta care, mie unuia, imi strepezeste dintii. Oricat de antipatic mi-ar fi fost la rastimpuri primul-ministru, ideea de a vedea intregul partid liberal pus la colt si obligat sa decida cu mana rasucita la spate imi repugna profund. E, orice s-ar zice, de prost-gust. Eficient, poate, dar de prost-gust. Or, salatele tocmai de aia sunt salate – pentru ca nu sunt facute sa te saturi cu ele. Salata buna nu trebuie sa fie „eficienta“. E de ajuns sa fie pur si simplu gustoasa.

  • Care mai sunt modelele Romaniei?

    Care este modelul capitalist pe care Romania il are de urmat? Experienta carei tari mai avansate este mai relevanta pentru noi? Evolutia carei economii  ne poate spune cum va arata Romania peste 10 ani?

     

    De-a lungul celor 16 ani de capitalism romanesc, aceste intrebari au primit raspunsuri peste raspunsuri, transformandu-se mai degraba intr-un exercitiu oratoric, la-ndemana oricui. Mai mult decat atat, credinta ca romanii sunt unici,  ca trasaturile lor nu seamana indeajuns de mult cu cele ale nici unui alt popor, a fost extrapolata si la nivel economic: capitalismul romanesc ramane o experienta sui generis.

     

    Si totusi, comparatii se pot face. Daca e sa privim lucrurile la nivel macro (atat economic, cat si politic), tot mai multe voci spun ca spatiul cu care avem cele mai multe similitudini este cel al Americii de Sud. Polarizarea sociala este un argument in acest sens.

     

    Judecand insa lucrurile din perspectiva mediului de afaceri, se pare ca tara care seamana cel mai mult cu noi este Polonia. Si in termeni de populatie/ teritoriu, si in ceea ce priveste industriile care s-au dezvoltat imediat dupa caderea comunismului. In orice caz, un lucru e clar: ne plac comparatiile cu orice stat, dar sa fie mai la Vest decat noi.

     

    Desi mult mai mica si ca numar de locuitori, si ca suprafata totala, tara „mai la Vest“ cea mai apropiata de noi si cu care adesea ne-am comparat este Ungaria. Recent, compania Coface Romania Credit Management Services a publicat o analiza comparativa a mediului de afaceri din Romania si din Ungaria. Studiul celor de la Coface nu spune ca intr-una din tari este foarte bine, iar in cealalta foarte rau, diferentele intre cele doua economii rezultand exclusiv din compararea unor cifre seci.

     

    Intamplator, in urma cu doua saptamani, am calatorit in tara vecina si am avut ocazia sa suprapun cifrelor experienta directa. O concluzie intermediara poate sa sune in felul urmator: in Ungaria, progresul a fost mai rapid. Cu o populatie de 21,6 milioane de locuitori, Romania are un produs intern brut de doar 79,3 miliarde de euro, spre deosebire de Ungaria (10,1 milioane de locuitori) al carei PIB este de 87,8 miliarde de euro, conform analistilor de la Coface Romania.

     

    Aceiasi analisti sunt insa optimisti in ceea ce priveste evolutiile viitoare. Ei spun ca dinamica PIB-ului Romaniei va fi in urmatorii doi ani cu 1,5% mai mare decat in cazul Ungariei, tara care ar urma sa aiba o crestere de 4,3% pe an.

     

    Apropo de comparatii, analistii Coface nu ezita sa arate ca drumul Ungariei dupa aderarea la UE (mai 2004) va fi acelasi pe care va incepe sa calce si Romania. Tara noastra are insa de recuperat un handicap, in special la capitolul investitii straine. Dupa ce industriile romanesti vor ajunge la maturitate, in mod logic va veni o perioada de stagnare – sinonima cu o scadere/stagnare a profiturilor companiilor.

     

    Avand in vedere ca Romania va ajunge in punctul in care se afla Ungaria acum, inseamna ca momentul actual este oportun pentru investitii. De altfel, Romania este considerata „a treia cea mai promitatoare piata dupa Rusia si Turcia pentru 2006-2007“, spune studiul Coface.

     

    Decalajul Romaniei fata de cea mai apropiata tara UE are, desigur, cauze de ordin istoric, insa distanta dintre cele doua economii s-a marit in anii de dupa 1990. Ungaria, ca si alte state din Europa Centrala si de Est, a atras investitii straine semnificative inca din 1995, Romania incepand aceasta politica mai tarziu.

     

    In aceeasi ordine de idei, revolutia antisovietica din Ungaria anului 1956 a determinat ulterior o atitudine mai toleranta din partea guvernarii comuniste de la Budapesta fata de micii intreprinzatori. Acest lucru a permis dezvoltarea culturii capitaliste unei categorii importante de oameni.

     

    In Romania, initiativa privata a fost infranata, cei mai instariti „particulari“ fiind ciobanii (cel putin acesta e mitul). Dincolo de cifre, progresul economic al Ungariei se vede si cu ochiul liber. Apropierea de realitatea occidentala (norme si standarde) este mult mai evidenta decat in cazul Romaniei.

     

    Ca turist in Ungaria, poti sa te astepti la un standard minim de confort, indiferent ca te cazezi pe malul lacului Balaton sau ca opresti la un popas pentru a lua masa. Intr-adevar, un punct slab al Ungariei (din perspectiva turistului) este ca maghiara „rules“, in vreme ce limbile de circulatie internationala nu se bucura de raspandirea pe care o au in Romania.

     

    Una peste alta, nivelul serviciilor e ridicat. O tara ca Ungaria, care are un relief destul de putin spectaculos in comparatie cu cel romanesc, nu putea sa se dezvolte turistic decat facand servicii, servicii si iarasi servicii. Stiu la ce va ganditi, dar nu o sa vorbesc despre statiunile romanesti de la Marea Neagra. In sine, orice comparatie intre doua tari poate fi – in egala masura – si instructiva, si caricaturala. Intrebarea „de ce le merge mai bine ungurilor, cehilor, polonezilor, francezilor, nemtilor etc. decat le merge romanilor?“ tine de domeniul ridicolului. Si totusi, a te compara cu o tara din acelasi spatiu care a (re)descoperit capitalismul aproape simultan cu Romania are cat de cat o relevanta. Mai ales atunci cand o tara mult mai mica si ca populatie, si ca teritoriu (sub 50%) e mai departe.

     

    Desigur, prognozele optimiste arata ca Romania, desi mai in urma, are asemeni Ucrainei si Rusiei avantajul numarului. Avem o populatie mare, care reprezinta o mare tentatie pentru mediul de business. Numarul nu este un argument suficient. La fel de importante sunt puterea de cumparare sau raportul PIB/ capita. E suficient sa amintim in acest sens ca populatia romaneasca din mediul rural (50% din total) are un venit mediu/capita de 100 RON pe luna.

     

    Dar va fi mai bine si la noi. Ideea e ca economia romaneasca creste. Coface spune ca 60% din companiile romanesti asteapta o crestere a veniturilor de doua cifre in anul 2006, previziunile fiind pozitive pentru domeniile farmaceutic, cel al bunurilor de larg consum si pentru societatile industriale.

     

    In definitiv, decalajele trecutului palesc in fata evolutiilor pozitive. Si analistii ne incurajeaza sa credem ca acestea vor fi reale.

  • Sase milioane doua sute

    Sunt teme de dezbatere care devin adevarati bureti de demagogie. Invatamantul este campion. Ce ne facem? Nu-i invatam pe copii cum trebuie si ce trebuie, scoala nu mai e utila, putini isi mai doresc sa fie profesori, autoritatile sunt incompetente si celelalte. Exista insa aspecte nediscutate, greu de acceptat de cei care divagheaza pe marginea subiectului si care ar mai putea lumina putin intreaga tema.

     

    O grava eroare de perspectiva imi pare a fi legatura directa scoala-copil. Invatamantul nu e doar pentru copii. Invatamant inseamna si perfectionare profesionala, inseamna si educatie a adultului, inseamna crearea unor spatii publice in care sa existe acea atmosfera de acumulare relaxata de cunostinte (biblioteci, librarii, arhive). Profesorii invata si ei undeva, fac studii, citesc, scriu. Provin din ceea ce sociologul francez Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai influenti intelectuali ai ultimei jumatati de secol, numea „mediul scolastic“. Acest mediu are cateva trasaturi aparte. Cea mai importanta a fost numita „le loisir studieux“, o formulare extraordinara a esentei lumii scolastice: exista un timp liber de care alte categorii sociale nu beneficiaza care este esential actului invatarii.

     

    Am auzit afirmatii de un primitivism cutremurator: e normal ca profesorul sa fie platit mai prost pentru ca munceste cateva ore pe zi, nu are responsabilitati si mai are si trei luni de vacanta. Aceasta ar fi perspectiva proletara, dar si maniac-capitalista asupra profesoratului. Nu produci, nu te zbati, nu-ti murdaresti mainile, nu te isterizezi, nu urli la subalterni, deci nu ai. Cred ca cea mai importanta reforma a invatamantului in Romania ar fi tocmai acceptarea acelui loisir studieux. Da, pentru oamenii normali, o „vacanta“ de trei luni pare indecenta.

     

    In general, indivizii implicati mai ales in invatamantul superior vorbesc foarte serios despre lucruri care oamenilor seriosi le pot parea complet neserioase – un joc de cuvinte cam alambicat dar foarte necesar. Cum ar fi sa iau un businessman obsedat de profit, sa-i inchid orice legatura cu lumea exterioara (mobil, laptop si ce s-o mai gasi) si sa-l duc in facultatea de Litere de exemplu, la o discutie intre universitari? Va privi uluit cum oameni in toata firea, in loc sa se gandeasca la ce teren sa-si mai cumpere si unde, discuta pasionat sau chiar se cearta pe marginea vreunui text de Arghezi. Aceasta este pentru el culmea futilitatii. Dar un astfel de experiment si-ar avea rostul pentru ca timpul liber si acele discutii „inutile“ formeaza profesorii adevarati, pasionati. Cat timp oamenii din afara mediului scolastic nu inteleg „leneveala“ profesorala, nimic nu se va schimba.

     

    Un cliseu deja deranjant este acela ca nu se invata lucruri „utile“ in scoala romaneasca. De acord pana intr-un punct. Utilitatea omoara gustul competitiei. Daca predai numai chestii utile, sufoci adevaratul spirit educational. Educatie nu inseamna doar „utilitatea“, inseamna sa intri in minunatul joc serios al invatarii. N-o sa poti niciodata explica utilitatea literaturii, filozofiei sau chiar a stiintei scrisului. False probleme ale invatamantului sunt toate discutiile interminabile despre cum sa dai bacul, cand sa-l dai. In rest, greu de gasit un scandal mai idiot decat cel cu jurnalistul care a furat subiectele pentru capacitate. Le-a furat. Si? Aceasta e problema? Ca n-avem portari vigilenti la minister? O dezbatere tampa a fost si in jurul manualelor alternative, o masura atat de fireasca pana la urma, dar un bun motiv pentru toti reactionarii patriei sa traga la tinta public. Si pot continua exemplele de dezbatere inutila.

     

    Vad o singura mare problema a invatamantului romanesc. Aceea ca profesorul e determinat sa nu mai fie profesor. Un om care a ales sa predea nu vrea, evident, sa se imbogateasca, dar vrea, in orice caz, sa supravietuiasca. Nu mai poti fi simplu profesor. Trebuie sa mai faci si altceva ca sa traiesti. Nu exista un singur profesor universitar bun in Romania care sa fie ocupat doar cu studiul. Ce se intampla cand faci si altceva decat sa predai si sa studiezi, cand mai muncesti si in alte locuri ca sa te intretii? Un profesor care nu „leneveste“ in fata bibliotecii cateva ore pe zi isi pierde entuziasmul, savoarea, spiritul i se stafideste. Singurul privilegiu al profesorului este anulat. Cam aceasta ar fi perspectiva ceva mai exacta asupra nevoii de salarii mai mari in invatamant. Trebuie plati decente pentru a le cumpara si orele libere, nu doar orele de curs. Acel timp liber este extrem de important, iar sistemele de invatamint lucide investesc mai ales in asta. Romania e deprimant de departe macar de viziune, ce sa mai vorbim de aplicare.

     

    Sa terminam cu o problema pentru oamenii de business, studenti la ASE sau elevi in clasa a 5-a: un asistent universitar care preda de trei ani la Universitatea Bucuresti are un salariu de sase milioane doua sute (am scris cu litere ca sa fiu sigur ca intelegeti exact). Va rugam sa administrati acesti bani astfel incat un individ sa poata sa-si plateasca o chirie in Bucuresti, transportul, ceva rosii cu paine si sare si zece carti pentru preocuparile profesionale. Astept sugestii.

  • Filozofie in budoarul dvs.

    O fi pentru ca oamenii nu mai suporta televiziunea trash, o fi pentru ca in lume se intampla atatea lucruri urate incat se simte nevoia unor momente de calma reflectie: in tot cazul, se inmultesc locurile si ocaziile in care marelui public i se ofera filozofia.

     

    Acea filozofie din liceu, vehiculata uneori chiar in cafenele unde lumea se strange duminica, la fel ca la Paris, sau filozofia vulgarizata, oferita prin intermediul unor simplificari pe intelesul tuturor, capabile din cand in cand sa adune un public incredibil de numeros in salile unde discuta filozofii profesionisti. Aici e vorba si despre moda si despre simplificare mediatica, desigur, dar simptomul nu este de subestimat.

     

    Tocmai de aceea, ma gandesc sa fac unele propuneri pentru cei ce nu sunt specialisti, dar si pentru cei ce nu au studiat filozofie in timpul liceului sau au fost sa-i asculte pe presupusii filozofi si nu au inteles nimic. Pe toti acestia ii sfatuiesc sa aleaga drumul cel mai simplu: sa citeasca ceea ce au scris adevaratii filozofi.

     

    Filozofia nu trebuie sa para intotdeauna simpla; uneori chiar trebuie sa fie dificila, dar nu sta scris nicaieri ca pentru a filozofa trebuie sa folosesti cuvinte complicate. Dificultatea limbajului – in filozofie – nu este nici indiciu al calitatii, nici al perversitatii; de multe ori tine doar de problema abordata. Exista capodopere filozofice, cele care au schimbat modul nostru de a fi si de a gandi, care sunt inevitabil dificile, de aceea nu le-as sugera celor ce nu sunt de specialitate sa citeasca „Metafizica“ sau „Organon“ – scrierile de logica ale lui Aristotel, „Critica ratiunii pure“ a lui Kant sau acea carte sublima, dar greu de digerat care este „Etica“ lui Spinoza.

     

    Exista insa si filozofi care au stiut sa vorbeasca intr-un mod accesibil – si de multe ori ei sunt aceiasi care in alte opere au vorbit intr-un mod inaccesibil. De aceea sugerez doar anumite texte (fiecare dintre acestea are, in medie, circa o suta de pagini) din care se vede ca se poate filozofa si fara a folosi prea multi termeni tehnici.

     

    Sa incepem cu Platon. As propune „Criton“, care ne invata cum si de ce un cetatean nu trebuie sa se sustraga respectarii legilor (nu conteaza ca el se numeste Socrate sau Silvio) si trecem apoi la Aristotel, la „Poetica“. Uitati ca vorbeste despre tragedia clasica. Cititi-l ca si cum ar descrie felul in care se realizeaza un film politist sau western. Omul nostru a inteles inca de-atunci ceea ce Hitchcock sau John Ford vor intelege dupa 2000 de ani. Mai cititi si „De magistro“ al Sf. Augustin: vorbeste despre cum ii sunt spuse unui copil cele mai obisnuite lucruri. Un text genial prin simplitatea si intelepciunea lui.

     

    Chiar fiind pasionat de Evul Mediu, cu greu pot recomanda un text din marea epoca dogmatica, pentru ca doar cateva pagini, citite in afara contextului lor sistematic, te pot trimite intr-o directie gresita. Sa ocolim obstacolul, cel strict filozofic, si sa-l orientam pe cititor catre epistolarul (ei, da, amoros) dintre Abelard si Heloise. Nu va asteptati la sex salbatic, dar merita osteneala.

     

    Pentru perioada Renasterii, sa incercam cu discursul lui Pico della Mirandola despre demnitatea umana. Iar apoi (dar doar prin intermediul unei antologii, si aveti de unde alege) cateva pasaje din „Eseurile“ lui Montaigne. Merge chiar si in doze homeopatice. Imediat dupa aceea, „Discursul despre metoda“ al lui Descartes, exemplar prin claritatea lui, si o antologie a cugetarilor lui Pascal.

     

    Si in fine, un filozof care scria ca si cum ar fi vorbit cu prietenii la o sueta dupa masa de seara, cult si intelept, acel John Locke din „Eseu despre intelectul uman“. Intreaga opera este lunga, dar as zice sa va limitati la cea de-a treia carte, dedicata felului in care ne folosim de cuvinte. Precum in cazul lui Aristotel, cititi-o ca si cum Locke ar vorbi despre problemele de astazi, confruntati observatiile lui cu primele pagini ale ziarelor si cu dezbaterile televizate din zilele noastre.

     

    Pentru perioada Iluminismului m-as limita pentru moment la „Candide“ de Voltaire; la urma urmei, este vorba despre un mic roman si este foarte savuros.

     

    Secolul al XVIII-lea este o perioada teribila, a dat carti mari si dificile, dar numai noi, italienii, nu consideram ca „Zibaldone“ de Leopardi este o opera de filozofie de inalta tinuta. Recent, in Franta au reeditat-o cu un imens respect. Si in cazul acesta sa o abordam tot prin intermediul antologiei – o pagina-doua seara, inainte de culcare.

     

    Altminteri, fac o propunere provocatoare: avand in vedere ca prin definitie Kant este foarte solicitant, sa-l cunoastem prin intermediul conferintelor pe care le tinea studentilor pentru a-si rotunji veniturile, cu subiecte in care nu era specialist si se arata a fi spiritual, bizar, capabil sa povesteasca anecdote si sa exprime unele opinii de-a dreptul paradoxale: sa citim asadar lectiile lui de antropologie. Titlul poate sa sperie, dar textul e ca de revista de mare tiraj. Si-apoi? Apoi spatiul comentariului meu se sfarseste si uit de contemporani. Asta daca nu vreti, sarind de colo-colo, sa degustati cateva din observatiile lui Wittgenstein din (nu va speriati de titlu) „Cercetari filozofice“. Din cand in cand veti spune ca era nebun. Da, era nebun. Dar ce nebun!

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 19 iulie.

     

    Traducerea si adaptarea Cecilia Stroe