BusinessMagazin

Blog

  • Ati uitat de CEFTA?

    „Mai exista?“, veti intreba. „Mai exista, dar mai discret!“, vom raspunde. CEFTA, acordul central european de comert liber, este in vigoare, dar actorii s-au schimbat: zona de interes a acordului s-a mutat din centrul Europei spre Balcani.

     

    Privind lucrurile din punct de vedere jurnalistic si retrospectiv, CEFTA poate fi categorisit drept o constanta in activitatea politica a lui Calin Popescu Tariceanu: actualul premier a semnat asocierea Romaniei la acord, in aprilie 1997, in calitate de ministru al industriei si a fost un sustinator al acestuia. Daca Romania va adera la UE la 1 ianuarie 2007, iar premierul Tariceanu isi va fi pastrat postul, el va fi cel ce va scoate Romania din acord.

     

    Pana atunci, Tariceanu va gazdui, la Bucuresti, pe 6 aprilie, o intalnire a premierilor din statele membre si a celor aspirante. Romania detine in acest an presedintia acordului, la care mai participa in prezent Croatia, Bulgaria si Macedonia, dar la care doresc sa adere Albania, Serbia-Muntenegru, Republica Moldova si Bosnia-Hertegovina.

     

    CEFTA (Central European Foreign Trade Agreement) a fost format in 1992 de Cehia, Ungaria, Polonia si Slovacia, iar Slovenia, Romania, Bulgaria si Croatia au intrat in anii urmatori. Acordul se voia un inlocuitor al CAER si un exercitiu, o forma de pregatire a statelor din centrul si estul Europei pentru aderarea la UE.

     

    Dar statele participante au preferat in general sa exerseze in materie de comert exterior direct cu tarile deja membre ale Uniunii Europene, iar relatia cu actorii acordului a fost una secundara. Nu intr-atat de secundara incat sa nu iste dispute, la nivel diplomatic si declarativ: unii isi vor mai aduce aminte de disputele legate de exporturile ungare de grau si faina si de aplicarea vestitei clauze de salvgardare: pretul graului din Ungaria era mai redus decat cele practicate pe pietele interne, iar autoritatile, fie ele poloneze, romane sau cehe, se vedeau nevoite, pentru protejarea fermierilor, sa majoreze temporar taxele vamale.

     

    Aceasta desigur, dupa nenumarate si interminabile consultari si discutii, fie in cadrul acordului, fie pe plan intern. Dispute asemanatoare au aparut si in cazul altor produse agricole, cum ar fi zaharul sau carnea. Cu toate acestea volumul schimburilor comerciale a crescut constant, iar exercitiul de comert a functionat: la un an de la aderarea efectiva a Romaniei, la 1 iulie 1997, valoarea schimburilor comerciale ale Romaniei cu tarile CEFTA era de un miliard de dolari (circa 850 milioane euro, la actualul curs) si avea o balanta nefavorabila Romaniei.

     

    O analiza a Ministerului roman al Afacerilor Externe vorbea, cativa ani dupa aderarea Romaniei, de un deficit comercial cronic, care evidentia dezechilibrele existente in structura schimburilor si slaba calitate a marfurilor romanesti. Opt ani mai tarziu situatia pare sa se fi schimbat: in 2005, comertul cu tarile CEFTA inregistra un volum de 1,158 miliarde de euro, din care 780 de milioane de euro la exportul romanesc si 378 de milioane de euro la import; excedentul comercial total este de 402 milioane de euro.

     

    Pentru a pastra acuratetea informatiei si pentru a intelege ce s-a intamplat, trebuie subliniata modificarea partenerilor comerciali survenita in timp: in 1998 CEFTA insemna Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia si Slovenia, iar in 2005 CEFTA inseamna Bulgaria si intr-o masura mai mica Macedonia si Croatia, care au aderat de curand. Numarul statelor participante la acord s-a redus odata cu intrarea, in mai 2004, a statelor central-europene in UE.

     

    Structura schimburilor comerciale ale anului trecut cu membrele CEFTA releva si o pondere semnificativa a schimburilor cu produse industriale (91,9%), fata de doar 8,1%, ponderea comertului cu produse agricole. In total, exporturile romanesti s-au majorat cu 51%, iar importurile cu 19%. In ansamblu, CEFTA pare sa fi fost, iata, un exercitiu bun de integrare; pana la urma chiar si disputele legate de comertul cu produse agricole pot fi socotite un bun antrenament pentru ceea ce va fi dupa momentul aderarii Romanei la UE, adica iesirea din acord si confruntarea cu grei ai agriculturii europene, de genul Frantei sau Poloniei.

     

    Ministrii de externe ai UE au salutat decizia statelor balcanice de a se alatura acordului, desi au fost voci care sugerau constituirea unei zone balcanice de comert liber, iar Croatia s-a aratat o perioada ingrijorata de perspectiva asocierii cu statele din fosta Iugoslavie. Iar pe plan diplomatic gestul Romaniei de a sprijini si incuraja intrarea in CEFTA a noi membri nu poate fi privit decat favorabil. Printre participantii la eveniment se vor afla comisarul european pentru extindere, Olli Rehn, coordonatorul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Erhard Busek, cancelarul Austriei si presedintele in exercitiu al UE, Wolfgang Schussel.

  • FRANTA: Studentii francezi ridica baricade, dar revolutia mai intarzie putin

    Francezii au umplut din nou strazile, gandind ca asa il vor putea forta pe presedintele Jacques Chirac sa retrimita in parlament asa-numita „CPE“. E vorba de legea primului contract de angajare, potrivit careia, timp de doi ani, angajatorii pot concedia fara un motiv anume persoanele sub 26 de ani aflate in perioada de proba. 

     

    Adrien Reynaud e revolutionar – dar unul cu jumatate de norma. Tanarul de 20 de ani, student la istorie la Universitatea din Avignon din sudul Frantei, a pus umarul la protestul non-stop impotriva noii legi privind angajarea tinerilor si a si dormit, alaturi de alti protestatari, in cele doua duzini de corturi intinse pe pajistea din campus. Dar in dupa-amiaza de 24 martie, Reynaud avea o zi de nastere de sarbatorit si niste rufe de spalat. Asa ca a plecat acasa la parinti. „Sunt tintuit aici de 16 zile“, spune el, „aveam si eu nevoie de un week-end liber“.

     

    Dispozitia lui relaxata reflecta natura bizara a protestului national impotriva unei legi care va permite companiilor sa concedieze fara nici un motiv angajatii cu varsta sub 26 de ani in primii doi ani de munca. Pe de o parte, e o drama care te tine cu sufletul la gura. Pentru ca premierul Dominique de Villepin e hotarat sa puna legea in aplicare, grevele si demonstratiile se tin lant in Franta. Daca protestele vor continua si violentele si vandalismul se vor extinde, increderea in guvern se va eroda si mai mult si, cobesc unii, asta il va impinge pe Villepin sa-si paraseasca postul de premier.

     

    Iar in spatele actualei crize politice pare sa fie nimic altceva decat intrebarea cruciala care framanta azi Europa: poate rezista plasa ei de siguranta intr-o lume mai competitiva? Dar Franta nu e cucerita de vreun imbold spre sacrificiu: acesta e un protest care se foloseste de metodele revolutionare ale strazii – care s-au dovedit atat de convingatoare in timpul revoltelor de toamna trecuta din suburbiile dezavantajate ale oraselor – pentru apararea unui status quo.

     

    Dupa cum spunea presedintele gigantului de asigurari Axa si unul dintre cei mai mari antreprenori ai Frantei, Claude Bebear, la iesirea de la o intalnire pe care a avut-o, alaturi de alti oameni de afaceri, cu premierul de Villepin: „Suntem doar intr-una dintre acele psihodrame pe care francezii le adora, dar care nu se justifica“. Diferentele sunt vizibile si in campus. Afisele prezic nici mai mult nici mai putin decat caderea guvernului de centru-dreapta si inevitabilul triumf al progresului colectiv asupra individualismului.              

     

    Dar pe langa asta se mai si canta la chitara, se joaca fotbal si unii chiar isi fac bronzul. Intr-o nota de compromis, universitatea a fost inchisa doar cu intermitente, pentru a le permite unora dintre studenti sa isi dea si examenele de absolvire. „Vreau ca studentii sa priveasca inainte, sa spere si sa viseze la lucruri mai importante“, spune Emmanuel Ethis, vicepresedintele universitatii si profesor de sociologie. „E o rebeliune – una a micii burghezii.“

     

    Este, in acelasi timp, si un conflict care transcende generatiile. Cei nascuti in perioadele de expansiune demografica – asa-numitii „baby-boomers“ -, tinuti pe palme de generosul sistem de protectie sociala din Franta, vor sa-si pastreze pretioasele avantaje pana spre pensie. Iar copiii lor vor sa conserve sistemul, dar numai daca vor putea beneficia si ei de el. „Este un esec colectiv al sistemului francez“, spune Louis Chauvel, un sociolog care studiaza felul in care se schimba generatiile. „Castigi mai bine nefacand nimic ca pensionar la 60-65 de ani decat lucrand full-time la 35 de ani. Si ne-am organizat societatea astfel incat acum nu mai e loc pentru nou-veniti.“

     

    Sondajele arata ca francezii privesc globalizarea ca pe o amenintare, nu ca pe o oportunitate. Un sondaj extins care a cuprins 22 de tari, publicat in ianuarie, arata ca Franta e singura care nu e de acord cu premisa ca cel mai bun model economic ar fi „sistemul concurential si economia de piata libera“.

     

    In cadrul sondajului, realizat de Program on International Policy Attitudes din cadrul University of Maryland, doar 36% dintre francezi au raspuns afirmativ, comparativ cu 59% in Italia, 65% in Germania, 66% in Marea Britanie, 71% in SUA si 74% in China.  Actuala criza vine dupa categorica respingere a Constitutiei Europene de catre electoratul francez in mai anul trecut – o reflectare a ingrijorarii generalizate potrivit careia tara isi va pierde locurile de munca si beneficiile, care vor migra spre noii membri ai Uniunii Europene. 

     

    De asemenea, criza coincide cu un val de nationalism economic. Recenta decizie a guvernului francez de a orchestra fuziunea rapida intre doi giganti francezi de utilitati pentru a impiedica posibila preluare a unuia dintre acestia de catre italieni a fost criticata fara inconjur de Uniunea Europeana ca fiind protectionista si antieuropeana. Dispretul pentru asa-numitul „model anglo-saxon“ se confunda uneori cu un criticism rezidual pe tema proiectiei puterii americane asupra lumii.

     

    „Respect lumea lui Shakespeare si a lui Hemingway“, spune Bernard Reynes, in varsta de 52 de ani, primarul candva infloritorului oras Chateaurenard de langa Avignon. „Respect mai putin cultura Coca-Cola. La trei ani dupa razboiul din Irak, americanii isi recunosc acum greselile de acolo. Modul american de viata, care judeca sever restul lumii, nu este si singurul.“ 

     

    Intr-un sondaj publicat in saptamanalul de week-end „Le Journal de Dimanche“, 83% dintre repondenti au spus ca vor ca presedintele Chirac sa intervina pentru a rezolva criza din jurul noii legi a muncii, care a fost adoptata pentru a reduce somajul, incurajand firmele sa angajeze oameni tineri, cu experienta putina sau fara experienta. Dar Chirac, seful statului, a fost mai degraba absent de pe scena politica, in vreme ce popularitatea lui de Villepin, seful guvernului – care e raspunzator in mare masura de problemele interne -, s-a prabusit, din aceasta cauza, in sondaje.

     

    De Villepin spera sa fie, dupa decenii intregi, primul premier care reuseste sa schimbe legislatia muncii si a promis ca nu va da inapoi. Dar evitarea unei confruntari prelungite, totale, e prioritatea ministrului de interne, Nicolas Sarkozy, care e raspunzator de respectarea legilor si de pastrarea ordinii si care, ca si de Villepin, nutreste ambitii prezidentiale.

     

    „A fi capabil sa gasesti un compromis inseamna sa fii curajos si sa servesti Franta“, a spus la un miting Sarkozy, liderul partidului de guvernamant Uniunea pentru o Miscare Populara. Paradoxal, Sarkozy este si cel mai ne-francez dintre politicieni – unul care crede cu tarie in globalizare, multa munca si ambitie pura. Cand vorbeste despre viitorul Frantei, Sarkozy nu priveste spre gloriosul trecut al tarii, ci peste ocean, spre SUA.

     

    „Visul familiilor franceze este sa-si trimita copiii la studii la universitati americane“, a spus el la o intrunire la Columbia University in octombrie 2004, o marturisire surprinzatoare pentru un oficial francez. „Cand mergem la film, o facem pentru a vedea filme americane. Cand ne deschidem radiourile, o facem pentru a asculta muzica americana. Noi iubim Statele Unite!“

     

    Sarkozy a prezentat o formula foarte simpla pentru a cobori rata cronica, de 10%, a somajului din Franta. „Exista doar o singura cale de a reduce somajul in Franta“, a spus el. „Trebuie sa le explici francezilor ca trebuie sa munceasca mai mult.“

     

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un partaneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • MODELUL FRANCEZ

    La originea manifestatiilor de strada care au cuprins Franta sta asa-numita CPE – legea primului contract de angajare – adoptata de parlamentul Frantei la 9 martie, in cadrul unui proiect privind „egalitatea sanselor“. Legea nu a fost inca promulgata de presedintele Jacques Chirac.

     

    MOTIVATIA LUI DE VILLEPIN: Premierul Dominique de Villepin spune ca aceasta lege va duce la scaderea ratei somajului in randul tinerilor, care se ridica la 23%, adica de peste doua ori media pe tara. Intr-un interviu acordat revistei Citato, de Villepin, despre care analistii spun ca isi joaca viitorul politic, a declarat ca exclude retragerea legii: „Trebuie sa acordam o sansa acestui proiect“.

     

    CE CRED FRANCEZII: Organizatiile studentesti si liderii sindicali spun ca legea va crea o generatie de muncitori fara garantii la locul de munca. Un sondaj realizat de Institutul BVA arata ca 60% dintre francezi doresc ca legea sa fie retrasa, desi 63% cred ca premierul nu va face concesii. Insa un alt sondaj, publicat de Liberation, arata ca 38% dintre francezi doresc ca legea sa fie modificata si doar 35% doresc retragerea ei.

     

    PROTESTE: CPE a declansat, in intreaga tara, proteste de strada la care se estimeaza ca au participat intre 1,5 si 3 milioane de francezi. Scopul sindicatelor este de a-l determina pe presedintele Jacques Chirac sa retrimita legea, care inca nu a fost promulgata, in parlament pentru excluderea prevederii privind primul contract de munca.

  • Departe de competitivitatea mentala

    Toata lumea vorbeste despre competitivitatea Romaniei la nivelul costurilor,  insa aproape nimeni nu s-a intrebat cat de pregatiti sunt managerii sau oamenii  de afaceri romani, atat profesional cat si mental, pentru integrare.

    Cunoscuta revista britanica The Economist a publicat de curand un studiu ce analiza situatia celor mai mari companii internationale in care puterea este inca detinuta de familiile fondatorilor. Una din concluziile studiului era ca, desi au peste 65 de ani, majoritatea fondatorilor nu lasa inca puterea din mana mostenitorilor, care nu sunt nici ei foarte tineri.

    De ce? Pentru ca in vest afacerile sunt de mult un mod de viata, iar conducerea companiilor, un fel de sport extrem a carei adrenalina da dependenta.

    Mi-am adus aminte de acel articol saptamana trecuta, cand BUSINESS Magazin a intervievat nenumarati oameni de afaceri si analisti romani pentru a determina daca Romania este suficient de competitiva pentru a rezista unui leu mai puternic.

    Pana la analiza din paginile urmatoare o sa risc eu un raspuns. Mental, aproape deloc. Si nu este vorba aici numai despre fluctuatiile valutare, ci de intreaga paleta de provocari pe care le va aduce piata libera. 

    Nu am avut nevoie de prea mult timp pentru a-mi da seama cat de mult sunt pregatiti sa faca fata businessman-ii romani acestor provocari, din moment ce prima reactie a acestora la intarirea leului nu a fost sa isi sune directorii financiari pentru a-i intreba de hedging, ci asumarea unei atitudini defetiste, de genul „exporturile romanesti vor fi ingropate“.

    Acest mod de a gandi isi are explicatiile lui. O parte din oamenii de afaceri romani rezista acum pe piata din cu totul alte considerente decat competenta sau atitudinea proactiva fata de piata.

    Singurele lor merite au fost ca au cumparat active la preturi mici si, fara a mai avea grija amortizarii investitiei, ca au depasit intr-o oarecare masura mentalitatea „am facut o afacere, imi cumpar Jeep si imi fac o casa de un milion de dolari“.

    In rest, concurenta din partea grupurilor internationale mari a lipsit in multe sectoare din cauza instabilitatii macroeconomice, iar romanii nu au fost nici ei prea pretentiosi la capitolul calitatii produselor.

    Cu toate acestea, spre deosebire de businessman-ii din analiza The Economist, romanii resimt inca afacerile ca pe o povara. Tocmai de aceea, multi dintre ei se opresc dupa ce fac 10 milioane de dolari si incep sa gandeasca pe termen scurt. Astfel, desi vorbesc numai despre asta, sunt departe de a deveni europeni din multe puncte de vedere: nu cunosc regulile unei adevarate economii de piata, principiile de management si de acoperire a riscului aferente acesteia. Multi asteapta inca ajutor de la stat in loc sa inceapa urgent calcule de competitivitate si programe de investitii.

    O dovada clara a faptului ca afaceristii romani nu au cu adevarat o mentalitate capitalista de asumare a riscului pentru profituri mai mari este prezenta redusa a companiilor romanesti in Europa Centrala si de Est. In timp ce companiile grecesti, maghiare, poloneze sau cehe au „invadat“ tarile din zona, cele romanesti cu productie semnificativa in exterior pot fi numarate pe degetele de la o singura mana.

    Asta pentru ca o parte din cei care au facut afaceri de succes au preferat sa isi puna profiturile la siguranta in conturi bancare decat sa le reinvesteasca pentru a se pregati de integrarea pe care chiar ei au dorit-o.

    Fara indoiala, integrarea, cu toate implicatiile ei, va insemna un efort financiar major. Dincolo de cifre insa, companiile sunt conduse de oameni. Si pentru ca produse lor sa fie competitive, mentalitatea si pregatirea manageriala trebuie sa suporte si ele disparitia taxelor vamale.

  • Certitudini intr-un buget cu soarta incerta

    Romania are buget pentru 2005. Adica o varianta de impartire a unor venituri estimate la circa 19,2 miliarde de euro, plus alocari de cheltuieli peste aceasta suma cu inca un miliard.

    Desigur, o varianta a carei aplicare practica este marcata de multiple semne de intrebare, dar care graviteaza in jurul unui nucleu de la care nici o constructie bugetara nu se poate abate prea mult in anii urmatori.

    Iar pilonul principal al nucleului respectiv este pregatirea pentru aderare: oricine ar face bugetul pe 2005, trebuie sa includa cofinantarea fondurilor comunitare. Acest gen de constrangere nu se opreste insa aici.

    Un Minister al Finantelor din orice tara civilizata face exercitiul constructiei bugetare in ultima parte a fiecarui an pentru anul urmator, ba chiar merge cu programarea cheltuirii banilor publici pe trei ani inainte.

    Finantele romanesti au bifat exercitiul pentru 2005. Si nu din convingerea ca aceasta este varianta care va fi aplicata, ci mai degraba pentru ca asa o impune aceeasi perspectiva a aderarii, pe langa intelegerile cu FMI care bat tot intr-acolo.

    Este limpede ca trecerea dintr-un ciclu electoral in altul invaluie intr-un anumit grad de incertitudine bugetul, care ar trebui sa functioneze ca un instrument de predictibilitate pentru mediul de afaceri.

    Chiar actualul Executiv si-a exprimat indoiala in privinta mentinerii intocmai a acestei formule de alocare a banilor, inclusiv in cazul in care partidul care il sustine ar castiga alegerile.

    Inca si mai diferit ar arata lucrurile daca viitorul guvern ar fi format de actuala opozitie, avand in vedere intentiile anuntate.

    Numai ca toate aceste diferente si ajustari anticipate au limite certe. Pe ce se bazeaza o asemenea afirmatie? Pe faptul ca Romania are angajamente care trec dincolo de orientari politice. Si nu are, din pacate, suficient spatiu de manevra pentru a se tine de angajamentele respective prin abordari complet noi.

    Sigur, bugetul este un instrument politic. Actualul ministru al finantelor, Mihai Tanasescu, nu s-a sfiit sa o afirme public, ba a si cautat pasaje din manualele de macroeconomie care sa sprijine acest „adevar“. Numai ca instrumentul politic nu mai poate fi folosit in fel si chip. De fapt, tabloul este relativ simplu, daca il privim prin prisma constrangerilor pe care Romania si le-a asumat.

    Dam la o parte ofertele electorale, cu accese de generozitate care lasa pe mai tarziu bataia de cap a gasirii surselor de finantare si a explicatiilor cerute la Washington si la Bruxelles. Ce ramane? Cateva idei de baza.

    Una ar fi ca Romania nu poate merge la Bruxelles cu un deficit bugetar majorat. Sa zicem ca n-ar fi mare lucru faptul ca eventuala majorare a tintei de deficit ar cere renegocierea acordului cu FMI. Insa si mai severa decat Fondul este Comisia Europeana, care nu admite majorari de cheltuieli publice mult peste venituri in perioade in care o economie da semne de supraincalzire. Ba chiar ar prefera sa vada excedente bugetare, pentru a fi pastrate rezerve de relaxare bune de folosit in momentul inevitabil in care motoarele cresterii incep sa oboseasca.

    Sigur ca majorarea deficitului ar putea fi negociata si la Bruxelles, ca si la Washington, numai ca Romania nu are forta de convingere necesara, dupa ani de zile de intarziere a restructurarii economiei. Nimeni nu discuta cu Romania majorarea deficitului bugetar, cand Bucurestiul nu poate pune pe masa nici o garantie privind reducerea drastica a arieratelor totale din economie, estimate la 4% din PIB. 

    De asemenea, Guvernul nu aduce nici o garantie privind aducerea la suprafata a unei parti consistente din economia subterana, care, culmea, este luata in calcul la estimarea PIB, desi nu alimenteaza direct bugetul de stat.

    Apoi Romania insasi stie cat de riscanta ar fi pentru dezinflatie expansiunea cheltuielilor publice, in contextul in care cererea de consum creste exploziv in ciuda austeritatii din ultimii doi ani.  

    Constrangerile sunt cat se poate de transparente si la nivelul economiei reale. Cine sa primeasca cele mai mari alocatii bugetare, indiferent de autorul socotelilor? Topul nu e deloc greu de construit: transporturile (nevoie masiva de investitii in infrastructura), mediul (cheltuieli uriase pentru alinierea la standardele UE), reforma pensiilor (extrem de tarzie, cu costuri in crestere), educatia, sanatatea, cercetarea, si nu in ultimul rand armata (cereri impuse de calitatea de membru NATO).

    Nevoile sunt certe. O evaluare recenta privind perspectivele de dezvoltare a Romaniei pana in 2025 arata ca sistemul de pensii ar avea nevoie de circa 10% din PIB, fata de 7% cat a primit in 2004. Educatia ar trebui sa beneficieze de 6% din PIB, dar a primit numai 3,5% anul acesta, sanatatea ar cere 6% fata de 4% alocat. Pentru cercetare, UE recomanda alocarea a circa 2% din PIB. Romania nu a dat in 2004 decat 0,2%. Printre toate aceste necesitati si limitari trebuie sa mai ramana loc si pentru reducerea impozitarii agresive si eventuale reasezari de filosofie fiscala. 

    Razvan Voican este redactor-sef adjunct la Ziarul Financiar.

  • Jocul cu valorile de sticla

    Sociologul Clifford Geertz ii spunea „sentiment primordial“. Altii o numesc „credinta stramoseasca“. Pretentiosii vorbesc despre „probitate morala“. In fine, altii – mai rautaciosi – despre habotnicie. Teologii spun ca ar fi o amprenta dumnezeiasca, biologii o amprenta genetica, iar filosofii o necesitate absoluta.

    Nici cel mai inversunat politolog ateu nu si-ar permite sa faca abstractie de acest factor, ce razbate, cu incapatanare, din toate cercetarile „pe teren“. Si asta indiferent daca „terenul“ cu pricina e reprezentat de pustiurile Africii, de inaltimile Nepalului sau de junglele de beton ale metropolelor occidentale. Nu pare sa fie afectat, intr-o forma fundamentala, nici de gradul de civilizatie, nici de cel de cultura sau de nivelul de trai. E acel ceva care, vorba poetului, „vine tare de departe-n mine“.

    Daca mai avea cineva nevoie de o demonstratie, ea a fost oferita, cu generozitate, de catre ultimele alegeri din Statele Unite. Dupa cum releva toate analizele post-factum, George W. Bush n-a castigat alegerile datorita razboiului impotriva terorii – dupa cum multi pronosticau – ci in ciuda acestuia. (Este graitor, bunaoara, faptul ca americanii din New Jersey – statul cel mai afectat in urma atacului din 11 septembrie – au votat, in proportie majoritara, cu Kerry, desi in topul ingrijorarilor se situa posibilitatea unui alt atac terorist). Bush n-a castigat alegerile nici datorita economiei, ci in ciuda acesteia: in ciuda deficitului bugetar record, a locurilor de munca pierdute sau a pretului barilului. A castigat, pur si simplu, pentru ca s-a priceput mai bine decat oponentul sau sa faca apel la „sentimentele primordiale“.

    Obligat, intrucatva, de „haina“ prea scortoasa ideologic a Partidului Democrat, John Kerry s-a declarat in favoarea avorturilor, a familiilor homosexuale si a cercetarii pe celule stem provenite de la embrioni umani. A fost obligat, altfel spus, sa relativizeze niste valori considerate de multi drept fundamentale. Ba mai mult, pentru a-i rasuci si mai adanc cutitul in rana, 11 state au organizat, concomitent cu alegerile, referendumuri in problema casatoriei homosexualilor. Si toate cele unsprezece au votat impotriva.

    Sfetnicii lui Bush au sesizat un fenomen simplu: o parte a Americii a „progresat“ atat de mult si atat de repede, incat a lasat in urma cam toate valorile traditionale ale Americii. Iar America „traditionala“, desi mai putin galagioasa, reprezinta inca majoritatea. O majoritate care nu este pregatita, bunaoara, sa inlature de pe bancnote formula „In God we trust“ („Credem in Dumnezeu“) doar pentru ca n-ar fi „politically correct“. Cu psihologia colectiva nu e de glumit. Simtindu-se atacata din mai multe directii, aceasta majoritate tacuta a strans randurile si si-a facut auzita vocea la urnele de votare. Cine are urechi de auzit sa auda.

    Din acest punct de vedere, Traian Basescu si-a inceput campania electorala cu stangul, plasandu-se, cel putin de doua ori in debutul cursei prezidentiale, in contradictie cu pozitia oficiala a Bisericii Ortodoxe. Ca si-a realizat rapid greseala, o dovedesc nuantarile si retractarile ulterioare. Scepticii sustin, insa, ca „mortul, de la groapa, nu se mai intoarce“. Dar scepticii il uita pe Lazar. IPS Bartolomeu Anania a dat dovada deopotriva de curaj si de intelepciune, „protestand respectuos“ impotriva declaratiei patriarhale ce-l ataca pe Basescu, insistand pentru separarea Bisericii de stat. La fel a procedat Vaticanul, urechindu-i discret pe prelatii catolici ce s-au repezit sa-l ameninte pe Kerry cu excomunicarea. Ambele fete bisericesti au transmis un mesaj cat se poate de biblic: dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

    Relatia dintre Cezar si Dumnezeu, dintre mundan si transcendent, e una subtila, ce continua sa dea batai de cap teologilor, filozofilor si politologilor. Nu este vorba aici despre corectitudinea pozitiei politicianului, intr-o problema cu incarcatura religioasa. (In treacat fie spus, inflamarea spiritelor in legatura cu „familiile“ homosexualilor este cel putin deplasata. In definitiv, cata vreme Biserica nu recunoaste drept casatorie decat taina savarsita canonic, de catre preot, ce importanta religioasa poate avea un petec de hartie eliberat de catre autoritatile statului?) Nu este vorba nici macar de mult mai laica „moralitate“. Ca si noi toti, politica este un spatiu tragic, sfartecat intre transcendenta si refuzul acesteia.

    Iata de ce, in politica, preferam sa vorbim strict despre perceptia publica, unde se amesteca de-a valma ridicolul cu sublimul. Celelalte diferente fiind mai greu de perceput, si la noi batalia electorala se va purta tot in zona valorilor morale. Iar aici, aparent paradoxal, acumuleaza puncte deopotriva (si impotriva) Traian Basescu si Gheorghe Ciuhandu, dar si Vadim Tudor sau Laszlo Tokes. Ba chiar si Ion Iliescu. Cu sentimentele „primordiale“, insa, nu te poti juca precum cu margelele de sticla. Dar acesta e riscul Cezarului.

  • Nu cumva e prea tarziu?

    Reformarea sistemului de pensii a fost intarziata pentru ca autoritatile s-au temut ca sistemul public de pensii se va dezechilibra prin introducerea pensiilor ocupationale si a celor private.

    Reforma sistemului de pensii este un proiect care ne priveste – direct sau indirect – pe toti. Pe baza unor studii finantate de organisme internationale s-a ajuns la concluzia ca noul sistem de pensii ar trebui sa aiba trei „piloni“, in fapt trei sisteme de asigurari distincte, diferentiate dupa modul de finantare: sistemul public de pensii, sistemul pensiilor ocupationale si sistemul de pensii private. 

    Din pacate, punerea in practica a acestei optiuni strategice de reformare a sistemului de pensii a fost intarziata de considerente politice, justificate prin insuficienta resurselor financiare pentru finantarea sistemului public de pensii. Dezechilibrul existent intre numarul de pensionari si cel al salariatilor care sustin prin contributii fondul de pensii s-a adancit in ultimii ani, fapt care a facut ca decizia aparitiei celorlalti „piloni“ ai sistemului de pensii sa fie si mai dificila. Iata de ce, dupa mai bine de 4 ani de la data aprobarii Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale (primul pilon), au fost aprobate legile care reglementeaza schemele facultative de pensii ocupationale (pilonul II) si fondurile de pensii administrate privat (pilonul III). 

    Din punct de vedere practic, al doilea pilon – schemele facultative de pensii ocupationale pare sa fie un mare esec. Astfel, sumele deductibile care pot fi alocate pentru aceste scheme sunt de doar 200 de euro pe an. In plus, salariatii institutiilor publice sunt exclusi din aceste scheme, ca si salariatii la societati care au datorii la stat, indiferent de nivelul sau cauzele acestor datorii. Nu este lipsit de importanta faptul ca aceste scheme sunt intr-o buna masura sub controlul sindicatelor.

    Luand in considerare aceste aspecte, este putin probabil ca schemele facultative de pensii ocupationale sa constituie o optiune atractiva pentru salariati si angajatori. Ceea ce este insa sigur este ca autoritatile s-au asigurat ca aceste scheme de pensii ocupationale nu vor afecta veniturile fondului public de pensii.  Recent aprobata, Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat va intra in vigoare peste aproximativ un an si jumatate, la 1 iulie 2006. Este de fapt o varianta mai „prudenta“ a Ordonantei de urgenta nr. 230/2000, abrogata de Ordonanta de urgenta nr. 295/2000, care ar fi permis infiintarea fondurilor private de pensii inca din anul 2001. Potrivit acestei legi, numarul persoanelor care sunt asigurate in mod obligatoriu la fondurile private de pensii este mult mai mic fata de anul 2001.

    Intr-adevar, daca fondurile de pensii private si-ar fi inceput activitatea in anul 2001 generatiile cele mai numeroase (cei nascuti in perioada 1965-1970) ar fi fost asigurate obligatoriu la fondurile private de pensii. Desi aceasta ar fi insemnat mai putini bani la sistemul public de pensii, resursele financiare interne de capital ar fi crescut in mod substantial, cu consecinte usor de banuit pentru cresterea economica. Fireste, pentru aceste persoane ramane valabila optiunea voluntara la fondurile private de pensii, dar cati vor fi informati despre aceasta optiune? 

    Contributiile la fondurile private de pensii vor face parte din contributia individuala de asigurari sociale, reprezentand initial 2% din baza de calcul, urmand sa creasca cu 0,5% pe an pana la 6%. Asadar, din contributia actuala de 9,5%, 2% vor merge la fondurile private de pensii si 7,5% vor merge la fondurile sistemului public de pensii. Peste 8 ani, nivelul contributiei la fondurile private de pensii va ajunge la 6%, in timp ce contributia la fondul public de pensii va scadea la 3,5%, evident daca contributia individuala de asigurari sociale va ramane la nivelul de 9,5%. Pentru comparatie, forma propusa initial avea in vedere contributii egale ale angajatului si angajatorului de 5% pentru fondurile private (universale) de pensii, in total 10% din cele 30% ale contributiei de asigurari sociale. 

    In concluzie, intarzierea reformei sistemului de pensii se datoreaza, in principal, faptului ca autoritatile nu au gasit solutii pentru echilibrarea bugetului sistemului public de pensii, care se presupunea ca va fi afectat negativ de introducerea celorlalti piloni ai sistemului de pensii. Aceasta amanare ar putea fi extrem de periculoasa social deoarece oamenii care vor iesi la pensie peste cativa ani nu vor fi la fel de „toleranti“ cu nivelul scazut al pensiilor publice asa cum sunt actualii pensionari. Nu mai este insa un secret ca adevarata cauza a deficitului sistemului de pensii consta in nivelul foarte ridicat al contributiilor sociale, nivel care determina un numar foarte mare de persoane sa nu contribuie la fondul public de pensii. In aceste conditii, promisiunea introducerii asa-numitei „pensii sociale“ pentru cei care nu au contribuit la fondurile de pensii nu poate decat sa incurajeze munca la negru.  

    Emil Duca este consultant fiscal, doctor in Economie. Pe langa activitatea publicistica la Ziarul Financiar, Emil Duca este autorul lucrarii in format electronic „Noua legislatie fiscala. Editia 1“.

  • Toamna se numara magazinele

    95 de milioane de euro – aceasta este valoarea investitiilor din retail finalizate in aceasta toamna.

    Suma investitiilor facute in aceasta toamna e un record pe piata romaneasca – in nici un alt sezon nu s-au mai deschis atat de multe centre comerciale: Plaza Romania (45 de milioane de euro), Carrefour Brasov (20 de milioane de euro), Metro Brasov (15 milioane de euro), Bricostore Orhideea (10 milioane de euro, plus 8 milioane de euro investitia din Media Galaxy). Fiecare dintre aceste inaugurari are specificul ei. Plaza Romania, cu o suprafata de 100.000 mp, nu este numai cel mai mare mall din tara, dar a reunit si cele mai mari investitii. Chiar daca nu au vrut sa dezvaluie locatia urmatorului mall, reprezentantii Anchor Group au recunoscut ca planurile de dezvoltare sunt ambitioase in continuare.

    Pe de alta parte, deschiderea hipermarketului de la Brasov reprezinta primul pas facut de Carrefour in provincie. Mai mult, este primul magazin de acest tip in afara Bucurestiului. Si cu cele patru magazine pe care le are acum in portofoliu, retailerul francez planuieste ca pana in 2010 sa inaugureze cate doua pe an.

    Deschiderea celui de-al treilea Bricostore a adus pe piata un nou concept: acela de spatiu in care cumparatorul poate gasi tot ce are nevoie pentru amenajarea casei. Specializat in articole de bricolaj, Bricostore Orhideea este realizat in colaborare cu Media Galaxy, un electrocomplex care ofera produse electrocasnice, electronice, IT, telefonie si multimedia. Ritmul de dezvoltare al retelei Bricostore prevede, dupa spusele lui Philippe Bresson, deschiderea a inca doua magazine in 2005: unul la Brasov si unul la Ploiesti.  Metro, la randul sau, parea sa-si fi incheiat expansiunea o data cu deschiderea celui de-al 19 magazin. Dar iata ca prin deschiderea celui de-al doilea magazin la Brasov a trecut intr-o noua etapa. In plus, nu trebuie sa uitam ca retailerul german are si alte formate de magazine in portofoliu, pe care nu le-a adus, inca, in Romania. Doar Praktiker, divizia de bricolaj a grupului, mai este prezenta pe piata din Romania, cu sase magazine.

    La randul sau, Selgros, concurentul principal al Metro, vrea sa mai deschida cel putin opt magazine, urmand sa ajunga la 15. Cora, care este la primii pasi pe piata autohtona, are acum un singur magazin, dar mai deschide altul la anul, tot in Capitala.

    Grupul german Tengelmann va deschide in primavara anului viitor primele 15-20 de magazine ale sale din Romania, in Bucuresti si in alte mari orase din tara, dupa cum a anuntat Agentia Romana pentru Investitii Straine (ARIS). Magazinele de pe piata romaneasca vor fi de tip discounter (cu preturi reduse si un sortiment limitat de produse) si vor fi operate de compania Plus Discount, sub brandul Plus.

    Grupul german va ajunge in urmatorii cinci ani la 120 de magazine in toate orasele cu peste 40.000 de locuitori din Romania, investitia totala urmand a fi situata la 200 de milioane de euro. Dar si alti jucatori vor aborda piata romaneasca: Penny Market, MiniMAX Discount si-au anuntat deja intentia de a deschide magazine in Romania. Si Kaufland, din grupul Schwarz Group, are planuri mari: in primavara viitoare vrea sa deschida portile unui numar de 10 pana la 20 de magazine in toata tara.

    Pana si retailerii regionali isi indreapta ochii catre Romania. Cum este cazul Hyper Maxima, care insa nu a comentat oficial interesul sau pentru aceasta tara, pana la ora inchiderii editiei, dar face recrutari de personal. Hyper Maxima face parte din VP Market Group, cea mai mare retea de comert en-detail din zona baltica, care detine 268 de magazine in mai multe formate si o retea de 193 de farmacii. Pana acum, grupul de origine lituaniana este prezent in Lituania, Letonia, Estonia si Polonia.

    Comparat cu marii jucatori internationali – ca Metro, Carrefour, sau Rewe -, VP Market Group este un retailer mic. Si daca pana si un jucator mic este interesat de afaceri aici, iata un argument in plus pentru ca cei mari sa-si faca planurile cu Romania pe lista. Concluzia este ca piata are un mare potential. Pentru ca formele moderne de comert, adica hipermarketurile (Cora sau Carrefour), supermarketurile (ca Artima, Mega Image sau Gima), cash & carry (Metro sau Selgros) detin doar 20% din totalul pietei. Deci loc de dezvoltare este suficient.

    Si daca aceasta toamna a fost un record prin finalizarea investitiilor de aproape 100 de milioane in retail, in viitorul foarte apropiat acesta va fi ritmul normal de dezvoltare – de ce nu? – in fiecare trimestru.

  • Metafora pietei politice

    Nu exista, de fapt, o piata politica. Apropierile dintre piata si scena politica pot fi facute, dar ele tin mai degraba de forma, nu de continut.

    Era in anul de gratie 1990. Pe ecranul televizoarelor, isi face aparitia un domn cu aparenta sobra. Numai ca pe umarul lui sedea… o maimuta. Animalul a fost prezentat ca un prieten foarte apropiat. Domnul s-a recomandat apoi si el publicului: era doctor. Un doctor care cerea sprijin de la toate femeile pe care, in timpul comunismului, le ajutase sa scape de sarcinile nedorite. Ati ghicit? Domnul cu pricina isi facea campanie electorala. Incerca sa exploateze simpatia pentru animale si recunostinta pacientului fata de medic. A pierdut lamentabil.

    Au trecut de atunci 15 ani. Zilele trecute, unul dintre candidatii la Presedintie apare in public cu un caine in brate. Cainele cu pricina este infatisat ca viitor premier. Adversarii sunt dezgustati. Caci ei s-au straduit saptamani intregi sa gaseasca o solutie pentru conducerea guvernului, in eventualitatea in care castiga alegerile din noiembrie. Simpatia pentru animale e folosita acum ca sfidare a adversarului, dar devine un gest ridicol. Dincolo de aceste cazuri mai curand marginale, cum a evoluat oare maniera in care se adreseaza candidatii alegatorilor romani? Dar felul in care cetatenii selecteaza, din oferta politica, marfa cea mai buna? Si-au imbunatatit partidele si politicienii proiectele in functie de exigentele alegatorilor care consuma politica?

    Ar trebui sa folosim ghilimele. Toate acestea sunt metafore. Nu exista, de fapt, o piata politica. Apropierile dintre piata si scena politica pot fi facute, dar ele tin mai degraba de forma, nu de continut, mai curand de o parte a politicii si nu de intregul ei. Intr-adevar, partidele isi lanseaza programele, candidaturile cam la fel cum o firma isi lanseaza un (nou) produs. Votul cetateanului seamana cu alegerea unui produs in detrimentul altuia. Insatisfactia fata de o decizie sau un gest al celui ales aduce cu nemultumirea creata de un produs care iti insala asteptarile dupa ce l-ai platit. Competitia politica seamana cu concurenta economica. Ba chiar si frauda pare sa fie identica.

    Toate aceste apropieri sunt insa superficiale. In mare masura, ele sunt sugerate de campaniile electorale sau de modalitatile recente in care politica este „ambalata“ (scuzati termenul comercial). Diferenta dintre politica si piata e fundamentala. Ea tine in primul rand de timp, de gestionarea lui. Alegerile pe care le fac cetatenii sunt mult mai rare decat optiunile unui consumator. Ele intervin din patru in patru ani sau, in functie de mandat, chiar la un interval mai lung.

    Cumparatorul este, in schimb, conectat cotidian la sistemul pietei. Riscul este, apoi, cu totul altul in politica si, respectiv, in economie. Pe piata, cel care risca e patronul, nu clientul. Patronul investeste, plateste salarii, e taxat de stat. Daca nu va gasi cumparatori pentru produsul in care a investit, a pierdut. In politica, nu exista un asemenea risc. Poti pierde fara sa investesti nimic sau poti pierde doar pentru ca adversarul are un singur vot mai mult. In sfarsit, decizia este diferita in cele doua domenii. Politica include chestiuni care nu pot fi decise printr-un calcul de felul celui economic. Care e durata optima a unui mandat? De ce patru si nu patru ani si jumatate sau cinci ani si doua luni?

    Marketizarea politicii e un fenomen recent. El este legat in mod esential de televiziune, de sporirea ponderii acesteia in exprimarea publica a politicii. Numai ca viata individului nu se petrece exclusiv in fata televizorului. Pana si cei mai pasionati telespectatori inchid la un moment dat miraculosul aparat. Pentru a deveni cetateni.

  • TREI SLOGANURI PENTRU LEUL GREU

    BUSINESS Magazin a cerut catorva specialisti din agentiile de publicitate sa propuna cate un posibil slogan pentru campania de comunicare a primei denominari din Romania

    • „Leul greu. Acum e mai usor!“

    Cel mai bine ar fi ca tot efortul de comunicare sa se concretizeze in emisiuni si dezbateri publice in care specialistii sa explice efectul schimbarilor la nivel macro. Eu n-as desfasura nici un fel de campanie. Dar la apetenta romaneasca pentru jocurile de cuvinte, nu m-ar mira sa vad ceva de genul „Leul greu. Acum e mai usor!“.  Alexandru Dumitrescu, Head of Copy, McCann Creative Services

    • „Uneori, mai putin inseamna mai mult“

    Nu stiu suficiente detalii despre denominare pentru a cantari avantajele reformei pentru populatie. Intuitiv, as spune ca ideea ar trebui sa se invarta pe langa „un leu mai puternic“.  Bogdan Naumovici, Creative Director, Leo Burnett

    • „Esentele tari vin in recipiente mici“

    Este o idee de comunicare despre care credem ca ar reusi sa pareze intr-o maniera inteligenta posibilul impact psihologic negativ al denominarii. Pe de alta parte, aceasta solutie creativa are atuul intelepciunii populare. Valorificata in imagini, ideea se poate traduce in paralele de genul: un mic diamant fata de un mare chihlimbar, un ardei iute mic fata de un ardei capia mare sau un pahar mic de vodca fata de o sticla mare cu apa – in jurul carora s-ar construi mesajul campaniei.  Razvan Capanescu, Copywriter, Ogilvy Public Relations Worldwide/Bucharest