BusinessMagazin

Blog

  • CEL MAI PROFITABIL BUSINESS

    Mi-am recuperat de mult investitia initiala“, zambeste Miki Highbloom, un israelian cu radacini la a doua spita in Romania, care a deschis cu doi ani in urma cafeneaua CremCaffé. Subtextul replicii lui Highbloom e ca, o data ce faci o cafenea ca la carte, nu mai trebuie sa-ti bati capul cu recuperarea investitiei. Cafeneaua cu geamuri mari si mirosuri ademenitoare a lui Miki Highbloom a costat aproximativ 200.000 de euro, dar aici au intrat nu numai dotarea si mobilarea cafenelei, ci si renovarea sediului – adica un parter si un subsol cu birouri si depozite, in total 120 metri patrati pentru care plateste lunar 4.000 euro chirie.

    Locul a fost ales nu numai pentru ca e situat in centrul istoric al Bucurestiului, langa Universitate, ci si pentru ca aminteste de cel din care provin brandul, cafeaua si cafeneaua CremCaffé. Adica de Trieste, orasul cu cele mai multe cafenele din Italia, care e si portul prin care Europa se alimenteaza cu cafea verde. Acolo, la o cafenea CremCaffé  (lantul a fost infiintat in 1950 de o mica prajitorie, devenita in timp a doua din Italia, dupa Lavazza) se vand zilnic 4.000 de cafele pe zi. In Bucuresti vanzarile sunt de 10% din cele de la Trieste. „Si totusi, pentru Romania, faptul ca vindem trei kilograme de cafea pe zi e mult“, spune Miki Highbloom.

    Mult, pentru ca piata romaneasca a cafenelelor inca isi traieste adolescenta. Iar 2006, cred expertii, e unul de delimitari teritoriale, in care trebuie ocupate punctele-cheie, in vreme ce anii urmatori vor fi esentiali pentru extinderea brandurilor existente si pentru stratificarea pietei.

    Dar de ce o afacere cu cafea? Pentru ca nu exista produs intr-o unitate alimentara, fie ea restaurant, bar, cafenea sau club, care sa aiba o marja mai mare de profit: o cafea vanduta cu aproximativ 5 lei, 10 sau chiar 15 lei presupune un cost al cafelei care nu trece de 0,7 bani. La un calcul simplu, vedem ca dintr-un kilogram de cafea (care costa intre 60 si 100 lei) se fac 133 cafele (7 grame la o cafea), in care se calculeaza si o pierdere si se ajunge la acea suma de 0,5-0,7 bani pentru o cafea. Asadar, comerciantul care vinde cafea isi poate permite un adaos intre 80 si 200% sau chiar mai mult fata de pretul de cost al bauturii – iar asta face ca investitia initiala sa fie amortizata mult mai repede decat intr-o alta afacere.

    Deja sunt semne ca previziunile privind o crestere semnificativa a pietei sunt pe cale sa se indeplineasca. Starbucks, cea mai mare retea din lume – cu peste 10.000 de unitati in 35 de tari si venituri-record de 6,4 miliarde de dolari in 2005 – va intra anul acesta, dupa toate probabilitatile, si in Romania.

    Marinopoulos, compania greceasca prin care au venit in Romania si Marks & Spencer si Beauty Shop, are deja, din 2002, un acord cu Starbucks pentru cateva piete europene. Surse din managementul Marinopoulos, citate toamna trecuta de presa internationala, spun ca deschiderea cafenelelor Starbucks in Romania este prevazuta pentru sfarsitul lui 2006. Starbucks va avea unitati si in Bucuresti si in alte orase, iar Marinopoulos vorbeste de un ritm de extindere de zece cafenele pe an, investitia pentru fiecare dintre ele fiind estimata la 100.000 de euro. Compania greceasca a inregistrat deja la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci, inca din 2002, sapte dintre denumirile produselor Starbucks. Cel mai mult se vor bucura de Starbucks nefumatorii: politica anti-fumat a lantului american e atat de stricta, incat regulile interne prevad ca angajatii care ies afara pentru o tigara in timpul lucrului trebuie sa acopere sigla companiei imprimata pe haine. Pentru Romania, asta ar putea influenta succesul companiei, unde pentru fumatori cafeaua fara tigara e greu de conceput. Marinopoulos a incercat in Grecia, o tara cu multi fumatori, sa reduca dezavantajul, amenajand terase pentru mare parte dintre cele 50 de cafenele deschise in ultimii trei ani, terase care insa functioneaza doar vara.

    Aceeasi politica o are si un alt lant international care va intra in Romania in 2006, Coffee Heaven, adus aici de compania ce detine si opereaza lantul fast-food Snack Attack printr-un joint venture cu firma britanica. De altfel, firma – fondata de Florin Balu si Greig Simon Alastair Benjamin in 1999 – isi propune si o extindere a afacerilor fast-food in tara, investitiile anuntate fiind de 210.000 euro. Pentru cafenelele Coffee Heaven – un brand britanic – compania vorbeste de o investitie de 500.000 de euro, mentionand ca noul lant se va pozitiona pe segmentul superior al pietei, spre deosebire de principalul sau competitor, Gregory’s, care vinde cafea sub brandul Coffeeright.

    Pe langa Starbucks si Coffee Heaven, piata romaneasca mai asteapta anul acesta un nume mare: McCafe, experimentul prin care McDonalds, cel mai mare lant de fast-food din lume, incearca sa muste din piata Starbucks. Christian Macedonschi, CEO al Trus HoReCa Services (importatorul Italcoffee in Romania), spune ca, dupa informatiile lui, McCafe va fi adus in Romania din 2006 de acelasi francizor de la Brasov al McDonalds.

    Starbucks, McCafe si Coffee Heaven vor gasi in Romania o piata in plina transformare, in care cafeneaua incepe sa fie considerata un loc de intalnire mai potrivit decat restaurantul, cel putin pentru anumite situatii. Exista deja cafenele „upscale“ si in Bucuresti, si in alte orase. Exista branduri romanesti si branduri internationale care si-au castigat o clientela stabila si incep sa se consolideze deja primele retele construite cu metoda, dupa model vest-european sau american.

    In Bucuresti sunt acum mai putin de 300 de cafenele ce respecta regulile nescrise ale afacerii, prima dintre ele fiind calitatea. „Apelul meu fata de gastronomii din Romania este sa nu se zgarceasca la utilaje si produse de calitate, deoarece acestea sunt garantia succesului. Sa nu faca sub nici o forma compromisuri la calitate“, spune Christian Macedonschi de la Trus HoReCa Services. Descendent direct al poetului Alexandru Macedonski, specialistul brasovean a invatat in ultimii 15 ani mestesugul cafelei in Germania si Italia si vede cu placere cum, in sfarsit, gusturile romanilor devin din ce in ce mai sofisticate. Pentru cafenelele cu pretentii, o cafea buna inseamna cafea preferabil de provenienta arabica, prajita si furnizata de o prajitorie care respecta regulile prajirii profesioniste, inseamna utilaje de calitate, oameni pregatiti, un capuccino facut din espresso cu spuma de lapte si nu cu praf la plic. „Espresso si specialitatile de cafea la baza carora sta espresso, cum ar fi capuccino, caffe latte sau latte macchiato, sunt obligatorii unei cafenele. Cafeaua filtru, la ibric sau solubila nu mai sunt in pas cu timpul“, crede Christian Macedonschi.

    Intrebarea naturala e daca romanii sunt gata sa faca diferenta. Un raspuns implicit il da piata: cate cafenele au aparut, cum s-au diversificat, ce clientela au si in ce masura si-au recuperat investitiile.

    Daca luam ca exemplu Turabo, prima cafenea romaneasca al carei concept a fost francizat, raspunsul e afirmativ. Turabo are acum sase cafenele (trei in Bucuresti si cate una in Iasi, Brasov si Timisoara). „Pentru cele sase unitati Turabo Cafe s-au investit aproximativ un milion de euro, iar despre investitia initiala va pot spune ca a fost recuperata si reinvestita in intregime“, spune Tudor Dragomir Niculescu, investitorul care a dezvoltat reteaua Turabo. Niculescu precizeaza ca si francizatii (care, pe langa dotare, trebuie sa plateasca si taxa de franciza de 115.000 euro) isi pot recupera investitia in 18-24 luni. Intervalul e confirmat si de Macedonschi de la Trus HoReCa Services: in medie, spune el, „o investitie de 50-60.000 euro se recupereaza in doi ani, in conditiile in care in acest timp trebuie platita si chiria“. Investitia nu include si renovarea spatiului.

    Iar o investitie recuperabila in doi ani, adauga Macedonschi, presupune un mobilier frumos, dar nu scump, utilaje de calitate si chirie. Daca renunta la un televizor mare, cu plasma, proprietarul cafenelei isi reduce investitia initiala cu 10.000 de euro, iar daca renunta si la mic-dejun mai economiseste cateva mii de euro, cat costa un grill si o friteuza. Mobilierul poate costa intre 10.000 si 40.000 de euro, in functie de marimea cafenelei, de provenienta si de gradul de finisare. Barul se poate utila cu minim 8.000 si maxim 15.000 de euro (aceasta ultima suma presupune un expresor mare si eventual cu finisaje deosebite), accesoriile pentru interior pot porni de 1.500 si pot ajunge pana la 10.000 de euro, iar o aprovizionare initiala variaza intre 2.000 si 5.000 de euro.

    Expresoarele sunt cheia gustului unei cafele (exista peste 20 de producatori in lume, lider fiind Frankee Coffee Systems). „O cafenea mica merge cu un aparat clasic, mai ales daca ambianta este puternic italieneasca, spatiul intim si se consuma aproximativ 100 cafele pe zi. Daca rulajul e mai mare, ca la cafenelele americane, unde se consuma pana sau peste 1.000 cafele pe zi, un «clasic» nu mai face fata si trebuie un expresor automat“, explica Macedonschi. Dar expresorul isi poate depasi functia de masina de facut cafea, mai ales ca piata ofera acum si expresoare din aur sau doar aurite, expresoare retro, rotunjite, cu mult crom, sau unele finisate ultramodern, astfel incat acestea capata si un rol decorativ, mai ales pentru clientii care stau pe scaunele de la bar.

    Pe langa modelele romanesti, precum Turabo, au aparut si lanturi internationale. Gloria Jean’s Coffees, de exemplu, e un lant american care a intrat anul trecut in Romania. Cu peste 430 de unitati in intreaga lume (in afara de Europa de Vest), Gloria Jean’s e operatorul principalei retele de cafenele din mall-urile americane, iar in Romania si-a inceput dezvoltarea tot in mall-uri, deschizand in 2004 prima cafenea in Plaza Romania si a doua in City Mall din Bucuresti. In viitorul apropiat vor deschide inca doua coffee-shop-uri, unul in Bucuresti (cel mai probabil in Piata Universitatii) si altul in mall-ul din Timisoara, iar in urmatorii trei ani, Gloria Jean’s Coffees planuieste sa deschida 20-30 de cafenele in Romania, in principal in mall-uri.

     Investitia in preluarea master-francizei si in deschiderea primului magazin a fost de 500.000 de euro. „Ulterior, intentionam sa ne extindem in Iasi, Constanta si alte orase importante, in baza unor contracte de franciza“, spune Radu Marinescu, presedintele companiei Gourmet Products Services, firma care detine master-franciza pentru Romania, Ungaria si Bulgaria. Investitia pe care Gloria Jean’s Coffees o face intr-o cafenea este de 100.000-200.000 de euro, iar dupa dezvoltarea lantului in Romania, francizorul se va pregati sa introduca marca Gloria Jean’s si in Ungaria si Bulgaria.

    Acum, piata din Romania e impartita intre lanturi mari de cafenele, precum cele de mai sus, care sunt construite dupa proiecte identice sau similare si servesc cafeaua dupa acelasi stil, si cafenele mici, puternic personalizate, pe care patronii cu greu s-ar gandi sa le extinda. „Nu cred in lanturile de cafenele, sunt impersonale si eu apreciez ideile“, spune Dan Ursu, directorul firmei Probrands, care importa in Romania cafeaua Illy, dand ca exemplu cafeneaua Florian Café din Piata San Marco din Venetia, care este unicat.

    Si in Romania exista proprietari de cafenele fara planuri de extindere. Un exemplu este cafeneaua Salzburg Café, unde esti servit de chelnerite imbracate dupa moda de la palatul imperial, intr-un decor cald, cu muzica in surdina. „A fost o investitie de placere, nu vrem sa ne extindem in curand si nici nu am facut o cursa contracronometru pentru recuperarea investitiei“, spune Adrian Oprisan, care, pe langa Salzburg Café, mai detine si restaurantul Vatra, in cuptoarele caruia se coc si prajiturile pentru cafeaua de la Salzburg Café.
    Exista insa investitori care prefera un proiect gata facut, iar piata e gata sa-i serveasca. Cand a venit in Romania, Miki Highbloom decorase deja o serie de cafenele si cluburi in Tel Aviv, dar si in Dublin si, dupa ce a pus la punct si CremCaffé in Romania, si-a intocmit o oferta de vanzare de cafenele „la cheie“. „Am facut acest lucru deoarece multi clienti mi-au cerut sfatul, mi-au cerut contacte de la furnizorii mei si am considerat ca e mai simplu sa le ofer proiectul cap-coada: design, mobila, baruri, aparatura, training si cafea ca a noastra“, spune Highbloom.

    Materializarea ideilor sale costa intre 25.000 si 50.000 euro, iar proiectul lui Highbloom a fost deja selectat pentru o cafenea ce se va deschide in acest an in Pitesti, dar si pentru doua cafenele City Café (din lantul de restaurante City Grill), care se vor deschide tot in 2006 in Bucuresti. Peste 20 de clienti i-au cerut lui Highbloom cafeaua pentru care el este importator unic si echipamentele necesare, iar asta implica uneori riscuri. „Am avut doua cazuri cand a trebuit sa merg si sa retrag echipamentele si rezervele de cafea din doua cafenele, deoarece nu respectau retetele si faceau rau brandului“, spune el.

    Cafenele „la cheie“ ofera si firmele care fac consultanta pentru preluarea de francize. „Avem in portofoliu mai multe branduri de cafenele care pot fi preluate cu investitii totale de la 90.000 la 160.000 euro, in functie de suprafata si dotari“, spune Adrian Gheorghe, managing director THINKBIG Franchise Solutions. Potrivit lui Gheorghe, cerintele francizorului retelei de cafenele pot ridica cu inca 20% costurile, pentru ca impun materiale specifice marcii, iar redeventele lunare sunt in medie de 5% din cifra de afaceri.

    Se face insa si consultanta pentru investitorii dornici sa isi puna in practica un concept propriu, dar nu sunt familiarizati cu lumea cafelei. Numeroase proiecte a avut firma lui Christian Macedonschi. „In ultimul timp, s-a auzit de faptul ca se poate face consultanta pentru a deschide o cafenea si vin clientii sa invete. Noi oferim consultanta gratuit, pentru ca stim ca dezvoltarea domeniului va face bine pietei in intregime“, spune Macedonschi, care a indrumat pana acum clienti predominant din zona Brasovului, cum ar fi cafenelele din hotelurile Piatra Mare, Acasa la Dracula, Miorita.

    Dar nu numai expresorul sau confortul scaunului sunt importante pentru succes. Cel mai important factor pentru recuperarea investitiei intr-o cafenea e amplasamentul acesteia. „Daca faci o cafenea frumoasa, fara cusur si investesti in ea 100.000 euro, dar ea e localizata in marginea unui cartier unde nu ai vad, o faci degeaba“, crede Christian Macedonschi. Investitia se recupereaza foarte bine insa daca localul este situat intr-o pietonala, intr-un aeroport, in zone intens circulate sau intr-o cladire de birouri. „Sa luam de exemplu Floreasca Tower, o cladire de birouri unde vor lucra aproximativ 600 de persoane, excluzand vizitatorii si colaboratorii. Daca doar jumatate din angajati vin si beau o cafea pe zi, asta inseamna 300 cafele pe zi – acesta e un exemplu de cafenea medie care isi poate recupera o investitie in doi ani“, spune Christian Macedonschi.

    Exista si o piedica serioasa cand vine vorba de recuperarea rapida a investitiei: chiria, in special pentru Bucuresti. Pentru o zona cu vad bun, cum ar fi centrul orasului, chiria depaseste 100 euro pe metru patrat, ceea ce duce nu numai la o recuperare mai lenta a investitiei, ci si la preturi mari, aproape prohibitive, pentru o cafea.

    Macedonschi povesteste ca a baut o cafea buna si rara, ce e drept – un espresso Blue Mountain – intr-o cafenea de langa ambasada Germaniei, Rouge, cafea pentru care a platit 36 lei (aproximativ 10 euro). „Sa stiti ca nici in Europa, nici in Dubai, nu am gasit un loc unde sa coste un espresso 10 euro. Nu luam exemplul Italiei, mama cafelei, unde un espresso costa 80 de centi, ci Dubaiul, un oras scump, unde intr-un restaurant cu pretentii un expresso se duce pana in 5 euro“, spune Macedonschi.


    obisnuite, coffee-shop-urile elegante si cafelenele literare, a inventat o formula originala, se pare: cafeneaua bancara. „Este o idee noua si de succes si ne arata, in plus, ca bancile, care stiu cum sa faca banii, si-au dat seama ca in segmentul asta se pot fideliza clientii si se pot face bani frumosi“, spune Christian Macedonschi. Prima cafenea bancara a fost deschisa de Banca Transilvania acum doi ani in Bucuresti. A urmat BRD, apoi BCR, care a deschis una la sfarsitul lui decembrie, in parteneriat cu Turabo Cafe. La cafeneaua Bancii Transilvania gasesti o cafea, o gustare, presa economica, ecrane unde sunt afisate cotatii bursiere si transmisiuni in direct de la Bloomberg TV. Zona in care s-a deschis cafeneaua Bancii Transilvania, Piata Dorobanti, e acum plina de cafenele. Alaturi de Nova Brasilia, Lavazza sau Segafredo au aparut si concepte hibride originale, cum ar fi High Heels, in care-ti poti cumpara o pereche de pantofi, poti bea un capuccino de 10 lei si poti rasfoi o revista de lifestyle.

    In urma cu cateva luni, capitala a vazut cazand si ultima reduta a unei istorii recente a cafenelelor bucurestene, Deutschland, prima cofetarie si cafenea demna de acest nume deschisa in cartier la mijlocul anilor 1990. In locul ei a aparut prima cafenea BRD, care aduce in plus fata de concurentul de vizavi posibilitatea de a efectua operatiuni bancare pana la o ora tarzie. Beraria Turist din Piata Romana a fost inlocuita de o cafenea bancara BCR, operata de Turabo.

    Cat despre investitia intr-o cafenea bancara, e aceeasi ca in cazul unei cafenele care nu tinteste un public specializat (cu gustari, deci vitrine frigorifice si echipamente pentru sandvisuri), plus investitiile pentru ecrane digitale, de obicei cu diagonala de 42 de inci. „Investitia totala in cafeneaua bancara din Bucuresti a fost de 280.000 euro“, spun oficialii BT, care se feresc sa vorbeasca despre gradul de amortizare a investitiei.

    „In 2006 vom mai deschide doua sau trei cafenele bancare in principalele orase ale tarii“, spun oficialii bancii, care vizeaza zone cu trafic intens din Bucuresti si din tara, cum ar fi centrul Sibiului sau Piata Sfatului din Brasov. Christian Macedonschi spune ca, intr-adevar, BCR are cel mai activ plan de extindere: 60 de cafenele. Dar ce il determina pe un bancher sa deschida o cafenea?

    In primul rand, se pare ca simtul practic: o cafenea iti creste notorietatea, iti ofera vizibilitate maxima si iti permite sa atragi clienti care isi permit sa dea 10 lei pe o cafea.  La polul opus (modele de business care s-au dezvoltat bine in alte tari, ca Austria sau Italia, dar la noi nu sunt inca destul exploatate) se afla cafenelele din benzinarii. La noi, doar lantul austriac de benzinarii OMV a exploatat acest segment.

    „Conceptul VIVA este recunoscut in toate tarile unde OMV detine retele de distributie carburanti. In Romania, el integreaza doua tipuri de servicii gastro: VIVA Snack, care se gaseste in 27 de statii OMV si Vienna Cafe, in 41 de locatii din reteaua OMV“, spune Vlad Seitan, Retail Manager Romania. Iar OMV se pare ca are de gand sa profite si de achizitionarea retelei de benzinarii Petrom pentru a extinde acest concept. Si cererea, si oferta de cafenele sunt asadar in plina expansiune, iar de aici pot deriva si afaceri conexe.

    Dincolo de import si distributie (piata estimata la 100 milioane euro, concentrata in mainile catorva companii), un antreprenor se poate ocupa de prajirea cafelei si de productia de echipamente. Prima varianta, prajitoria, le pare o afacere buna celor ce nu stiu multe despre cafea, dar specialistii sunt de alta parere. Teoretic, echipamentele pentru o prajitorie mica sau medie, pana in 20 tone prajire, costa aproximativ 30-40.000 euro, iar linia de ambalare inca 20.000 euro, spune Christian Macedonschi.

    „Din nefericire insa, experienta nu se poate cumpara cu bani. Conteaza enorm modul de prajire, temperatura, selectia boabelor. M-am gandit si eu sa fac asta, dar, ca sa mentii calitatea dorita, trebuie sa aduci oamenii din Italia, deoarece acolo meseria se transmite din generatie in generatie, oamenii stiu totul despre aceasta industrie, toate dedesubturile meseriei“, povesteste nepotul poetului Macedonski si adauga razand: „Daca as fi urmat aceste indicii, as fi fost acum probabil scriitor“.

    O radiografie a pietei, fie ea oricat de sumara, arata ca afacerile cu cafenele nu mai sunt deloc maruntisuri in Romania. De aceea si sunt gata marile lanturi internationale sa alimenteze pofta de taclale a romanilor.
    Mai ramane sa creasca si numarul celor dispusi sa dea 10 lei pentru o cafea, un fotoliu comod si putina muzica. Pentru ca, pe un scaun incomod, ce rost ar mai avea o cafea atat de buna?

  • CAT COSTA O CAFEA

    Diferenta de pret dintre o cafenea medie si una de lux nu e deloc neglijabila. S-ar putea spune ca o investitie minima ar fi de 30-40.000 euro, iar cu o dotare perfecta investitia trece de 100.000 euro, insa poate ajunge si pana la 150.000 euro.

    MARIME: Spatiul optim pentru o cafenea este intre 50 si 100 mp.

    DOTARE MOBILIER: Investitia in mobilier este de 10-40.000 euro, in functie de marimea cafenelei, de provenienta acestuia si de gradul de finisare.

    UTILAJE SI ACCESORII DE BAR: Dotarea presupune investitii care pot varia, in medie, intre 8.000 si 15.000 euro.

    ACCESORII DE INTERIOR: In functie de calitatea acestora, accesoriile de interior, esentiale pentru identitatea cafenelei, costa intre 1.500 si 10.000 de euro.

    APROVIZIONARE INITIALA: Intre 2.000 si 5.000 euro; valoarea investitiei se calculeaza in functie de meniu (daca se servesc sau nu si bauturi alcoolice ori snackuri).

  • Treaba poporului e sa consume. Acum.

    La finalul anului trecut a facut cariera declaratia guvernatorului BNR, care cerea romanilor sa consume mai putin de sarbatori, pentru ca a crescut consumul prea mult de-a lungul anului. Iar multi s-au imprumutat pentru acest lucru.

    In lipsa productiei, pentru ca anul trecut s-a muncit cel mai putin, a agriculturii peste care a dat apa si a pierderii de teren la export din cauza cursului valutar, consumul intern a fost principalul motor de crestere economica. Bun si asta.

    Datoriile fac parte din viata, iar daca nu consumi acum – iti iei o masina, o casa, un televizor cu plasma, te duci in concediu la turci, greci sau pe alte plaje, mergi mai des la restaurant (cand esti tanar si mai poti sa mananci trei feluri de mancare, nu numai unul, fara sa risti sa iei imediat Colebil, sau poti sa mai conduci cu peste 100 km la ora  fara sa risti sa faci infarct) –  atunci cand?

    Poporul trebuie sa consume, iar cei care conduc tara trebuie sa-i incurajeze pe oameni. Nu sa le spuna sa fie mai temperati. Chiar si in cazul in care se imprumuta pur si simplu ca sa consume. Daca nu ar fi crescut atat de puternic consumul, de unde ar mai fi avut Ministerul Finantelor venituri la buget in crestere? Pe ce sa puna TVA si accize, pe productia de grau, care nu s-a facut? Daca nu ar fi luat romanii credit de la banca, de unde ar fi avut Vladescu sa incaseze impozit pe profit? Iar bancherii au raportat anul trecut cele mai mari castiguri din istoria lor.

    Daca nu ar fi cumparat romanii atatea masini, de unde ar fi raportat Petrom si Rompetrol profituri record, iar bugetul de unde ar fi incasat si accize si impozit pe profit? Iar daca Petrom nu ar fi castigat peste 500 de milioane de euro anul trecut, conform estimarilor, actiunile companiei nu ar fi fost atat de tranzactionate la bursa si nu ar fi crescut, iar statul nu ar fi avut pe ce sa puna impozit. Iar exemplele pot continua. Daca tot au grija de „cresterea consumului“, atunci ar trebui sa se aiba grija ca  poporul sa plateasca o dobanda mai mica la lei si chiar la valuta.

    Guvernatorul BNR si ministrul finantelor trebuie sa aiba grija de evolutia cursului valutar astfel incat sa nu se inregistreze fluctuatii mari care i-ar speria pe oameni. Si nu cred ca ar trebui sa tempereze consumul sau importurile. Pentru ca oricum vor creste. Si pana la urma este chiar bine. Daca iti place o masina straina si ai bani sa o cumperi, de ce sa fii patriot cu orice pret? Ca sa nu creasca deficitul de cont curent? Nu e problema ta. Trebuie mai degraba ca guvernantii sa umble la investitii sau sa impulsioneze exporturile pentru toate mijloacele economice. De cateva luni se taraganeaza preluarea fabricii de la Daewoo si vanzarea ulterioara unui alt producator care poate ar avea un succes mai mare cu ea.

    In loc ca asta sa fie o prioritate, nici pana acum nu s-a rezolvat. Renault a cumparat Dacia cu 50 de milioane de dolari si a investit inca 300 de milioane. Iar acum Dacia a spart piata cu Logan, a marit exporturile cu cateva sute de milioane de euro, iar cifra de afaceri a trecut de un miliard de euro. Practic, Renault i-a facut Pitestiului o respiratie gura la gura si a ridicat din nou in picioare o intreaga zona industriala. Toate aceste lucruri le stiu toti.

    Pana si cei care conduc tara, pentru ca in fiecare program de guvernare figureaza la loc de cinste. Daca e asa, atunci cei aflati la putere – si presedintele, si premierul, si vicepremierul Copos, si guvernatorul BNR, nu numai cei care conduc Agentia Romana de Investitii Straine – ar trebui sa-si asume, in scris, cum face orice manager cand se prezinta in fata actionarilor, nivelul investitiilor pe care le vor atrage. Sau cu cati investitori au vorbit – si straini, si romani – si cati au pus „banul jos“, atrasi de promisiunile pe care le fac oficialii nostri si mai apoi de mediul de afaceri pus la dispozitie de catre ei.

    Daca poporul consuma „atat“, importurile cresc cu peste 6 miliarde de euro, iar deficitul de cont curent se duce la peste 10 miliarde de euro, atunci toti cei pe care i-a ales poporul trebuie sa aduca 10 miliarde de euro investitii in economie. Banii pe care ii trimit romanii care lucreaza in afara, ei fiind cei mari mari investitori in economie – peste 3 miliarde de euro pe an, nu se pun atata vreme cat guvernantii nu au nici un merit aici. 

    Pana una-alta, vicepremierul George Copos a anuntat ca vrea sa-l atraga pe Viorel Moldovan la Rapid. Asta inseamna cel mult 200.000 de euro. De la BCR vin 2 miliarde de euro, de la RomTelecom un miliard. Pana la 10 miliarde de euro mai e de munca.  Treaba poporului este sa consume. Acum, nu peste un deceniu. Daca se fac deficite, atunci cei care conduc trebuie sa gaseasca solutii cum sa le acopere.

  • Focul lui Arhimede si societatea civila

    Marturisesc: multa vreme, societatea civila a fost pentru mine un soi de mancare chinezeasca. Dupa cum arta culinara chinezeasca amesteca, fara complexe, gusturi care pentru europeanul de rand se situeaza la poluri opuse ale spectrului gustativ, atitudinea mea in fata societatii civile era un amestec de simpatie si suspiciune.

    Simpatie, datorita valorilor democratice promovate de catre majoritatea ONG-urilor – sustinute, in proportie zdrobitoare, cel putin initial, cu finantare occidentala. Si suspiciune, din cauza vehementei si „tehnicitatii“ cu care aceste valori erau promovate – o vehementa de cele mai multe ori oarba la nuante si, prin aceasta, aducatoare aminte de vehementa de odinioara a comunistilor. (In volumul „Exploring the Civil Society“, aparut la Routledge in 2004, aveam sa regasesc aceeasi suspiciune, formulata de-asta data in termeni mult mai transanti de catre Chris Hann, directorul Institutului Max Planck pentru Antropologie Sociala. Acesta sugereaza ca partizanii societatii civile se afla in pericol de a deveni o noua „biserica“ intelectuala, comparabila „religiei seculare“ a marxism-leninismului.) Din acest punct de vedere, ma situam fara sa stiu pe aceeasi pagina atat cu Ion Iliescu, Alina Mungiu-Pippidi (nu radeti!) sau Adrian Nastase, cat si cu majoritatea analistilor anglo-saxoni, pentru care „societatea civila“ se reduce la numarul ONG-urilor si, respectiv, la numarul membrilor acestora.

    Odata acceptata aceasta definitie, nu este de mirare faptul ca PSD-ul, in general, si Adrian Nastase sau Severin, in particular, s-au grabit sa contracareze influenta ONG-urilor considerate „de dreapta“ (in realitate, predominant de stanga, conform acceptiunilor occidentale) cu ONG-uri de-ale noastre, neaose, romanesti, finantate masiv de la bugetul de stat – gen Fundatia Nicolae Titulescu, Casa Noua Europa etc.

    Dupa cum nu este de mirare nici ingrijorarea Occidentului in raport cu „slabiciunea“ societatii civile in tarile din Estul Europei. Conform World Values Survey, numarul mediu de participare la ONG-uri este aici de doar 0,91, in vreme ce in democratiile consolidate este de 2,39, ba chiar si in societatile post-autoritare se ridica pana la 1,82. Mai mult, trendul participarii indica o scadere constanta in ultimul deceniu.

    Inainte, insa, de a intra in panica si de a ne smulge, din disperare, parul de pe cap, haideti sa aruncam o privire la ceea ce inseamna, de fapt, societate civila. Incursiunile in istoria intelectuala a unui termen sau a unei expresii reprezinta, intotdeauna, un demers profitabil. Buuun. Stim, asadar ca expresia de societate civila provine – cum altfel? – din latinescul „societas civilis“, dar asta nu ne ajuta cu mare lucru, pentru ca, pana prin secolul al XVII-lea, nu desemna decat diferenta dintre societatea umana si cea „naturala“, a animalelor. Printre primii ce „relanseaza“ expresia se numara Hobbes, Locke, Grotius si Montesqieu.

    Fiecare o face dintr-un unghi diferit, dar toti tintesc, mai mult sau mai putin, in aceeasi directie: cata vreme omul este harazit cu darul ratiunii si al autodeterminarii, societatea civila reprezinta asocierea libera (voluntara) a oamenilor intru realizarea unui scop comun. Mai mult, acest tip de asociere, creeaza o interfata intre individul izolat si stat, sau politica practicata la modul oficial. Simplu spus, societatea civila se situeaza cu fundul in doua luntri: nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum. Societatea civila devine astfel, treptat, un soi de zona crepusculara – si, ca atare, extrem de atractiva (buna la toate) pentru o sumedenie de minti luminate, de la Hegel sau Marx (din nou, nu radeti!), la Tocqueville, sau, mai catre zilele noastre, Croce si Gramsci.

    Spatiul nu imi ingaduie detalii, dar cateva clarificari se cuvin facute: initial, societatea civila era inteleasa printr-o prisma eminamente religioasa (crestina); desi „libere“, asociatiile care compun societatea civila nu erau/sunt catusi de putin atotinclusive – nu „intra cine vrea si ramane cine poate“, ci, de multe ori, intra cine vrea asociatia; in fine, dar nu in cele din urma, societatea civila NU se rezuma doar la ceea ce azi numim ONG-uri, ci la o gama extrem de larga de asociatii, incepand cu cele religioase, trecand prin sindicate, biserici si terminand cu mass-media.

    Privita din aceasta perspectiva, societatea civila se sparge in bucati, dar devine, totodata, mult mai simpatica. Locul oglinzii „dintr-o bucata“, reflectand o realitate oficiala usor de masurat, autentificata de vreun tribunal sau de vreo Camera de Comert, e preluat de catre o multitudine de oglinzi, care mai mari, care mai mici, in care fiecare isi poate regasi, pe undeva, reflectat chipul. N-avem, asadar, a ne teme prea tare: societatea civila din Romania e bine, merci, vioaie si agitata.

    Iar daca doreati o dovada in plus, nu trebuia decat sa fii urmarit, cu coada ochiului, mass-media de saptamana trecuta – adica o parte a societatii civile ce a focalizat, dintr-odata, intr-un singur punct: Adrian Nastase. Acesta e riscul (sau avantajul) oglinzilor multiple: focalizate cu indemanare se transforma intr-o arma extrem de eficienta.

    O stia si Arhimede, acum aproape trei mii de ani, pe cand apara Siracuza de invazia romanilor: o singura oglinda concava, oricat de mare, nu va putea aprinde o corabie. O sumedenie de oglinjoare, insa, focalizate in acelasi punct, da.

    Cand apeleaza la Parchetul lui Botos pentru a-i „repera“ onoarea, Adrian Nastase face apel la oglinda mare, dar, in realitate, inofensiva. S-ar putea insa sa fie prea tarziu.

    Oglinzile marunte, dar multe din mass-media stau, cu toatele, rasucite in aceeasi directie. Seful Camerei Deputatilor a inceput sa sfaraie si sa scoata fum. Daca insista, oglinjoarele vor da foc de-a binelea carierei politice a celui care-a fost, cu voia dumneavoastra, Adrian Nastase.

  • Tristetea de dupa artificii

    Cred ca in straturile superioare ale atmosferei, deasupra Bucurestiului, mai pluteste inca cenusa artificiilor lansate de Anul Nou, si iata ca, asa cum ne-a anuntat presedintele in dimineata zilei de 1 ianuarie, gasim in fiecare zi cate ceva care sa ne surprinda.

    Si nu avem nici o sansa sa ne plictisim. Ne adie pe la nari scandaluri cu duhoare de mercaptan si cu izuri de cercuri de interese, ne minunam de secretele si de eficienta financiara a matusilor, ne uitam cum merg anchetele pana in panzele albe, de vin ditamai directorii din BNR si de la banci comerciale sa discute cu procurorii Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie; alti procurori ar putea sa capete misiunea vietii lor, in sensul ca ar putea fi trimisi spre tinuturi mai reci si mai neprimitoare pentru a afla ce si cum cu contractele de gaze si cu preturile si cu negocierile. Sa le tinem pumnii, pentru ca vor avea nevoie: in materie de contracte comerciale e mai greu cu „ce si cum“ si e si mai greu de aflat „cine si cat si de ce“.

    Totul ar fi frumos spre pasionant, subiectele sunt grase si laptoase, numai bune de muls, si marturisesc ca as sta toata ziua in fata televizorului pentru a urmari sosirile, plecarile, declaratiile, replicile si contrareplicile, asa, ca la un meci de fotbal, cu o berica si cu ceva saratele.

    Nici nu mai incap discutiile despre alte subiecte. Cine sa se mai intrebe si sa analizeze faptul ca productia industriala merge tot mai slab (sa nu-mi reprosati aici „..de ce n-o faceti voi?…“, pentru ca am tot facut-o, iar analizele ziaristilor nu vindeca ce strica altii) si pe cine sa mai impresioneze estimarile care anunta un record al investitiilor straine in Romania, in acest an, peste sase miliarde de euro.

    Nu ne mai lasa nici spectacolul politic, nici goana dupa audienta televizionistica si nici inima parca nu ne mai trage ca altadata. In cazul meu, ultimul motiv se aplica cu atat mai abitir, pentru ca suntem in ianuarie, iar prima luna a anului are o incarcatura cenusie aparte, am si scris un editorial, anul trecut, despre asta.

    Anul acesta o sa ma multumesc sa citez o poezie scrisa de Ioan Es. Pop, pe care l-am descoperit, cu surprindere, marcat atat de colaborarea cu Ziarul Financiar, cat si de spectacolul cotidianului. Iata:

    „am si eu o afacere pe lumea asta:
    ma dau specialist in nenoroc.
    am inchiriat un spatiu la subsol,
    pe langa cimitirul armenesc,
    unde concurenta e acerba.

    pot zice ca-s si eu patron de-acuma.
    si stiu prea bine cu cine lucrez:
    de n-ar exista acesti marunti oameni tristi,
    pana la urma niste neispraviti cu totii,
    lumea ar pieri in doua zile.

    si-apoi, sa fiu cinstit, la firma asta a mea,
    nu lucram ca sa facem oamenii fericiti,
    ci doar cel mult sa-i usuram
    de prea multa nefericire,
    sa aducem nefericirea,
    aproape de fericire,
    sa usuram binele de prea bine
    si raul de prea rau.

    ca cererea la noi e inca zero
    iar partenerul de afara ne da tepe,
    asta inca nu se cheama faliment.
    vor veni in curand parteneri seriosi,
    despre care ziarul financiar
    se va grabi sa scrie pe pagina-ntai,
    si vor cumpara nefericire pe bani grei,

    la ora asta avem mai multa decat
    cehia si ungaria la un loc,
    ardealu-i al nostru, ce mai,
    suntem poate singurii
    care mai pot exporta
    nefericire pura ca heroina –
    a occidentalilor e contrafacuta de mult.
    mare paguba ca romania
    nu stie vinde ce are mai bun.
    iar o sa ne-o ia altii inainte,
    pentru ca norocul nu vine de doua ori.

    si-atunci or sa schimbe guvernul,
    crezand ca acolo e buba“.

    Ce ar mai fi de spus? Nu prea multe, si promit ca o sa il salut pe Ioan Es.Pop si mai respectuos, de-acum inainte, cand o sa-l intalnesc. Totusi ma vad obligat sa mai adaug cate ceva, pentru politicienii care, din pura intamplare, ar citi acest text, ar rezista pana in acest punct si nu s-ar dumiri care este rostul sau: m-am folosit de scriitura poetului pentru a le aduce aminte de ceea ce ar trebui sa fie principala lor preocupare: romanii. O tara de multumire pentru acestia.

    Oricum s-ar traduce asta: electrocasnice, dobanzi, salarii, salam, vacante, doua, trei sau patru roti modeste, cativa pereti, o privire mai limpede, o sanatate mai buna, ceva stabilitate. Cu restul pana la atingerea starii de fericire stiu oamenii sa se descurce si singuri, putem fi invinovatiti de orice, dar de lipsa capacitatii de a ne descurca si de a ne adapta nu. E misto cand vezi pe scena politica cum se infige grupul de la Cluj, cum grupurile de la Bucuresti se incaiera si isi invinetesc figurile sau cum grupul de la Bacau se vede tot mai scos din carti. 

    E trist ca existenta unei femei, Tamara Cernasov, poate afacerista de geniu, dar poate femeie nevinovata, este transformata in balci, si asta dupa moartea sa. Dar spectacolul, sau mai bine zis un anumit gen de spectacol, plictiseste repede, ba poate isca sentimente negative – specialistii din televiziuni o pot confirma.
    Si atunci putem amenda circul, si putem imprumuta o alta vorba de la Ioan Es. Pop: „‘S un om norocos. Castig tot ce pierd“.

  • O supa mai ciudata

    Ultima data cand l-am vazut pe Luciano Bianciardi a fost la intrarea in Derby Club, paradisul milanezilor get-beget prin anii ‘60, unde tocmai incepeau sa cante Enzo Jannacci, Cochi si Renato si unde Villaggio a pronuntat fraza celebra conform careia crucisatorul Potemkin era doar un mare c…t.

    Vremuri eroice si de mare veselie, dar in ziua aceea Bianciardi* era trist – am aflat ulterior ca suferea de niste framantari interioare pe care si le trata cu alcool. Bianciardi trist? Desigur. De altfel, in intreaga opera a acestui mare scriitor de comedie razbate o umbra de melancolie, si adeseori de indignare. Intr-adevar, stilul sau era unul sarcastic, iar sarcasmul se naste intotdeauna dintr-o manie dureroasa.

    Nu cred ca Bianciardi a fost uitat, dar iata ca pentru a ne aminti de el mai bine, editura Isbn publica „L’Antimeridiano“ (Bianciardi a satirizat cu orice ocazie lumea marilor edituri, pentru care cu repulsie a lucrat si el). In termeni editoriali, acest antimeridian este un meridian in toata puterea cuvantului, o vasta culegere din scrierile lui Bianciardi, mai bine de doua mii de pagini, stranse intr-un prim volum; ramane sa aflam ce va cuprinde in cel de-al doilea.

    In orice caz, cel ce doreste sa reciteasca acest autor sau cel ce se apropie de scrierile sale pentru prima data va gasi toate romanele si povestirile, si in plus eseurile si jurnalele de tinerete.

    Trei dintre primele carti ale lui Bianciardi („Il lavoro culturale“ – „In campul muncii culturale“, „L’Integrazione“ – „Integrarea“ si „La vita agra“ – „Viata e grea“) sunt nemiloase si savuroase tablouri ale aventurilor unui tanar intelectual confruntat cu lumea jurnalismului si a editurilor dintr-o mare metropola. In „La vita agra“, demna de o epopee, ramane scena in care o redactoare (Bianciardi mi-a spus numele ei real) insista pe langa tanarul traducator pentru ca acesta sa redea textul original cat mai fidel: „Ea imi traduce: «Stati cuminti, baieti»… dar textul original era: «Come on, boys». Intelegeti? Mi-a inversat semnificatia: «Come on, boys» inseamna «haideti, baieti» si ea a pus tocmai opusul. Apoi, mai departe, unde era descrierea inaltarii drapelului la catarg, a tradus, mi se pare, «marinarii s-au descoperit» – asa a tradus ea, cu toate ca textul in engleza spunea «the crew raised their hats». Vedeti engleza cat este de precisa? Marinarii si-au ridicat beretele in aer. Le-au ridicat, intelegeti, pentru a saluta steagul pe catarg“. Un mare teatru grotesc.

    Apoi, trebuie neaparat citite doua romane istorice, „La battaglia soda“ („Batalia sifonului“), despre povestile de pe vremea lui Garibaldi, si „Aprire il fuoco“ „(Cand s-a deschis focul“), despre cinci zile din istoria orasului Milano.

    Pot parea prea legate de timpul cand au fost scrise, pentru ca Bianciardi ii punea sa circule pe langa personajele epocii, de la Garibaldi la Cesare Correnti, si pe contemporanii sai, muzicianul Giorgio Gaber, ziaristul Giorgio Bocca, arhitectul Roberto Guiducci sau pictorul Emilio Tadini – si acesta din urma pus sa vorbeasca in anii 1800 in stilul experimental al romanelor din anii ‘60.

    Nu se poate spune insa ca se pierde ceva daca personajele nu sunt recunoscute de cititor, pentru ca tocmai Tadini preciza ca, atunci cand vorbea despre garibaldini, Bianciardi se refera la partizani – si atunci cand ii infatisa pe anumiti politicieni piemontezi de la acea vreme, reprezenta de fapt puterea democrat-crestina din Italia vremii lui.

    Dar pe cei ce vor dori sa deguste umorul corosiv al lui Bianciardi ii sfatuiesc sa citeasca o povestire scurta, „La solita zuppa“ („Supa cea de toate zilele“), unde el dezvolta o idee exploziva: isi imagineaza un Milano al anului 1965, unde sexul nu mai reprezenta un tabu (si in 1965 sexul era un tabu mai abitir ca astazi), ci mancarea. 

    Cititorul isi poate imagina o serie de situatii in care oamenii vorbesc cu maxima libertate despre acte de nepronuntat si le practica cu dezinvoltura, in timp ce merg intr-un fel de casa de toleranta pentru a manca o friptura. Incredibil cand o spui, aceasta nuvela intrase in vizorul nu mai stiu carei cenzuri, nu-mi amintesc exact daca a fost vorba si de un proces, dar am gasit copia scrisorii pe care editorul mi-o ceruse s-o scriu pentru a o prezenta ca proba in justitie. Cu referinte docte din abundenta, la toposul lumii pe dos si la Scrisorile Persane ale lui Montesquieu, incercam sa amintesc toate cazurile in care literatura a privit lucrurile dintr-o perspectiva rasturnata, cu finalitate satirica, dar morala.

    Si ma cazneam sa explic ca, atunci cand termenii sexuali conoteaza acte culinare, isi pierd incarcatura erotica si ca poate doar in cazul descrierii unor acte sexuale, o anumita incarcatura erotica ar fi putut fi vreodata atribuita unui termen precum „friptura“.

    Asta in afara situatiei in care, precizam, „prezenta vulgara a fripturii, cu aromele si gusturile ei, intervine grosolan ca ipoteca grotesca asupra realitatii sexuale evocate“. Ca atare, spuneam in concluzie, „daca vreun cititor, in mod necivilizat, s-a excitat la citirea acestei povestiri, atunci acela trebuie chemat in judecata“.

    Dureroasa ipocrizie, cea de care am dat dovada, dar trebuia sa-l ajut pe Bianciardi, mereu in conflict cu capetele seci care gaseau ca plebea trebuie sa-si ridice palariile.

     

    *) Scriitor si traducator italian (1922-1971), care a explorat in romanele sale climatul economic si politic al Italiei postbelice.

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 1 februarie.

  • Cu imaginea la vulcanizat

    Presa internationala aloca, in decembrie, spatii generoase retragerii Michelin din competitiile de Formula 1. Mai mult sau mai putin vizibil, francezii au fost fortati sa paraseasca pista. Ce are Michelin de pierdut odata cu iesirea din Grand Prix?

    In decembrie trecut, mai toata presa vuia de retragerea din Grand Prix a francezilor de la Michelin, dupa incheierea sezonului din 2006. Anuntul a venit din partea producatorului de anvelope la scurt timp dupa ce autoritatile Formulei 1 au spus ca vor pastra un singur furnizor de pneuri incepand cu 2007 (in prezent existand doi, cel de-al doilea fiind producatorul japonez Bridgestone). Motivele pentru care Federatia Internationala de Automobilism (FIA) a luat aceasta decizie tin de siguranta curselor si, in mod special, de costuri: „Daca ar exista un singur furnizor de pneuri, se va putea controla mai bine viteza. In al doilea rand, ar fi mai putin costisitor pentru echipe, care nu ar mai fi nevoite sa testeze pneuri diferite. Si, in al treilea rand, ar fi mai echitabil pentru echipele independente care au bugete reduse“, a spus Max Mosley, presedintele FIA. Michelin si-a exprimat in scurt timp nemultumirea: „Michelin crede ca Formula 1 este un motosport cu un grad tehnic ridicat, unde cauciucul influenteaza performanta vehiculului. Libertatea echipelor de a-si alege propriile pneuri este esentiala. Astfel, competitia intre cel putin doi producatori este critica“. Decizia francezilor de a parasi Grand Prix a fost luata dupa consultari prealabile cu partenerii Michelin in Formula 1 – McLaren Mercedes, BMW Sauber F1, Renault F1 si Honda Racing F1.

    De ce a preferat Michelin sa bata in retragere, in loc sa mizeze pe ramanerea in cursa? Sunt declaratiile Michelin un demers de PR pentru a masca ceea ce FIA ii daduse deja de inteles – parasirea competitiei? Un paragraf dintr-o stire CNN din decembrie, mai exact finalul stirii, pare sa dea un raspuns la cea de-a doua intrebare: „FIA a multumit Michelin pentru contributia adusa la Formula 1 si a explicat decizia prin faptul ca echipele au cerut un singur furnizor de pneuri. Explicatia ar fi aceea ca un singur furnizor face lupta egala, mai sigura si cheltuielile sunt mai mici, evitandu-se astfel un incident de genul U.S. Grand Prix.“

    Incidentul pe care CNN il aduce in discutie face referire la esecul evenimentului de Formula 1 de la Indianapolis de anul trecut (iunie), cand Michelin a invocat niste probleme tehnice cu putina vreme inainte de startul cursei, astfel ca cele sapte echipe dotate cu pneuri Michelin (din cele zece participante) nu au mai intrat in competitie. Cursa de la Indianapolis a fost calificata drept un fiasco si a atras multe critici din partea presei internationale, dar si indignarea sustinatorilor acestui sport (in special a spectatorilor prezenti la Indianapolis, care platisera in medie 100 de dolari pe bilet, fara a mai pune la socoteala cheltuielile celor veniti din alte tari, special pentru competitie).

    Dar cel mai mare prejudiciu a fost unul de imagine – atat pentru Grand Prix, cat mai ales pentru Michelin. Advertising Age scria la o luna dupa incident ca Michelin va scoate din buzunar peste 12 milioane de dolari pentru a compensa pierderile fanilor care au fost prezenti la cursa de la Indianapolis. Putea acest gest sa redea credibilitatea Michelin in relatia cu Formula 1? Se pare ca FIA nu a mai fost dispusa sa riste un raspuns si a luat hotararea unui singur furnizor de pneuri pentru Grand Prix, iar acesta a fost producatorul japonez Bridgestone – dupa cum a dat de inteles, printre randuri, presa internationala. Sau poate ca Michelin insasi nu si-a acordat prea multe sanse in fata competitorului nipon si a preferat sa se retraga – a fost cea de-a doua ipoteza vehiculata in media. Cert este ca producatorul francez va parasi Formula 1 dupa incheierea sezonului curent, sezon in care Michelin a promis sprijin total echipelor aflate sub aripa sa si a confirmat ca s-ar putea intoarce daca regulile vor fi schimbate „profund“.

    Ce pierde Michelin odata iesita din Grand Prix? De ce este atat de importanta asocierea dintre un producator de anvelope si Formula 1? „Formula 1 ne ofera ocazia sa ne facem cunoscut leadershipul tehnologic, dar sa ne si consolidam imaginea Michelin pe piata de inalta performanta“, spunea intr-un interviu din 2000 Pierre Dupasquiere, seful competitiilor de Formula 1 de la Michelin. Asadar, probabil ca Michelin pierde cel mai bun suport de imagine de care a beneficiat brandul de-a lungul timpului – Formula 1 este cel mai important eveniment sportiv auto la nivel mondial si lider global de audienta de televiziune (fiind la egalitate cu audienta Olimpiadelor si a Campionatului Mondial de fotbal).

    Pe de alta parte, tocmai pentru ca atrage audiente uriase, Formula 1 este sportul care antreneaza si cele mai mari investitii in imagine. De pilda, Renault – campionul mondial la piloti si constructori in 2005 – admite ca implicarea sa in Formula 1 tine mai degraba „de reputatie si imagine“ decat de vanzarea de masini. Cat o costa pe Renault acest demers? Circa 300 de milioane de euro anual (iar bugetul Renault poate fi considerat mic comparativ cu sumele pe care rivalii sai Toyota si Honda le arunca in joc anual – cate 500 de milioane de euro fiecare). Bugetul de Formula 1 al Renault (300 de milioane de euro) nu include insa si campaniile dezvoltate in jurul asocierii brandului cu Formula 1 – un exemplu recent fiind chiar campania de imagine pe care Renault o deruleaza in prezent in presa business internationala (si in cea romaneasca). E vorba de print-ul cu masina de Formula 1 parcata in fata unei vile, cu mesajul „E tot un model Renault“) si care vine la scurt timp dupa sensibila problema de imagine a Michelin, furnizorul de pneuri pentru echipa Renault in Grand Prix. 

    Mai mult ca sigur ca Michelin nu va sta cu mainile in san si va gasi un nou carlig de imagine pentru a-si confirma leadership-ul tehnologic: in mod traditional, brandul este asociat sporturilor cu motor in general, de aproape 120 de ani. Si, in plus, Michelin are meritul ca la prima sa participare la cursele de Formula 1 (1977) a revolutionat acest sport prin inovatia cauciucurilor radiale (straturile pneurilor sunt dispuse perpendicular pe suprafata de rulare). Deocamdata, compania si-a propus sa reconfirme in sezonul din 2006, cand cele zece echipe de Formula 1 vor fi impartite in mod egal intre Michelin si Bridgestone.

  • IN SPATELE PISTEI

    Oficialii Formulei 1 aduc frecvent schimbari radicale in regulamentul competitiei, iar motivele tin, in principal, de reducerea costurilor.

    BUGET: Dupa unele estimari, Formula 1 este cel mai scump sport din lume. Aerodinamica a devenit cheia succesului in acest sport, iar echipele cheltuiesc, anual, zeci de milioane de dolari numai pe cercetare si dezvoltare in domeniu. In total, majoritatea echipelor investesc cateva sute de milioane de dolari fiecare pentru a participa la Formula 1 (sunt 10 echipe – Renault, McLaren, Ferrari, Toyota, Williams, Honda, Red Bull, BMW Sauber, MF1, Toro Rosso).

    AUDIENTA: Formula 1 este cel mai important eveniment sportiv auto la nivel mondial si lider global de audienta de televiziune, fiind la egalitate cu audienta Olimpiadelor si a Campionatului Mondial de fotbal. Conform unor informatii, Grand Prix atrage 1,5 miliarde de telespectatori anual. (Sunt estimari care spun ca in jur de 66% din audienta Grand Prix in 2004 a provenit din Asia.) Iar 2 mld. $ sunt cheltuite anual pe publicitate si drepturi de televizare. Cei mai mari sponsori ai acestui sport sunt companiile de tutun, care cheltuiesc circa 350 de milioane de euro anual. Dar, odata cu eliminarea acestora din Formula 1 – lucru aflat in discutie – sportul va resimiti o gaura semnificativa in buget. Ferrari, cea mai finantata echipa la ora actuala si care are ca sponsor pe Marlboro, deja a anuntat ca se pregateste sa taie bugetele (probabil ca miscarea are la baza faptul ca Vodafone, un alt sponsor traditional al echipei Ferrari, a anuntat ca va parasi echipa la sfarsitul lui 2006, pentru McLaren).

    MOTOR ECONOMIC: In 2003, doua milioane de spectatori de Formula 1 la 11 curse au cheltuit in jur de 500 mil. dolari. Veniturile hotelurilor, restaurantelor si ale celor din industria divertismentului beneficiaza de Formula 1 in acceasi masura in care beneficiaza industria auto.

  • AFFICHAGE, PE SCURT

    POZITIE: Numarul unu in Elvetia (75% din piata); numarul sase in lume

    SUSTINERE: JC Decaux, numarul unu in mobilierul stradal mondial (detine 30%)

    PREZENTA: Prin Europlakat, Affichage si JC Decaux controleaza majoritatea pietelor din regiune

    VENITURI: circa 194 mil. euro* din vanzari

    *2004 – suma reprezintA echivalentul valorii de 300 de milioane de franci elveTieni; SURSA: AFFICHAGE HOLDING

  • Au luat bronzul

    Liderul outdoor-ului din Elvetia, Affichage Holding, a cumparat saptamana trecuta numarul trei de pe piata publicitatii stradale autohtone, grupul Churchill. Christian Kauter, CEO Affichage, explica pentru BUSINESS Magazin de ce au vrut elvetienii sa infiga steagul in Romania.

    Pe lista evenimentelor pe care industria publicitatii le astepta anul acesta, BUSINESS Magazin punea, in ultimul numar din 2005, posibila vanzare a grupului Churchill, al treilea jucator pe piata outdoor-ului romanesc. Numele cumparatorului vehiculat in piata? JC Decaux, numarul unu in panotajul stradal european si in businessul mondial de mobilier stradal. Saptamana trecuta, vanzarea Churchill a fost confirmata, cumparatorul fiind partenerul de afaceri traditional al JC Decaux in Europa Centrala si de Est, compania elvetiana Affichage Holding – si in care francezii de la Decaux detin 30%. Valoarea tranzactiei este estimata in piata la 3-4 milioane de euro, cifra pe care Christian Kauter, CEO Affichage, o comenteaza in mod diplomatic, zambind: „Nu gresiti in totalitate“. De altfel, Kauter (58 de ani) nici nu este strain de mediul diplomatic, cariera pe care a imbratisat-o, la un moment dat, intre doua preocupari importante din viata sa: sportul si politica.

    Kauter se grabeste sa desluseasca aceasta increngatura intre sport, politica si publicitate. El povesteste ca in studentie practica scrima – sport la care a fost dublu medaliat olimpic cu echipa in anii ‘70 (editiile de la München si Montreal), iar dupa ce a parasit activitatea competitionala a fost cooptat in echipa diplomatica guvernamentala. De aici pana la intrarea in politica nu a mai fost decat un pas: timp de aproape zece ani a fost membru si secretar general al Partidului Liberal Democrat din Elvetia. Iar de la politica la outdoor este tot un pas, spune Kauter. „Afacerile din outdoor sunt strans legate de politica. Pentru ca deciziile politicienilor sunt cele care influenteaza viitorul panourilor (ei dau autorizatiile de constructie, organizeaza licitatiile si decid estetica urbanistica, n.r.). Outdoor-ul este singurul loc din publicitate unde politica si afacerile se combina perfect“, explica Kauter, caruia i s-a propus in anii ‘90 sa intre in businessul publicitatii stradale. „Am avut un moment de cumpana: sa raman in politica sau sa intru in afaceri? Cred ca am luat o decizie buna atunci“, spune Kauter, care s-a alaturat companiei Affichage in 1997, ca deputy general manager, iar in 2000 a fost desemnat CEO. Kauter a studiat managementul afacerilor si economia la universitatile din Geneva si Berna si – pe langa functia de CEO la Affichage – mai ocupa pozitia de presedinte al organizatiei mondiale internationale de outdoor, FEPE International.

    De ce Romania? Intrebarea se pune cu atat mai mult cu cat in 2002 planul de dezvoltare al companiei includea mai toate tarile din regiune, mai putin Romania. „JC Decaux si Affichage Holding vor investi cate 68 de milioane de euro fiecare pentru a-si dezvolta businessul in Europa Centrala si de Est in urmatorii cinci ani“, spune o stire AFX News din 2002, care mentiona ca piete de dezvoltare Ungaria, Slovenia, Croatia, Bosnia, Macedonia, Bulgaria si Serbia (investitiile urmand sa se faca prin Europlakat – un joint-venture intre Affichage si compania austriaca Gewista, aceasta din urma fiind controlata in proportie de 30% de catre JC Decaux). Christian Kauter explica de ce a fost si Romania inclusa in planul de afaceri al lui Affichage si Decaux: „Ne-am cam atins obiectivele pentru pietele respective, asa ca am inceput sa ne uitam la altele, printre care Romania si Grecia (tara in care Affichage a cumparat recent o companie outdoor de talia Churchill – n.r.)“, spune Kauter, mentionand ca Europlakat este lider in publicitatea stradala din regiune. Romania le-a facut cu ochiul pentru ca „are o populatie numeroasa, economia e in crestere si are multi oameni educati (tinta vanata de multi advertiseri – n.r.)“.

    Kauter spune ca, in cautarile lor de a intra in Romania, a intervenit aceasta oportunitate cu Churchill, „iar noi am exploatat-o“ (grupul Churchill include Churchill View,  Churchill Media, Multireclama si Top Media, in spatele careia se afla Gabriel Mutu, conform Registrului Comertului). „Am venit in Romania cam acum un an si jumatate. Am analizat piata si in cele din urma am batut palma cu Churchill – are locatii bune, dar si o cota de piata ce poate fi crescuta (17%, conform Churchill, n.r.). Am inceput negocierile in vara lui 2005, am facut o scrisoare de intentie in care am spus ca vrem sa incheiem negocierile pana la sfarsitul anului si asta s-a si intamplat“, povesteste Kauter. Au fost elvetienii interesati si de Euromedia – liderul pietei, cumparat anul trecut de outdoor akzent? El admite ca da, numai ca Churchill s-a potrivit mai bine intentiilor de afaceri ale Affichage – consiliata pentru tranzactie de casa de avocatura Stoica & Asociatii.

    Managerul elvetian mai admite un lucru: ca proiectul Primariei de a decora Bucurestiul cu mobilier stradal a fost „unul dintre motivele principale“ ale venirii lor in Romania. Ca piese de astfel de mobilier pot fi enumerate panourile, statiile de autobuz, cosurile de gunoi, toaletele, info-kioskurile – toate potentiale suporturi de reclama, unde se va da in viitor batalia in publicitatea stradala. „Stim ca este nevoie de acest mobilier in Romania. Important pentru noi era sa punem piciorul aici inainte de a se organiza vreo licitatie“, spune Kauter.

    Affichage este deja al treilea jucator international care a mirosit potentialul acestui business si care a curtat oficialitatile in vederea unui parteneriat. Ceilalti doi jucatori – ale caror intentii BUSINESS Magazin le-a prezentat in editiile trecute – sunt Wall (companie nemteasca in care JC Decaux detine 35%) si outdoor akzent (austriecii care au cumparat anul trecut Euromedia si Beta Cons). Nu trebuie neglijata nici forta News Outdoor (parte din imperiul mogulului australian Rupert Murdoch), despre care surse din piata spun ca „tace si le face“. Din aceasta perspectiva, lupta pentru outdoor-ul bucurestean se anunta deja interesanta: jucatorii mari asteapta mult promisa – si deja amanata – licitatie pentru desemnarea furnizorului (lor) de mobilier stradal. Iar jucatorii medii si mici asteapta sa fie cumparati – o viitoare achizitie in domeniu o poate viza pe compania numarul patru pe piata, Efect Media, spun surse BUSINESS Magazin.

    Fara a mentiona vreun nume, Christian Kauter spune ca nu exclude varianta unei noi achizitii in Romania, in vederea consolidarii prezentei Affichage. „Deocamdata, suntem la faza integrarii Churchill in businessul Affichage, a analizei proceselor companiei si a definitivarii strategiei. Vrem sa participam la licitatia despre care vorbeam mai devreme, abia dupa aceea vom incerca sa cumparam o alta companie, daca oferta va fi buna si daca va aduce ceva nou la ceea ce avem deja“, spune CEO-ul companiei elvetiene. O alta posibilitate a consolidarii pozitiei Affichage in Romania ar fi un parteneriat cu nemtii de la Wall, companie care la randul sau are o pozitie solida in afacerile cu mobilier stradal la nivel global.

    Alianta este plauzibila din doua motive. Unu: au in spate acelasi gigant, JC Decaux. Doi: Affichage si Wall au deja un parteneriat in tara vecina, Ungaria, intr-un proiect identic celui pe care cele doua companii il vaneaza acum in Romania –  decorarea capitalei cu mobilier stradal (in 2004, Wall si Affichage – prin Europlakat – si-au dat mana pentru a participa la licitatia Primariei capitalei ungare). Pus in fata acestei ipoteze, Christian Kauter spune ca, „pentru moment“, nu exista nici un fel de intelegere, fuziune sau joint-venture intre Affichage si Wall in proiectele lor pentru Romania.

    „Aici suntem competitori, deocamdata“, spune Kauter, subliniind ca ofertele celor doua companii pentru imbunatatirea outdoor-ului capitalei sunt diferite. „Ceea ce e bine pentru Bucuresti“, conchide Kauter, care are convingerea ca Primaria va imbunatati regulile si ca va veni si vremea cand „nu vom mai vedea mesh-uri peste tot“.