BusinessMagazin

Blog

  • Planuri mari si mici ticalosii

    Premierul Tariceanu spunea ca FMI a avut o gandire de marunt contabil atunci cand a socotit ca bugetul Romaniei ar fi pierdut un miliard de euro de pe urma aplicarii cotei unice de impozitare. Pe de o parte, explica premierul, cota unica de 16% nu e decat un soi de echivalent al vechii impozitari progresive, fiindca din cauza evaziunii, pe vremea fostei guvernari nu se colecta decat cam 15% si ceva dintr-o cota medie de 25%; pe de alta parte, ideea din subtext a lui Calin Popescu-Tariceanu e ca gandirea cu manecute a celor de la Fond e anacronica fata de generosul proiect liberal al unei cote unice care poate nu-si face efectele imediat in economie, dar pe termen ceva mai lung aduce investitii si prosperitate – altfel de ce ar fi ajuns cota unica ideea cea mai la moda in ultimii ani, din Est pana in Vest?

     

    Maretul proiect liberal se coreleaza cu alte idei inaripate, adica opuse ingustimii FMI, care au ajuns sa fie enuntate cel mai clar abia dupa esecul negocierilor cu Fondul. E vorba de filozofia cresterii economice pe credit si pe deficite mari, socotita de o parte a mediului de afaceri, dar si de unii analisti drept potrivita pentru o tara ca Romania, care are nevoie de fonduri masive pentru investitii si pentru recuperarea rapida a decalajelor inainte de intrarea in UE.

     

    Seful Rompetrol, euroscepticul Dinu Patriciu, sustine chiar ca, dupa 15 ani de politica a fricii, intretinuta de restrictiile FMI, e momentul pentru o alta filozofie economica – in termenii lui, „sa trecem de la un tratament chimioterapeutic la unul naturist“. Logica lui Dinu Patriciu e aceeasi cu a companiei pe care o conduce, adica expansionista: seful Rompetrol e unul din putinii care afirma deschis posibilitatea ca firmele romanesti sa se extinda in strainatate (in loc de a ramane obiectul preluarii din partea unor companii straine) si ca Romania sa devina lider economic regional in sud-estul Europei.

     

    Incurajarea creditelor si a deficitelor mari nu e doar o idee romaneasca: nu altfel gandesc statele UE care cer spargerea plafonului de deficit bugetar de 3% din PIB, drept conditie pentru stimularea economiei. Si nu e vorba nici ca, fara supravegherea FMI, banii s-ar risipi obligatoriu pe majorari de lefuri sau i-ar imbogati pe coruptii sistemului. Numai ca unde sunt planurile coerente, pe mai multi ani de-acum inainte, de a cheltui banii? Negociatorul-sef al FMI a spus ca el nu se opune, de pilda, ca fondurile din privatizare sa fie folosite pentru proiecte de infrastructura in loc de plata datoriei publice, numai ca ar fi mai sanatos ca ele sa fie incluse in buget „in contextul unui cadru fiscal clar pe termen mediu“. Or, autoritatile n-au un plan fiscal nici pentru la anul. Cat priveste ideea unor deficite mari grefate pe o inflatie fara sanse de a scadea la anul pana la nivelul din UE de 2-2,5%, sensul ei economic e de negasit.

     

    Iar oamenii Fondului s-au incapatanat sa critice lipsa unui plan fiscal multianual sau cresterile electorale de salarii ale bugetarilor tocmai pentru ca e neplacut ca absurditatile din politica de salarii si politica fiscala sa se sparga, ca de obicei, in capul Bancii Nationale. „Este o lipsa de coordonare intre aceste politici, iar bietii nostri prieteni din BNR au dificultati mari in a mai lupta cu inflatia“, zice domnul Mensbrugghe, nemultumit ca pana una-alta, cea mai importanta parghie de lupta cu inflatia a ramas tot cursul de schimb.

     

    Cam asta voia sa spuna si guvernatorul BNR cand vorbea despre „micile ticalosii“ ale bancii centrale, care a continuat sa se ocupe si anul acesta de cursul de schimb in loc sa-l lase liber. Si anul nu s-a terminat: urmeaza o rectificare bugetara pe plus, iar leul continua sa se deprecieze.

  • Cum o duc vecinii

    Statisticile arata ca, in tarile vecine, creditele neguvernamentale au o pondere mult mai ridicata in PIB fata de cea din Romania. Comparata cu vecinele ei din zona, Romania ocupa ultimul loc, cu un procent de 17,5% din PIB, fata de 30% in Polonia, 33% in Cehia sau 42% in Ungaria.

     

    POLONIA: La fel ca in majoritatea tarilor central si est-europene, si in Polonia cea mai mare crestere din sectorul bancar a venit anul trecut din sectorul de retail. Creditarea a crescut fata de 2003 cu aproximativ 20%, ajungand la peste 60 de miliarde de euro. Evolutia ascendenta a activitatii de creditare de anul trecut vine insa dupa doi ani, 2002 si 2003, in care imprumuturile (atat cele acordate companiilor, cat si cele pentru persoane fizice) au scazut, de la an la an, cu peste 8%.

     

    UNGARIA: Anul trecut a adus pentru unguri o adevarata explozie a creditelor in valuta, care s-au majorat fata de 2003 cu aproape 60%. Volumul total al creditelor acordate de bancile ungare a depasit anul trecut 33 de miliarde de euro, din care mai bine de o treime in moneda straina. Cresterea, venita in principal din sectorul privat, s-a datorat dobanzilor mai bune practicate de banci pentru valuta si diferentialului consistent de dobanzi intre valuta si forint. Din 2000 si pana in 2004, volumul imprumuturilor pentru gospodarii a crescut de mai bine de sase ori.

     

    CEHIA: Conditiile demografice favorabile si ratele dobanzilor mici au condus anul trecut la o crestere de mai bine de 40% a creditelor luate de polonezii de rand. 2004 a fost, se poate spune, anul creditelor pentru locuinte, in conditiile in care cresterea fata de anul precedent a depasit in acest segment 60%. Cardul de credit devine, de asemenea, un instrument din ce in ce mai popular pentru polonezi: la finele lui 2004, numarul cardurilor de credit in circulatie era cu peste 80% mai mare decat in 2003. Per total insa, volumul imprumuturilor (retail si companii) s-a majorat cu doar 12,5% fata de 2003, ajungand la putin sub de 35 de miliarde de euro si 38,8% din PIB. Creditele pentru gospodarii reprezinta acum peste 10 procente din PIB, fata de doar 4,4 in urma cu cinci ani.

     

    SLOVACIA: Intre 2000 si 2004, volumul creditelor luate de gospodarii a crescut de mai bine de trei ori, ajungand anul trecut la aproape 9% din PIB. Volumul total al imprumuturilor pentru companii si retail a depasit anul trecut 11,5 miliarde de euro, in conditiile in care populatia Slovaciei este de doar 5,4 milioane de locuitori. Si in cazul slovacilor, creditele pentru locuinte au fost anul trecut motorul cresterii: dupa cinci ani de cresteri cu trei cifre (in 2000, de exemplu, cresterea a fost de peste 300%), si in 2004 volumul creditelor pentru locuinta a crescut cu aproape 85%. Si totusi, ca procent din PIB, creditul ipotecar este doar de 3,3%, comparativ cu 34% cat reprezinta in zona euro.

     

    SLOVENIA: In pofida faptului ca Slovenia are cel mai ridicat nivel al PIB/cap de locuitor intre tarile central si est-europene, volumul creditelor pentru gospodarii, ca procent din PIB, este cu mult mai redus decat in Polonia si Ungaria si reprezinta doar o treime din nivelul inregistrat in Croatia. O explicatie pentru aceasta situatie ar putea tine de mentalitatea mai conservatoare a slovenilor, spun analistii. Per total, volumul creditelor a crescut in 2004 fata de anul precedent cu putin peste 9%, ajungand la aproximativ 12,6 miliarde de euro, din care o treime erau denominate in valuta.

     

    CROATIA: Apetitul croatilor pentru creditele in valuta (care s-au dublat in ultimii cinci ani) a determinat banca centrala croata sa impuna, in 2003 si 2004, o serie de masuri administrative pentru diminuarea lui. Astfel ca, dupa ce in 2001 creditele denominate in valuta au crescut cu 22,6% si in 2002 cu peste 38%, in 2003 s-a inregistrat o diminuare fata de anul precedent cu aproape 6%. Anul 2004 a adus insa, din nou, o crestere de aproape 25 de procente. Motiv pentru care, mai intai in februarie a.c. si ulterior in mai, banca centrala croata a venit cu masuri si mai dure pentru diminuarea creditarii in valuta.

     

    BULGARIA: In pofida masurilor restrictive impuse de banca centrala in 2004, cresterea creditarii nu doar ca nu a incetinit, ci a luat avant. Ritmul de crestere de la an la an a fost in 2004 de aproape 80% in cazul creditelor pentru gospodarii, fata de 75% in 2003 si 45% in 2002. Unul dintre motivele cresterii de anul trecut tine de dezvoltarea spectaculoasa a creditelor ipotecare, aparute la bulgari doar in urma cu doi ani. Astfel ca, daca in 2003 volumul creditelor ipotecare era de 209 milioane de euro, in anul urmator a avut o crestere de aproape 150%, ajungand la peste 515 milioane de euro. Situatia Bulgariei este relativ asemanatoare cu cea a Romaniei si in privinta creditelor in moneda straina: la finele lui 2004, mai bine de 48% din totalul creditelor erau denominate in valuta, in crestere cu aproape 70% fata de anul precedent.

  • Migratia: de la prefectura la primarie

    Deputatii au votat saptamana trecuta un proiect de lege initiat de PNL prin care consilierii judeteni si locali sau primarii care ies din partidele din care fac parte isi pierd functiile administrative. Desi ideea stoparii migratiei politice a intrunit consensul coalitiei, liderul UDMR Marko Bela a comentat insa ca respectivul proiect este antidemocratic si va crea probleme in administratia publica locala.

     

    Pe partea de administratie, stirea saptamanii a fost insa aceea ca guvernul Tariceanu a decis sa nu-si mai asume raspunderea pentru pachetul de legi privind administratia publica locala, care ar urma acum sa fie dezbatut in Parlament in procedura de urgenta. Pana la dezbateri, au inceput sa apara primele reactii la una din legile respective, cea a prefectului: cum principala prevedere este depolitizarea administratiei (de la 1 ianuarie 2006, conducerea prefecturilor si secretarii generali ai ministerelor devin inalti functionari publici, deci isi pierd dreptul de a mai fi membri de partid), unii prefecti si-au anuntat deja optiunea intre politica si administratie. Mioara Mantale, prefectul de Bucuresti, de pilda, a ales administratia, anuntand ca va parasi politica.

     

    Conform proiectului de reforma a administratiei, prefectul va urma sa ramana doar un inalt functionar public, cu un rol mult mai mic decat cel avut pana acum. In schimb, proiectele de lege maresc puterile primarilor. Acestia vor putea numi sau demite sefii regiilor autonome, ai institutiilor publice locale, vor intocmi proiectul de buget local si vor avea autoritate chiar asupra organelor locale de politie. Tinand cont de statutul primarului conform noului proiect de lege despre migratia politica, amintit mai sus, e lesne deci de inteles ce miza va capata postul de primar dupa ce reforma va fi aplicata: iesita pe usa prefecturii, politica reintra in chip firesc prin fereastra primariei. 

  • Viata pe datorie

    Daca pana acum cativa ani a cumpara un frigider sau o excursie in strainatate era un eveniment, creditul a devenit acum un mijloc uzual de a obtine rapid bunurile pentru care odinioara concetatenii nostri ar fi trebuit sa astepte cu anii. Creste nivelul de trai, creste consumul. Dar cum in Romania zilelor noastre consumul se face mai mult din importuri, indicatorii macro au ajuns sa o ia razna, silind BNR sa ia masuri de corectie. Cum se anunta, in aceste conditii, viitorul creditarii in Romania?

     

    Poate alti romani sa nu doarma bine noaptea din momentul in care acumuleaza mai mult de doua-trei credite. Nu e cazul lui Mihai C., care vorbeste cu seninatate despre banci, creditare si datorii. Lucreaza in servicii aeriene, sotia lui este economist si amandoi castiga aproape 5.000 de euro pe luna – dar asta nu i-a impiedicat sa merga la banca sa ia bani cu imprumut. Impreuna au acum nici mai mult nici mai putin de noua credite. Strict autentic: doua contracte de leasing pentru masini, un credit ipotecar pentru apartamentul cu patru camere in care locuiesc, un alt credit pentru nevoi personale si inca patru pentru carduri tip overdraft. Astfel ca, dupa calculele sale, circa 55% din veniturile familiei merg acum catre banci.

     

    Tabloul de acum al Romaniei care invata sa traiasca consumand pe credit nu mai difera prea mult de cel al tarilor vecine care au parcurs drumul catre Uniunea Europeana. Cresterea veniturilor disponibile, dorinta unui nivel de trai mai bun, ofertele tentante ale marilor magazine, moda ultimelor tehnologii pe care fiecare si le doreste in propria casa sunt coordonatele normale pentru o economie care creste, asa cum este economia romaneasca.

     

    Pe de o parte, publicitatea agresiva a furnizorilor de bunuri de consum, in special a celor de electrocasnice, precum si vanitatea de a avea produse „mai de marca“ decat vecinul, au dus la o adevarata cursa pentru innoirea echipamentelor din locuinta, constata Dragos Cabat, vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari.  Daca in trecut, acestea aveau o viata de cativa ani, in societatea de consum de astazi ele tind sa se uzeze moral in mai putin de un an, iar viteza lor de inlocuire creste.

     

    Pe de alta parte, companiile autohtone care vor sa se dezvolte au la randul lor nevoie de bani. Ani de-a randul, refrenul a fost ca firmele romanesti n-au acces la credite, din cauza dobanzilor mari si a conditiilor constrangatoare cerute de banci. Acum, o buna parte din intreprinzatori au ajuns sa mearga cu mai multa incredere la banci ca sa ia credit, considerand ca dezvoltarea unei afaceri doar din surse proprii, fara alte fonduri atrase, este „in cel mai bun caz foarte lenta si dificila“ – dupa cum spun reprezentantii companiei Jolidon.

     

    Toate acestea se vad clar in statistici: daca acum cinci ani creditul neguvernamental, cel care merge catre populatie si companiile private, reprezenta un timid 9,3% din produsul intern brut (PIB), in prezent a atins 20% din PIB. Pentru finele anului curent, banca centrala estimeaza o pondere si mai mare: 21% din PIB, fata de 17,5% in decembrie 2004. Iar scaderea accentuata a dobanzilor, care coboara o data cu inflatia la un nivel „pamantean“, de la valori de 40-50% cat erau in urma cu cativa ani, nu face decat sa-i atraga si mai tare pe oameni catre credite.  La acestea se adauga finantarile oferite de firmele nebancare – societatile de leasing si de consumer finance.

     

    Ca si in alte tari in tranzitie, cresterea indatorarii private a provocat insa probleme in economie. In loc de exporturi sau investitii, consumul a preluat in mod autoritar rolul de motor al cresterii economice, iar orice crestere economica bazata exclusiv pe consum e considerata nu numai imposibil de sustinut pe termen lung, dar si nesanatoasa, pentru ca hraneste inflatia. Deficitul comercial si de cont curent au crescut prea mult, pentru ca majoritatea bunurilor care satisfac cererea de consum provin din import. Nu suntem singuri: deficitul de cont curent a ajuns la 8,7% in Croatia in 2002 si la 8,6% in Bulgaria acum doi ani. „Evolutia balantei de plati a Romaniei in 2005 ne va situa destul de aproape de aceste cifre“,  este de parere Mihail Ion, analist la Raiffeisen. In fine, o indatorare prea mare e periculoasa din motive de risc valutar.

     

    In februarie si august anul trecut, dupa un an de crestere exploziva a creditului de consum, banca centrala stabilea norme prin care incerca limitarea gradului de indatorare. Dar bancherii au gasit intre timp repede cai legale de a ocoli reglementarile bancii centrale, iar imprumuturile populatiei au crescut si in 2004 cu peste 40 de procente. Astfel incat BNR a stabilit anul acesta noi masuri administrative, impunand ca gradul maxim de indatorare sa nu treaca de 40% din veniturile nete lunare ale unui solicitant de credit.

     

    „Restrictiile administrative la nivel micro sunt eficiente pe termen scurt“, aprecia recent directorul general al companiei Flanco International, Cornel Marian. Normele BNR privind limitarea creditelor de consum au afectat deja vanzarile din lunile septembrie si octombrie, insa Marian nu crede ca vor afecta vanzarile pe termen mediu si lung, fiindca pana la urma, oamenii tot vor avea nevoie de produsele respective, iar bancile tot vor gasi solutii de finantare. Directorul Flanco aspira ca vanzarile companiei realizate prin credite sa ajunga la 70% din portofoliu, considerand ca nu e nimic rau sau riscant in cumparaturile pe credit. „BNR ar trebui sa aiba mai multa incredere in intelepciunea consumatorilor si a bancilor comerciale“, este de parere Marian. Primii sunt capabili sa decida daca pot sustine un contract de credit, iar ultimele stiu sa-si selecteze clientii.

     

    In ultima perioada, si companiile imobiliare au sesizat o diminuare a apetitului pentru credite ipotecare si imobiliare, pe care o pun pe seama acelorasi reglementari ale bancii centrale. Insa numarul solicitantilor de credite pentru achizitionarea de locuinte este inca redus, in special din cauza lipsei de produse de pe piata. Exista voci care sustin ca, la un moment dat, solicitantii de credite se vor indrepta spre cele ipotecare in defavoarea creditelor de consum, dar aceasta tendinta nu se va manifesta prea curand, apreciaza specialistii. „Creditele ipotecare nu se vor dezvolta pana nu va creste oferta de locuinte disponibile pe piata“, considera Eduard Mircea Uzunov, directorul general al companiei imobiliare Regatta.

     

    El compara situatia de pe piata imobiliara cu cea de pe piata de electrocasnice de acum cativa ani, cand s-au lansat practic pe piata creditele de consum. „Atunci puteai gasi frigiderul de care aveai nevoie si il luai cu un credit. Si la case ar putea fi la fel. Daca ai avea ce sa cumperi, nu te-ai duce sa iei credit?“, spune Uzunov.

     

    Ana Cernat, director executiv credite la societatea de credit ipotecar Domenia Credit, crede ca in urmatorii doi-trei ani cresterea creditelor de consum se va potoli in favoarea creditului imobiliar si ipotecar. „Piata creditelor de consum si a leasing-ului se apropie de maturitate, in timp ce cea ipotecara este inca la inceput“. Reprezentanta Domenia considera ca piata creditelor ipotecare „va creste foarte mult in urmatorii trei-patru ani“. In tarile din Europa Centrala si de Est, ponderea volumului creditelor ipotecare in PIB este de peste 20%, in tarile din vestul Europei procentul depaseste 50%, la noi este sub 3%. „Deci este mult loc de crestere“, conchide Ana Cernat.

     

    Gradul de indatorare la care au ajuns romanii nu este „alarmant“ nici in opinia lui Dragos Simion, vicepresedinte de fuziuni si achizitii in cadrul Flamingo International, cel mai mare distribuitor de echipamente IT din Romania. E adevarat ca un consum sporit genereaza cresterea importurilor (factor care accentueaza deficitul de cont curent), insa accentul trebuie pus pe cresterea exporturilor, in opinia sa. „Ca si intr-o companie, sunt doua politici pe care le poti aborda: una ofensiva de reducere a cheltuielilor si alta ofensiva de crestere a veniturilor. Autoritatile ar trebui sa o adopte pe a doua“, explica Simion. La Flamingo, 35-40% din cifra de afaceri a companiei este realizata din vanzarea de produse pe credit. „Exista o fluctuatie a ponderii ratelor din totalul vanzarilor. Maximul pe care l-am atins este de 50%“, mai spune Simion. El adauga ca varful de vanzari coincide si cu un varf al vanzarilor pe credit. Ponderea de 50% este valabila in special pentru lunile de varf – noiembrie si decembrie. „Oamenii castiga atunci mai mult datorita primelor de sfarsit de an. Platesc o parte din bunul achizitionat cu banii jos, iar diferenta o achita in rate.“

     

    Sunt totusi romanii prea indatorati sau se apropie aceasta piata de saturatie? „Daca facem o comparatie cu tarile vecine, in Romania nu poate fi vorba inca de un grad mare de indatorare“, raspunde Dan Craciun, CEO al Credex, compania de consumer finance creata de Altex si Raiffeisen. In opinia sa, pe piata creditului de consum apar acum mai multe tendinte. Inainte de toate este vorba despre o specializare a acestui segment, prin aparitia societatilor de credit specializate sau prin individualizarea mai clara de catre bancile comerciale a acestei activitati. Totodata, Dan Craciun observa si o reducere a perioadei medii de creditare, precum si tendinta de crestere a valorii medii a unui credit individual.

     

    Indatorarea mare nu este insa singura problema cu care se lupta banca centrala. Finantarile in valuta au fost pana de curand de doua ori mai ieftine decat cele in lei, ceea ce a creat un alt dezechilibru, intre economisirea preponderent in lei si indatorarea cu precadere in valuta. In plus, atata vreme cat ponderea finantarilor in moneda straina depasise 60% din total, BNR pierdea capacitatea de a folosi dobanda ca instrument de politica monetara, in conditiile in care banca centrala avea nevoie sa impinga dobanzile in jos ca sa descurajeze intrarile de capitaluri speculative. Astfel incat BNR a impus in septembrie restrictii nu pentru consumatori, ci pentru banci, blocand practic, pentru cele mai multe, posibilitatea de a mai da imprumuturi in valuta.

     

    In unele cazuri, efectul restrictiilor BNR a fost ca dobanzile la creditele in lei au coborat pana la un nivel „nesustenabil“, spun bancherii: cu alte cuvinte, din cauza afluxului de doritori, in cateva luni ar putea ajunge sa nu mai aiba surse suficiente de refinantare a acestora (ceea ce ar face probabila o noua crestere a dobanzilor). Un credit in lei cu dobanda de 8-10%, considerat utopic la inceputul anului, nu mai este deloc o raritate, chiar daca ofertele difera foarte mult de la banca la banca.

     

    Unii bancheri sunt de parere ca, la dobanzi similare, romanii tind sa prefere in continuare imprumutul in valuta, din inertie si din mentalitatea (justificata de o economie dolarizata, ulterior euroizata, ca a Romaniei) ca euro sau dolarul sunt pe termen lung mai sigure decat leul. Analistul Dragos Cabat sustine insa ca la dobanzi asemanatoare, romanii isi vor aminti brusc de notiunea de risc si vor prefera creditele in lei.

     

    Reorientarea spre leu si scaderea dobanzilor ar trebui sa ajunga insa tendinte firesti, pe masura ce starea economiei incepe sa justifice increderea in moneda nationala si pe masura ce ofertele concurente ale bancilor se inmultesc. „In foarte putine tari din lume populatia se poate imprumuta in alta moneda decat cea nationala“, admite Madalina Teodorescu, director Aria Credite Retail la Raiffeisen. Schimbarea ponderii creditarii de la valuta spre lei si ieftinirea imprumuturilor vor continua deci oricum, inclusiv dupa ce BNR va ridica restrictiile administrative.

     

    Coborarea treptata a dobanzilor in ultimii ani a actionat deja ca factor psihologic de incurajare a indatorarii, comenteaza sociologul Mircea Kivu, directorul institutului CURS. „Dobanzile erau inspaimantatoare, psihologic vorbind, cand stiai ca platesti de cinci-sase ori un produs.“ Lucrurile s-au schimbat insa, iar acum oamenii nici macar nu se mai uita prea mult la nivelul dobanzii, ci mai degraba la nivelul ratei de platit: „Foarte putini mai stau acum sa calculeze cat platesc pana la urma“, spune Kivu.

     

    Intr-adevar, un factor care a contat pentru curajul de a lua credite in Romania a fost, in mod paradoxal, o relatie relativ neglijenta intre clienti si sistemul financiar. Nu e vorba numai de anii crizelor de la Credit Bank, Bancorex sau BIR. „Hotia si lipsa culturii economice au facut din clientii de retail ai bancilor fie victime naive ale sistemului financiar, fie profitori fara scrupule fata de lacunele din sistemul financiar-bancar“, afirma Dragos Cabat.  Autoritatile au incercat incepand de anul trecut sa faca mai transparenta aceasta relatie: a fost infiintat Biroul de Credit, cu evidenta clientilor si date despre solvabilitatea lor, iar bancile au fost obligate sa afiseze dobanda anuala efectiva pe care o cer.

     

    Lucrurile vor merge mai departe in acelasi sens: din 2007, bancile romanesti vor adopta un sistem nou de reguli prudentiale, Basel II. Madalina Teodorescu de la Raiffeisen spune ca sistemul bancar se indreapta spre o diferentiere a gradului de indatorare in functie de veniturile clientului, care sa aiba in vedere un profil financiar cat mai complet al acestuia, cu istoricul de plata a ratelor, nivelul si istoricul facturilor telefonice,  existenta unor polite de asigurare si altele.

     

    Pe de alta parte, e un loc comun ca romanii sunt constiinciosi la plata imprumuturilor si ca impulsul spre indatorare nu ridica probleme de sistem. „tinand cont de suportabilitatea romanilor, cred ca un grad de indatorare mai mare decat cel impus de BNR nu ar fi impiedicat rambursarea. Din experienta noastra, oamenii cu venituri mai mici sunt in general si cei mai buni platnici, la ei riscul de nerambursare e mai mic“, considera Sorin Mihai Popa, vicepresedinte BRD.

     

    Totusi, a avea o datorie la banca nu implica inca in Romania vreo responsabilitate prea mare. „Profitand de lipsa de informatie despre creditele persoanelor fizice, romanii s-au supraindatorat in mod inconstient sau au folosit facilitatile de credit ale bancilor pentru a-si finanta, de exemplu, plecarea «la capsuni», stiind foarte bine ca nu li se poate intampla mare lucru daca nu returneaza banii“, sustine Dragos Cabat. El apreciaza ca va mai trece mult timp pana cand romanii se vor obisnui mental cu situatia de datornici. In SUA si in celelalte tari dezvoltate, unde gradul de indatorare este foarte inalt, orice informatie negativa despre capacitatea de plata a unei persoane „ii blocheaza acesteia accesul nu numai la credite, dar si la contul bancar, carte de debit, referinte bancare – elemente esentiale cand te angajezi, inchiriezi o casa, cumperi un telefon sau faci un contract pentru utilitati – deci practic il scoate din circuitul unei vieti normale“.

     

    Acestea sunt aproape de finele anului 2005 coordonatele: bancile se lupta sa dea cat mai multe credite, romanii sa le ia, iar BNR sa fereasca economia de crize. Ce urmeaza? Loc de crestere mai este mult, daca e sa ne comparam cu tari precum Cehia, unde creditele reprezinta 32% din PIB, cu Ungaria (46%) sau Bulgaria (peste 36%). Cu media europeana (inainte de extinderea din 2004), comparatia aproape ca nu are sens, in conditiile in care la finele lui 2004 aceasta era de peste 100% din PIB. Fara doar si poate, potentialul segmentului de retail este departe de a fi atins limita maxima, iar anii urmatori vor aduce noi cresteri, considera Manuela Plapcianu, vicepresedinte HVB Bank Romania.

     

    Creditele pe cap de locuitor ajunsesera, la finele lui 2004, la aproximativ 135 de euro, potrivit unui studiu al BankAustria Creditanstalt, publicat recent. Pentru comparatie, media pentru regiunea de sud-est a Europei se situa la aceeasi data la aproximativ 323 de euro, respectiv 823 de euro in noile state membre UE. In zona euro, fiecare locuitor are, in medie, un credit de peste 12.000 de euro, conform aceluiasi studiu.

     

    La nivel de mentalitate, exista nevoia reala a romanilor de a recupera decalajul in materie de nivel de trai, dupa ce ani de zile „au privit cu ochii bulbucati la Occident si la bunastarea de acolo“ – este de parere psihologul si sociologul Ion Stefan de la Universitatea Transilvania din Brasov. Normal, „acum incercam sa umplem acest gol“. Si cum e posibila acumularea de bunuri daca nu pe datorie, daca se poate cu bani care se pot returna in rate suportabile si luate chiar in conditiile unor salarii ceva mai modeste?

     

    „Oamenii au un mare apetit pentru credite, mai ales de cand s-a dat drumul la (credite pentru – n.r.) electrocasnice si electronice“, dupa cum spune Anica Nisioi, managerul general de la Braiconf. „Angajatii mei au credite de consum imense“, afirma ea. Braiconf are 3.000 de muncitori, cu un salariu mediu de 200 de euro brut, plus bonuri de masa, iar mai bine de jumatate din ei au credite. „Nu-si fac calculele prea atent“, crede Nisioi. „Ei nu gandesc foarte bine din punctul meu de vedere, se baga in datorii peste limita. Si mie nu-mi convine, pentru ca am nevoie de angajati fara stres“. Personal, nu are credite. A avut cateva, dar a reusit sa „scape“ de ele. „M-am eliberat“, spune Nisioi.

     

    Nici pentru compania pe care o conduce nu a luat bani cu imprumut, desi tehnologia cu care lucreaza e „in proportie de 90% de ultima ora“. Investitiile, totalizand 5-6 milioane de euro in ultimii sase-sapte ani, au fost facute din resurse proprii. „Nu zic ca e bine fara credite“, spune Anica Nisioi, „dar pana acum orice credit performant putea deveni neperformant din cauza ratei dobanzii“. Spune ca a reusit sa se dezvolte si fara credite: de la producatorii de utilaje a obtinut intotdeauna termenele pe care le-a dorit, „fiindca ei au fost interesati sa le cumparam noi utilajele“. Deocamdata nu face credite, dar spune ca in viitor e posibil sa se razgandeasca. Moneda pe care o va alege va fi leul, pentru ca i se pare mai sigur: cu aprecierea si deprecierea valutara, risti sa pierzi, explica ea.

     

    Dar reticenta de a merge la banca pentru a lua credite poate sa aiba si alte motive, dupa cum explica Radu Ionescu, managerul general de la Kinecto, o companie de e-mail marketing infiintata in octombrie 2002. Nu a luat pana acum credite de la o institutie bancara, deoarece, spune el, „am avut intotdeauna o perceptie de aglomeratie, alergatura si implorare la banca pentru a obtine un credit“. Asa ca a renuntat, iar pentru a-si dezvolta afacerea a preferat sa ia in schimb un credit de la coactionarul companiei. In viitorul apropiat, adauga Ionescu, firma va lua totusi un credit de la banca pentru finantarea capitalului circulant.

     

    De calitatea relatiei cu banca se plange si managerul general  al companiei CMB Travel, Cristian Balcescu: „Am luat credit, dar nu din Romania“. Fiind cetatean grec si rezident german, Balcescu a luat in 2002 un credit de 350.000 de euro din Germania, cu care a garantat ulterior o linie de creditare in Romania, la ING. „A fost mult mai simplu si mai avantajos asa“, spune el, deoarece dobanzile erau atunci foarte mari in Romania.

     

    Nici in restul Europei nu se obtin usor creditele, argumenteaza Balcescu, iar in ultimii ani „s-a strans si acolo surubul“. Diferenta esentiala intre noi si ei este ca acolo exista o preocupare intensa de a sprijini clientul, e de parere seful CMB. Banca te ajuta, spune el, in planul de afaceri si chiar in initierea sau derularea unei investitii; e in interesul ei sa o faca, nu numai ca sa se asigure ca isi va putea recupera creditul, dar si ca sa-si pastreze clientul. Mai mult de atat, in Germania, bancile ofera si credite pentru reorientarea afacerii, in caz ca firma nu are succes. „La noi insa, te executa urgent, de parca ti-au dat creditul ca sa iti ia imediat terenul sau ce ai ipotecat.“

     

    Balcescu se declara nemultumit de faptul ca in Romania continua sa predomine creditele de consum, mai comod de administrat pentru banci. „E mult mai usor, analizezi dosarul si gata. Dar dosarul nu e totul. Trebuie sa vezi si dincolo de el: business-ul care trebuie finantat, planul de afaceri, nisa pe care intra, individualizarea creditului si a pietei catre care il indrepti.“

     

    Pentru reprezentantii Jolidon, companie producatoare de textile, creditele bancare au fost mijlocul de finantare ales atunci cand au decis sa cumpere tehnologie noua: „Sigur ca am apelat la credite“. In cei 12 ani de existenta ai societatii, finantarile contractate au fost atat pentru investitii, cat si pentru activitatea curenta. Jolidon s-a imprumutat „in lei, dar si in valuta, atunci cand cifra de afaceri la export a asigurat sursa de rambursare“. In mod cert, apreciaza reprezentantii firmei, in momentul de fata este mai usor decat in urma cu cinci ani sa contracteze orice fel de credit.

     

    Bancile se lupta acum „sa ne castige drept clienti“, lucru care nu se intampla acum cinci ani – completeaza si directorul executiv de la Elmi Prodfarm, Elena Cremenescu. „Cu cat numarul de banci creste, cu atat creditarea se face in conditii mai bune. Suntem in economia de piata, nu?“ Totul este sa ai o activitate serioasa, dovedita cu acte contabile, sa fii solvabil – si atunci „toti vor sa-ti dea bani“. Pentru companie a luat credite, preferand insa valuta.

     

    Totusi, exista inca o disponibilitate scazuta a bancilor pentru creditele pe termen mediu si lung, spun oamenii de afaceri. „Bancile prefera finantari pe termen scurt cu garantii exagerate, uneori“, spune Gheorghe Antochi, presedintele grupului de firme Agricola. Pe termen scurt, recunoaste si el, un credit se obtine destul de usor: „Nu valoarea creditului ridica probleme, ci intervalul de rambursare“. Si in privinta dobanzilor practicate de banci crede ca s-a produs o imbunatatire vizibila, fata de „perioada in care politica lor nu a avut nimic in comun nici cu practica, nici cu stiinta“. Desigur, e „cutremurator“ sa incerci sa obtii dobanzi de 100-150% la credite, afirma Antochi, adaugand ca firma lui „duce si acum“ povara devalorizarii foarte rapide din perioada ‘97. „Privatizarea bancilor a jucat un rol important in normalizarea situatiei de creditare“, comenteaza seful Agricola, iar acum dobanzile sunt „normale, suportabile“.

     

    „Nu pot sa-mi imaginez un scenariu fara credite“, spune Maria Oltean, contabila-sefa de la Mondostar, o companie sibiana cu 1.100 de angajati. Compania s-a dezvoltat pana acum „si se va dezvolta si in continuare in mare parte cu ajutorul creditelor“. Din anul 1997, Mondostar uzeaza de credite pentru retehnologizare si capital de lucru, iar contabila-sefa spune ca „nu am intampinat nici o greutate in contractarea de noi credite“. Dupa ea, oferta de credite, atat pentru consum, cat si pentru companii, este suficient de mare, „incat toti au acces la creditare“.

     

    Personal, nu are credite, dar spune ca zilnic semneaza adeverinte pentru solicitari de credite: „Pot sa afirm ca 80% din solicitanti nu-si fac griji ca nu vor putea rambursa creditele“. Mai stimulati sa munceasca si sa fie atenti cu banii lor sunt, in opinia ei, restul de 20% dintre cei care fac credite. Din spusele lui Oltean, angajatii de la Mondostar prefera creditele in lei „pentru ca sunt platiti in lei“, spune ea. „La fel as face si eu, pentru ca venitul meu este in lei si prefer ca datoria sa fie in aceeasi moneda.“

     

    O veste buna pentru guvernatorul bancii centrale, al carei sfat este tocmai acesta: imprumutati-va in moneda in care obtineti veniturile. Motivul e simplu – cursul de schimb nu sta pe loc. Dupa aprecierea leului din ultimul an si jumatate, o depreciere prea abrupta, asteptata si acum de multi observatori ai pietei pentru ultimele luni ale anului, ar fi catastrofala pentru cei ce au preferat creditele in valuta. In urma cu cateva zile, Mugur Isarescu atragea atentia ca „acum, cu deprecierea leului, cifrele in lei (la credite – n.r.) nu vor mai stagna“. In ceea ce priveste creditele in valuta, guvernatorul spune ca acestea „vor incepe sa muste“ nu doar din conturile debitorilor, dar si din activele si stabilitatea bancilor comerciale.

     

    BNR este acum intr-o pozitie ingrata. Pe de o parte, trebuie sa limiteze consumul; numai ca acesta ramane deocamdata motorul cresterii economice, iar o franare prea drastica va afecta restul indicatorilor macroeconomici. Chiar si Mugur Isarescu admite ca restrictiile impuse creditarii sunt „masuri neortodoxe“, exceptionale, si ca va renunta la ele „dupa ce rata inflatiei va scadea la un nivel adecvat“.

     

    Pana atunci insa, cu sau fara restrictii, in valuta sau in lei, populatia castiga mai mult si se indatoreaza mai mult. Iar toti analistii recunosc ca tendinta nu va putea fi intrerupta de nici o masura administrativa. „Ganditi-va ca noi suntem undeva la 30%, in timp ce gradul de indatorare este in Europa de 105%“, spune Florin Andronescu, CEO al Credisson, cea mai importanta firma de consumer finance din Romania. „Sa nu mai vorbim despre Statele Unite, unde trece chiar si de 125%.“

     

    Numai ca Romania nu e SUA. „Cu siguranta, gradul de indatorare a romanilor va creste pe viitor. Urmatorii doi ani nu ne vor apropia insa de SUA din punctul de vedere al gradului de indatorare“, e concluzia Manuelei Plapcianu de la HVB. America este o piata matura si stabila, cu clienti sofisticati si oferte pe masura, explica ea, iar cresterea gradului de indatorare nu-i posibila fara un sistem economic, fiscal si monetar sanatos si o legislatie stabila si coerenta. Iar aderarea la UE accelereaza evolutia spre toate acestea, dar nu liniar si nu gratis: integrarea aduce costuri noi de adaptare si pentru banci, si pentru firme, schimband deci jocurile si la capitolul creditarii.

     

    Dintr-un asemenea punct de vedere, s-ar zice ca epoca imprumuturilor multe si luate usor nu numai ca nu e la inceput, ci se apropie de sfarsit. „Drumul catre SUA trece prin Uniunea Europeana“, spune Plapcianu, cu talc. Viitorul se anunta intr-adevar al creditului, inclusiv al celui cu buletinul. Doar ca buletinul de atunci o sa arate altfel.

  • Putina teorie chiar nu strica

    Printre etapele pe care clasa romaneasca de business le-a parcurs se numara una care merita evaluata: cea a profesionalizarii „cu metoda“. Sunt de vreun folos cursurile MBA? BUSINESS Magazin a incercat un raspuns pornind de la o singura scoala romaneasca de afaceri, ASEBUSS, pentru ca se implinesc zece ani de cand prima promotie si-a incheiat studiile.

    Exista vreo scoala la care sa inveti sa fii om de afaceri? Sau manager? Raspunsul pesimistilor: nu, afacerile se invata numai experimentand – nu te poate invata nimeni sa fii Bill Gates ori Warren Buffet. Raspunsul optimistilor: daca tot afacerile se fac de cand e lumea, e preferabil sa inveti mai intai din experienta predecesorilor tai – fie si pentru a nu repeta greselile lor.

    Dincolo de aceste doua raspunsuri extreme, un fapt ramane: scoli de afaceri exista in lume de aproape 200 de ani. Prima scoala europeana, École de Commerce Superieur, a fost fondata la Paris in 1819. Altele – London Business School, Insead (Franta), IMD (Elvetia) sau Harvard si Wharton in SUA – se mandresc cu absolventi care au facut istorie. Daca scolile n-ar fi avut nici un folos, s-ar fi desfiintat – si nici companiile n-ar pune atata pret, atunci cand fac angajari, pe diplomele MBA.

     

    Romania n-are nimic de talia Harvard Business School ori Harvard si nici nu va avea prea curand. Termenul MBA – acronim de la Master of Business Administration – a inceput sa intre in vocabularul unora dintre romani abia la inceputul anilor ‘90, in vremuri in care motor al afacerilor era mai degraba instinctul. Prima scoala de afaceri la care au putut invata romanii n-a fost una din Bucuresti, ci din Budapesta. Printre cei care au urmat cursurile in limba engleza ale IMC – care pregatea 10-12 absolventi pe an – se numara directorul fondului de investitii Broadhurst, Andrei Siminel. IMC avea insa doua dezavantaje – primul, ca functiona in afara tarii si al doilea, ca era full-time. Tot full-time era si MBA-ul organizat de ASE si universitatea canadiana McGill.

     

    Insa prima scoala de afaceri care a permis cursantilor sa invete si sa munceasca in acelasi timp a fost ASEBUSS, atunci organizata de ASE si de University of Washington (astazi colaboratorul ASE este Kennesaw State University), iar primii sai studenti si-au inceput studiile in 1993. Sunt deja zece ani de cand prima generatie ASEBUSS a absolvit (cursurile au durat doi ani). Pe lista absolventilor figureaza nume care atunci nu insemnau mare lucru, dar au devenit cunoscute intre timp: Veronica Savanciuc (Lowe & Partners), Ioana Iordache (Leo Burnett), Viorel Bitu (Interfin), Cleopatra Marinescu (Allianz tiriac), Doru Lionachescu (Bancpost), ori Nicolae Ivan (Ministerul Finantelor).

     

    Scoala a insemnat un avantaj, fara indoiala: pe o piata in care specialistii cu studii erau ca apa in inima desertului, cei care urmau cursuri de afaceri au reusit sa-si netezeasca cu mai multa usurinta drumul spre pozitii de management.

     

    Dar se poate spune ca le-a schimbat MBA-ul cu adevarat viata? Au avut ei intr-adevar viziune cand au hotarat, in 1993, sa se intoarca la scoala? Nu neaparat viziune, majoritatea nu sunt de acord cu termenul – ce spun insa aproape toti e ca simteau o nevoie, aceea de a invata cu metoda macar o parte dintre acele lucruri care nu se puteau invata intr-o economie socialista. Sau de a-si structura cunostintele economice – cei care aveau ce structura, pentru ca multi dintre ei au luat-o de la zero cu economia. Printre ei, Ioana Iordache. inainte de ASEBUSS, era secretara la o mica firma de consultanta si avea „putin sub 30 de ani“; dupa numai un an de scoala (dar inainte de a absolvi), infiinta, impreuna cu fratele ei, o agentie de publicitate pe care cei doi au denumit-o Target Advertising. inainte de ASEBUSS nu stia, dupa cum marturiseste, ce inseamna marketing si cum arata un business plan. Dupa ASEBUSS vindea o parte din actiunile micii sale agentii catre Leo Burnett. Azi, Ioana Iordache conduce compania Leo Burnett & Target.

     

    Despre MBA a aflat, deci, cand era secretara la acea companie de consultanta care – multumita unui program de asistenta al Centrului American pentru Ajutorarea intreprinderilor Mici si Mijlocii – primea in practica studenti. isi aminteste de una dintre studente, care se specializa in marketing, si care „imi punea intrebari complicate, imi dadea sa citesc lucruri dificile si i-am zis ca nu stiu ce inseamna marketing“.

     

    Studenta o intreba despre planurile pe cinci ani. „ii spuneam ca nu stiu ce o sa fac a doua zi, si cred ca nici compania nu stia, pe vremea aceea“, mai spune Iordache. A primit formulare de inscriere in MBA pentru ca se afla in baza de date a Centrului American. „La interviu am fost zero barat“, povesteste ea. intrebarile la care trebuia sa raspunda sunt aceleasi pe care le pune ea acum celor care vin sa se angajeze pe pozitii mai inalte la Leo Burnett & Target, compania pe care o conduce. Sunt intrebari simple: „Ce-ti doresti in viata?“ sau „Ce planuri de cariera ai ?“. „Or, eu nu stiam nimic din toate astea“, marturiseste Ioana Iordache – asa ca a reusit sa intre la ASEBUSS doar multumita rezultatului la testul scris. Analizandu-si viata din ultimii 12 ani, Ioana Iordache spune ca MBA-ul a ajutat-o „non-stop“: i-a dat, spune ea, incredere si colegi „absolut extraordinari“, de la care crede ca a invatat mai mult decat din cursuri. Totusi, spune ca stie „o gramada de romani antreprenori care nu au nici un MBA si care-si conduc afacerile absolut minunat“.

     

    Valeriu Ionescu, acum vicepresedinte financiar al companiei de televiziune prin satelit (DTH) Focus Sat, n-a nimerit la ASEBUSS ca Ioana Iordache, din intamplare. „Cautam mai demult o scoala de business“, povesteste Ionescu, care atunci avea 41 de ani si lucra la IESC, o organizatie internationala ce identifica firmele romanesti care aveau nevoie de consultanta si „implanta“ in ele specialisti americani iesiti la pensie. „Pe mine si pe colegii mei, ASEBUSS ne-a schimbat pentru ca noi vream sa ne schimbam“, spune Ionescu. „Cel putin in ceea ce ma priveste, cautarea unei scoli de business a fost un proces constient“. in timpul MBA-ului, Ionescu a format compania de consultanta Fin Consultanti Asociatii impreuna cu inca trei parteneri, dintre care doi – Victor Cionga si Nicolae Ivan – ii erau colegi de MBA.

     

    Ce l-a facut pe Valeriu Ionescu sa caute o scoala de afaceri? „Era clar ca business-ul in Romania va evolua. in noul mediu de afaceri aveam nevoie de o educatie formala“, spune el, adaugand ca un MBA e important pentru un manager, insa nu-i garanteaza neaparat succesul. Dupa trei ani pe cont propriu la compania de consultanta la care era partener, a fost numit director pentru Romania al AIG New Europe Fund, iar din aceasta functie a coordonat investitii in valoare totala de peste 100 de milioane de dolari la companii importante, ca Astral Telecom, Orange si Luxten. De anul trecut, Ionescu a redevenit consultant la Valeriu Ionescu si Asociatii si investitor pe cont propriu, unul din proiectele pe care le-a dezvoltat impreuna cu mai multi parteneri fiind compania de televiziune prin satelit Focus Sat. Actualul manager si antreprenor a fost inainte de revolutie inginer, unul din domeniile in care a lucrat fiind industria petroliera.

     

    Daca pentru Valeriu Ionescu lucrurile au avut un curs ascendent si constant, fara schimbari de directie, pentru alti absolventi ASEBUSS cursurile MBA au provocat viraje interesante. Unul dintre absolventii carora ASEBUSS chiar le-a schimbat viata este Doru Lionachescu, director general adjunct, in prezent, la Bancpost, care acum 12 ani nu era decat un inginer electronist transformat in jurnalist si a carui experienta teoretica in afaceri se rezuma la un curs de „writing business news“ facut la Londra. „Lucrand in presa de afaceri, am capatat cu timpul gustul sa devin jucator in business“, spune Lionachescu, pe atunci redactor sef-adjunct la Capital.

     

    Chiar inainte de a termina MBA-ul, spune Lionachescu, a primit mai multe oferte – dintre ele, cea mai tentanta i s-a parut cea a lui Antony Van Der Heijden, care construia pe atunci nucleul de baza pentru banca olandeza ING, prima banca straina care venea sa finanteze proiectele companiilor din Romania. Erau pe-atunci 20 de oameni – printre ei si Lionachescu, singurul care nu avea experienta in domeniul bancar, si care a ocupat postul de „relationship manager“. „MBA-ul pe care l-am urmat a fost crucial in obtinerea postului de la ING“, crede Lionachescu: „ASEBUSS mi-a schimbat cariera fundamental“. Fundamental, intr-adevar, pentru ca nu s-a mai intors niciodata la presa („pe cand eram la Capital, cochetam cu ideea sa fac un cotidian economic impreuna cu Ionut Popescu; am renuntat la idee“, spune el) si a ramas in domeniul bancar. in 1997 a parasit ING pentru a face parte dintr-un alt nucleu initial, cel al unei alte mari banci de investitii care infigea steagul in Romania. De data aceasta era vorba despre o banca americana, Citibank.

     

     „intotdeauna am avut o slabiciune pentru modelul de business american“, spune el. La Citibank a devenit vicepresedinte, ocupandu-se de clientii locali, dar a parasit in mai 2003 banca americana, dupa ce grecii de la EFG si-au consolidat pozitia la Bancpost si au cautat oameni din domeniul bancar pentru a improspata echipa. Mandatul lui Doru Lionachescu a fost sa se ocupe de clientii corporate – job pe care il avea si la Citibank. Acum e director general adjunct, avand in „subordine“ clientii-companii, divizia de piata de capital si societatea de leasing a Bancpost.

     

    A intuit managerul ca ASEBUSS ii va schimba intr-o asemenea masura cariera? „Nu a fost intuitia nimanui. Pur si simplu, in 1993, era o problema sa gasesti informatii de business relevante si am considerat ca o scoala cu profesori americani ma poate ajuta“, povesteste Lionachescu, care avea 30 de ani in momentul in care a inceput MBA-ul. Ba, mai mult, „scoala nici nu era acreditata si nu stiam daca voi obtine diploma de la University of Washington dupa terminarea cursurilor“. Asadar, nu despre diploma a fost vorba. Ca si altii, Lionachescu era interesat de ce poate invata, nu de cum poate dovedi ca a invatat.

     

    Unii dintre absolventii primului MBA din Romania au ajuns la concluzia ca nu ceea ce au invatat la cursurile ASEBUSS le-a folosit, ci altceva. Viorel Bitu, de exemplu, avea deja, in momentul in care a inceput cursurile, doi ani de experienta intr-o multinationala (DHL). „Eram printre putinii care stiau sa faca raportari financiare in standardul USGAP“, isi aminteste el. Evolutia pe care a avut-o Bitu dupa MBA e, de aceea, mai putin dramatica decat cea a fostei secretare Ioana Iordache sau cea a fostului jurnalist Doru Lionachescu: experienta acumulata i-a permis sa ocupe functii in managementul unor companii precum Arthur Andersen, Ernst & Young si Accenture; acum a redevenit partener la Interfin, compania de consultanta pe infrastructura careia s-a dezvoltat Arthur Andersen Romania.

     

    Cariera lui Bitu s-a redirectionat, in cele din urma, catre consultanta de strategie, unul dintre concurentii lui directi fiind acum Roland Berger Strategy Consultants. Si-a reinceput activitatea in consultanta anul acesta, iar pentru 2006 isi propune o cifra de afaceri de un milion de euro. „Daca nu voi obtine aceasta suma, ma retrag din business“, spune omul care socoteste ca au fost destul de putine lucrurile concrete pe care le-a invatat in timpul MBA-ului, printre ele numarandu-se „revelatia ca obtinerea de informatii despre competitie este un instrument extrem de important“. Daca ar fi sa spuna ce i-a folosit cel mai mult de la ASEBUSS, socoteste ca „interactiunea cu colegii a fost probabil cel mai mare castig“. Poate de aceea si planuieste, acum, sa deschida o scoala de afaceri.

     

    Cariera lui Bogdan Cretu, inginer de aviatie – chiar a lucrat trei ani pe aceasta specializare, inainte de revolutie – ar fi fost alta daca n-ar fi fost MBA-ul la ASEBUSS, pe care l-a facut „in familie“, cot la cot cu sotia sa, Daniela Cretu. inainte de MBA lucra la o firma exportatoare de metale -acum e sef al sectiei de clienti corporate de la Raiffeisen Bank. Nevoia de studii sistematice de afaceri s-a nascut intr-o vreme in care planurile lui privind cariera se reduceau la aspiratia spre un post de director de departament in companie – dar a intrat in contact cu „niste americani“ care lucrau la un ONG si multumita carora a inteles ca scoala de afaceri l-ar putea schimba. „Doua lucruri am castigat prin MBA: mi-am largit orizontul si am inceput sa acumulez informatii economice care nu mi se pareau complicate. inainte, citisem o carte – The Economics – si eram pus la punct cu notiunile economice“, povesteste el.

     

    Dar MBA-ul i-a schimbat si aspiratiile personale, nu numai pe cele profesionale. „inainte de MBA, stateam intr-o casa «cu obloanele trase»“, spune el. Dupa scoala de afaceri i s-a trezit „brusc“, dupa cum spune el, „dorinta de a acumula bunuri materiale si de a-mi petrece vacantele in strainatate“ – asa ca, pana in 2002, a petrecut in fiecare an o luna in strainatate; „am renuntat la acest bun obicei“, adauga el. Si viata profesionala i s-a schimbat: dupa MBA a lucrat in mai multe companii straine, constatand, cu timpul, ca ii place investment banking-ul. Dupa ce a lucrat la Land O’Lakes din 1995 pana in 1997, a fost angajat la Booz, Allen & Hamilton, o companie cu o echipa de 23 de oameni care se ocupa de restructurarea pietei fondurilor mutuale si facea training pentru manageri. Din 1998, trece in barca Raiffeisen Investment – loc in care a putut sa isi exerseze, in fine, pasiunea pentru investment banking.

     

    Studiile MBA ale unui alt absolvent din generatia de pionieri ai ASEBUSS, Cleopatra Marinescu – acum CFO la Allianz tiriac – au fost platite de o companie de stat. Marinescu lucra la RomTelecom in 1993, ca sef al serviciului planificare bugete. De ASEBUSS a aflat de la un coleg de serviciu care era pe atunci asistent la ASE.

     

    „Nu stiu daca la vremea respectiva realizam ca este un lucru deosebit, dar era primul contact cu altceva decat se intampla in Romania“, isi aminteste Cleopatra Marinescu. Iar RomTelecom a acceptat sa plateasca cei 5.000 de dolari pentru ca Marinescu sa intre in programul MBA.

     

    Cleopatra Marinescu a fost printre putinii studenti la MBA care avea studii economice (planificare si cibernetica); majoritatea colegilor ei intrasera in capitalism doar cu o diploma de inginer. Asa ca, in sine, cursul n-a fost o noutate prin informatiile teoretice pe care avea ocazia sa le invete, ci prin „saptamanile rezidentiale“ in care profesorii discutau cu studentii exemple concrete. „De fiecare data cand am o problema mi-aduc aminte de cate un exemplu de-atunci“, spune Marinescu. Al doilea lucru care i se pare important e legat de relatia cu colegii. „Majoritatea erau mult mai tineri decat mine, din firme proaspat infiintate, reprezentante ale firmelor straine“, isi aminteste ea. „Deja aveau alta mentalitate, nu erau incorsetati. Eu lucrasem numai la stat pana atunci. La o firma de stat mare, cu multe restrictii si cu multe probleme.“ Dar, in timp ce la scoala invata ceva, la serviciu se confrunta cu altceva. „Pana la privatizarea RomTelecom, fara exagerare, a fost o drama“, spune Marinescu.

     

    Asa incat Cleopatra Marinescu a simtit utilitatea MBA-ului ceva mai tarziu, in 1997, dupa schimbarea consiliului de administratie si promovarea ei ca director executiv. „Aveam alta siguranta. Deja lucram singura cu bancile, aveam alta deschidere, nu mi-era teama sa negociez credite foarte mari. Eu zic ca asta a fost aportul scolii – mi-a dat o siguranta si am putut sa iau decizii singura“, spune Marinescu. La tiriac Holding, Cleopatra Marinescu a ajuns in anul 2000; postul pe care l-a luat in primire era vacant de mai bine de un an, pentru ca nu s-a gasit cineva cu suficienta expertiza in asigurari. Si noul CFO a trebuit s-o ia din nou de la capat, sa invete domeniul de la zero.

     

    Marinescu crede ca cel mai bine e sa faci un MBA in tinerete, dupa o experienta in munca de trei ani – si asta indiferent de pozitia pe care o ocupi. „Daca dupa trei ani de munca intr-un domeniu te duci si faci un MBA, altfel ti se arata lumea, altfel incepi sa gandesti. Si cred ca te ajuta sa tinzi spre o pozitie de conducere“, crede ea. Printre absolventii primei generatii de ASEBUSS se numara si unul care a iesit – cel putin deocamdata –  din business. E vorba de Sorin Drugan, care a intrat in afaceri in 1991, infiintand o firma de service IT impreuna cu un fost coleg de la intreprinderea de stat Irug: El Top Electronics. Drugan spune ca „s-a lamurit“ asupra a ceea ce facea intuitiv abia dupa ce a intrat la ASEBUSS.

     

    Nu numai ca Drugan a inteles, in fine, cum trebuie facute afacerile, dar a si aplicat ceea ce a invatat, formand primul holding din Romania: unul care grupa 40 de firme de service din toata tara, unele dintre ele fondate de fosti colegi de la Irug. „Datorita MBA-ului am hotarat ca trebuie sa facem retea, pentru ca reteaua inseamna putere“, spune Drugan, care recunoaste ca nu era de fapt un holding adevarat, ci doar un SA numit El Top Holding. Privit in termeni strict financiari, holdingul n-a fost un mare succes – cifra de afaceri a fost de doar 500.000 de dolari in 1997, iar profitul de sub 1%. „De imbogatit n-am avut cum (sa ne imbogatim – n.r.), pentru ca n-am facut vanzari“, explica Drugan. „asta e si un mare regret vizavi de activitatea de pana acum, ca n-am reusit din 1991 pana in 2000 sa intru in sfera vanzarilor de echipamente.“

     

    A fost, totusi, pionier al organizatiilor de tip retea; Flamingo si K-Tech „erau mici copii pe cand noi eram retea“, spune el. Profitul companiei ajunsese la 5% dar, in timp, din cauza inflatiei, se „eroda complet“. „Ajungeam ca in anul urmator sa plecam cam de la zero mereu“, spune Drugan.

     

    Pana la urma, in 1999, din cauza profitabilitatii scazute, a hotarat sa vanda partea sa de afacere partenerului sau. Acum se ocupa de iahting. „Am renuntat deocamdata la business si ma ocup de un proiect Circumterra, care inseamna navigatie solitara in jurul lumii.“ Banii necesari pentru acest proiect – 140.000 de euro – ii va obtine din sponsorizari: cu jumatate isi va cumpara un iaht de croaziera, cu care-si propune, ulterior, sa castige si bani.

     

    Daca punem cap la cap povestile primilor absolventi de MBA ai primei scoli de afaceri din Romania, se pot trage, in ciuda traiectoriilor lor diferite, cateva concluzii. ASEBUSS n-a „fabricat“ cele mai mari nume din business-ul romanesc, ci pe cateva dintre cele care dau consistenta si soliditate lumii afacerilor de la noi. Unora dintre cursanti MBA-ul le-a schimbat complet viata. Altora le-a dat alte aspiratii si o alta perspectiva. Se poate spune, fara exagerare, ca prima scoala romaneasca de afaceri si-a atins scopul – acelasi pe care orice forma de educatie, dupa cum spunea Malcom Forbes, il are: de a inlocui o minte goala cu una deschisa.

  • Cat valoreaza Donald Trump?

    Prin 1993, cand cazinourile ii erau inglodate in datorii, majoritatea proprietatilor imobiliare fusesera fie pierdute, fie nu mai aduceau nici un venit, iar tatal sau aluneca in negura maladiei Alzheimer, Donald Trump ramasese, la 47 de ani, fara bani.

     

    Trump nu mai avea bani cu care sa se mentina pe linia de plutire si – cand pana si mica afacere pe care o mai avea in New York a inceput sa dea semne ca se scufunda – i-a ordonat lui Nick Riblis, presedintele Trump Organization, sa-i sune rudele si sa ceara de pomana in numele lui. Avea nevoie cam de 10 milioane de dolari pentru a-si acoperi cheltuielile personale si administrative si nici o garantie pe care sa le-o ofere celor trei frati si surori – care ar fi vrut sa fie siguri, totusi, ca isi vor primi banii inapoi. Fiecare dintre copiii Trump urma sa primeasca aproximativ 35 de milioane de dolari din averea tatalui lor, iar fratii lui Donald i-au cerut acestuia sa semneze un document prin care sa se angajeze ca le va da inapoi cele 10 milioane de dolari cand va primi mostenirea.

     

    Donald a primit imprumutul dar, un an mai tarziu, era iar cu buzunarele aproape goale. A apelat din nou la familie, cerand alte 20 de milioane de dolari. Fratele sau, Robert Trump – care se ocupase pentru scurt timp de cazinourile lui Donald, inainte de a prelua operatiunile imobiliare ale lui Trump Sr. – l-a refuzat. Disperat, Donald i-a cerut lui Alan Marcus, unul dintre consilierii sai, sa-l contacteze pe cumnatul sau, John Barry, pentru ca acesta sa intervina pe langa fratii sai. Potrivit lui Marcus, Barry a facut lobby pe langa membrii clanului Trump si asa a fost aranjata inca o milostenie. Donald s-a angajat, si de data aceasta, sa-si achite imprumutul tot din banii care urmau sa-i revina dupa moartea tatalui.

     

    „Daca n-ar fi reusit, cu siguranta ca firma ar fi fost inchisa“, isi aminteste un alt fost membru al Trump Organization, care cunoaste in amanunt eforturile lui Donald de a-si pastra compania pe linia de plutire. „Creditorii ne-ar fi spart usa si n-ar mai fi existat nici o companie Donald Trump. Familia l-a salvat.“ Donald nu e de acord insa cu aceasta versiune a evenimentelor.

     

    „Nu mi-am grevat mostenirea cu nici un imprumut“, spune el. „Pe cuvantul meu.“ Fratele lui Donald, Robert, nu a raspuns solicitarilor repetate pentru un interviu. Intre timp, Barry a murit iar vaduva lui, Maryanne Trump Barry, spune ca nu-si aminteste sa-i fi oferit fratelui sau vreun sprijin financiar. Cealalta sora a lui Donald, Elizabeth, a refuzat sa faca vreun comentariu.

     

    Dar Marcus si doi alti directori care au lucrat direct cu Donald spun ca mana intinsa de familie l-a ajutat pe acesta sa depaseasca perioada nefasta care a intervenit intre achizitiile extravagante si micile afaceri, precedand renasterea lui Trump cu show-ul TV „The Apprentice“.

     

    Parintii lui au murit in acea perioada; Donald s-a luptat si cu Ivana Trump intr-un divort crunt, in care aceasta urmarea evaluarea corecta a rarefiatei sale averi. Dupa divort, Trump s-a recasatorit, iar dupa aceea a divortat din nou. Intr-o asemenea situatie, a facut ceea ce ar fi facut oricine in situatia lui: a candidat la presedintia Statelor Unite.

     

    Inainte sa treaca la faza a doua a carierei sale, Donald a trebuit asadar sa depaseasca unele dificultati – faramitarea imperiului sau financiar si o restructurare dictata de bancheri, care l-a lasat pe muchie de cutit, pandit si de falimentul personal, si de cel al companiei. In vreme ce bancherii se luptau acum pentru a inhata ce mai ramasese – aceiasi care, nu cu mult timp in urma, se calcau in picioare pentru privilegiul de a-i oferi bani -, Donald se batea sa-si salveze macar o mica parte din bani si titlul de cel mai priceput intreprinzator din America. A dovedit ca e remarcabil de rezistent.

     

    „Cand aveam necazuri, pe la inceputul anilor ‘90, am iesit in lume si am recunoscut ca valoram minus 900 de milioane de dolari – si multora nu le venea sa creada ca pot face asa ceva, pentru ca erau convinsi ca am mandria mea“, isi aminteste Donald. „Si atunci am reusit sa ajung la o intelegere cu bancile.“

     

    Donald a fost atat de aproape de faliment incat a fost nevoit sa se desparta de unele dintre „bijuteriile coroanei“ – si acum exista banci care nu mai fac deloc afaceri cu el. Cu toate astea, Trump n-a incetat niciodata sa se proclame miliardar. Isi urmareste chiar si azi cu mare atentie pozitia din Forbes 400 – topul celor mai bogati americani alcatuit anual de revista  Forbes -, iar talentul sau de a scapa din naufragii financiare si de a adauga contului bancar, ca prin minune, cateva zerouri, ii asigura priza la public. Dar cat valoreaza, de fapt, Donald Trump?

     

    In septembrie 1982, cand mai ramasese un an pana finalizarea constructiei Trump Tower, topul Forbes 400 a fost publicat pentru prima oara. Trump a devenit obsedat de lista Forbes. Si, avand in vedere inclinatia lui spre exagerari si rezervele Forbes de a angaja mai multi oameni care sa evalueze corect averea fiecaruia dintre cei 400, nici nu e de mirare ca a fost inclus in prima lista Forbes din 1982. Potrivit Forbes, Trump detinea atunci o parte – nu se spunea cat – dintr-o avere estimata la 200 de milioane de dolari, desi in acel moment avea doar actiuni la hotelul Grand Hyatt si o parte din viitorul Trump Tower.

     

     Donald Trump si Forbes 400 erau o combinatie reciproc avantajoasa. Cu cat crestea averea declarata de Donald, cu atat era mentionat mai frecvent in Forbes. Si cu cat era pomenit mai des de Forbes, cu atat mai credibile deveneau declaratiile lui Donald despre imensa sa avere. Cu cat declaratiile sale de avere erau mai credibile, cu atat ii era mai usor sa ajunga in Forbes 400, lista care devenise modalitatea nr. 1 prin care restul presei si, dupa cum s-ar parea, si unele dintre cele mai mari banci americane ii evaluau posesiunile.

     

    In unii ani, Donald s-a declarat detinator al unor sume imposibil de mari. S-a multumit, mai apoi, si cu o estimare pe care Forbes a considerat-o mai cuminte, desi totusi foarte departe de adevar. Cifrele publicate de revista au variat de la 200 de milioane de dolari in 1982 la 2,4 miliarde in 1994.

     

    Allen Weisselberg, directorul financiar al Trump Organization, pretindea anul acesta ca Donald valoreaza cam 6 miliarde de dolari. Dar lista de active invocata de Weisselberg, desi fusese evaluata in termeni foarte optimisti, ba chiar exagerati (ca sa nu mai pomenim faptul ca nu toate activele erau in proprietatea lui Donald) dadea un total de doar 5 miliarde. Unde era restul? „Ma duc in birou sa gasesc si miliardul acela“, a spus Weisselberg. Trei oameni care cunosc indeaproape si in amanunt finantele lui Trump spun ca, dupa parerea lor, averea lui nu valoreaza mai mult de 150-250 de milioane de dolari (cazinourile lui Donald si-au revenit in ultima perioada, asa ca am putea adauga cam 135 de milioane de dolari la estimarile de mai sus). Ceea ce inseamna ca Trump e bogat, dar nu miliardar. Trump comenteaza ca cei trei nu sunt decat niste invidiosi.

     

    In editia din 2004, Forbes 400 arata ca Donald ar fi detinatorul unei averi de 2,6 miliarde de dolari si al 1,67 milioane de metri patrati in proprietati imobiliare in Manhattan – ceea ce e cu siguranta imposibil.

     

    Intre 2000 si 2004, Forbes a ingaduit averii declarate verbal de Donald Trump sa creasca cu un miliard de dolari, crestere care ar fi survenit tocmai in momentul in care piata de capital traversa o perioada cam neagra. Partea detinuta de Donald in cazinouri (una dintre cele mai valoroase proprietati ale sale inainte de show-ul „The Apprentice“) pierduse din valoare 7 milioane de dolari, desi piata imobiliara din Manhattan mergea tot mai bine.

     

    Trump spune ca problemele pe care le aveau cazinourile – lipsa profiturilor, datorii sufocante, bani disparuti misterios – nu insemnau ca ar fi dat gres. Descrie managementul cazinourilor, dimpotriva, drept un mare succes „antreprenorial“ – „antreprenorial“ ar echivala cu dreptul lui de a lua bani de la cazinouri si de a-i folosi la altceva. In lista Forbes pe 2005, Trump figureaza cu 2,7 miliarde de dolari, pe locul 83. El crede ca estimarea nu e corecta. Spune ca averea lui personala „s-a triplat“.          

  • Plantele terorii

    Desi, la noi, snca nu a cunoscut notorietatea, John Wyndham este, sn spatiul literar anglo-saxon, un clasic al genului SF. Volumul sau „Ziua trifidelor“, aparut la scurta vreme dupa sncheierea celui de-al doilea razboi mondial, prezinta o lume descumpanita, agonica, aflata sn pragul Apocalipsei.

     

    Spre sfarsitul secolului XX, cerul planetei noastre este deodata acoperit de o ploaie de stele cazatoare verzi. William Masen, eroul cartii, se simte lipsit de bucuria acestui spectacol grandios pentru ca, sn momentul declansarii lui, avea ochii bandajati, ca urmare a unui accident. Tristetea lui se va dovedi nesntemeiata, fiindca totii spectatorii au orbit, sntre timp, din pricina luminii malefice a meteoritilor verzui. Lipsiti de aparare, oamenii vor deveni o prada usoara pentru trifide, niste plante care aveau capacitatea de a se deplasa si care, sn urma aceluiasi soc luminos, devenisera de o ucigasa agresivitate.

     

    John Wyndham, Ziua trifidelor, Editura Leda,

    Grupul editorial Corint, BucureSti, 2005

  • Einstein, lupul singuratic

    1905 a fost un an-pivot pentru stiinta. Einstein publica trei lucrari: una tinand snca de domeniul fizicii clasice, o alta despre efectul fotoelectric si articolul aparut sn Zeitschrift fur Physik, „Asupra electrodinamicii corpurilor sn miscare“, actul de nastere al teoriei relativitatii.

     

    Spre a marca centenarul publicarii celor mai renumite articole ale lui Einstein si spre a comemora cincizeci de ani de la moartea savantului, Organizatia Natiunilor Unite a promulgat anul 2005 ca an international al fizicii. La noi se detaseaza efortul editurii Humanitas care, la mijlocul acestei toamne, l-a readus sn atentia publicului nostru pe cel mai faimos om de stiinta al tuturor timpurilor. Pe langa „Cum vad eu lumea“ si „Teoria relativitatii pe sntelesul tuturor“, iata acum proaspat iesita de sub tipar o culegere de cuvinte memorabile, culese si adnotate de Alice Calaprice, ale celui care se autoproclamase „lupul singuratic“ si care a fost desemnat de revista Time, la trecerea sn noul mileniu, „Personalitatea secolului“.

     

    Dupa ce a studiat temeinic, timp de douazeci de ani, manuscrisele lui Einstein, surse originale, biografii ale savantului si alte, multe, documente secundare suplimentare, Alice Calaprice, redactor la Princeton University Press, a alcatuit aceasta sclipitoare antologie sapientiala, care, snsa, da seama nu numai de cele mai „geniale“ cugetari einsteiniene, ci si de gandurile sale mai putin profunde (pe care editoarea le considera o posibila sursa de amaraciune pentru unii dintre simpatizantii omului de stiinta).

     

    Acestea din urma reconstituie fata profund umana a autorului lor si, sn ciuda faptului ca pot parea anacronice sau chiar capabile sa tradeze flagrant conceptii astazi considerate corecte politic, ele recompun un aer al epocii caruia Einstein nu i s-a putut sustrage. Dar pe care a stiut sa-l respire inteligent si cu originalitate stilistica. Iata, bunaoara, o traznaie sau, daca vreti, o hachita profund subiectiva: „Nu ma simt sn largul meu ascultand Beethoven.

     

    Cred ca e prea personal, aproape ca e dezbracat. Mie da-mi mai degraba Bach si iar Bach…“ Or, mai sncolo, un adevar cu deloc comun: „Majoritatea profesorilor ssi pierd vremea punand sntrebari care urmaresc sa dezvaluie ce nu stie elevul, sn vreme ce adevarata arta a examinarii consta sn a afla ce stie de fapt elevul sau ce poate sa stie“.  Pretutindeni, sansa, umorul sau incontestabil rabufneste, spre deliciul oamenilor de spirit si al celor lipsiti de prejudecati dureroase: „Daca teoria relativitatii se va adeveri, Germania va sustine ca sunt german, iar Franta va declara ca sunt cetatean al lumii.

     

    Daca teoria mea se va dovedi falsa, Franta va spune ca sunt neamt, iar Germania ca sunt evreu“. Grupate, sn acest volum, pe categorii tematice (despre sine, despre familia lui, despre America si americani, despre evrei, Israel, iudaism si sionism, despre religie, Dumnezeu si filozofie, despre pacifism etc.), vorbele de duh ale „lupului singuratic“ Albert Einstein au, sn marea lor majoritate, imensa calitate de a seduce irezistibil fie prin ineditul formularii, fie prin ironia prietenoasa, fie prin rasfatul de copil mare.   

     

    Albert Einstein, Cuvinte memorabile,

    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

  • Iarta-ma ca sa te iert

    Cel mai suprinzator lucru la „An Unfinished Life“ („Un nou snceput“) este ritmul. Te prinde. Este lent, foarte lent, de orasel amortit de provincie. Prima reactie este sa te smpotrivesti, sa nu te lasi cucerit, dar apoi povestea te snvaluie pe nesimtite si nu mai simti cum trece timpul. Povestea nu e foarte complicata: Jean Gilkyson (Lopez) fuge cu fiica (Becca Gardner, foarte buna) de la iubitul ei abuziv (Damian Lewis) si se adaposteste la ferma socrului ei, Einar (Robert Redford).

     

    Acesta a ramas neconsolat dupa moartea fiului sau, de care o considera vinovata pe Jean. Cu Einar locuieste si Mitch, un vechi prieten mutilat de un urs grizzly. Toate personajele se lupta cu propriii demoni, de care fug, dar pe care trebuie sa-i snfrunte pentru a merge mai departe.

     

    Regizorul suedez Lasse Hallstrom conduce de minune aceasta poveste cam conventionala si destul de previzibila, despre care spectatorul poate avea la un moment dat impresia ca e sncropita din filme mai vechi. Iar Hallstrom a mai regizat, printre altele, „Chocolat“ („Ciocolata cu dragoste“, 2000), „The Shipping News“ („Stiri de acasa“, 2001) si „The Cider House Rules“ („Legea pamantului“, 1999), prin urmare se poate spune ca este un adevarat specialist sn drame terapeutice, care-ti lasa un gust amar si te fac sa te sntrebi fata de cine ai gresit sn ultima vreme, ca sa te duci urgent sa-ti ceri iertare.

     

    Regizorul a mers la sigur cu acest film, cel putin din punctul de vedere al actorilor, care au interpretat cu totii roluri asemanatoare sn trecut.

     

    Personajul lui Robert Redford este destul de asemanator cu cel din „The Horse Whisperer“ („Imblanzitorul de cai“, 1998), Morgan Freeman joaca exact tipul de rol cu care ne-a obisnuit sn ultima vreme, de snteleapta vioara a doua care arunca o privire sincera si adevarata asupra lumii, iar Jennifer Lopez a mai zis si cu alte ocazii „Destul!“ („Enough“, 2002). De neuitat este sn schimb Robert Redford, actor care a declarat ca nu se place ca regizor si regizor care nu se place ca actor, dar care te uimeste si la aproape 70 de ani.

     

    An Unfinished Life/Un alt Inceput

    R: Lasse Hallstrom Cu: Jennifer Lopez,

    Robert Redford, Morgan Freeman, Josh  Lucas,

    Becca Gardner, Camryn Manheim Din 4 noiembrie

  • Cosmarul instalatorilor

    Nakata a snceput sa faca filme la Hollywood – asa ia sfarsit seria de filme japoneze de groaza refacute de americani dupa succesul international al originalului.

     

    Dupa ce a regizat el snsusi varianta „caucaziana“ a lui „The Ring II“, regizorul a preferat sa-l lase pe brazilianul Walter Salles sa faca „Dark Water“ („Apa sntunecata“) si si-a sndreptat atentia spre proiecte noi. „Dark Water“ nu este un film de groaza, asa cum este, de exemplu, „The Amityville Horror“. Chiar daca cele doua pelicule smpartasesc o idee similara (o fetita care a murit/a fost ucisa si care se sntoarce pentru a face necazuri celor din jur), al doilea film este o continua sperietura de prost gust, pe cand primul aproape te dezamageste prin subtilitate.

     

    Si acesta este, sn primul rand, meritul scriitorului Koji Suzuki, considerat un fel de Stephen King al Japoniei. Tonul si subiectul filmului chiar amintesc de romanul „The Shining“ („Stralucirea“) al autorului american. Mai modest, Suzuki nu foloseste un ditamai hotel pe post de casa bantuita, ci se multumeste cu un bloc de locuinte. Aici intra sn scena sarmana Jennifer Connelly, sn rolul Dahliei Williams, mama recent divortata care trebuie sa o ia de la capat alaturi de fiica sa de sase ani, Cecilia (Ariel Gade).

     

    Am putea spune ca Jennifer Connelly are probleme la capitolul locativ. Dupa „House of Sand and Fog“ („Casa de nisip si ceata“, 2003), sn care familia ei are un conflict juridic care scapa de sub control sn jurul casei sn care locuieste, sn „Apa sntunecata“ lucrurile stau si mai rau. Un apartament sordid, pete de apa care se latesc pe tavan, un administrator caruia nu-i pasa, pasi repezi sn apartamentul pustiu de deasupra.

     

    Spre deosebire de originalul japonez, care poate parea prea lung, prea lent, prea plictisitor, varianta americana este mai incisiva. Regizorul nu pune accent pe teroare (desi filmul are momentele lui bune), ci pe anxietate si neliniste. Stilul diferit se vede snca din titlu: originalul se numeste „Honogurai mizu no soko kara“, adica, literal, „De acolo, din apa sntunecata“. Mai practic, regizorul Salles a scurtat titlul si a schimbat putin si personajul principal, ca sa se potriveasca mai bine cu mentalitatea nord-americana. Dahlia Williams este o femeie mult mai puternica decat Yoshimi Matsubara (Hitomi Kuroki), care pare plangareata si total depasita de situatie. In orice caz, decizia lui Walter Salles de a regiza acest remake este mai mult decat surprinzatoare.

     

    Oricat de elegant si bine realizat, filmul nu se ridica la nivelul capodoperelor care l-au facut celebru pe brazilian. Destul de putin cunoscut publicului din Romania, Salles a facut printre altele „Diarios de motocicleta“ („Jurnal de calatorie“, 2005, nominalizat la Oscar pentru scenariu) si extraordinarele „Abril despedaçado“ („Dincolo de soare“, 2001, sn Romania doar pe caseta video) si „Central do Brasil“ („Gara centrala“, 1998, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film strain si actrita sn rol principal, Fernanda Montenegro).  Un sfat: daca vreti sa vedeti un film de groaza, „Apa sntunecata“ nu este cea mai buna optiune. Mai degraba „Un caz de exorcizare“ sau „Puzzle mortal 2“. Sau poate ar fi mai bine sa asteptam noile filme ale lui Nakata: „The Eye“ sau „The Entity“.

              

    Dark Water/Apa Intunecata R: Walter Salles

    Cu: Jennifer Connelly, Ariel Gade, John C. Reilly, Tim Roth,

    Pete PostlethWAITE, Dougray Scott Din 4 noiembrie