BusinessMagazin

Blog

  • ROBERT REKKERS, BANCA TRANSILVANIA

    DECEMBRIE, 1998

    Dupa 13 ani de munca la  ABN Amro ca expatriat in sapte tari, Rekkers e detasat in Romania.

    CE SPERA: Ca Romania nu va fi un medicament atat de greu de inghitit pe cat pare.

    CE STIE: Ca vine in a opta tara in care lucreaza ca expat, trimis cu un mandat pana in 2002.

    CE NU STIE: Ca Romania este tara in care va petrece cel mai mult timp in strainatate.

     

    Timp de 13 ani, olandezul Robert Rekkers si-a schimbat de sapte ori resedinta ca expatriat in slujba bancii ABN Amro. Adica a stat, in medie, mai putin de doi ani in fiecare tara. Cu fiecare mutare „deveneam tot mai senior“, povesteste Rekkers, care are astazi 46 de ani. Dupa 13 ani, in care a stat mai mult prin America Latina si de Nord, banca l-a considerat pregatit pentru o misiune in Romania.

     

    Sa fi fost aceasta o sarcina care sa ceara atat de multa experienta? Rekkers spune ca a inghitit cu greu vestea, ca pe un medicament. „N-as fi visat ca voi parasi America Latina, unde am petrecut atatia ani si de care eram atasat.“ Diferenta mare de temperatura, economia slab dezvoltata, saracia – toate ii spuneau ca a facut un pas inapoi venind aici.

     

    La inceput, singurul lucru care l-a inveselit aici a fost originea latina a limbii. Apoi a aflat si de ce misiunea in Romania era vazuta ca una dificila: „in Romania era o perioada interesanta, dificultatile abundau, o gramada de banci dadeau faliment, iar ABN Amro avea mult succes“, isi aminteste bancherul. Cand compania-mama si-a schimbat viziunea de management in 2002, lasand mai putina libertate de decizie country-managerilor, Rekkers s-a hotarat sa plece.

     

    „Eu sunt mai mult antreprenor in ce priveste modul de a conduce si de a lua decizii.“ Atunci a primit propunerea de a prelua conducerea Bancii Transilvania, pe care a acceptat-o pentru ca, pe langa faptul ca ii placea tara, obosise sa schimbe resedintele.

     

    Si a depasit orice record de timp petrecut intr-o tara straina. Daca in primul an spune ca a stat in Romania strict pentru afaceri, dupa primul an Rekkers a inceput sa-si faca prieteni romani, sa invete limba, sa cunoasca tara si cultura. Astazi vorbeste foarte bine romaneste, are numai prieteni romani in Cluj – unde locuieste de trei ani – si spune ca stie tara mai bine decat 90% dintre romani. „Am intrat foarte profund in cultura romaneasca transilvaneana traind in Cluj, care este mai provincial decat Bucurestiul, dar foarte frumos si plin de oportunitati. Nu ma simt ca un expat“, spune bancherul.

     

    Pentru Rekkers – singurul strain din Banca Transilvania – viata unui „expat standard“ inseamna „multa securitate, casa mare, masina mare, petreceri, restaurante si un cerc limitat de expati“. „Eu sunt total diferit, sunt mereu pe drumuri, incerc sa construiesc banca – este o poveste diferita, dar eu cred in ea.“ Atat de mult crede, incat nici nu a avut timp sa-si puna problema daca va mai parasi Romania vreodata: „Nu ma gandesc sa plec din Romania. Sunt prea ocupat“, spune managerul.

  • DIWAKER SINGH, DELTA RESORT

    28 OCTOMBRIE 1998

    Diwaker Singh vine in Romania ca presedinte si director executiv al companiei Telemobil, investit in aceasta functie de principalul investitor, JP Morgan.

    CE SPERA: Sa incheie cu bine mandatul de doi ani si sa se intoarca in Anglia.

    CE STIE: Ca Romania este o tara in tranzitie.

    CE NU STIE: Ca nu va mai parasi Romania decat pentru cinci luni.

     

    Diwaker Singh – cunoscut astazi ca „fostul presedinte al Zapp“ – a sosit in Romania de ziua lui. Initial a crezut ca vine pentru doi ani, atat cat prevedea contractul cu Telemobil. Dupa doi ani insa, cand compania a fost cumparata de Qualcomm si a primit numele de Zapp, contractul i s-a prelungit cu doi ani.„Cand au trecut si cei doi ani, am crezut ca voi parasi in sfarsit Romania“, isi aminteste indianul. „Am impachetat totul si m-am intors la Londra, dar am aflat ca peste cinci luni urma sa ma intorc“ – drept consultant al GeCAD in negocierile cu Microsoft.

     

    Desi se simte foarte bine in Romania – „acasa“ si „siguranta“ fiind cuvintele pe care le rosteste des -, lipsa investitiilor in infrastructura il dezamageste in continuare. Dar l-a si retinut in tara, dupa ce contractul de consultanta pentru GeCAD a luat sfarsit. Inca din 2000, cand a fost invitat la pescuit in Delta Dunarii, a „pus ochii“ pe oportunitatea de a construi un complex hotelier de lux in acel loc populat doar cu hoteluri cu aer comunist.

     

    Asa s-a nascut in luna mai a anului trecut complexul hotelier de cinci stele Delta Resort, o investitie de 7,5 milioane de euro la care au contribuit investitorii britanici Ben Goldsmith si Michael Radomir. Impreuna cu ei, Singh va inaugura la jumatatea acestui an o fabrica de produse lactate din lapte de bivolita.

     

    In plus, indianul a cumparat un complex hotelier format din patru cladiri in Borsec si urmeaza sa parieze pe turism si in Sfantu Gheorghe, in Maramures si in zona Suceava. Hotelurile pe care le va construi vor intra sub umbrela brandului Heritage Hotels & Resorts. „Personal am investit in Romania 3 milioane de euro. Si nu ma opresc aici“, promite Singh.

  • Un pic de optimism nu strica

    Statisticienii europeni au calculat ca PIB-ul zonei euro si-a incetinit ritmul de crestere in al patrulea trimestru, ajungand la o rata anuala de 1,2%, fata de 2,6% in trimestrul precedent. Asa cum s-a intamplat de multe ori insa, aceste cifre ar putea fi ulterior rectificate pozitiv, demonstrand ca economistii europeni au fost pesimisti. Intre timp, in SUA, statisticienii ajung de regula sa ajusteze in jos estimarile, scrie The Economist.

     

    Ca atare, primele cifre – preluate de ziare – reflecta o economie europeana mai slaba decat e in realitate. Potrivit calculelor lui Kevin Daly, economist la Goldman Sachs, daca ar fi sa ne luam dupa cifrele publicate initial in fiecare trimestru, PIB ar fi crescut in zona euro cu o medie anuala de doar 1,6% in cei sase ani premergatori lui 2004. Cu toate acestea, ultimele statistici indica o crestere a PIB de 2%. In SUA, in schimb, daca primele date indicau o crestere medie a PIB de 3,1%, in urma revizuirilor aceasta a scazut la 2,8%.

     

    Iata ce se intampla: estimarile initiale cu privire la cresterea PIB se bazeaza pe informatii incomplete, iar datele care lipsesc sunt estimate in functie de evolutiile din trecutul recent. Intr-o economie in care cresterea e accelerata datorita reformelor structurale, primele estimari pot subestima rata cresterii. Astfel, estimarile pesimiste ale statisticienilor pentru zona euro s-ar putea datora impactului acestor refome.

     

    O solutie ar fi ca guvernele europene sa adopte stilul americanilor, trecand, de exemplu, investitiile in software la investitii, nu la cheltuieli. Mai mult, urmarind experienta trecuta, ar trebui sa adauge o jumatate de punct procentual la estimarile initiale ale PIB. Sau, mai bine, sa faca un outsourcing pentru interpretarea statisticilor in SUA si sa se bucure de crestere.

  • BERT VAN DER VELDE, METRO CASH & CARRY

    OCTOMBRIE, 2001

    Cand astepta sa se intoarca acasa, dupa un mandat in Republica Ceha, Bert van der Velde este anuntat de compania pentru care lucra – Metro Cash & Carry – ca va indeplini functia de director financiar (CFO) pentru Metro Romania.

    CE SPERA: Sa aiba parte de actiune.

    CE STIE: Ca va petrece trei ani in Romania.

    CE NU STIE: Ca va petrece cel putin opt ani in Romania, ajungand CEO pentru Metro Cash & Carry Romania si Republica Moldova.

     

    Decizia companiei Metro de a avea o conducere internationala in fiecare tara l-a intors pe olandezul Bert van der Velde din drumul sau spre casa in 2001, dupa un mandat in Cehia, trimitandu-l in Romania. Acum e unul dintre cei noua expati ai Metro Romania.

     

    In 2004, cand i-a expirat primul mandat, ar fi putut opta pentru alte tari. Dar a preferat sa ramana aici. „In nici un alt oras strain nu am petrecut atat timp ca in Bucuresti“, spune van der Velde, fost expatriat in Anglia, Thailanda si Republica Ceha. Exista un pericol in a schimba foarte des tara, crede olandezul, motiv pentru care, atunci cand gasesti o tara sa-ti placa, e bine sa incerci sa petreci acolo o bucata mai lunga de timp.

     

    „In primul an de sedere intr-o tara afli tot felul de lucruri“, explica managerul Metro. „In al doilea, intri in sfarsit in paine. In al treilea an, ai rezultate si te simti ca acasa. Daca dupa trei ani pleci iar, o iei de la capat.“ Bert van der Velde spune ca aici oamenii au acea „joie de vivre“ (bucurie de a trai – n.r.) a latinilor, care altora le lipseste. „Si Cehia este o tara frumoasa, cu o infrastructura mai buna, dar climatul personal oferit de oamenii din jur este complet diferit“, spune van der Velde. „Ca expat, te simti mai integrat in Romania, si acest lucru conteaza.“

     

    Unul dintre copiii olandezului s-a nascut aici, iar celalalt a venit in Romania la varsta de un an. Totusi, Bert van der Velde crede ca va parasi Romania in 2008, cand ii va expira cel de-al doilea mandat. Un mandat prea lung intr-o tara este nesanatos pentru companie, care are nevoie de „sange si idei noi“, explica Bert van der Velde, la fel cum tot nesanatos e sa schimbi tara tot la trei ani.

  • Studiu de fezabilitate pentru ghilotina

    In contextul in care promisiunea cu tepele nu a fost respectata, cel putin la propriu, incep sa ma gandesc din ce in ce mai des la o afacere mica; nu stiu daca m-as imbogati, dar vine pe linia fireasca a ceea ce se intampla in ultimele zile in Romania.

     

    Cand vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rau ma supara daca respectivul tine aparatul pe speaker: ma simt captiv, intr-o cutie mica, un pitic neputincios discutand cu un urias. Este numai un sentiment personal, nu stiu daca in vreun cod al manierelor e prins si acest aspect, in fond e vorba de o facilitate tehnica pe care o poti folosi, dar cheful de discutie imi dispare rapid si folosesc primul motiv fezabil pentru a renunta la conversatie. In mintea mea micimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferata si problemei mele, aceasta devenind brusc lipsita de importanta daca interlocutorul nu este suficient de captivat astfel incat sa isi ridice aparatul la ureche, pentru a ma auzi mai bine.

     

    In urma cu vreo sapte luni de zile am initiat in revista un demers care astazi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subtirica dintr-o cutiuta aruncata pe un birou ravasit. Este vorba de un apel catre clasa politica, careia ii ceream sa nu rupa echilibrul economiei romanesti, si enumeram inconsecventele primelor sase luni de guvernare in materie de economie (Codul fiscal, problema TVA, comedia accizelor), totul suprapus pe disputele permanente din mediul politic. Unii ne-au judecat chiar pentru coperta care clama „Ajunge!“ pe o poza cu un fir pe cale sa se rupa.

     

    Dupa mai bine de un an de guvernare, nu le-a ajuns. Ba mai mult, batalia e mai apriga ca niciodata: fuziuni mai mult sau mai putin fortate, anchete peste anchete, unu zice ceva, altu’ se supara, partizanii primului sar arsi, partizanii celuilalt se oparesc si ei, dispute, lupta anticoruptie cu implicatii corupte… la mijloc, economia, presa si romanii. Presa isi face meseria si ingheata pe scarile procuraturii.

     

    Romanilor poate sa le placa sau poate sa nu le placa spectacolul arestarilor in direct, dar ei sunt masa neglijabila in joc, core-target sunt europenii care trebuie convinsi, fie si cu imprimanta sau detectorul de metale in brate, cum luptam noi cu coruptia.

     

    Intrebare: da’ cu economia nu ne luptam? Adica nu in sensul s-o dovedim de tot, ci sa incerca s-o mai proptim pe ici-colo, in punctele esentiale. Si nici nu mai trebuie aplicate chestii din acelea grele, macroeconomice, pe principiul lovim aici si se sparge acolo, cred ca in prezent ar trebui, pur si simplu, ajutate companiile sa lucreze, sa se dezvolte, sa produca si sa trimita la export, sa se integreze intai in economia romaneasca si pe urma in cea globala.

     

    Sa fiu bine inteles: nu iau apararea nimanui, daca cineva a incalcat legea, sa plateasca. Dar spectacolul sa fie cel cuvenit si nu circ. Iar actorii sa-si cunoasca bine rolul si sa nu le trebuiasca regizor pentru miscarea scenica sau sufleur pentru fiecare replica. Iar finalul sa duca la curatirea societatii romanesti si cortina sa nu ascunda gunoiul ca un covor. De asta zic ca un mic atelier de ghilotine m-ar aranja.

     

    Instrumentul in speta ofera spectacol pe masura ambitiilor politicianiste romanesti, fiind mai spectaculos decat teapa (de fapt chiar ma temeam ca tepele ar putea isca manii discriminatorii, dat fiind ca intra in cetatean pe unde intra). Ii avertizez pe potentialii clienti ca o comanda redusa, sa zicem cate o ghilotina in fiecare capitala de judet, implica un pret mai mare, deh, serie mica.

     

    Dar daca mergem pe ideea practicarii executiilor in stil chinezesc, in fiecare oras dotat cu stadion/maidan cu titlu de stadion/filiale pentru fiecare partid de peste 5%, dotarea va fi mult mai lesnicioasa. Si ca sa se incadreze la categoria obiectiv turistic, ma angajez sa le si pirogravez/pictez cu frumoase scene din lupta anticoruptie romaneasca, in stil neoSapanta.

     

    Fara gluma, acuma: am avut in ultima perioada cel putin doua vizite care altadata ar fi iscat ceva zbateri, o delegatie a FMI si cea a comisarului european pentru afaceri economice si financiare, Joaquin Almunia. Expertii FMI au spus ce si cum si ce cred ei ca ar trebui sa faca autoritatile pentru economie. Comisarul european, si parerea acestuia mi se pare un pic chiar mai importanta, pentru ca in Europa vrem sa ne integram, a continuat pe linia observatiilor.

    Intrebare: i-o fi auzit cineva, cu urechea aia buna, nu cu cea politicoasa?

    Nu cred sau cel putin nu pare.

    Intrebare: dau anunturile de angajare pentru atelier?

  • Haideti sa nu ne mai placa Brahms!

    Va place Brahms? Ca mie, unuia, imi place peste poate – filmul, adica („Goodbye Again“, in original). Si ce daca-i din 1961 si e alb-negru? Tot imi place. Regizorul Anatole Litvak stia ce face si, mai ales, cum sa-si exploateze la maxim actorii. Se prea poate ca aceasta apreciere sa contina si o portie zdravana de subiectivism.

     

    In definitiv, am vazut pentru prima oara filmul cu pricina pe la 18 ani, intr-o perioada in care eram indragostit pana peste urechi de o profesoara mai in varsta cam tot cu atatia. Era firesc, asadar, sa ma regasesc in personajul interpretat de Anthony Perkins, un tinerel indragostit si el de o femeie, hai sa-i spunem, parguita (Ingrid Bergman), cu un partener pe potriva (Yves Montand).

     

    Ca orice poveste de dragoste „izbutita“, si aceasta e una imposibila. O stie Yves Montand, care nici macar nu catadicseste sa fie gelos, convins fiind ca, oricum, deznodamantul ii va fi favorabil. O stie Ingrid Bergman, care se lasa totusi, pentru moment, sedusa de candoarea si romantismul tineretii, realizand in acelasi timp ca e vorba „doar“ despre o iubire imposibila, din categoria lui Blaga – „paduri ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi“.

     

    Singurul care se incapataneaza sa nu recunoasca evidenta e tanarul Perkins – surprinzator, singurul care, desi cu „capul in nori“, pare sa inteleaga pe deplin atat singuratatea femeii iubite, cat si refuzul batranetii in cazul vesnicului flusturatec intruchipat de Montand. O poveste de dragoste imposibila se desfasoara si sub ochii nostri – la fel de tragica, desi mai putin lipsita de accente romantice: povestea unei iubiri ratate intre clasa politica si poporul roman. De vina e, ca si in cazul filmului, tot diferenta de varsta. Scriam, saptamanile trecute, ca asistam la un proces de institutionalizare a partidelor sau, daca preferati, la un proces de solidificare a scenei politice – ceea ce e un fel mai pretentios de a spune „maturizare“. Ca orice maturizare, si aceasta vine cu bune si rele.

     

    Cu bune – pentru ca incepi sa stii pe ce te poti baza si pe ce nu, cum va reactiona partenerul in conjunctura X, care-i sunt ticurile, cand sforaie si de cate ori pe zi merge la toaleta. Nu va fiind acesta idealul de iubire de la 18 ani, dar nevoia de stabilitate si predictibilitate devine mai atractiva decat nebunia tineretii. Cu rele – pentru ca, vrand-nevrand, incepi sa te acresti  si incepi sa faci compromisuri: la inceput minore, usor de trecut cu vederea, apoi din ce in ce mai serioase (pentru ca asta e natura compromisurilor – sa se insire ca margelele pe sfoara, din ce in ce mai mari), pana cand intr-o zi descoperi, cu surprindere, ca nu ti-a mai ramas mare lucru de compromis – si-atunci te simti batran si singur.

     

    Imbatranesc partidele romanesti pe capete: PSD s-a nascut cu chelie si-acum incearca disperat sa-si faca transplant de par; PNL a inceput „cu plete si motociclete“ pentru a sfarsi cu masini de lux si anchiloza morala; PD a parut pentru moment „copilul teribil“ al scenei politice, pentru ca in doar cateva luni sa se dovedeasca lovit de progerie (o boala genetica altminteri extrem de rara, 1 la 4-8 milioane de nasteri, caracterizata prin imbatranirea prematura a copilului); PNTCD s-a saturat sa fie „virgo non tacta“ („fecioara neatinsa“) si a decis sa treaca si el, putintel, pe la bordel; PRM s-a nascut cu priapism, precum un rege al Romaniei, si-acum isi blesteama, si el, zilele; PC are deja Alzheimer – nu mai stie de unde a plecat si incotro merge; iar singurele partide tinerele, PNG si PIN (in treacat fie spus, graitoare alaturarea Becali-Gusa), au dat, deja, in mintea copiilor. Doriti o dovada?

     

    Priviti-le, cu putina detasare, cum evolueaza, cum isi construiesc discursurile si cum reactioneaza in fata provocarilor cotidiene si veti avea imaginea insesi a caselor de batrani – cu pensionari uneori simpatici, alteori enervanti, jucand septic pe chibrituri. Uneori se mai cearta – ce-i drept -, alteori isi mai trantesc cate o farfurie in cap, dar per ansamblu sunt  extrem de ingaduitori cu o flatulenta scapata de sub control in mijlocul cinei si pretind ca ignora protezele sau pungile cu perfuzii. Nimeni nu e perfect, ne-a reamintit saptamana trecuta un fruntas taranist, asemuindu-l pe Ioan Talpes cu, Doamne iarta-ma, Apostolul Pavel pe Drumul Damascului.

     

    Va spun: partidele politice au imbatranit cu toatele. Electoratul roman, insa, s-a dovedit mai indaratnic. Desigur, nu mai putem vorbi de naivitatea de la inceputul anilor ‘90. Romantismul din 1990 s-a facut tandari dupa 1996. Si totusi, in 2004, electoratul roman si-o fi zis, aidoma tanarului Perkins, ca, desi stie ce stie, lui, unuia, ii place, in continuare, Brahms – adica Ingrid Bergman, femeia matura, constienta de ce-a castigat si de ce-a pierdut, capabila, cu toate acestea, de o inca o noapte de dragoste. Inca o (singura) noapte de dragoste a si fost. Din nefericire, in mai putin de doi ani, Ingrid Bergman a inceput sa semene tot mai tare cu Yves Montand.

     

    Alianta a inceput sa semene cu PSD, iar diferentele dintre PD si PNL sunt, mai degraba, de natura vestimentara. E si acesta un semn al batranetii, cand – va poate spune orice medic – diferentele hormonale dintre barbat si femeie incep sa dispara – femeilor le cresc mustati, iar barbatilor, sani. Atunci ai nevoie de o palarie cu boruri largi – anticomunismul, in cazul PNL – sau de o fusta pe schelet metalic, la fel de larga – gen lupta anticoruptie, in cazul PD – doar pentru a-ti putea preciza sexul in fata alegatorului.

     

    Prin urmare, de la Ingrid Bergman nu ne putem astepta la minuni, iar Yves Montand nu e, cu siguranta, Apostolul Pavel, cum vor fruntasii taranisti a ne convinge. Nu ne ramane, asadar, decat sa speram ca tanarul Perkins isi va baga, vorba romanului, mintile-n cap.

  • Pesimism neconfirmat

    In pofida previziunilor pesimiste, piata medicamentelor a crescut substantial anul trecut, cu 18% in lei, depasind echivalentul unui miliard de euro. Totusi, Romania ramane in urma tarilor din regiune la consumul de medicamente pe cap de locuitor.

     

    Prima parte a lui 2005 nu a diferit prea mult de aceeasi perioada a anilor anteriori. Farmacii care nu mai eliberau compensate, datorii neplatite, dezbateri aprige asupra lipsei de bani din sistemul sanitar. Cresterile exceptionale din 2004 au fost repede date uitarii, iar pesimistii avertizau ca in 2005 vanzarile de medicamente vor stagna sau, in cel mai bun caz, vor creste usor.

     

    Dupa ce studiile de piata au aratat ca in trimestrul al doilea vanzarile au coborat fata de primul trimestru cu 9%, avertismentele nu mai pareau fara temei. Mai ales ca sistemul sanitar traversa o criza fara precedent. Nici un an din istoria postrevolutionara nu a fost atat de plin de scandaluri in sanatate.

     

    In mod traditional, fiecare inceput de an aducea o noua discutie asupra medicamentelor compensate, o noua criza a facturilor restante, alte cozi la farmacii. Insa anul trecut s-a ajuns chiar la amenintari cu stoparea importurilor de produse farmaceutice, cu nenumarate dispute intre Ministerul Sanatatii si reprezentantii distribuitorilor si farmacistilor asupra propunerilor de modificare a legilor din domeniu.

     

    De fapt, anul 2005 s-a dovedit pana la urma a fi un an al schimbarilor, plecand de la seful Ministerului Sanatatii pana la legislatie, trecand prin sistemul de compensare, sistemul de eliberare a retetelor, adaosurile comerciale admise si chiar a directorilor de spitale.

     

    In pofida valului de schimbari care au bulversat pe cei care au legaturi cu sistemul sanitar, vanzarile de medicamente au crescut. Potrivit companiei de cercetare a pietei Cegedim, in Romania s-au vandut in 2005 medicamente in valoare de aproape 4,6 miliarde de lei, cu 18% mai mult decat in anul anterior. La cursul mediu comunicat de Banca Nationala a Romaniei, piata de medicamente se ridica la 1,26 miliarde de euro. Avansul in moneda europeana este si mai mare decat cea in lei, dat fiind evolutia cursului valutar de anul trecut.

     

    Cresterea a venit aproape exclusiv pe fondul majorarii vanzarilor de medicamente prin farmacii cu 25%. Consumul din spitale a crescut marginal, cu numai 0,2%, potrivit Cegedim. Cel mai mare salt l-au facut produsele cu prescriptie medicala (plus 26,6% fata de 2004), in timp ce vanzarile de medicamente OTC (fara prescriptie medicala) au crescut cu 20,6%.

     

    Cresterea vanzarilor prin farmacii poate fi explicata prin investitiile puternice in extinderea retelelor, dar si in promovare, facute de marii jucatori pe aceasta piata (Sensiblu, Help Net sau Catena). De asemenea, fondurile alocate pentru promovarea produselor OTC (singurele carora li se poate face publicitate, conform legii) au avut o influenta semnificativa. Investitiile (la rate-card) in publicitatea la medicamente pe canalele media clasice (presa scrisa, radio si TV) s-au dublat anul trecut, ajungand aproape de 100 de milioane de euro, potrivit monitorizarilor Alfacont.

     

    Chiar si reprezentantii firmei de cercetare recunosc ca „performanta anului 2005 este peste majoritatea asteptarilor initiale“. Cegedim estimeaza ca si in 2006 „este probabil sa asistam la o noua crestere, insa sub performanta anului 2005“. Previziunile se bazeaza pe nevoile semnificative ale pietei, desi perspectiva legislativa nu este deocamdata clara, iar concurenta se va intensifica, se precizeaza in raportul companiei.

    In fapt, chiar si cu aceasta crestere peste estimari, Romania este mult in urma tarilor vecine la consumul de medicamente pe cap de locuitor, desi decalajul s-a mai redus.

     

    Pe baza datelor Cegedim, se poate aprecia ca un roman consuma medicamente de circa 60 de euro anual. Consumul din Ungaria, de exemplu, depaseste 100 de euro per capita, in timp ce consumul din vestul Europei este de 400 de euro pe cap de locuitor. De aceea, companiile din industria farmaceutica se asteapta si pentru 2006 la o noua crestere de doua cifre, in jurul pragului de 15%.

     

    Mai mult, anul acesta este primul dupa mult timp in care singurele dispute – de pana acum – privind sistemul sanitar s-au purtat doar la nivel politic, pe fondul modificarii legislatiei. In fine, pachetul de legi privind reforma in sanatate a fost aprobat saptamana trecuta, dupa ce Guvernul si-a asumat raspunderea in fata Parlamentului.

     

    Pe de alta parte, producatorii de medicamente asista in aceste momente la o premiera – pentru prima data nu mai au de recuperat datorii de la stat, spune Marius Savu, presedintele Asociatiei Romane a Producatorilor si Importatorilor de Medicamente (ARPIM) si director general al Eli Lilly Romania.

     

    Acesta ar fi un prim semn de sanatate al unui sistem care inca incearca sa depaseasca imaginea proasta pe care a dobandit-o in ultimii ani. Chiar daca aparitia unor sincope in finantare mai sunt inca posibile, specialistii sunt de parere ca singura cale este cresterea. In 2006, pentru companiile din industria farmaceutica nu mai e loc de pesimism.

  • Corelare sau independenta?

    Evolutia economiei unei tari este influentata atat de politica monetara, cat si de cea fiscala. In ce masura se manifesta aceste interdependente depinde de structura economiei. O tara cu economie dezvoltata va reactiona intr-un fel la un anumit stimulent fiscal sau monetar, una in curs de dezvoltare altfel, o economie centralizata in alt mod, iar intr-o „republica bananiera“ s-ar putea ca masura sa nu aiba nici un efect.

     

    Pana de curand, Romania intra in randul tarilor in curs de dezvoltare. Era posibil ca in acelasi timp, economia sa creasca cu o rata superioara valorilor din tarile dezvoltate, inflatia sa scada, nivelul de taxare sa ramana ridicat, iar deficitul comercial sa nu aiba de suferit.

     

    Abaterile de la regulile de baza ale economiei erau explicate prin sub-modele econometrice sau „efecte speciale“. Predictibilitatea acestor modele este oricum redusa datorita evolutiei neliniare a componentelor macroeconomice de baza, asa ca devierile de la valorile estimate sunt de obicei importante.

     

    De anul trecut insa, performanta Romaniei a inceput sa semene mai mult cu cea a tarilor dezvoltate, lucru normal tinand cont de legaturile economice importante ale tarii noastre cu membrii UE. Implicit, o actiune de politica fiscala va avea efectul descris in cartile clasice de economie, si nu altul. In anii trecuti, politicile fiscale si cele monetare erau necorelate.

     

    Se pornea de la principiul ca oricum efectul unei masuri fiscale este greu cuantificabil atat ca intensitate cat si ca durata a absorbtiei in economie, asa ca orice incercare de corelare cu politica monetara ar fi lipsita de sens. In felul acesta, atat politica fiscala cat si cea monetara au ajuns mai degraba reactii la derapajele economice, decat rezultante ale unui plan strategic de a duce Romania intr-o anumita directie. Pornind de la acelasi principiu (desi conditiile economice ale Romaniei s-au schimbat in anul 2004 fata de 1994, de exemplu), guvernul a decis introducerea cotei unice de 16%.

     

    La momentul respectiv, s-au exprimat multe opinii pro si contra pe seama acestei masuri. Totusi, cred ca merita sa analizam efectele sale pe termen lung, pentru a atrage atentia macar acum guvernantilor ca nu se pot lua hotarari – populiste sau nu – fara a se gandi la efectele asupra economiei si la reactiile necesare din partea bancii centrale. Cota unica a adus in circuitul economic mai multi bani din partea salariatilor si datorita profiturilor initial mai mari ale companiilor.

     

    Pe langa efectul pozitiv de stimulare a economiei (dorit de guvernanti), a crescut cererea de bunuri si servicii, iar o data cu aceasta presiunea asupra preturilor, deficitul comercial, limita de creditare pentru persoanele fizice. Mecanismele de transmisie ale efectelor cotei unice nu sunt instantanee, nici pe deplin predictibile si ce este mai important, sunt interdependente – adica genereaza o spirala.

     

    Efectul net al masurii, dupa ce s-au adunat beneficiile si s-au scazut deficientele, a determinat banca centrala sa intervina pe piata pentru a potoli avantul inflationist in principal si a estompa celelalte decalaje, in subsidiar. Parghiile monetare utilizate au fost de natura administrativa (impunerea de limite de creditare la lei si valuta, marirea rezervei minime obligatorii).

     

    Astfel, dobanzile active la lei si valuta s-au majorat sau cel putin au stagnat, astfel incat finantarea este mai costisitoare atat pentru companii cat si pentru salariati. In termeni financiari, situatia prezentata se traduce prin profitabilitate mai redusa a sistemului corporatist, asadar impozite mai mici la bugetul de stat.

    Chiar si profitabilitatea sistemului bancar este in scadere, deci si impozitele platite de banci vor fi mai reduse. Mai mult, restrangerea creditarii pentru persoanele fizice micsoreaza cererea agregata, implicit posibilitatea statului de a colecta TVA, taxe la import, accize etc.

     

    Recapituland, o masura a guvernului de stimulare a economiei are ca efect final tocmai restrangerea economica, pe langa adancirea decalajelor, pentru ca politica fiscala nu este corelata cu cea monetara! Economia, ca si jocul la bursa are suma zero daca excludem efectul revolutiilor tehnologice. Veniturile si cheltuielile se redistribuie la nivel national si international.

     

    Aratam intr-un articol trecut ca lipsa de restructurare din economia romaneasca si evolutia ciudata a cursului de schimb genereaza un cost de ineficienta. Beneficiarii sunt investitorii straini de capital pe termen scurt, sau chiar partenerii nostri comerciali. Acest „arbitraj pe ineficienta economica“ este  favorizat de greselile de politica fiscala sau monetara.

     

    Poate ca regula supravietuirii in politica este sa-ti indeplinesti promisiunile electorale – chiar si cele mai fanteziste – cu orice pret, dar sugerez introducerea unei reguli suplimentare: orice promisiune cu tenta economica trebuie testata din punct de vedere al eficientei pe termen lung. De catre cine? Cu siguranta nu de catre „politicienii economiei“.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele CFA Romania

  • Porcul de Zeus!

    La momentul cand veti citi acest articol, vor fi trecut cateva zile sau poate cateva saptamani de cand il voi fi scris. Intre timp, povestea caricaturilor cu Mahomed se va fi stins sau alte evenimente rele se vor fi intamplat. Dar cred ca, macar in principiu, sunt deja posibile cateva reflectii pe marginea acestui subiect.

     

    Sa lamurim chiar de la inceput ca, daca pentru cateva caricaturi publicate intr-un ziar danez, niste capete infierbantate ar incerca sa dea foc ambasadei chiliene, incendiatorii respectivi ar gresi. Dar mai intai trebuie sa ne intrebam cine sunt acesti „ei“. Si apoi trebuie sa spun ca seria de apeluri eroice in sprijinul libertatii presei si intrecerea celor porniti sa republice caricaturile (de altfel, proaste) m-au izbit prin caracterul lor excesiv.

     

    Ar fi oare corect daca eu m-as porni sa arunc injuraturi impotriva porcului de Zeus sau a tarfei de Venus? Daca as simti o asemenea pornire, nu mai exista pagani in vremea noastra si nu as ofensa sensibilitatea nimanui (desi un prieten mai invatat mi-a atras atentia ca l-as putea ofensa pe Robert Calasso, autorul „Literaturii zeilor“).

     

    Dar chiar de-as fi cel mai radical dintre atei, cel mai inversunat anticlerical, ar fi oare intemeiat pentru mine sa ma pornesc sa-l injur pe Dumnezeul Israelului, pe Fecioara Maria si pe toti sfintii? Aceasta depinde de legile tarii unde ma aflu, insa in orice caz as fi in greseala, nemaivorbind ca as fi lipsit de maniere si vulgar, pentru ca as ofensa sensibilitatile celor care ma aud, oameni pentru care lucrurile respective sunt sfinte. Daca trebuie sa-i arat respect Fecioarei Maria, atunci trebuie sa fac la fel si cu Mahomed. Si daca as face altfel, aceasta m-ar califica (la fel ca pe multi altii) drept un ateu care crede mai mult in Fecioara Maria decat in Mahomed.

     

    Toate acestea le spun in mod independent de doctrina corectitudinii politice, in virtutea careia (dupa unii) daca eu spun „persoana cu disabilitati vizuale“ in loc de „orb“, fiindca orbii prefera sa li se spuna asa, n-ar trebui sa spun nici Mahomed, ci Muhammad. Dar legile lingvistice sunt in asa fel incat daca eu, ca italian, spun Parigi in loc de Paris, atunci nici un francez n-are dreptul sa se simta ofensat, asa dupa cum nici eu nu ma supar pe ei cand spun Plaisance in loc de Piacenza. Inteleg, totusi, ca respectivele caricaturi au aparut intr-o publicatie de dreapta, asa incat nu vad ce sens ar avea sa le cerem rasistilor sa manifeste respect fata de diferentele culturale. Dar aceasta reflectie ar fi trebuit facuta si de cei ce au starnit sute de fanatici sa dea foc la ambasade si consulate.

     

    Dar, inca o data, cine sunt „ei“? Se pare ca in Copenhaga niste huligani neonazisti au incercat sa arda Coranul in piata publica. Politia i-a oprit, dar chiar daca n-au reusit, care musulman de bun-simt ar fi putut sa ia drept opinie publica europeana parerea unui grup de smintiti? Asa incat ar trebui sa ne intrebam daca incendiatorii de consulate reprezinta opinia publica musulmana.

     

    Sa incercam sa ne folosim imaginatia. Au fost respectivii incendiatori scandalizati de caricaturi? Nu, intrucat daca interdictia de reprezentare a chipurilor umane si de a le expune in public ar fi insemnat ceva (si sa reamintim ca Mohamed este reprezentat in multe miniaturi frumoase), atunci nici un musulman fundamentalist n-ar fi fost asa de ticalos incat sa le arate caricaturile – asa dupa cum un preot catolic nu arata in biserica poze cu femei goale numai ca sa-i descurajeze pe credinciosi sa mai cumpere Playboy.

     

    Asa incat nu vad de ce acele capete infierbantate s-au aprins atat de tare. Adevarul e ca, stiind putine despre caricaturi, respectivii au fost instigati de cei ce stiu cum sa starneasca grupurile de extremisti, care au actionat in consecinta. Ar parea, deci, ca acest prezumtiv razboi total intre Est si Vest se va purta intre cateva zeci de fascisti danezi pe de o parte si cateva sute de musulmani extremisti de cealalta parte.

     

    Incidentele sunt serioase (si poate ca sunt preludiul unor evenimente inca mai dramatice – chiar la momentul cand scriu acum, am vazut ca in Turcia cineva a ucis un preot catolic in numele lui Allah). Dar oare nu dramatizam lucrurile peste masura, in loc sa incercam sa lamurim ce se petrece, sa stabilim proportia justa a evenimentelor, sa descoperim cine se afla in spatele lor?

     

    Dupa cate stim, exista previziuni care se implinesc tocmai fiindca au fost facute. Prea multa discutie despre un razboi religios (iar Sf. Petru Eremitul ori Bernard de Clairvaux au stiut foarte bine asta) poate declansa un conflict adevarat, iar cruciadele fac parte din aceasta categorie. Cand incepe o cruciada, niciodata nu stii cine se lipeste de grupul care crede cu adevarat in ea. Istoria cruciadelor ne spune ca dupa cavaleri au intrat in lupta criminali si declasati de genul tafurilor, care au profitat de ocazie sa rada sate in calea lor sau sa ucida evrei, cu mult inainte de a le fi iesit in cale vreun sarazin.

     

    Aceasta nu inseamna insa ca ar trebui sa subestimam situatia, insa trebuie sa facem tot posibilul ca sa-i identificam pe cei ce sunt intr-adevar responsabili pentru violente si sa evitam sa combatem un fundamentalism cu alt fundamentalism.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 15 martie.

    Traducerea si adaptarea de Crenguta Nicolae

  • Presa sportiva, schimbare de format

    Febra schimbarilor de format a atins si ziarele sportive. Coincidenta, moda sau necesitate? Dupa o serie de schimbari operate de publicatiile generaliste la format, a venit si randul ziarelor sportive sa faca aceasta miscare. Pro Sport a dat tonul recent cu editia de duminica, iar Gazeta Sporturilor se pregateste sa-si schimbe total „fata“ in curand. De saptamana viitoare (6 martie), Gazeta va trece la forma compacta, au anuntat reprezentantii publicatiei.

     

    De ce aceste schimbari? Incearca ziarele sportive sa intre in trendul dat anul trecut de ziarele de calitate – cum ar fi Evenimentul Zilei, Adevarul sau Ziarul Financiar? Sau trecerea la format mai mic si mai compact a devenit un carlig necesar in atragerea cititorilor, respectiv a bugetelor de publicitate? Razvan Corneteanu, publisher la Ringier – trustul care editeaza Pro Sport – spune ca au trecut la compactizarea editiei de duminica a Pro Sport pentru ca este o formula „mai magazin“ a unui produs care duminica „se apropie mai mult de magazin… Are subiecte mai relaxante… target mai larg…etc…“. Pentru a intari, Corneteanu invoca exemplul ziarului Libertatea de duminica, editat tot de Ringier, „tocmai pentru a scoate in evidenta si diferenta fata o zi normala“.

     

    Cu noul format, publisherii spera sa atraga „vanzari mai mari, «content» mai mult, profit mai mare, dar in special o distanta lejera fata de competitie (Gazeta Sporturilor – n.r.)… Exista azi aceasta distanta, dar o putem mari“. Corneteanu nu a mentionat care este distanta adusa in discutie, spunand ca „in curand vor iesi cifrele (de la Biroul Roman de Audit al Tirajelor – n.r.)“. Cea mai recenta livrare de date in Studiul National de Audienta – SNA, realizat de BRAT – arata ca Pro Sport are o audienta medie zilnica de 485.000 de cititori, iar Gazeta Sporturilor, de 601.000 de cititori.

     

    Cum isi motiveaza Gazeta schimbarea de look, anuntata pentru saptamana viitoare? „E o mutare gandita de sase luni, cu multiple studii. Concluziile? Cititorii spun ca «mai mic e mai bine»“, au spus reprezentantii ziarului. Catalin Tolontan, redactor-sef al publicatiei, crede ca formatul compact e mai comod pentru cititori si „mai aproape de publicul modern – un public tanar, care consuma Internet, TV si informatie de pe telefonie mobila. Iar un ziar mic le aduce stirea si comentariul intr-un mod cu care ei sunt confortabili“. Reprezentantii Gazetei au mai precizat ca aceasta trecere la format compact nu e un raspuns la o miscare a competitiei (Pro Sport lansand deja editia de duminica in format compact – n.r.), ziarul fiind primul care face acest pas pentru toate editiile ziarului.

     

    „Formatul compact reprezinta adaptarea la o lume miniaturizata tehnologic. Vrem sa punem bazele unui ziar al mileniului trei, adaptabil noilor media, tehnologiei si obiceiurilor de consum ale publicului modern“, au anuntat reprezentantii Gazetei, subliniind ca ziarul va intra – cu noul format – in categoria publicatiilor compacte de calitate, nu tabloide. Financiar, acest demers al compactizarii Gazetei inseamna circa 500.000 de euro – suma care include dotarile tehnice, promotia, concursurile si campania de lansare a formatului (realizata de Headvertising, aceeasi care a semnat si campania precedenta, „Cea mai buna echipa din Romania“).

     

    Ce rezultate sunt asteptate in urma schimbarii? Tolontan spera „intr-o marire cu 15% a tirajului in primul an“. In materie de venituri de publicitate, nici Gazeta, nici Pro Sport nu si-au comunicat asteptarile. Este o coincidenta faptul ca cele doua mari rivale ale presei sportive au avut initiativa acestor schimbari cam in acelasi timp? Corneteanu vede in gestul Gazetei un act de plagiat, dupa lansarea noii editii de duminica a Pro Sport. „Copiaza tot ce pot… faceam la fel in scoala generala“, a spus el.

     

    Tolontan are o alta explicatie a acestor initiative apropiate in timp: „Piata ziarelor de sport e probabil cea mai competitiva in presa scrisa incepand cu 2003. E logic ca jucatorii sa urmareasca tendintele mondiale. Iar aceste tendinte arata ca in ultimii trei ani peste 100 de titluri importante din toata lumea si-au micsorat formatul (au trecut de la format broadsheet la format mai mic – n.r.)“. Cateva exemple in acest sens ar fi The Independent, The Times (Marea Britanie); Wall Street Journal (SUA – editiile pentru Europa si Asia); Le Figaro, Le Monde (Franta) si Corierre della sera (Italia).

     

    Din partea celui de-al treilea cotidian sportiv, Sport Total, nu se aud schimbari de format deocamdata. Dar se va interveni la abordarea editoriala, spune Marius Mitran, redactor-sef. „Ziarul era deja mic cand l-am lansat (in primavara lui 2005 – n.r.), avand un format intermediar. Deci nu ar avea  acum nevoie de modificari la format. La continut, vom mai umbla insa. Ne-am lansat ca un ziar serios – pe stilul presei sportive din Italia si Franta de pilda – evitand zona de can-can. Dar vom mai da putina culoare in obraji. Ca sa va dau un exemplu –  nu voi dezbraca fete in ziar, dar nici nu le voi evita“, spune Mitran. De notat ca Sport Total nu are date de audienta, fiind lansat anul trecut.

     

    In afara de motivele schimbarii de format enuntate de Corneteanu si Tolontan – oferirea unui aer  de „magazin de duminica“ (Pro Sport), respectiv „adaptarea la noile deprinderi de consum“ (Gazeta), ar mai putea exista si o alta explicatie a acestei agitatii in presa sportiva? Daca da, ar putea fi urmatoarea: 2006 este si anul in care nationala de fotbal a Romaniei incepe campania de calificare pentru Euro 2008 (Campionatul European de Fotbal ce se va desfasura in Elvetia si Austria).

     

    Presa va avea despre ce scrie, iar microbistii – ce citi. Consumul de presa de gen este estimat sa creasca in acest an, de aici interesul ziarelor sportive de a fi cat mai atragatoare pentru audienta si, implicit, pentru advertiserii care vor vrea sa atinga aceasta audienta. Corneteanu admite, intr-adevar, ca 2006 „este un an sportiv de care presa sportiva se va bucura din plin“ si adauga ca „falimentele sunt programate pentru la anul“. La randul sau, vorbind de miscarile tactice din presa sportiva in acest an (de editorial, marketing si vanzari), Tolontan aduce in discutie urmatorul „realism de business“: performantele echipelor de club din cupele europene aduc tiraj si audienta mai mari decat „nationala“ in actualele standarde. Dar, atrage el atentia, „daca performantele «tricolorilor» vor creste, raportul se poate schimba“, spune Tolontan.

     

    Daca am pleca de la aceasta ultima observatie a reprezentantului Gazetei, in mod logic s-ar desprinde urmatoarea concluzie: daca nationala de fotbal se va descurca mai bine in preliminarii decat pana acum, publicatiile sportive se vor bucura de tiraj si audienta mai mari. Dar si de incasari din publicitate. Parca se si aud jurnalistii sportivi si oamenii de vanzari strigand intr-un glas „Hai Romania!“.