Evolutia economiei unei tari este influentata atat de politica monetara, cat si de cea fiscala. In ce masura se manifesta aceste interdependente depinde de structura economiei. O tara cu economie dezvoltata va reactiona intr-un fel la un anumit stimulent fiscal sau monetar, una in curs de dezvoltare altfel, o economie centralizata in alt mod, iar intr-o republica bananiera s-ar putea ca masura sa nu aiba nici un efect.
Abaterile de la regulile de baza ale economiei erau explicate prin sub-modele econometrice sau efecte speciale. Predictibilitatea acestor modele este oricum redusa datorita evolutiei neliniare a componentelor macroeconomice de baza, asa ca devierile de la valorile estimate sunt de obicei importante.
De anul trecut insa, performanta Romaniei a inceput sa semene mai mult cu cea a tarilor dezvoltate, lucru normal tinand cont de legaturile economice importante ale tarii noastre cu membrii UE. Implicit, o actiune de politica fiscala va avea efectul descris in cartile clasice de economie, si nu altul. In anii trecuti, politicile fiscale si cele monetare erau necorelate.
Se pornea de la principiul ca oricum efectul unei masuri fiscale este greu cuantificabil atat ca intensitate cat si ca durata a absorbtiei in economie, asa ca orice incercare de corelare cu politica monetara ar fi lipsita de sens. In felul acesta, atat politica fiscala cat si cea monetara au ajuns mai degraba reactii la derapajele economice, decat rezultante ale unui plan strategic de a duce Romania intr-o anumita directie. Pornind de la acelasi principiu (desi conditiile economice ale Romaniei s-au schimbat in anul 2004 fata de 1994, de exemplu), guvernul a decis introducerea cotei unice de 16%.
La momentul respectiv, s-au exprimat multe opinii pro si contra pe seama acestei masuri. Totusi, cred ca merita sa analizam efectele sale pe termen lung, pentru a atrage atentia macar acum guvernantilor ca nu se pot lua hotarari – populiste sau nu – fara a se gandi la efectele asupra economiei si la reactiile necesare din partea bancii centrale. Cota unica a adus in circuitul economic mai multi bani din partea salariatilor si datorita profiturilor initial mai mari ale companiilor.
Pe langa efectul pozitiv de stimulare a economiei (dorit de guvernanti), a crescut cererea de bunuri si servicii, iar o data cu aceasta presiunea asupra preturilor, deficitul comercial, limita de creditare pentru persoanele fizice. Mecanismele de transmisie ale efectelor cotei unice nu sunt instantanee, nici pe deplin predictibile si ce este mai important, sunt interdependente – adica genereaza o spirala.
Efectul net al masurii, dupa ce s-au adunat beneficiile si s-au scazut deficientele, a determinat banca centrala sa intervina pe piata pentru a potoli avantul inflationist in principal si a estompa celelalte decalaje, in subsidiar. Parghiile monetare utilizate au fost de natura administrativa (impunerea de limite de creditare la lei si valuta, marirea rezervei minime obligatorii).
Astfel, dobanzile active la lei si valuta s-au majorat sau cel putin au stagnat, astfel incat finantarea este mai costisitoare atat pentru companii cat si pentru salariati. In termeni financiari, situatia prezentata se traduce prin profitabilitate mai redusa a sistemului corporatist, asadar impozite mai mici la bugetul de stat.
Chiar si profitabilitatea sistemului bancar este in scadere, deci si impozitele platite de banci vor fi mai reduse. Mai mult, restrangerea creditarii pentru persoanele fizice micsoreaza cererea agregata, implicit posibilitatea statului de a colecta TVA, taxe la import, accize etc.
Recapituland, o masura a guvernului de stimulare a economiei are ca efect final tocmai restrangerea economica, pe langa adancirea decalajelor, pentru ca politica fiscala nu este corelata cu cea monetara! Economia, ca si jocul la bursa are suma zero daca excludem efectul revolutiilor tehnologice. Veniturile si cheltuielile se redistribuie la nivel national si international.
Aratam intr-un articol trecut ca lipsa de restructurare din economia romaneasca si evolutia ciudata a cursului de schimb genereaza un cost de ineficienta. Beneficiarii sunt investitorii straini de capital pe termen scurt, sau chiar partenerii nostri comerciali. Acest arbitraj pe ineficienta economica este favorizat de greselile de politica fiscala sau monetara.
Poate ca regula supravietuirii in politica este sa-ti indeplinesti promisiunile electorale – chiar si cele mai fanteziste – cu orice pret, dar sugerez introducerea unei reguli suplimentare: orice promisiune cu tenta economica trebuie testata din punct de vedere al eficientei pe termen lung. De catre cine? Cu siguranta nu de catre politicienii economiei.
Dragos Cabat este vicepresedintele CFA Romania
Leave a Reply