Warning: Constant WP_CACHE already defined in /var/www/bm/public/wp-config.php on line 29
BusinessMagazin – Page 18067

BusinessMagazin

Blog

  • Investitii in neant

    Un american de origine britanica, regizorul independent Jon Jacobs, a cumparat la sfarsitul lunii trecute – la capatul unei licitatii care a durat trei zile – o intreaga statiune turistica, pe care a platit 100.000 de dolari. Complexul are 1.000 de apartamente, mall, stadion si amfiteatru. Neobisnuit e ca, desi a fost cumparat cu bani adevarati, acest complex nu exista.

     

    Pentru ca unii oameni par a avea mult mai multe afinitati cu lumile imaginare decat cu realitatea de zi cu zi, au devenit extrem de numeroase jocurile in care utilizatorul poate sa isi „oglindeasca“ personalitatea in pielea unui personaj virtual, traind propriile aventuri legendare si incercand sa ajunga un erou recunoscut de toti ceilalti membri ai universului virtual.

     

    Animale fantastice, personaje cu puteri divine, un drum de urmat pas cu pas si in final iluminarea – victoria. Este o alternativa actuala a ritualurilor initiatice atestate din cele mai vechi timpuri, ar spune probabil un admirator al lui Eliade. Sunt jocurile video religia omului modern?

     

    Greu de spus. Cert este insa ca unii dintre acesti oameni moderni vad in universul virtual o sansa nesperata de a face bani. Insa, ca in aproape orice afacere, daca vrei sa castigi trebuie mai intai sa investesti.

     

    Prin urmare, nu mai pare neaparat o nebunie faptul ca un american a cheltuit 100.000 de dolari, bani adevarati, pentru a-si cumpara un complex turistic virtual, aflat pe planeta Calypso din universul Entropia, si care poate fi vizitat doar de catre cei care se afla in fata unui monitor de calculator. Iar americanul nu este deloc un excentric. Pentru a cumpara complexul, el a licitat alaturi de multi alti doritori. Licitatia a pornit de la pretul de 1 dolar.

     

    Complexul turistic spatial, numit „Asteroid Space Resort“, are 1.000 de apartamente, mall, terenuri de sport, restaurante, discoteci si amfiteatru pentru spectacole, loc de aterizare pentru navele terestre si alte asemenea facilitati.

     

    Un alt investitor, cu resurse mai limitate probabil, si-a cumparat in cadrul aceleiasi povesti fantastice o insula virtuala cu 26.500 de dolari. Pentru ce au cheltuit ei sume imense in universuri virtuale? Bani reali pentru un sir de 1 si 0? Explicatia nu este complicata. Proiectul Entropia, dezvoltat de compania suedeza MindArk, permite nu numai sa cheltui foarte multi bani, ci si sa castigi la fel de multi bani, la fel de adevarati. Pasionatii care au facut aceste investitii in universul virtual au o idee precisa: organizand vacante virtuale pe insula de lux si zboruri cosmice virtuale in complexul turistic, ei vor putea in timp sa isi recupereze banii, ba chiar sa faca si profit.

     

    Comertul pe bani reali cu bunuri si servicii virtuale este un fenomen cunoscut de aproape zece ani si extrem de profitabil. De exemplu, cel mai prolific comerciant de bunuri virtuale din jocul World of Warcraft castiga pe site-ul de licitatii online eBay in medie 44.000 de dolari pe luna vanzand o parte din realizarile sale – personaje, arme si trofee.

     

    Iar jocul Entropia a fost gandit intr-un mod similar. Jocul nu taxeaza utilizatorul nici pentru software, nici pentru conectarea la serverele companiei, ci numai pentru acele bunuri sau servicii virtuale pe care acesta le doreste. Bunurile sunt tranzactionate printr-un ingenios sistem de licitatii online (dupa modelul eBay), care reuseste de cele mai multe ori sa aduca companiei incasari serioase. In luna decembrie 2004, cand s-a cumparat insula virtuala, sistemul de licitatii Entropia a inregistrat o valoare totala a tranzactiilor de 16 milioane de dolari. Adevarati.

     

    Dar ce poate fi atat de atractiv la un astfel de joc? Actiunea din universul Entropia se desfasoara departe de Pamant, pe planeta Calypso, o planeta cu doua continente pe care locuieste o colonie de oameni amenintati cu disparitia de o armata de roboti infricosatori. Doar munca, lupta in echipa si folosirea diverselor arme sofisticate ii pot salva pe oameni. Jocul este un MMPORPG – massive multiplayer online role playing game – pe scurt, un joc unde se pot conecta foarte multi utilizatori de Internet din toata lumea, fiecare putand sa interpreze un anumit rol. Spre deosebire de alte asemenea universuri virtuale, aici jucatorul isi poate modifica personajul pentru a fi cat mai aproape de cum ar vrea el sa arate. Exista comori ascunse pe care jucatorii le pot gasi si le pot transforma in bani.

     

    Jocul a intrat in faza de teste in 2002 si a fost lansat comercial in 2003, devenind acum unul din cele mai profitabile universuri virtuale din Internet. Dar nu este nici primul, nici cel mai popular joc de acest fel.

     

    Majoritatea jocurilor video multiplayer care se adapteaza unei povesti sunt varianta moderna a celebrului joc de strategie militara Dungeons & Dragons, lansat in 1974, care se juca mai intai cu creionul pe hartie, iar ceva mai tarziu cu pioni pe o plansa de carton.

     

    Primele jocuri de acest gen pentru computer, care nu aveau insa grafica, au fost lansate tot in anii ‘70. In cazul lor ideea de masiv-multiplayer trebuie adaptata la numarul redus al computerelor de atunci. La finalul deceniului sapte, compania Plato System lansa ideea unui univers virtual tridimensional, botezat pe atunci Moria.

     

    Oficial, primul joc recunoscut a fi din aceeasi familie cu Project Entropia este Island of Kesmai, lansat in 1984 prin serviciul CompuServe, pentru o taxa de 12 dolari pe ora. Alta varianta este Habitat, produs de Lucasfilm (compania regizorului George Lucas, care a realizat si seria Star Wars), care a fost lansat pe piata in 1988 prin America Online (AOL). Alt joc considerat acum „clasic“ este Legends of Future Past, lansat in 1992, la pretul de 3,6 dolari pe ora, care a functionat pana in 2000, cand producatorul sau a dat faliment. Iar primul joc comercial care avea interfata grafica avansata a fost Neverwinter Nights, lansat in 1991 prin AOL, care a functionat pana in 1997. La 6 dolari pe ora, a fost unul din jocurile preferate ale fondatorului AOL, Steve Case.

     

    In fine, primul joc cu succes global a fost The Realm One, lansat in 1996, cu grafica in doua dimensiuni. Ultima Online a impus acest nou gen de jocuri, iar The Kingdom of the Winds a fost primul joc multiplayer online cu peste un milion de jucatori. Dar cel mai cunoscut joc de acest gen este in prezent EverQuest, lansat de Sony Entertainment si Verant in 1999, fiind si primul care a introdus o poveste fantastica in jocurile multiplayer online. Pana acum a avut zece noi extinderi ale universului si povestii initiale, precum si numeroase jocuri dezvoltate pornind de la povestea sa.

     

    Insa cum se puteau asigura companiile care investeau in producerea acestor jocuri ca vor avea si castiguri dupa atata munca? Modelele de afaceri ale proprietarilor acestor jocuri erau diferite, insa in principal constau in trei tipuri destul de comune.

     

    Jocul cu ora s-a transformat in timp in sistemul de abonament online. Practic, clientul nu platea aplicatia software, ci doar conectarea la server. Altii au ales sa vanda jocul in sine (15-50 de dolari), iar conectarea la Internet sa fie gratuita. In fine, o a treia parte a producatorilor au ales o combinatie intre cele doua versiuni, adica un cost mai redus pentru soft si un abonament modic lunar (5-15 dolari).

     

    Incasarile companiilor producatoare de astfel de jocuri au depasit in 2004 pentru prima data un miliard de dolari (ajungand la circa 1,3 miliarde dolari), din care 200 de milioane de dolari au fost veniturile din publicitatea inserata in actiunea jocurilor, conform analistilor companiei de cercetare Themis Group.

     

    Tocmai popularitatea acestor jocuri video i-a facut pe cei care au comertul in sange sa gaseasca in SUA, Asia si Europa Occidentala o noua resursa de castig: in perioada 1995-2000, comertul cu bunuri virtuale din jocurile video devenise neoficial o industrie cu incasari totale de peste 880 de milioane de dolari pe an.

     

    Fiecare joc avea in jurul sau pe langa colectia impresionanta de forumuri de discutii si site-uri ale echipelor participante, si o piata „secundara“, deseori la fel de misterioasa ca si actiunea jocurilor, ascunsa pentru incepatori dar disponibila initiatilor, unde se puteau cumpara cu bani reali – legal sau la limita legalitatii – diverse obiecte virtuale, personaje sau conturi in care se aflau bani virtuali (pe atunci imposibil de echivalat in bani adevarati).

     

    La finalul acestei perioade, marile companii au inceput sa condamne acest fenomen (in loc sa profite de el), iar in anul 2000 Sony Online Entertainment a devenit prima mare companie care a introdus in licenta de utilizare a jocurilor interdictia expresa de a vinde sau cumpara „personaje, bunuri, monede“, in special pentru faimosul EverQuest. Fenomentul a continuat mai discret, unii adaptandu-se si formand companii legale a caror principala activitate era sa satisfaca gusturile celor cu bani care vor sa se dea mari intr-un astfel de fenomen global, cum sunt jocurile multiplayer online.

     

    Nivelul incasarilor, succesul Project Entropia si al altor concepte care ii incurajeaza pe utilizatori sa cheltuie si sa incaseze bani reali, precum si imposibilitatea de a bloca tranzactiile „gri“ cu astfel de bunuri, au obligat Sony Online Entertainment ca dupa cinci ani de la decizia amintita mai sus sa schimbe complet tactica. In 2005, compania a lansat Station Exchange, un serviciu pentru fanii EverQuest II Universe, unde se pot face astfel de tranzactii complet legal. Sistemul va fi adaptat si pentru alte jocuri online ale companiei, spun expertii in domeniu. Pe langa Project Entropia, unul din marii avantajati de pe urma reticentei marilor producatori de jocuri a fost eBay, cel mai mare site de licitatii online, unde se puteau gasi si cumpara tot felul de personaje, sabii si alte asemenea bunuri, folositoare in jocurile online.

     

    Insa jocurile online nu sunt atractive doar pentru ca pot aduce castiguri in bani. De fapt, majoritatea celor care devin dependenti de asa ceva sunt de fapt atrasi prin mijloace socio-psihologice, spun specialistii. Mai exact, utilizatorul este incantat de posibilitatea de a-si construi o lume mai buna, in universul virtual. Nu are suficienti bani in viata reala? In joc poate ajunge unul dintre bancherii universali. Nu are masina? In joc poate avea o naveta spatiala. Omul nu este fericit? Probabil, jocul ii confera, prin mecanismele sale complexe, cea mai realista impresie de fericire pe care si-o poate imagina.

     

    Cercetatorii in domeniul economiei, sociologiei si psihologiei au mai observat ca evolutia lumilor din aceste universuri virtuale influenteaza economia reala, participantii la joc fiind implicati in viata economica de zi cu zi. Profesorul american de economie Edward Castronova de la California State University a studiat in detaliu aceste aspecte. „In prezent, milioane de oameni isi petrec timpul in aceste universuri virtuale online. Studiile arata ca o treime dintre fanii EverQuest au petrecut mai mult timp in universul virtual decat la locul de munca“, a explicat el.

     

    Psihologii au urmarit de asemenea actiunile si interactiunile dintre personajele de joc. Sherry Turkle, profesor de {tiinte Sociale in cadrul facultatii de {tiinta si Tehnica a Massachussets Institute of Technology (MIT) si doctor in psihologie la Harvard, a observat influenta afectiva pe care „obiectele tehnologice“ o au asupra oamenilor. Printre acestea se numara robotii „de casa“, aplicatiile soft favorite, site-urile preferate, dar si jocurile video cu actiune pe gustul utilizatorului. Ea a apreciat ca jocurile care contin lumi virtuale sunt calea postmodernista a initiatilor.

     

    „Pe masura ce inteleg tot mai bine ca lumea din calculator este virtuala si actiunile desfasurate acolo la fel, oamenii incep sa perceapa realitatea de zi cu zi intr-un mod similar“, a explicat ea. Astfel, se pare ca oamenii descopera intuitiv ceea ce Platon ne sugera cu 24 de secole in urma – cum ca lumea reala nu este cea inconjuratoare, ci lumea ideilor, care este o lume perfecta.

     

    O alta serie de cercetari interesante asupra fenomenului a facut si Nicholas Yee. Incepand din 1999, el a realizat campanii de cercetare prin sondaje in randul jucatorilor pasionati de universuri virtuale. Unul din cele mai recente studii ale sale arata ca 22% dintre jucatorii pasionati de aceste lumi imaginare au cheltuit bani reali pentru a cumpara bunuri sau servicii virtuale.

     

    In ciuda speculatiilor, cei mai mari cheltuitori in jocuri video online sunt femeile. Doar in categoria 11-17 ani domina baietii, precum si pe segmentul 29-35 de ani. In rest femeile cheltuie cu 0,9-1,6% mai mult decat barbatii.

     

    Spiritul real de echipa manifestat in jocuri este un element cheie pentru succesul acestora, spune el. Dorinta acestora de a participa la proiecte care se realizeaza conform propriilor dorinte este al doilea factor care atrage oamenii pe site-uri de jocuri virtuale. Puterea si jocurile ei – dominatia, exploatarea altora – constituie al treilea factor, spune Yee.

     

    Astfel ca ceea ce spun unii specialisti, si anume ca in urmatorii ani universurile virtuale vor deveni o a doua viata pentru multi dintre pamanteni, nu mai pare o nebunie. Sa fie o viziune?

  • Epitete mult prea putin magulitoare

    Combinand matematica si o veche zicala romaneasca, iese asa: „greseala pe jumatate recunoscuta e pe sfert iertata“. Cum greseala pe care o voi marturisi mi se pare a fi numai pe jumatate greseala, cred ca un sfert de iertare imi va ajunge.

     

    Marturisesc asadar ca in cei peste zece ani de cand ma invart in presa din Romania am folosit, in timpul discutiilor cu colegii despre varii figuri publice din Romania, ceva Epitete Mult Prea Putin Magulitoare, pe care o sa le denumim in continuare, pentru simplificarea lecturii, EMPPM (daca la final nu-mi iese numarul de semne, o sa ma intorc la varianta extinsa). Folosirea EMPPM era rezultatul diverselor frustrari pe care intalnirea cu figurile sus-pomenite le isca – tu intrebai una si omul raspundea, daca raspundea, alta sau te repezea sau cine mai stie ce se intampla. EMPPM nu erau niste convingeri absolute, cred ca de fapt, carcotind asa, semanam cu tipul acela care si-a botezat catelul Mars – avea nevoie de el dar a preferat sa-l cheme alungandu-l.

     

    Clasa politica din Romania actioneaza ca si cand ar aplica intregului popor unul sau mai multe EMPPM. Si daca in cazul meu greseala e recunoscuta si iertata, chiar daca nu suta la suta, in cazul politicienilor asta nu functioneaza. Ma rog, spalatul rufelor in public si intensitatea clatirii fac parte din jocul politic, inmuiat de variatiunile pe care jocul in cauza le sufera, de la bataile din parlamentele asiatice la umorul sec englezesc. Dar cand e prea mult… Nu spun nu, scenariul e vioi, jucaus, seamana pe undeva cu „Cei trei muschetari“, dar pe dos. Adica avem un cardinal neconvingator, un rege implicat si niste muschetari care se incaiera pe unde apuca cu garzile cardinalului, folosind documente in locul sabiilor. Scenariul n-ar fi complet fara blonda Milady, care a renuntat a mai lua bijuteriile, preferand ambalajul acestora, adica ceva informatii.

     

    Ar fi frumos daca n-ar fi tragic, cum spun baietii pe la mine prin cartier. Adica e pasionant sa vezi asa o desfasurare de energii, unul zice una, adica nu, una zice ceva, ziaristii tropa-tropa, altul zice altceva, ziaristii iar tropa-tropa, altul raspunde altcuiva, ziaristii tropa-tropa, altul flutura niste documente, ziaristii, desigur, tropa-tropa. Dar pe mine m-a obosit atata tropa-tropa pentru nimic; cred sincer ca sunt altele mai importante decat razboaiele dintre palate si dezvaluirile lui Milady. In ziarul meu personal toata tevatura ar intra in a doua jumatate, in zona stirilor cu vedete si a fetelor seminude. Si cred ca la fel ca mine gandesc multi romani, mult prea usor caracterizati in mintea unor sus-pusi cu un EMPPM.

     

    Mult mai in fata ar sta alte stiri, cele cu actiuni care i-ar face pe romani sa traiasca mai bine, mediul de afaceri mai prietenos sau coruptia mai redusa. Care ne-ar aduce mai in fruntea clasamentelor de dezvoltare (vezi ultimul raport UNCTAD, unde dam clase celor din Mali si Niger).

     

    Care sa-i determine pe cei de la KPMG sa nu spuna ca amanarea cu un an a aderarii la UE ar fi o oportunitate pentru Romania care ar avea timp sa se pregateasca pentru piata unica, ci cat de mult ar conta Romania pentru batranul continent.

     

    Am mai spus lucruri asemanatoare de nenumatate ori, si o spun si altii, dar nu o sa ma plictisesc si nu or sa se plictiseasca nici ei sa le tot repetam, pana cand tara asta va intra in normal. Si pana atunci, din cand in cand, o sa folosesc si cate un EMPPM.

  • Politicienii economiei

    Orice domeniu isi are specialistii sai. Se spune insa ca toata lumea se pricepe la fotbal (in SUA la baseball) si la economie, sau cel putin vorbeste ca si cum s-ar pricepe. Exista si o categorie aparte, aceea a oamenilor politici, care se simt datori sa-si exprime opiniile in toate domeniile.

    Daca in cazul fotbalului a-ti da cu parerea este inofensiv, in domeniul economic poate avea impact asupra buzunarului fiecarui cetatean al tarii, deci erorile conteaza.

     

    Am avut ocazia sa asist la o intalnire pe o tema suficient de generoasa pentru a face loc oricarei confruntari politice, la nevoie. Am vazut un guvernator inghesuit intre doi ministri de finante (unul prezent si altul fost) si alti oameni politici, care a prezentat pe un ton grav, dar decent, nerealizarile de ultima ora din politica monetara si din economie in general.

     

    Tensiunile din relatia cu FMI veneau numai sa confirme o stare de fapt a economiei: cresterea economica si mai ales a productiei industriale mai redusa decat se astepta, deficit comercial ingrijorator de mare, o structura a economiei deficitara si cvasi-ratarea tintei de inflatie pe 2005. Mai ingrijorator, perspectivele pentru anul 2006 nu sunt nici ele prea optimiste – desigur, fata de ceea ce este nevoie pentru a micsora decalajul fata de  Uniunea Europeana.

     

    Asteptam o dezbatere lucida si onesta, presarata de cifre si strategii economice diferite, in functie de doctrina economica a celor de fata. In schimb, am asistat la o prelungire hilara a unei partide de sah intre putere si opozitie, in care conceptele economice de valoare au fost inexistente.

     

    Nevoia de investitii in infrastructura a fost adusa ca argument impotriva deficitului bugetar prea strict impus de FMI. Este adevarat, dar este FMI vinovat de gradul redus de colectare a veniturilor la buget? O discutie deschisa si onesta pe aceasta tema este foarte importanta, iar prezentarea unor masuri reale de colectare mai buna, dar si de marire a bazei de impozitare, este critica. Sprijinirea unor domenii ca agricultura necesita fonduri importante si nici celelalte domenii bugetare nu se lafaie in bani.

     

    Ma indoiesc insa ca reprezentantii Romaniei la negocieri au putut prezenta cifre si realizari concrete in domeniul sprijinirii agriculturii, sau IMM, sau oricaror domenii prin care sa convinga FMI ca stim sa folosim banii primiti (fonduri PHARE sau SAPARD, de exemplu) in mod eficient. Spuneam intr-un articol trecut ca este ridicol sa criticam un sistem (cel propovaduit de Fondul Monetar Internationale), indiferent de defectele lui, cata vreme nu avem cu ce il inlocui.

     

    Daca mai era necesar, intalnirea aceasta a demonstrat ca nu am avut niciodata si nu avem nici acum argumente sa stam in fata reprezentantilor fondului macar in picioare (daca nu pe un scaun egal), ci numai in genunchi. Cel mai grav lucru care ni se poate intampla acum este nu sa rupem acordul cu FMI, ci sa avem ocazia sa ne aplicam propria politica economica si sa dam gres.

     

    Mai grav, reprezentanti de prestigiu ai mediului de afaceri au demonstrat ca inteleg prea putin din fenomenele macroeconomice, si atunci evident ca sunt reticenti la orice decizie de politica monetara sau fiscala care nu ii avantajeaza pe termen scurt.

     

    Oamenii de afaceri si-au exprimat viziunea economica liberala, au cerut oficialilor guvernamentali – dar mai ales BNR – sa lase piata libera si au criticat dur „politica restrictiva a FMI cu privire la cheltuielile bugetare“. Ce ironie!

     

    FMI este cel mai inversunat adept al neo-liberalismului economic. Sa critici FMI pentru lipsa de liberalism inseamna ca economia iti e total straina.

     

    FMI doreste ca mediul de afaceri sa fie concurential si piata complet libera, dar nu poate accepta ca aceasta libertate sa destabilizeze echilibrele macroeconomice, iar Romania pare a nu mai avea in momentul de fata resursele necesare pentru a mentine acel echilibru instabil pe care s-a bazat in ultimii ani.

     

    De aici interventia BNR pe piata ca ultima ancora impotriva derapajelor. Este insa dramatic ca dupa 15 ani in care banca centrala a jucat pe langa propriul rol si pe acela de pseudo-guvern, regland prin politica monetara toti indicatorii macroeconomici posibili, sa ne aflam in acelasi punct de pe cercul nostru vicios. Cu atat mai mult cu cat acum, prin asumarea numai a tintei de inflatie, Banca Nationala a Romaniei mai poate efectiv sa atace si alte obiective, care revin de drept guvernului.

     

    Intotdeauna cand trebuie sa argumenteze o idee si nu prea au cum, politicienii ies la atac in mod agresiv.

    Arata cu degetul catre altii, carora nu li se impun aceleasi restrictii ca noua – Germania, Italia, Franta, dar si Grecia, Ungaria, Polonia, toate au deficite de cont curent si bugetare mai mari decat ale noastre si o crestere economica mai redusa.

     

    Poate Fondul sa explice de ce aceia au dreptul, iar noua ni se refuza deficite mari? Nu stiu daca poate, dar nici nu trebuie. Pur si simplu, acele tari nu mai sunt in tranzitie, economiile lor sunt cu adevarat libere si au o situatie macroeconomica stabila. In plus, iata, chiar si acele tari se pot confrunta cu situatii pe care nu le rezolva usor.

     

    Cu atat mai mult Romania, care nu are capacitatea, cel putin nu inca, de a-si rezolva singura problemele economice, trebuie sa dea dovada de prudenta.

     

    Noi suntem in situatia de a demonstra cum putem duce economia inainte in mod sanatos. Putem creste in continuare in ritmul de pana acum, in conditiile de dezinflatie si mentinand competitivitatea industriilor noastre?

     

    Se pare ca nu, iar relaxarea fiscala care avea tocmai scopul de a sustine investitiile si ritmul de crestere al economiei a dat gres.

     

    O alta filozofie economica trebuie pusa in practica, rodul unei colaborari intre guvern, Banca Nationala a Romaniei si economisti. Si cu implicare minima din partea politicienilor.

  • Farmecul pervers al cenusiului

    Traian Basescu e pe cale de a cadea victima taman acelei „zone-gri“, pe spinarea careia isi construise intregul mesaj. „Gray is beautiful!“ si „democratia“ este cenusie – declara Adam Michnik in 1996, intr-o scrisoare deschisa adresata lui Ira Katznelson.

     

    Afirmatia era cu atat mai surprinzatoare cu cat venea din partea uneia dintre figurile cele mai proeminente ale rezistentei anticomuniste – adica a cuiva care simtise pe propria-i piele efectele devastatoare ale existentei cenusii (atat la propriu, cat si la figurat) sub regimul comunist. Fost membru al Solidaritatii si redactor-sef al prestigioasei Gazeta Wyborcza, Michnik a stiut insa cum sa-si argumenteze, cu inteligenta si farmec, afirmatiile. Drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

     

    Rezistenta anticomunista, argumenteaza Michnik, a unit, in jurul unui scop comun, nu doar muncitori si intelectuali, ci si, deopotriva, miscari dintre cele mai diverse – de la sustinatorii traditiei si ai Bisericii Catolice la promotorii liberalismului; de la aparatorii drepturilor omului la aparatorii autoritatii bisericesti. Ceea ce aveau toti acestia in comun, spune Michnik, era „absolutismul moral“ care a influentat dezbaterea publica de dupa 1989. Satui de minciuna, anticomunistii au cazut lesne in capcana maniheismului, incepand sa vada lumea in alb si negru.

     

    Din nefericire, afirma Michnik, absolutismul moral este eficient (si justificat) doar in lupta impotriva dictaturii. El se transforma in slabiciune si balast intr-o societate democratica, in care nu mai incape loc pentru utopii si perfectiune morala. Lumea libertatii e nu doar fragila, ci si corupta, si se cuvine acceptata ca atare. Socialistul, liberalul sau conservatorul au viziuni incompatibile asupra aspectelor fundamentale ale existentei. Si, totusi, sunt nevoiti sa coexiste. Fatal pentru democratie ar fi ca fiecare parte implicata sa-si absolutizeze pozitiile, refuzand compromisul. Democratia, in viziunea lui Michnik, „nu este rosie sau neagra“ – e pur si simplu gri.

     

    Hop-sa! In Republica, Platon – nu tocmai ceea ce s-ar putea numi un sustinator infocat al democratiei, nu la o prima vedere, cel putin – era ceva mai ingaduitor cu democratia, asemuind-o unei tesaturi viu colorate, in care se imbina culorile cele mai stralucitoare si mai diverse, menite „sa-ti ia ochii“.

     

    De aici si pana la apologia cenusiului la Michnik e o distanta mai mare decat cea pur estetica. E distanta resemnarii morale. Pentru ca de la compromiterea principiilor la compromiterea caracterelor distanta e mai mica decat ne place sa ne imaginam. Platon mai recunostea inca rosul ca rosu, albul ca alb si negrul ca negru. Michnik le contopeste pe toate in omniprezentul cenusiu si ne cere sa fim, daca nu fericiti, atunci multumiti, „pentru ca altfel nu se poate“ si ne paste razboiul civil (o viziune nu intamplator hobbesiana).

     

    Sa lasam, insa, pentru moment, la o parte consideratiile etice, atat de „retro“ intr-o lume bantuita de principiul utilitarianist, concentrandu-ne, in schimb, pe eficacitatea unei asemenea viziuni. Sa luam cazul Romaniei, unde – reamintesc cu incapatanare – Alianta D.A. a castigat alegerile folosindu-se de un discurs de o morala „absolutista“. (Ce poate fi mai „absolutist“ decat „dreptatea“ si „adevarul“ sau, daca preferati, decat indemnul „La tepe!“?). E limpede pentru orice observator ca romanul de rand nu se lasa inca impresionat de subtilitatea argumentelor lui Michnik. Daca liberalii au scazut incet, dar sigur in popularitate, a fost pentru ca au continuat sa creada ca „gray is beautiful“. Uite ca in Romania nu este. Daca presedintele Basescu si, prin ricoseu, Partidul Democrat, s-au mentinut pana in prezent in preferintele electoratului a fost tocmai datorita faptului ca au stiut sa dea macar impresia unei nestirbite intransigente morale.

     

    Care intransigenta fuse si se duse. Sau e pe cale de a se duce. Ultimele doua scandaluri de pe scena politica romaneasca au sapat serios imaginea presedintelui fara de prihana. Episodul Elena Udrea, inevitabil legat de „telefonul lui Tariceanu“, l-au azvarlit de-a dreptul in mlastina in care pretinde ca n-a varat nici macar un deget.

     

    A intreba acum daca a gresit Tariceanu telefonandu-i lui Botos e echivalent cu a intreba, in clasa intai, daca Ana are mere. Are! A gresit insa si presedintele trecand sub tacere aceasta interventie? Fara doar si poate.

    Minciuna prin omisiune ramane minciuna (in plus, „multumita“ interviului din iunie din Romania libera, minciuna prin omisiune a devenit minciuna pur si simplu). Scriu aceste randuri la ora la care scandalul cu pricina se poate solutiona oricum – fie prin demisia premierului, fie doar prin adaugarea unei noi linii in rabojul unei animozitati crescande intre palate. Indiferent de rezultat insa, presedintele nu va cadea „in picioare“ si de aceasta data.

     

    Daca-l priviti cu atentie, are deja putin gri pe fata. Mult mai grav, insa, ca implicatii – dar si mult mai dificil de vorbit despre, in lipsa informatiilor – ramane episodul „inchisorii zburatoare“ (despre care, tin sa precizez cu falsa modestie, autorul acestor randuri a pomenit pentru intaia oara in Romania, tot in aceasta pagina, intr-un text intitulat „De la Firul Rosu la Avionul Albastru“). A aterizat in 2004 Boeingul 737 cu indicativul N313P la Bucuresti si Timisoara?

     

    Exista baze de detentie CIA pe teritoriul Romaniei? Indiferent de implicatiile diplomatice ale unei asemenea recunoasteri oficiale, balbaiala Presedintiei de saptamana trecuta mai adauga putin gri obrazului prezidential. Intarzierea unui raspuns raspicat la aceste intrebari nu poate fi justificata dupa cum incearca sa ne convinga purtatoarea de cuvant, Adriana Saftoiu.

     

    Basescu trebuia sa „se consulte cu institutiile statului“ referitor la existenta acestor centre de detentie inca de atunci, de la primele semnale aparute in presa. Mult invocata axa Washington-Londra-Bucuresti risca sa-l plesneasca pe presedinte drept peste ochi. Care si-asa erau mici, iar de la atat gri, mai ca incep sa nu se mai vada.

     

    Daca liberalii au scazut incet, dar sigur in popularitate, a fost pentru ca au continuat sa creada ca „gray is beautiful“

  • Placerea noastra de fiecare zi

    Consider ca, daca uraganul care a distrus orasul New Orleans nu ar fi nimerit peste un pamant sapat, nivelat, dragat, despadurit, efectele lui ar fi fost mai putin nefaste. Cred ca toata lumea e de acord cu asta. Ceea ce starneste insa polemica este posibilitatea ca uraganul si tsunami-ul sa fi fost cauzate de supraincalzirea planetei.

     

    Inca de la inceput trebuie sa lamuresc ca, desi nu sunt detinatorul adevarului stiintific cu privire la acest subiect, sunt convins ca tulburarea multor conditii de mediu a provocat fenomene care n-ar fi avut loc daca ne-ar fi preocupat mai mult destinul planetei. Asadar, sunt in favoarea Protocolului de la Kyoto. In acelasi timp, mai cred si ca tornade, cicloane si taifunuri au existat dintotdeauna; altfel nu am fi avut frumoasele pagini ale lui Conrad sau filme celebre dedicate acestor dezastre. In plus, ma incumet sa spun si ca in secolele trecute s-au intamplat cataclisme teribile, care au ucis zeci de mii de persoane si probabil ca ele au avut loc intr-un interval de timp foarte scurt, cam la fel ca acela intre tsunami-ul asiatic si Katrina din America.

     

    Despre unele dintre acestea am auzit vorbindu-se; o parte dintre ele au facut chiar literatura, cum s-a intamplat in cazul cutremurului din Pompei si al celui din Lisabona. Despre altele au circulat stiri imprecise si terifiante, precum cele cu privire la eruptia vulcanului Krakatoa. Una peste alta ma simt indreptatit sa presupun insa ca zeci si sute de alte cataclisme au lovit pamanturi si au decimat populatii indepartate, in timp ce noi ne vedeam de-ale noastre.

     

    Asadar, in lumea globalizata, rapiditatea cu care circula informatia ne face sa aflam (imediat) orice eveniment tragic intamplat chiar si in cel mai pierdut coltisor de pe glob si ne da impresia ca acum se petrec mult mai multe dezastre decat pe vremuri.

     

    De exemplu, cred ca telespectatorul obisnuit se intreaba ce virus misterios le face pe atatea mame sa-si omoare copiii. Si in acest caz este greu sa mai dai vina pe gaura din stratul ozon. Altceva se ascunde aici.

     

    De fapt, altceva exista, dar nu este ascuns, ci la vedere. Iar pruncuciderea a fost dintotdeauna, de-a lungul secolelor, un sport destul de practicat; grecii chiar mergeau la teatru s-o planga pe Medeea, care, dupa cum se stie, cu milenii in urma si-a omorat copiii doar pentru a-i face in ciuda barbatului ei.

     

    Cu toate acestea, ceea ce ne mai consoleaza este ca, din cele sase miliarde de locuitori ai planetei, mamele asasine au reprezentat intotdeauna un procent scazut; asadar, sa incercam sa nu le privim chioras pe toate doamnele care trec pe langa noi impingand un carucior de copil.

     

    Si totusi, cel ce urmareste jurnalele noastre de stiri are impresia ca traim intr-o bolgie infernala unde nu numai ca mamele omoara cate un copil pe zi, dar pana si copiii de 14 ani trag cu pistolul, extracomunitarii jefuiesc, tatii isi rapun cu focuri de arma intreaga familie, sadicii injecteaza inalbitor in sticlele cu apa minerala, nepotii afectuosi isi feliaza unchii. In mod normal, totul este adevarat si totul este normal din punct de vedere statistic si normal ca nimeni nu-si aminteste de anii fericiti si linistiti de dupa razboi, cand sapunareasa isi fierbea in oala cu sapun vecinii, Rina Fort spargea cu lovituri de ciocan capetele copilasilor amantului, iar contesa Bellentani deranja dineurile VIP-urilor cu impuscaturi de pistol.

     

    Numai ca, daca este „aproape“ normal ca din cand in cand o mama sa-si omoare propriul copil, mai putin normal este ca in fiecare zi multi americani si irakieni sa sara in aer. Si totusi, despre copiii ucisi stim totul, in vreme ce despre numarul adultilor morti foarte putin. Desigur, ziarele serioase mai intai ocupa cateva pagini cu problemele politice, economice, culturale, alte pagini cu cotatiile bursei, anunturile economice si acele anunturi funerare care constituiau lectura pasionanta a bunicilor noastre; apoi, in afara cazurilor cu adevarat spectaculoase, consacra cronicii negre doar cateva pagini in interior. Ba chiar inainte vreme se ocupau de aceste subiecte inca mai superficial decat acum – atat de superficial, incat cititorii insetati de sange se vedeau nevoiti sa cumpere publicatii specializate precum „Crimen“ – dupa cum, sa ne aducem aminte, barfele din lumea televiziunii erau lasate revistelor ilustrate care se gaseau la barbier.

     

    In clipa de fata insa, dupa oportunele stiri despre razboaie, masacre, atacuri teroriste si alte asemenea, dupa cateva prudente indiscretii asupra actualitatii politice, dar fara a-i speria prea tare pe spectatori, jurnalele noastre de stiri televizate incep serialul delictelor, matri-fratri-patri-pruncuciderilor, devalizarilor, rapirilor si schimburilor de focuri si – pentru a nu-l priva pe telespectator chiar de nimic – in fiecare zi pare ca baierile cerului se dezlantuie deasupra noastra si ploua cum nu a mai plouat niciodata, incat prin comparatie potopul nu a fost decat un mic incident hidraulic.

     

     Aici se ascunde altceva – de fapt nu-i ascuns, ci la vedere. Nedorind sa se compromita cu stiri periculoase din punct de vedere politic si economic, sefii jurnalelor de stiri TV „Niagara“ prefera sa le transforme in „Crimen“. O frumoasa secventa cu teste taiate ii tine pe oameni la locul lor si nu le baga tot felul de idei rele in cap. 

  • Sindicatele care ies in strada

    Indiferent cat de realiste sunt, evaluarile FMI continua sa intemeieze parerile Bruxelles-ului despre economia Romaniei. Ultimul raport de tara al Comisiei Europene confirma punct cu punct obsesiile Fondului: o crestere economica bazata prea mult pe consum (remediabila in opinia FMI, cum stim, prin franarea consumului cu mijloace fiscale si de politica monetara), deficitul comercial si de cont curent prea mare (FMI recomanda aici restrangerea la maxim a deficitului bugetar), venituri insuficiente la buget de pe urma cotei unice (Fondul cere aici probabil majorarea TVA, sigur reducerea cheltuielilor).

     

    Declaratiile de la Guvern ca Romania ar putea rupe totusi acordul cu Fondul nu erau lipsite de temei. Pe partea de incasari la buget, autoritatile au avut cu ce sa se prezinte in fata FMI si a UE (noile impozite din seria 16%, fie ele si amanate pana la anul, sau spectacolele oferite de recuperatorii de la ANAF); pe partea de cheltuieli insa, in afara de inghetarea unor programe de infrastructura concepute de fostul regim, performanta nu-i stralucita. Acum, noile negocieri cu FMI s-au impotmolit la sfarsitul saptamanii trecute, din cauza angajatilor la stat: Fondul a cerut inghetarea salariilor in sectorul public in 2006, guvernantii au respins-o. Nici un guvern romanesc n-a rezistat presiunii sociale, si chiar cand a promis Fondului ca ingheata lefuri sau concediaza oameni, n-a facut-o, din teama de erodarea bazei electorale.

     

    Desigur, ideea FMI de inghetare a salariilor pe un an intreg e ciudata: lefurile pot creste dupa inflatie, cum spune guvernul, sau dupa productivitate, cum si-o poate permite orice economie normala. Dar ale cui lefuri ar urma sa fie inghetate? In mod obisnuit, cand vine vorba de sectorul public si de salariile de aici, toata lumea se gandeste la profesori, la mineri sau la lucratorii de la Tractorul, adica la categoriile pentru care taierile de cheltuieli publice inseamna saracie.

     

     Mult mai putin vine vorba despre angajatii din ministere, agentii guvernamentale sau structuri ale puterii legislative. In cazul acestora, inclusiv in proiectul de buget pentru 2006, alocatiile au ramas generoase, iar problema vreunei restructurari de personal nu s-a pus nici un moment. Dar aceasta nu-i treaba FMI sau a UE: strainii trebuie sa inteleaga ca sindicatele au promis miscari de strada fara precedent pentru noiembrie, din cauza bugetului prea mic pe 2006.

  • Cele mai bune salarii

    Incepatorii se vor bucura de cresterile salariale cele mai mari, o data cu normalizarea pietei romanesti. Intre manageri, cei de resurse umane vor capata greutate salariala mai mare decat colegii lor.

     

    TOP MANAGEMENT: Cele mai mari salarii pentru top management in 2010 vor fi in banci, finante, companii producatoare de bunuri de larg consum (FMCG), IT&C, firme de portofoliu detinute de fonduri de investii, consultanta legala si de business.

     

    MIDDLE MANAGEMENT: Specialistii in IT vor fi mai bine platiti decat “middle” managementul din FMCG, spune Daniela Necefor de la TBS. Vanzarile vor fi in continuare bine remunerate la nivel de middle. Iar directorii de resursele umane devin incet o clasa de “middle spre top”, cu venituri importante, conform lui Claudiu Ciortea de la Adecco.

     

    ENTRY: Pentru incepatori, asigurarile vor fi un domeniu darnic. Persoanele cu background hibrid, cum ar fi o combinatie intre tehnic si comercial, vor fi de asemenea vanati pe piata de “entry”.

     

    ZONE ECONOMICE: Cele mai bine platite industrii vor fi: petrol si gaze, tutun, banci, intermedieri financiare, transporturi aeriene, tehnologia informatiei, produse farmaceutice, echipamente high-tech si materiale primare de constructii, conform Andreei Tanase de la AIMS.

  • De data asta avem nevoie de bani

    Faptul ca in cursa pentru privatizarea BCR au ramas bancile care au oferit sumele cele mai mari (Erste Bank si Millenium BCP au oferit peste 3 miliarde de euro fiecare) a fost calificat de unii comentatori drept bun pentru guvern, dar prost pentru Romania, atata vreme cat criteriul pretului e mai rar socotit decisiv intr-o privatizare cu asemenea miza.

     

    Pentru CEC, autoritatile au anuntat ca vor predomina criteriile tehnice si nu cel al pretului, fiindca aici e important ca viitorul cumparator sa pastreze reteaua de sucursale din tara, mai ales in mediul rural, si sa mentina capacitatea bancii de a finanta proiecte cu fonduri europene, in primul rand pentru agricultura. Deocamdata, selectia ofertelor continua pentru CEC cu toti cei sapte concurenti (Monte dei Paschi di Siena, Dexia, EFG Eurobank, Erste, Banca Nationala a Greciei, OTP, Raiffeisen), urmand ca la 28 noiembrie sa fie cunoscuti cei ce vor depune oferte finale angajante.

     

    Ar fi fost neimportante criteriile tehnice la BCR? Evident ca nu, insa privatizarea BCR era ultima (si, privind retroactiv, singura) de pe urma careia statul roman a sperat la o suma realmente uriasa de bani. Iar pentru momentul actual, adica ajunul aderarii, a avea la dispozitie o astfel de suma e vital. Acolo duc toate discutiile despre separarea de buget a veniturilor din privatizare, sub umbrela unei companii care sa se ocupe de acesti bani si sa finanteze cu ei planuri de infrastructura sau sa cofinanteze proiecte europene.

     

    Si chiar daca, in cel mai nefericit si improbabil caz, FMI si UE n-ar fi de acord cu o asemenea destinatie a banilor din privatizare, o societate romaneasca vanduta scump ar fi o victorie de imagine cu care nici un guvern nu s-a putut mandri pana acum si nu se va mai putea mandri niciodata. Pe rand, RomTelecom, Sidex sau Petrom au facut figura de bijuterii ale coroanei vandute pe doi lei; ultima bijuterie, BCR, nu poate avea pentru nimic in lume aceeasi soarta.

  • Facem angajari

    Domeniul bancar e vitregit nu numai de directorii de banci, ci si de specialisti in piata de capital. “La noi, aceasta meserie se face la nivel de trezorerie: vand si cumpara valuta si castiga din diferenta de curs”, explica Butunoiu. “Pentru bonduri si alte instrumente financiare nu exista specialisti si vor fi adusi din strainatate”.

     

    O data cu aderarea, cand standardele de calitate vor fi implementate in industria alimentara, va creste nevoia de directori de calitate. Intrarea de noi companii pe piata (Ulker si Tnuva sunt numai la inceputul valului de investitii straine in acest sector in Romania) va dubla nevoia de specialisti.

     

    Serviciile vor cunoaste un adevarat boom. Finante, investitii, pensii private si asigurari sunt numai cateva domenii care vor continua sa sufere de deficit in resurse umane. Cea  mai mare dinamica a nevoii de personal si a crearii de noi meserii va fi insa in domeniul IT-ului. Managerul unei companii specializate in recrutarea de specialisti si manageri in domeniul IT, Mihai Moghior, spune ca, din cauza lipsei de specialisti, cresterile salariale au fost si de 100% in ultimii doi ani. Dezvoltatorii de Java si consultantii de implementari SAP au fost printre vedetele acestor cresteri din cauza numarului scazut al specialistilor in piata.

     

    Specialisti in gestionarea schemelor RIS (o facilitate a Windows-ului care permite administratorului instalarea simultana a Windows-ului pe mai multe calculatoare de la un centru operational), managers of engeneering, Plant Design Systems sunt doar cateva meserii “de viitor” mentionate de Daniela Necefor, managing partner TBS.

     

    Constructiile se vor dezvolta o data cu economia. Developer-ul pentru proiecte mari imobiliare (persoana care vinde proiecte de real estate clientilor, fie ei retaileri care se extind sau companii care doresc sa-si construiasca cladiri de birouri) este o alta meserie pentru care Romania nu si-a pregatit inca specialisti. “In Romania, developerii profesionisti nu pot fi adusi ca salariati, pentru ca isi fac propriile afaceri”, spune Butunoiu de la Alexander Hughes.

     

    In industria usoara deja exista dificultati in gasirea de personal calificat, ”de la cusator-tesator pana la tehnicieni si ingineri”, spune Maria Grapini, presedinta FEPAIUS. ”Este ingrijorator ca sistemul educational pentru sectorul industriei usoare se deterioreaza: nu mai sunt scoli de maistri, licee tehnice, scoli profesionale, iar in acest an Ministerul Educatiei a suprimat specializarea de inginer in productia de confectii si de designer in domeniul confectii si tricotaje”.

     

    Pentru ca volumul de business va creste in ritm mai alert decat piata specialistilor, lipsurile de capital uman vor caracteriza si piata resurselor umane in 2010, spun specialistii. Minerva Cernea de la Pedersen & Partners spune ca cei mai cautati manageri vor fi romanii care sa poata conduce operatiunile unor companii mari internationale de tipul operatorilor de telefonie mobila, companii producatoare de bunuri de larg consum, firme farmaceutice, banci, firme de asigurari. “Si, probabil, managerii pentru companiile 100% romanesti care se vor dezvolta pe piete internationale”, adauga Cernea.

     

    Policalificarea sau “experienta hibrida” vor intra tot mai des in cerinta postului, de la an la an. Finante cu cibernetica, IT cu inginerie auto – vor fi combinatii tot mai cautate pe piata muncii. Reprezentantii companiei Quadrant Amroq Beverages (QAB), care imbuteliaza bauturi racoritoare, spun ca au creat deja posturi pentru care este necesara experienta hibrida: marketing equipment manager si sales analyst sunt doar doua dintre ele. “Daca pentru primul se cere experienta in vanzari, marketing si gestiune, pentru cel din urma sunt necesare cunostinte solide in vanzari si IT”, spune Anca Podoleanu, manager de resurse umane in cadrul QAB, companie cu 1.200 de angajati.

  • Bodu nu e singur

    Cruciada sefului ANAF impotriva evazionistilor a monopolizat pentru inca o saptamana atentia publica; indelung au fost comentate amenintarea cu scoaterea la vanzare a Garii de Nord, schimburile de replici cu sefii cluburilor de fotbal sau reprosurile la adresa Ministerului Economiei ca nu se preocupa de datoriile Termoelectrica.

     

    Bodu nu e insa unicul luptator cu evazionistii: inventivitatea guvernantilor cand incearca sa aduca mai multi bani la buget si-a gasit un pandant fericit in ideea ministrului Flutur, de la Agricultura, de a “personaliza” painea ca sa combata evaziunea din industria de panificatie, care ar ajunge la 40% din piata. Pe langa obligatia licentierii silozurilor si a depozitelor de cereale, de la 1 ianuarie 2006, Flutur va cere ca morile sa tina o evidenta electronica a cantitatilor de cereale prelucrate, iar painea sa fie identificata prin ambalare, marcare sau stantare.