BusinessMagazin

Blog

  • VICTIME PROBABILE

    Aproape toate sectoarele vor fi confruntate cu o criza de crestere. Sunt predispuse:

     

    1. Afacerile noi, create de antreprenori in jurul unor oportunitati identificate si valorificate rapid

    2. Companiile publice unde statul mai are o participare semnificativa

    3. Grupuri diversificate de firme romanesti, dezvoltate la inceputul anilor ‘90 si legate doar prin actionariat

    4. Filialele de multinationale

  • DIAVOLUL STA IN AMANUNTE

    Dezvoltarea rapida a afacerii cu sisteme de climatizare, centrale termice si accesorii de instalatii inceputa de un intreprinzator moldovean care a vrut sa-i fie pastrat anonimatul a insemnat crearea unui sistem de distributie national si sporirea numarului de angajati.

     

    SIMPTOMELE: Echipa de management  ajunsese sa poata urmari numai activitatea curenta, fara sa mai aiba timp pentru dezvoltarea stategiei sau pentru dezvoltarea fortei de vanzari. Enuntul „diavolul sta in amanunte“ s-a regast chiar in prima vizita in depozitul companiei a consultantului de specialitate la care Ciubotaru a apelat: spatiu excedentar si lipsa codurilor si a etichetelor produselor depozitate.

     

    SOLUTIA: Reorganizarea a implicat atat schimbarea conceptiei de management, facuta prin forte proprii, cat si dezvoltarea compartimentului de vanzari, facuta cu sprijinul consultantilor.

     

    REZULTATELE: Trecerea de la managemetul antrepenorial la descentralizarea decizie s-a facut prin bugetarea activitatilor si instruirea corespunzatoare a sefilor de departamente, prin training, prin introducerea fiselor de post, cu sarcini clare pentru angajati, prin cearea unei organigrame si a regulamentelor interne.  

  • Modelul de business s-a schimbat

    Anul trecut, Ion Tiriac, primul roman cu o avere de peste un miliard de euro, si-a angajat un director executiv, sefa biroului de consultanta de la Roland Berger, ca sa-i conduca afacerile. Probabil ca nici el nu mai stia numarul de firme pe care le detine si ce bugete au de facut managerii care le conduceau.

     

    Poate si Tiriac are nevoie de „restructurarea“ propriului business, nu numai companiile de stat. Gelu Tofan, „regele cauciucurilor“, a adus un italian la conducerea zilnica a ceea ce a mai ramas din afacerea cu anvelope. Dan Ostahie, patronul Altex, a delegat altcuiva responsabilitatea executiva zilnica a afacerii, pentru a avea mai mult timp sa se gandeasca la strategie.

     

    Acest gen de exemple vor fi din ce in ce mai multe in urmatorii ani. Cei care au pornit niste business-uri le-au crescut, le-au facut mari, au castigat de pe urma lor, au ajuns la un nivel la care, poate, nu mai au forta sau cheful sa le urmareasca zi de zi. Cand ai facut deja un milion de euro sau zece, nu mai esti atat de atent la ce se intampla in jur. 

     

    Economia de azi este total diferita de „terenul virgin“ in care antreprenorii romani si-au inceput afacerile. Nu mai sunt singuri pe piata, comenzile nu mai vin direct la firma, ci trebuie sa „muncesti“ pentru ele, marketingul castiga teren, o simpla oferta de vanzare nu mai este de ajuns, poate mai trebuie sa faci si un call-center. Angajatii de acum sunt total diferiti de cei de acum 10 ani. Participarea „cu entuziasm“ la crearea unei afaceri pe bani putini nu mai tine. Numarul de firme de pe piata este infinit mai mare, iar angajatii invata repede ca au de unde alege. Deficitul de forta de munca si numarul tot mai mare de investitori straini care sunt in cautare de personal i-a adus pe angajati la putere. Evolutia economiei este mai puternica decat forta sindicatelor. 

     

    Peste toate acestea, concurenta te pandeste dupa colt, iar orice pas gresit se traduce in bani si in pierderea pozitiei. Flanco era in 2002-2004 retailerul de electrocasnice numarul 1, o companie care a trezit din somn nu numai propria piata, ci si tot sistemul bancar prin ratele fixe de credit. In numai doi ani au fost insa depasiti de Altex, care a crezut inaintea lor in magazinele mari, chiar daca pe hartie – vanzari pe metru patrat – afacerea nu prea iesea la socoteala. Acum Flanco – companie care a fost preluata de Flamingo – adopta aceeasi strategie.   

     

    Cam din 2002-2003, piata este a cumparatorilor, nu a vanzatorilor, cum a fost timp de un deceniu. Uitati-va ce s-a intamplat in sistemul bancar in ultimii doi ani. Bancherii au fost nevoiti sa se „reseteze“ radical. Inainte stateau clientii la usa. Acum e invers. Nu-ti convine cum te-a tratat functionarul de la birou – ca ghisee de discutii si informatii nu prea mai sunt, daca va uitati bine, ci esti invitat pe scaun – te duci vizavi. La zece metri e o alta banca. La fel si la mobila, haine, supermarketuri, chiar si la telefonia mobila. Ideea este ca afacerile se schimba si din punctul de vedere al managementului, al modului cum este condusa firma. Si mai ales al cui o conduce. Tot mai multi antreprenori autohtoni care au avut curajul sa intre in jungla capitalista si acum au firme de peste 25 de milioane de euro pe an cifra de afaceri, ca sa dau un exemplu, vor fi nevoiti sa caute executivi care au lucrat prin multinationale (dar nu numai), obisnuiti cu politicile de marketing-vanzari, de cercetare a pietei si a dorintelor consumatorilor (nu mai merge cu lansarea unor produse si servicii dupa feeling), cu procedurile interne de raportare si urmarire a bugetelor.

     

    BUSINESS Magazin a lansat in acest an primul catalog „100 tineri manageri de top“, prin care a scos la lumina o parte din executivii de pana in 40 de ani, din esalonul al doilea, care insa vor conduce inevitabil marile afaceri in urmatoarele 2-3 decenii. Unii au deja pe mana bugete de peste 100 de milioane de euro, altii conduc cateva sute de oameni intr-un call-center, unde-i ca la armata. Birocratia unei companii mari unde trebuie sa raportezi totul incepe sa prevaleze.   

     

    Pentru antreprenorii romani care vor sa-si gestioneze profitabil business-ul pe care il au si sa nu-l piarda, catalogul BUSINESS Magazin constituie o buna sursa de resurse umane. Ganditi-va ca pana in 2000, Gelu Tofan a fost cel mai cunoscut industrias roman, „regele cauciucurilor“, iar in cinci ani a iesit din lumina reflectoarelor. E doar un exemplu.

     

    Modul de a face business s-a schimbat. Si de a conduce.

  • Dependenta si independenta

    M-am tot gandit cum sa ofer o analogie buna pentru conceptul de independenta energetica a Romaniei si nu-mi iesea deloc. Pana joi seara, dupa meciul Stelei din semifinalele… nu stiu carei cupe, ca nu ma pricep deloc la fotbal. Deci: independenta energetica a Romanei este, ca si dorinta Stelei de a merge in finala, un vis frumos, dar jocurile le fac altii, mai determinati.

     

    Saptamana trecuta presedintele Comisiei Nationale pentru Controlul Activitatilor Nucleare (CNCAN) Vilmos Zsombori a spus ca, in cazul in care Guvernul Romaniei va reusi sa dea in functiune toate cele patru reactoare ale Centralei Nucleare de la Cernavoda, Romania ar putea deveni total independenta din punct de vedere energetic. In opinia sefului CNCAN reactoarele 3 si 4, alaturi de energia produsa de hidrocentrale si cea bazata pe carbune ar putea asigura independenta energetica a romanilor, undeva, din 2012. Al doilea reactor de la Cernavoda urmeaza sa intre in productie la inceputul anului viitor, unitatile 1 si 2 urmand sa asigure 18% din consumul de electricitate din Romania. Pentru reactoarele 3 si 4, solutia avansata de Ministerul Economiei si Comertului prevede constituirea unei societati mixte cu capital privat si finalizarea simultana a unitatilor, costurile estimate fiind de 2,2 mld. euro.

     

    Teoretic, se poate. Datele Ministerului Economiei indica un nivel de independenta energetica a Romaniei de peste 70%, in timp ce UE se poate lauda cu numai 45% (nivelul bun este explicabil insa nu prin abilitatile speciale ale energeticienilor romani, ci prin nivelul redus al consumului). In cazul finalizarii celor doua reactoare si a unei cresteri a consumului de energie electrica in anumite limite, Romania si-ar putea reduce dependenta de o serie de importuri de combustibili. Dar de aici si pana la independenta energetica ar mai fi ceva drum. Si, fara dorinta de a contrazice spusele lui Zsombori, drumul deja mi se pare infundat.

     

    Ad litteram, independenta energetica ar fi atunci cand o natie ar produce energia sub variatele sale forme – electrica, termica, carburanti pentru transporturi – cat sa acopere consumul intern, consumand numai resurse locale. Din anumite puncte de vedere conceptul este tentant si suna bine, dar mai sunt destul de multe voci care il identifica cu ambitiile lui Ceausescu de creare a unui sistem economic inchis.

     

    Aici este prima capcana, cea mai subtila; personal, mi-e teama de un sistem economic inchis, care sa depinda de un numar de producatori locali. Acestia ar fi supusi, firesc, tentatiei de a-si impune propriile reguli pe piata si nu ma indoiesc ca si-ar gasi, nu e greu de ghicit cum, si sustinatori in zona politica, care sa-i ajute in demersul lor. Oricum, e numai o ipoteza, putin fezabila acum, de cand zicem ca avem capitalism.

     

    Pe urma, resursele. Cand a facut lumea, Dumnezeu a ascuns petrolul si gazele si carbunii in locuri putin prielnice omului, in adancuri, sub gheturi vesnice, sub nisipuri arse de soare sau pe fundul marii. Extractia a devenit din ce in ce mai costisitoare, iar piata le-a transformat in bunuri cu valoare extrem de sensibila si volatila – vezi ce s-a intamplat cu petrolul in ultima perioada. Nu trebuie uitata nici incarcatura politica a barilului de titei sau a metrului cub de gaz natural – criza gazelor rusesti de la inceputul anului a fost mai mult decat o intepatura pentru europeanul molesit de caldura care nu s-a intrebat nici o secunda de unde si cum si cu ce pret vine gazul la care se incalzeste.

     

    Romania s-a putut lauda destul de mult timp cu rezervele sale de petrol si gaze, dar in prezent se inregistreaza o reducere a capacitatilor de productie, ceva mai evidente in zona titeiului. De remarcat faptul ca exista in Romania rafinarii, cazul Petromidia, care prelucreaza numai titei din import.

     

    In al treilea rand, banii. Tot Ministerul Economiei avanseaza un necesar al investitiilor in sectorul energetic, pana in 2008, de aproape 8,5 mld. euro, din care 3,6 in productia de electricitate, un miliard in mediu, peste un miliard de euro in gaze naturale, 1,75 mld. euro in sectorul petrolier si 500 mil. euro in producerea de energie din surse regenerabile. Inca odata, vorbim de necesar si nu de investitii care se vor face sigur.

     

    Miza pe energia nucleara a Romaniei este logica, in aceste conditii, dar autoritatile vor trebui sa caute atat modalitati de eliminare a emotiilor firesti iscate in populatie de inmultirea numarului de reactoare in functiune, cat si rezolvarea problemei deseurilor radioactive, inca nu foarte presanta, dar care trebuie studiata din vreme.

     

    Doua sunt problemele la care romanii nu au reactionat suficient de rapid si de convingator. Prima este cea a diminuarii pierderilor energetice, iar cea de-a doua, a energiilor neconventionale. Unii au reusit sa cumuleze cele doua – Helena, un complex rezidential din Manhattan, care utilizeaza energia electrica produsa de panouri solare aflate pe toate cele 38 de etaje ale sale. Cladirea a fost inaugurata in octombrie anul trecut si produce peste 12.000 kWh.

     

    Mai mult decat cartea independentei reale din punct de vedere energetic, Romania ar trebui sa pluseze pe diversificare, de orice fel va fi fiind aceasta: in privinta furnizorilor de hidrocarburi, in special a dependentei de gazul natural rusesc, in materie de producere, prin incurajarea micilor companii sa isi creeze propriile generatoare, prin programe de eliminare a pierderilor de energie electrica si termica in zona casnica.

     

    Un dracusor ma tot imboldeste: Brazilia a devenit o forta in productia de etanol, mai mult de jumatate din masinile brazilienilor consumand un amestec de alcool si benzina; adoptarea sistemului in Romania n-ar fi oare considerata, oare, o risipa a bunatatii de bautura?

  • Elefantul din sufragerie

    Lucrurile decurg in felul urmator: dai curs unei invitatii formale si faci o vizita unei familii mai mult sau mai putin simandicoase. Apartamentul de pe Calea Victoriei ii apartine, formal, lui tante Yvette. Practic insa, tante Yvette e tolerata acolo de dragul mostenirii. Atinsa fiind de sifilis de pe urma aventurilor pe cheiurile Senei, habar nu mai are pe ce lume traieste.

     

    Se invarteste de colo pana colo prin sufragerie, fredonand cantece de Edith Piaf si afisand palarii cu pene de strut vopsite in mov. Discutia intre gazda si musafir decurge insa normal, pe teme dintre cele mai benigne: vremea, situatia politica, ultimele barfe mondene etc. Daca, la rastimpuri, matroana n-ar admonesta-o, in treacat, pe tante Yvette – „fii, tanti, cuminte, si lasa bomboniera pe semineu!“ -, ai putea crede ca tante Yvette e invizibila. In realitate, tante Yvette e elefantul din sufragerie. Elefantul pe care toata lumea se preface ca nu-l observa. Asta pana cand Gigel, cu genunchii zgariati, nu se intoarce de la joaca si urla in gura mare: „Tante Yvette e nebuna! Tante Yvette face pisu pe ea si bea apa de colonie a lui taticu!“. Yvette se supara, face botic, si toti – gazde si musafiri deopotriva – pleaca rusinati capul in pamant.

     

    Iata, pe scurt, istoria politica a UDMR – elefantul din sufrageria politicii romanesti, pe care nimeni nu a indraznit sa-l arate, pana mai ieri, cu degetul. A facut-o insa saptamana trecuta Monica Macovei, venita de la joaca prin afara politicii, cu genunchii zgariati, acuzand UDMR ca reprezinta „o frana in lupta anticoruptie“. Marko Bela a facut botic, iar deputatul Kelemn Hunor l-a acuzat pe Gigel c-a tras in piept aurolac. Nu ca asta ar reprezenta cu adevarat o premiera. Tante Yvette era obisnuita inca din 1990 cu statutul de victima. Au dat-o cu capul de toti peretii care cum au apucat: instalatorul pentru ca e mic-burgheza, vecinul de la sapte pentru ca vrea sa fure Ardealul, securistul de la opt pentru ca are ingropate bijuterii de familie in spatele blocului. La toate aceste atacuri, tante Yvette a lacrimat discret intr-o batista de dantela si a zambit, cu subinteles, pe sub voaleta ce-i acoperea fata brazdata de vremuri: stia ca, mai devreme sau mai tarziu, atat instalatorul, cat si vecinul de sapte sau securistul de la opt vor veni sa o caute.

     

    Si cum au mai venit! Daca ne apucam sa numaram pe degete, s-au facut zece ani de cand UDMR (sau tante Yvette, daca preferati) se afla la guvernare. O performanta demna de invidiat de catre orice partid din Romania. Precum fata saracului din poveste, a reusit sa fie nici calare, nici pe jos, nici imbracata, nici dezbracata, nici la putere, nici in opozitie. Treptat, treptat, tante Yvette a inceput sa realizeze avantajele rolului de napastuita a blocului. A inceput sa realizeze ca a fi victima nu e, la urma urmelor, un capat de tara. Ba, poate fi chiar un inceput. Iar de atunci, tante Yvette n-a mai fost ce fusese odinioara. O nebunie „rentabila“ nu mai e nebunie. A inceput sa fredoneze cantece din Edith Piaf, chiar daca inima nu-i mai dadea ghes sa o faca. A inceput sa primeasca ciocolata instalatorului si sa aplece urechea la barfele vecinului de la sapte. Tanda pe manda, tante Yvette si-a pierdut sarmul. Lasand metaforele la o parte, UDMR-ului nu i-a priit prelungirea statutului de minoritate opresata. Indreptatiti in cererile lor pana la un punct, liderii acestui partid (formatiune culturala?) au inceput de multisor sa se rasfete. Orice critica, venita fie dinlauntru, fie dinafara partidului, e intampinata cu strigate de „viol“ si respinsa din start ca un atac indreptat impotriva minoritatii maghiare.

     

    Iata doar cateva dintre „performantele justitiare“ ale UDMR din ultimul an: a votat impotriva Ordonantei DNA si a perchezitionarii imobilelor lui Adrian Nastase; a amanat discutarea infiintarii Agentiei de Control al Averilor; a reusit sa schimbe formularele declaratiilor de avere ale demnitarilor, eliminand colectiile de arta, bijuteriile, veniturile realizate de copiii aflati in intretinere, a solicitat ca seful DNA sa fie numit de CSM etc.

     

    Prezentat odinioara drept liderul formatiunii exemplare a politicii romanesti in materie de democratie interna, blajinul Marko Bela a ajuns sa-l concureze pe Muhammad Hosni Said Mubarak, presedintele Egiptului, la capitolul longevitate intr-o functie reconfirmata democratic, din patru in patru ani. In tara, deloc intamplator, doar Corneliu Vadim Tudor se mai poate lauda cu o asemenea performanta. Distinsul domn Gyorgy Frunda, oferit pe vremuri drept model de eleganta politica, si-a tras de multisor cu firma-n cap, opunandu-se din rasputeri declaratiei de avere a parlamentarilor sau, mai recent, testelor de integritate pentru functionarii publici – si asta in calitate de presedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului din Senat.

     

    Ce-i drept e drept: „omul“, precum „libertatea“, „democratia“, „maghiarul“ sau „romanul“ reprezinta concepte suficient de abstracte pentru a putea ascunde in spatele lor, practic, orice. E un fel de alba-neagra, in care „asta are, asta n-are, asta e castigatoare“. Cand il acuzi pe Verestoy Attila, bunaoara, de coruptie, domnul Verestoy dispare. Se da, ca-n povesti, de trei ori peste cap si se transforma in maghiar. „Maghiarul“, din nou, ia-l de unde nu-i. Pana sa intinzi mana sa il apuci, a devenit deja minoritate oprimata, iar coruptia s-a si transformat in oprimare brutala. Ca si la alba-neagra insa, prestidigitatia tine doar pana la un punct. Vine o vreme cand nici o iuteala de mana nu te mai poate salva, iar UDMR se apropie cu pasi repezi de acest punct. Vorba deputatului Konyia Hamar Sandor: „In viata politica trebuie sa tinem cont de oferta si de pret“. Iar pretul UDMR la bursa valorilor continua sa se prabuseasca. Tante Yvette si-a pierdut voaleta si acum i se vad toate ridurile. Dintr-o „hetaeras“, o curtezana de lux, s-a transformat intr-o biata „pornai“, numai buna de inchiriat la colt de strada cu doi oboli.

  • Vine sfarsitul lumii. Si?

    Se cam duc de rapa urmatoarele: romanele, cartile in format traditional, cititorii, balenele, tigrii bengalezi, stratul de ozon, calota glaciara, padurile virgine, libertatea de expresie, increderea in institutiile democratice si cate altele. Cum procedam?

     

    Ce amuzant este sa mai aud o discutie sau sa mai citesc cate un eseu ingrijorat despre sfarsitul cartii, de exemplu. Scepticii declara emfatic ca literatura in forma traditionala (imprimata pe celuloza si stransa intre niste coperte) moare sigur, pentru ca vin formatele electronice peste noi si cititorii sunt oricum o specie in plina involutie.

     

    Sunt discutii care seamana foarte mult cu ingrijorarile ecologiste. Vorbesc pe un ton apocaliptic despre fapte grave pe care nu avem cum sa le resimtim decat printr-un soi de autosugestie stranie. Astfel de subiecte vin cumva sa umple golul lasat de angoasa inundatiilor, a furtunilor violente, a caldurilor nemiloase. De fapt, calota si topirea ei constituie un subiect atat de abstract… Tonul apocaliptic a fost insusit mai ales de miscarea de „stanga verde“, ecologistii impatimiti. Orice disparitie a unei specii de fluture devine un semn intr-o astfel de gandire obsesionala: nimic nu e hazard, globul e de fapt o imensa tesatura de simboluri pe care trebuie sa le ghicesti. Asadar, mai mult paranoia decat ideologie.

     

    O stire de un haz nebun circula pe agentii cu cateva saptamani in urma. Intr-o zona din Canada, aflata pe coasta de est, balenele s-au inmultit in ritm ametitor (si ingrijorator, mai ales pentru localnici) datorita unui program de protectie initiat cu sprijinul unei organizatii ecologiste, sustinute, evident, si de multe staruri de la Hollywood. Presate cumva de nemultumirea localnicilor, in majoritate pescari, autoritatile au stabilit o perioada de ridicare a prohibitiei la vanatoarea de balene. Tom Hanks si ceilalti s-au alarmat ingrozitor si au sarit in apararea balenelor. Finalul a ramas indecis. Concluzia nu poate fi decat una singura: daca, acum cateva milioane de ani, ar fi existat Hollywoodul, dinozaurii ar fi disparut mult mai greu. Nu am nimic cu balenele. Si nici cu pescarii din Canada. Dar nu vad viitorul omenirii cu un ocean colcaind de mamifere marine si cu jungle furnicand de alte animale rare asa cum il vad, probabil, starurile.

     

    Apocalipsa e la ordinea zilei. De aceea am facut acest scurt ocol ecologist. Ca sa ne intoarcem la un alt sfarsit: cel al culturii traditionale. Moare cartea, moare romanul, poezia e moarta deja, dragi cititori. Asa o fi. Dar de ce sa ne ingrijoram? Vor fi murind, dar eu vad din ce in ce mai multe carti in librarii, din ce in ce mai multe debuturi in literatura, din ce in ce mai mult text scris si publicat. Salman Rushdie, in eseurile sale recent publicate in romaneste („Dincolo de limite“, Editura Polirom), trateaza cu umor si luciditate aceasta lamentatie continua a oamenilor de cultura ca le dispar cartile. El spune ca in loc de 5.000 de romane noi pe an, ar fi mai bun un spirit critic al editurilor care sa nu mai arunce la plesneala mii de titluri (cu credinta ca „ceva-ceva o iesi“), ci sa mai si trieze.

     

    As duce mai departe aceasta observatie. Problema nu e ca arta este marginalizata. Apocalipsa culturii pare a fi alta: sunt prea multi artisti sau tipi care se cred artisti. Sunt prea multe „chestii interesante“ pe lumea asta, dintr-o data.

     

    Arta fotografiei a fost de mult timp sufocata de fotograful amator care surprinde peisaje, scene incredibile, toti crezand frenetic in muza lor de artisti. Cate „peisaje“ superbe am vazut fotografiate de catre prieteni! Unii au uitat sa se pozeze ei insisi de dragul unui apus frumos sau al unei coaste superb impadurite. Febra artistica este in plin avant. Prea multa cultura distruge cultura. Cam aceasta pare a fi concluzia.

     

    In cazul textului scris se produce un fenomen asemanator. E o adevarata inflatie. Forumuri, bloguri, site-uri de poezie „lacramoasa“, literatura, jurnalism, un tsunami de text neprelucrat cu aparenta autentica. Prea putini indraznesc sa numeasca fenomenul o plictiseala curata pentru ca blogul e la moda, nu te poti lua de el. De fapt, cei care isi exhiba, viata, gandurile, sentimentele, fotografiile pe net sunt, bietii de ei, un soi de proto-artisti, incearca feelingul de la inceputuri, feelingul amatorului: acela de a-si exhiba productiile. Numai ca arta adevarata se prelucreaza, nu se ofera in forma bruta. Pana si la supermarket ti se da o punga sa-ti cari untul, salamurile si revistele in masina. E chestie de politete. De aia nu-mi plac blogurile si forumurile, pentru ca sufoca expresia, pentru ca dau impresia de libertate totala si sunt, de fapt, o libertate totala de defulare, ceea ce e cu totul altceva.

     

    Nu absenta artei, a culturii din vietile noastre e tragica (eu chiar m-am plictisit de atata produs cultural), ci absenta spiritului critic, a educatiei selectiei. Lipseste nobilul cinism al alegerii. Pana la urma, in toate lamentatiile despre disparitia culturii in oceanul internautic (sau alte forme de apocalipsa, alegeti dumeavoastra forma), esenta e una singura: consumul este cel mai egoist act omenesc, de la consumul de ecler cu ciocolata pana la consumul de romane contemporane. Arta e o afacere extrem individualista. Nu ma intereseaza ca dispar cartile. Mai am oricum atatea de citit. Dispar cartile, nu se vor mai scrie romane, se vor scrie numai bloguri? Ura. Deci viitorul indepartat chiar e o plictiseala. Ce bine ca nu-l apuc.

  • Soferii beti ai lui George W. Bush

    Daca avem doar doua optiuni, pe care o alegeti? Un Iran cu arme nucleare? Sau un atac asupra siturilor nucleare iraniene condus si justificat in fata lumii de echipa de securitate nationala a lui Bush, cu Don Rumsfeld la carma Pentagonului?

     

    Eu parca as convietui mai bine cu un Iran nuclear. Si, in vreme ce stiu ca bine e sa ne pastram deschise toate optiunile, am incredere zero in capacitatea acestei administratii de a gestiona un atac militar complex impotriva Iranului, ca sa nu mai vorbim de socurile militare si diplomatice de dupa.

     

    Pentru cineva care a crezut – si inca mai crede – in faptul ca e important sa incheiem cu bine capitolul Irak, e imposibil sa sprijine aceasta administratie in orice actiune militara ofensiva impotriva Iranului, dat fiind nivelul de incompetenta pe care echipa Bush l-a afisat in Irak, refuzul de a-si recunoaste greselile si de a-i indeparta pe cei care le-au facut.

     

    Ma uit la oficialii lui Bush care se ocupa de securitatea nationala cam cum ma uit la soferii beti. As vrea sa le iau permisele de conducere a politicii externe pentru urmatorii trei ani. Imi pare rau, baieti, trebuie sa stati acasa – sau sa luati un taxi. Sunati la 1-800-NATO-CHARGE-A-RIDE. Nu veti mai conduce singuri. In nici un caz masina mea.

     

    Daca democratia noastra ar fi fost una parlamentara, intreaga echipa Bush ar fi fost deja indepartata din functie, si pe buna dreptate. In Irak, presedintele trebuia sa conduca, sa gestioneze si sa ceara socoteala subordonatilor – si n-a facut asa. Condoleezza Rice trebuia sa coordoneze – si n-a facut asta.

     

    Donald Rumsfeld trebuia sa asculte – si n-a ascultat. Dar noi n-avem un sistem parlamentar, si – desi unii cred ca administratia asta e terminata – ei bine, nu e. Asa ca ce-i de facut? Pentru ca nu putem lua, pur si simplu, o pauza de politica externa.

     

    Macar la Pentagon trebuie facuta o schimbare. Rumsfeld se descrie drept un ministru preocupat, gata sa le puna la dispozitie generalilor din Irak indiferent cati soldati ar cere – doar ca ei n-au cerut. E un comportament ridicol – dar chiar daca generalii n-ar fi cerut, intrebarea relevanta, domnule Rumsfeld, ar fi: dumneavoastra ce le-ati cerut lor?

     

    Ce i-ati intrebat cand ati vazut jafurile, cand ati vazut munitia lui Saddam abandonata si ramasa nepazita, cand ati vazut ca nimeni nu controla granita dintre Irak si Siria ori cand ati constatat ca Irakul era atat de nesigur incat pretutindeni rasareau alte militii? Ce le-ati cerut generalilor? Nu le-ati cerut nimic si nu le-ati spus nimic, pentru ca niciodata n-ati intentionat sa trimiteti acolo mai multi soldati. De fapt, ati crezut ca puteti sa spulberati regimul Saddam si s-o stergeti. O tampenie. Asa ca daca avem de ales intre o alta operatiune condusa de Rummy in Iran (ori un Iran nuclear) si a ne opune prin mijloace clasice, eu prefer sa ne opunem. O scurta nota diplomatica catre mullahii Iranului ar fi de-ajuns: „Domnilor, daca vreodata veti folosi vreun dispozitiv nuclear sau daca veti da vreunul teroristilor, vom distruge fiecare sit nuclear in parte cu arme nucleare tactice. Daca e vreo parte a propozitiei pe care n-ati inte-les-o, va rugam sa ne contactati. Multumim“.

     

    Daca imi doresc sa fi existat o a treia cale? Da, imi doresc. Dar singura a treia cale care are noima ar fi sa provocam Iranul la negocieri fata in fata pe toate subiectele care ne dezbina: Irakul, sanctiunile, armele nucleare. Un astfel de gen de diplomatie presupune insa doua lucruri.

     

    In primul rand, echipa Bush ar trebui sa ia o decizie intr-o chestiune care ne dezbina de cinci ani: vrea o schimbare de regim in Iran sau o schimbare de comportament? Daca se hotaraste pentru o schimbare de regim, atunci diplomatia n-are nici o sansa. Iranienii nu vor negocia niciodata, iar aliatii nostri se vor teme sa lucreze cu noi. In al doilea rand, daca echipa Bush e gata sa se multumeasca cu o schimbare de comportament a Iranului, diplomatia are totusi o sansa – dar numai daca avem aliati si daca lansam o amenintare credibila cu forta, una care sa-i faca pe iranieni sa negocieze serios. Singura situatie in care Iranul ar fi de acord cu o intelegere substantiala cu SUA ar fi sa creada ca America are sprijin si acasa si peste granite pentru o solutie militara (sau pentru sanctiuni cu adevarat severe). Principalul motiv pentru care Rumsfeld ar trebui sa plece acum ar fi ca nu poate avea o optiune diplomatica sau militara vizavi de Iran, in conditiile in care atat de multi oameni cred – asa cum cred si eu – ca daca am avea de ales intre a consimti la o confruntare condusa de Rumsfeld si a lasa Iranul sa-si faca arme nucleare si a ne obisnui cu gandul asta, ar alege ultima varianta.

     

    S-ar putea ca lucrul cel mai intelept, indiferent de circumstante, sa fie sa convietuim cu un Iran nuclear. Dar ar fi placut sa avem de ales. Ar fi bine sa avem varianta unei intelegeri diplomatice prin care sa se puna capat programului nuclear al Iranului – dar asta ar putea veni numai la pachet cu o amenintare credibila cu forta. Dar noi nu vom avea nici un fel de sprijin pentru o astfel de varianta, nici acasa, nici in strainatate, cata vreme Rumsfeld conduce Pentagonul. Nici un om in toate mintile nu l-ar urma pe acest individ intr-o alta confruntare – iar asta chiar e o datorie strategica pe care trebuie sa ne-o platim.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 17 mai al BUSINESS Magazin.

     

    Traducere de Mihai Mitrica

  • Dragoste pe bani

    Maggi si Knorr incep sa-si faca socotelile in urma promotiilor din aceasta primavara. Cine va aduna mai multe procente de piata: inima pretioasa sau telefonul castigator?

     

    Cele doua mari companii de bunuri de larg consum (FMCG) Nestlé si Unilever incep luna aceasta sa numere procentele in plus la cotele de piata in urma promotiilor pentru Maggi – brandul challenger, respectiv Knorr – liderul categoriei produselor culinare deshidratate. Este vorba de „Inima Maggi revine acasa, de 2 ori mai pretioasa!“ si „Knorr suna castigator“, ambele promotii demarand cam in acelasi timp (martie) si luptand cot la cot timp de doua luni. Desi atat Nestlé (Maggi), cat si Unilever (Knorr) au refuzat sa spuna la ce rezultate se asteapta in urma promotiilor din acest an, o crestere cu minimum cinci procente a cotei de piata a fiecarei marci ar fi plauzibila – daca nu chiar impusa in planul de marketing.

     

    Presupunerea se bazeaza pe experienta de la campaniile precedente (din anul 2005). Maggi avea la inceputul campaniei de anul trecut o cota de piata de 25% in valoare (decembrie 2004 – ianuarie 2005), spune Ioana Pasculescu, junior brand manager, „ajungand la sfarsitul campaniei la o cota de piata de 30% (aprilie 2005 – mai 2005), conform datelor de retail audit ACNielsen“.

     

    Piata la care Pasculescu face referire este cea a produselor culinare deshidratate, care in 2005 a fost de 40,8 milioane de euro, conform estimarilor ACNielsen, citate de Nestlé. La randul sau, Knorr a avut in urma campaniei o crestere cu cinci procente la categoria condimentelor – cea mai mare crestere dintre toate categoriile din promotie – spune Unilever.

     

    Asadar, loc de crestere exista, cu atat mai mult cu cat reteta de atragere a consumatorilor este deja verificata: stimularea prin acordarea de premii in bani – mai degraba decat prin apelul la brand – este sfanta. Functioneaza in special in randul gospodinelor. Dovada sta chiar faptul ca atat Nestlé, cat si Unilever au marsat puternic pe componenta premiilor la aceasta editie: fie le-au dublat valoarea fata de anul trecut (Maggi), fie au crescut premiile maxime cu 50%.

     

    Desi lupta dintre cele doua marci a luat amploare in ultimul an – cand challenger-ul Maggi a inceput sa comunice cu forta si sa-si micsoreze distanta fata de liderul Knorr -, aceasta nu este o lupta de fond, ci de forma, sustin unii publicitari.

     

    „Maggi si Knorr nu fac aceeasi ciorba, dar impart aceeasi smantana“, comenteaza Ana Barbu, account director la TBWA/Merlin, agentie care nu este implicata in nici una dintre cele doua campanii. Ea argumenteaza ca, desi se vorbeste de un razboi, acesta exista doar la nivel de idei publicitare si bugete de marketing.

     

    „Si, da, intr-adevar, pentru unii dintre noi, acesta este cel mai important razboi. Din pacate, gospodina – indiferent de gradul de emancipare – daca e nevoita, completeaza ciorba Knorr cu Maggi si invers.“ Comentand cele doua promotii – ambele implicand participarea directa a consumatorilor in campanie, fie prin lipirea unor pliante in geam (Maggi), fie prin inscrierea la promotie prin telefon (Knorr) -, Ana Barbu crede ca challenger-ul Maggi a facut treaba buna cu „Urmeaza-ti inima si castiga!“, atingandu-si obiectivele de notorietate, dar ca problema pe care o are este de clasa/stil.

     

    „Pana acum, Knorr era in familia buna, iar Maggi este (considerat – n.r.) parvenitul care aspira la pozitia sus-pusa. In drumul sau de parvenire, Maggi a exploatat un context social trist pentru a obtine notorietate, alaturandu-se multor altor branduri care ne platesc intretinerea. A impartit bani in stanga si in dreapta, «cumparandu-si» notorietatea si apoi laudandu-se cu ce a facut“. Despre conceptul de anul acesta, Barbu crede ca efectul inovatiei a trecut si ca tot ce ne aduce aceasta promotie „sunt banii, mai multi“.

     

    „Knorr a raspuns si el, din nefericire nu cu eleganta si cu inovatia la care ne asteptam – Knorr suna castigator! Ar fi bine sa sune curand si a altceva“, spune reprezentantul TBWA/Merlin, care trage urmatoarea concluzie: „Iata cum cele doua branduri au ajuns sa se lupte nu cu valori si atribute, ci cu sume de bani din ce in ce mai mari“. Cine va iesi invingator? „Probabil un al treilea brand din categorie care va veni si ne va spune ce mancare buna facem cu produsele lui.“  

  • Efectele promotiei

    Dupa trei luni de promotie, la sfarsitul lui 2005, Knorr a castigat cota de piata la cinci categorii, cea mai semnificativa crestere avand-o pe segmentul condimentelor (vezi tabel). Unilever nu a precizat daca aceste cote sunt volumice sau valorice. Referitor la rezultatele estimate in urma promotiilor din acest an, nici Unilever, nici Nestlé nu au comentat.

     

    Categoria

    Inainte

    Dupa

    Crestere

    Condimente

    57,40%

    62,40%

    5,00%

    Supe deshidratate

    46,50%

    49,50%

    3,00%

    Cuburi concentrate

    52,70%

    53,80%

    1,09%

    Bors

    65,10%

    66,90%

    1,80%

    Mustar

    16,40%

    18,30%

    1,90%

     

    NOTA: PENTRU MAGGI, NESTLE A COMUNICAT URMATORUL REZULTAT: LA INCEPUTUL CAMPANIEI DE ANUL TRECUT, MAGGI AVEA O COTA DE PIATA DE 26% IN VALOARE (DECEMBRIE 2004 – IANUARIE 2005), AJUNGAND LA SFaRSITUL CAMPANIEI LA O COTA DE PIATA DE 31% (APRILIE 2005-MAI 2005), CONFORM DATELOR DE RETAIL AUDIT ACNIELSEN.

  • Presa de afaceri, stabila

    In timp ce ziarele generaliste, ghidurile TV si revistele pentru adolescenti pierd cititori, publicatiile pentru afaceri se mentin stabile

     

    Presa de afaceri se numara printre putinele segmente care se mentin stabile in raport cu scaderile inregistrate pe alte nise – presa cotidiana generalista, ghidurile TV, presa pentru barbati sau cea pentru adolescenti. Singurul titlu auditat pe acest segment care a inregistrat o crestere este Ziarul Finaciar (1,2% fata de livrarea precedenta, avand o audienta de 175.000 de cititori in medie pe zi). Audienta Capital a stagnat fata de livrarea precedenta, avand 327.000 de cititori in medie pe saptamana. Iar saptamanalul Banii Nostri a pierdut 3,1 procente din audienta, avand 63.000 de cititori.

     

    Nou intrat in SNA, BUSINESS Magazin a atras anul trecut 70.000 de cititori in medie pe editie, audienta care ii asigura deja pozitia a 2-a in clasamentul saptamanalelor economice din Romania dupa numarul de cititori (dupa Capital).

     

    De notat este calitatea audientei publicatiei: conform SNA, BUSINESS Magazin are cei mai bogati cititori dintre toate publicatiile de afaceri (si locul 2 in clasamentul general, dupa revista GO4IT!), dar si cel mai ridicat procent de cititori cu studii superioare si din top management (categoria A).

     

    Pe acelasi segment de presa mai sunt titluri precum Saptamana Financiara, care nu are inca date SNA (fiind lansata anul trecut), Bilant, Piata Financiara sau Biz, nici una dintre acestea nefiind insa prezente in studiu, desi indeplinesc demult criteriul perioadei de prezenta pe piata.