Elefantul din sufragerie

Lucrurile decurg in felul urmator: dai curs unei invitatii formale si faci o vizita unei familii mai mult sau mai putin simandicoase. Apartamentul de pe Calea Victoriei ii apartine, formal, lui tante Yvette. Practic insa, tante Yvette e tolerata acolo de dragul mostenirii. Atinsa fiind de sifilis de pe urma aventurilor pe cheiurile Senei, habar nu mai are pe ce lume traieste.

Se invarteste de colo pana colo prin sufragerie, fredonand cantece de Edith Piaf si afisand palarii cu pene de strut vopsite in mov. Discutia intre gazda si musafir decurge insa normal, pe teme dintre cele mai benigne: vremea, situatia politica, ultimele barfe mondene etc. Daca, la rastimpuri, matroana n-ar admonesta-o, in treacat, pe tante Yvette – „fii, tanti, cuminte, si lasa bomboniera pe semineu!“ -, ai putea crede ca tante Yvette e invizibila. In realitate, tante Yvette e elefantul din sufragerie. Elefantul pe care toata lumea se preface ca nu-l observa. Asta pana cand Gigel, cu genunchii zgariati, nu se intoarce de la joaca si urla in gura mare: „Tante Yvette e nebuna! Tante Yvette face pisu pe ea si bea apa de colonie a lui taticu!“. Yvette se supara, face botic, si toti – gazde si musafiri deopotriva – pleaca rusinati capul in pamant.

Iata, pe scurt, istoria politica a UDMR – elefantul din sufrageria politicii romanesti, pe care nimeni nu a indraznit sa-l arate, pana mai ieri, cu degetul. A facut-o insa saptamana trecuta Monica Macovei, venita de la joaca prin afara politicii, cu genunchii zgariati, acuzand UDMR ca reprezinta „o frana in lupta anticoruptie“. Marko Bela a facut botic, iar deputatul Kelemn Hunor l-a acuzat pe Gigel c-a tras in piept aurolac. Nu ca asta ar reprezenta cu adevarat o premiera. Tante Yvette era obisnuita inca din 1990 cu statutul de victima. Au dat-o cu capul de toti peretii care cum au apucat: instalatorul pentru ca e mic-burgheza, vecinul de la sapte pentru ca vrea sa fure Ardealul, securistul de la opt pentru ca are ingropate bijuterii de familie in spatele blocului. La toate aceste atacuri, tante Yvette a lacrimat discret intr-o batista de dantela si a zambit, cu subinteles, pe sub voaleta ce-i acoperea fata brazdata de vremuri: stia ca, mai devreme sau mai tarziu, atat instalatorul, cat si vecinul de sapte sau securistul de la opt vor veni sa o caute.

Si cum au mai venit! Daca ne apucam sa numaram pe degete, s-au facut zece ani de cand UDMR (sau tante Yvette, daca preferati) se afla la guvernare. O performanta demna de invidiat de catre orice partid din Romania. Precum fata saracului din poveste, a reusit sa fie nici calare, nici pe jos, nici imbracata, nici dezbracata, nici la putere, nici in opozitie. Treptat, treptat, tante Yvette a inceput sa realizeze avantajele rolului de napastuita a blocului. A inceput sa realizeze ca a fi victima nu e, la urma urmelor, un capat de tara. Ba, poate fi chiar un inceput. Iar de atunci, tante Yvette n-a mai fost ce fusese odinioara. O nebunie „rentabila“ nu mai e nebunie. A inceput sa fredoneze cantece din Edith Piaf, chiar daca inima nu-i mai dadea ghes sa o faca. A inceput sa primeasca ciocolata instalatorului si sa aplece urechea la barfele vecinului de la sapte. Tanda pe manda, tante Yvette si-a pierdut sarmul. Lasand metaforele la o parte, UDMR-ului nu i-a priit prelungirea statutului de minoritate opresata. Indreptatiti in cererile lor pana la un punct, liderii acestui partid (formatiune culturala?) au inceput de multisor sa se rasfete. Orice critica, venita fie dinlauntru, fie dinafara partidului, e intampinata cu strigate de „viol“ si respinsa din start ca un atac indreptat impotriva minoritatii maghiare.

Iata doar cateva dintre „performantele justitiare“ ale UDMR din ultimul an: a votat impotriva Ordonantei DNA si a perchezitionarii imobilelor lui Adrian Nastase; a amanat discutarea infiintarii Agentiei de Control al Averilor; a reusit sa schimbe formularele declaratiilor de avere ale demnitarilor, eliminand colectiile de arta, bijuteriile, veniturile realizate de copiii aflati in intretinere, a solicitat ca seful DNA sa fie numit de CSM etc.

Prezentat odinioara drept liderul formatiunii exemplare a politicii romanesti in materie de democratie interna, blajinul Marko Bela a ajuns sa-l concureze pe Muhammad Hosni Said Mubarak, presedintele Egiptului, la capitolul longevitate intr-o functie reconfirmata democratic, din patru in patru ani. In tara, deloc intamplator, doar Corneliu Vadim Tudor se mai poate lauda cu o asemenea performanta. Distinsul domn Gyorgy Frunda, oferit pe vremuri drept model de eleganta politica, si-a tras de multisor cu firma-n cap, opunandu-se din rasputeri declaratiei de avere a parlamentarilor sau, mai recent, testelor de integritate pentru functionarii publici – si asta in calitate de presedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului din Senat.

Ce-i drept e drept: „omul“, precum „libertatea“, „democratia“, „maghiarul“ sau „romanul“ reprezinta concepte suficient de abstracte pentru a putea ascunde in spatele lor, practic, orice. E un fel de alba-neagra, in care „asta are, asta n-are, asta e castigatoare“. Cand il acuzi pe Verestoy Attila, bunaoara, de coruptie, domnul Verestoy dispare. Se da, ca-n povesti, de trei ori peste cap si se transforma in maghiar. „Maghiarul“, din nou, ia-l de unde nu-i. Pana sa intinzi mana sa il apuci, a devenit deja minoritate oprimata, iar coruptia s-a si transformat in oprimare brutala. Ca si la alba-neagra insa, prestidigitatia tine doar pana la un punct. Vine o vreme cand nici o iuteala de mana nu te mai poate salva, iar UDMR se apropie cu pasi repezi de acest punct. Vorba deputatului Konyia Hamar Sandor: „In viata politica trebuie sa tinem cont de oferta si de pret“. Iar pretul UDMR la bursa valorilor continua sa se prabuseasca. Tante Yvette si-a pierdut voaleta si acum i se vad toate ridurile. Dintr-o „hetaeras“, o curtezana de lux, s-a transformat intr-o biata „pornai“, numai buna de inchiriat la colt de strada cu doi oboli.