BusinessMagazin

Blog

  • FMCG: Raftul de aur

    Literatura de specialitate e plina de metode, sfaturi si trucuri de crestere a vanzarilor. Dar unul dintre cele mai simple si mai ieftine tine de rafturi si de comportamentul cumparatorilor care imping cosurile prin supermarket. Are rabdare cineva sa-i urmareasca? Da. Iar o observatie corecta poate adauga cateva zeci de procente la cifrele de vanzari.

    Wal-Mart, cel mai mare retailer international, a scurtat intr-o zi drumul dintre raftul de scutece si cel de bere. Decizia a pornit de la o observatie facuta cu rapoartele zilnice in fata: in fiecare vineri cresteau si vanzarile de scutece, si cele de bere. Asa ca cei de la Wal-Mart au decis sa faca un experiment, plasand o „insula“ cu bere langa rafturile cu scutece. Rezultatul a fost suficient de bun pentru a demonstra ca merita sa angajezi oameni a caror meserie e sa umple rafturile in asa fel incat acestea sa se goleasca cu viteza maxima: atat vanzarile de scutece, cat si cele de bere au crescut cu 30%. Si totul a pornit de la o observatie care si-a gasit repede si explicatia: familistii merg la cumparaturi cu precadere, vinerea, dupa terminarea programului de lucru. Iar barbatii sunt cei care cara pachetele de scutece, dar si cei care isi pun in minte, inainte de a intra in magazin, sa treaca neaparat si pe la raftul cu bere. Uneori uita sau, pur si simplu, renunta sa mai bata drumul pana in alt capat al magazinului, unde e raionul cu bere, spunandu-si ca o pot cumpara la urma urmei si de la magazinul din cartier. Ceea ce inseamna ca multi potentiali clienti de bere se pierd. Cand a scurtat drumul de la scutece la bere, Wal-Mart i-a recastigat.

    Dar cine-si permite sa-si angajeze un specialist in „category management“, cum se numeste stiinta aranjarii rafturilor? Fireste, marile supermarketuri internationale, care de altfel au si venit in Romania cu retete cu tot – tot acestea sunt si reperul dupa care se ghideaza magazinele mai mici, care nu au nici suficienta experienta si nici bani destui pentru a plati oameni specializati in aranjarea marfii pe rafturi.

    Dar nu tot ce e bun in Arkansas functioneaza neaparat si la Paris sau la Beijing, asa ca, atunci cand intra intr-o tara, orice companie internationala trebuie sa tina cont de sensibilitatile si de obiceiurile locale. Asa a constatat Metro ca in China „proaspat“ inseamna „viu“ ori ca in Vietnam isi submineaza vanzarile la legume si fructe daca le ambaleaza, pentru ca vietnamezii se plimbau pe langa rafturi cu suspiciunea ca sunt pacaliti si ca doar legumele de la suprafata sunt proaspete si mari. Asa ca Metro a renuntat la legume si fructe preambalate, a dat jos tipla de pe pachete si i-a lasat pe vietnamezi sa pipaie, ca la piata, fiecare produs in parte.

    Tot in Vietnam, raioanele de lapte si branzeturi au fost reduse fata de dimensiunile initiale, standard, pentru ca vietnamezii nu se prea omoara cu lactatele. In schimb, au fost marite zonele dedicate legumelor, fructelor si carnii proaspete.

    Dar deciziile de acest fel nu se iau dupa ureche. Departamente intregi, numite „category management“, se ocupa de cercetarea obiceiurile de cumparare si creeaza modele optime de aranjare a marfurilor la raft, incercand sa gaseasca metode pentru a-si convinge cumparatorii sa cheltuie mai mult.

    Exista mai multe „modele“ de aranjare, in functie de ceea ce vrea un producator sau un magazin sa comunice, explica Radu Silaghi, director de achizitii si marketing a retelei Artima. „Aranjarea marfurilor la raft se poate face astfel incat sa scoata in evidenta pretul mic al unui produs.“ Totdeauna se foloseste un mix de criterii, dar se pune totusi accent pe o anumita idee aleasa de specialistii in „category management“, stiinta care are ca obiect, dupa cum spune Marius Caluian, Deputy General Manager la MEMRB, „maximizarea vanzarilor categoriei de produse respective“.

    Rezultatele se vad cu ochiul liber de catre cumparator (care gaseste usor produsul cautat), dar si de comerciant si producator (care vad cifre mai mari in vanzari).

    Pentru aranjarea produselor la raft se duc lupte tacute si se platesc taxe de plasare pe raft, un subiect ocolit cu tenacitate de industrie, desi astfel de plati nu sunt nici ilegale, nici imorale. Iar faptul ca astfel de taxe exista arata ca pozitia pe raft e esentiala pentru felul in care vor arata rapoartele de vanzari. „Ca regula generala: marfa care nu se vede nu se vinde sau se vinde mai prost“, motiv pentru care marcile/produsele vedeta sunt pozitionate la „zona de aur“, adica la nivelul ochilor, explica Adrian Popa, Corporate & Regulatory Affairs la British American Tobacco.

    Dar exista si situatii in care anumite produse sau marci par sa nu fie afectate pe termen scurt sau mediu de pierderea unei expuneri adecvate. „Lucru care se datoreaza, spre exemplu, loialitatii ridicate“, adauga Popa, dar pe termen mediu spre lung, impactul este nefavorabil: scade probabilitatea de cumparare. Si asta pentru ca un produs este mai interesant cu cat sare mai des in ochi consumatorului.

    Biscuitii, arata un studiu realizat de Nabisco, se vand cu 45% mai bine atunci cand stau pe raft la nivelul ochilor (1,3 – 1,8 m) fata de pozitia din partea de jos a raftului (0,2 – 0,5 m), spune Doina Cavache, Corporatte Affairs Manager la Kraft Foods Romania. Un proiect de category management, realizat de MEMRB pentru un magazin, a dus la cresterea cu 21% a vanzarilor de bauturi carbonatate. Proiectul a luat in considerare sase tipuri de criterii: produsul, marimea ambalajului, pretul, tipul de ambalaj, aroma si marca.

    Dar in afara de felul in care este aranjata marfa, mai sunt cateva elemente care ajuta la atragerea atentiei cumparatorului. Fie ca e grabit, fie ca face parte din categoria celor care reactioneaza la promotii. Pe rafturi sunt asezate fel si fel de „semnalizatoare“, a caror singura menire este sa traga cumparatorul de maneca. „Secretul consta in simplitatea comunicarii, care trebuie sa fie concisa, directa si sa indemne la actiune pe loc, folosind cuvinte cheie ca: TU, PENTRU TINE, REDUCERI, CADOU, OFERTa SPECIALa“, spune Sorana Man, manager al diviziei de bauturi carbonatate la Coca-Cola HBC.

    Acest tip de comunicare determina cumpararea produsului „sub impuls“. Iar impactul marketingului de la punctul vanzarii este in crestere – motiv pentru care si companiile sunt dispuse sa plateasca bani grei. Numai in 2004, industria publicitatii din SUA a vazut cum ii scapa printre degete 3,5 miliarde de dolari (2,71 miliarde de euro), pentru ca aceste fonduri au fost reorientate catre plata aranjarilor de produse si a comunicarii din magazin. In 2005, sumele vor creste cu circa 23%, estimeaza „Product Placing Spending in Media 2005“ (Cheltuielile pentru plasarea produselor in 2005), un studiu realizat de PQ Media, o firma americana de cercetare si consultanta pentru industria media. Totusi, estimarea acestor valori nu se refera numai la dolari care-si schimba stapanii, ci vizeaza si bartere sau chiar activitati gratuite.

    Asadar, promovarea clasica pierde teren in favoarea unor metode considerate, inca, neconventionale. Unele activitati sunt gratuite, dar aduc capital de imagine. General Motors este un astfel de exemplu. Firma a facut cadou cate o masina Pontiac G6, cel mai nou model, pentru toti cei 256 de spectatori din studio, in 2005, intr-una din emisiunile Oprah Winfrey Show – una din emisiunile americane cu cel mai mare numar de telespectatori.

    Asemenea actiuni de marketing sunt inca uluitoare pentru piata romaneasca. Iar „presiunile“ se axeaza mai mult pe pret. Pentru ca de-aici vine cea mai importanta reactie a consumatorului roman. Motivul? Decizia de cumparare este covarsitor legata de puterea scazuta de cumparare – de unde deriva una din carateristicile principale ale romanilor: preferinta pentru vracuri. „Fie ca este vorba despre biscuiti, bomboane sau cafea“, spune Andreea Mihai, director de marketing la Carrefour.

    Dar romanilor le place sa si testeze, sa incerce, sa miroasa si „ne referim mai ales la cosmetice“, adauga Andreea Mihai. Mercantilizarea se realizeaza cu precadere in magazinele moderne, care se preteaza la aranjarea „cu metoda“ a produselor, fie ca este vorba de hipermarket (gen Carrefour si Cora), supermarket (Artima, Mega Image sau La Fourmi), cash & carry (Metro sau Selgros) sau magazin de tip discount (ca Profi sau viitoarele Plus).

    Sigur, multinationalele au tipare bine stabilite de prezentare a produselor din portofoliu. Dar chioscurile de cartier nu pot tine pe rafturi toate produsele pe care le are un hipermarket, de exemplu.

    Totusi, chiar si in cazurile in care din, sa spunem, 30 de produse din portofoliul unei firme un mic comerciant accepta la vanzare doar cinci, acestea trebuie prezentate intr-un anume fel. La tigari, de exemplu, de cel mai mare impact vizual trebuie sa se bucure asa-numitele branduri strategice, cum sunt Kent, Marlboro sau Winston. Aranjarea produselor ia in calcul pozitia consumatorului, distanta si unghiul de lectura, precum si directia traficului.

    Pana la urma, exista si retete, si specialisti in aranjarea marfurilor pe rafturi. Unele decizii sunt de bun-simt si se bazeaza pe experienta si spirit de observatie. Dar uneori „raftul de aur“ e acela pe care il gasesti singur, din mai multe incercari.

  • CU OCHII LA RAFTURI

    Vanzarea din magazine depinde nu numai de dispozitia cumparatorului si de suma pe care acesta si-a planificat sa o cheltuiasca. Cateva „trucuri“ de aranjare il pot face sa considere ca are nevoie si de alte lucruri decat cele pe care si le-a trecut pe lista. Un magazin in care cumparatorul gaseste usor marfa il imbie la cumparaturi. Iar semintele de la raionul cu bere ii pot aminti ca a uitat sa-si noteze pe lista tocmai acest produs.

    VOLUMUL DE VANZARI: Un produs bine vandut are toate sansele sa fie asezat intr-o pozitie unde este facil de vazut si, implicit, de luat de pe raft, pentru ca este atat interesul comerciantului cat si al producatorului sa convinga cumparatorul sa-si incarce cosul.

    CATEGORIA DE PRODUSE: La raft, marfurile sunt aranjate pe grupe, fie ca este vorba de sapun, iaurt sau ciocolata.

    MARIMEA AMBALAJULUI: Produsele sunt aranjate, de obicei pe verticala, in functie de marime. Pe acelasi raft nu se regasesc, de-a valma, sticle de suc de 0,5 litri si 2 litri.

    TIPUL DE AMBALAJ: Nu sunt amestecate produse in ambalaje diferite, ca suc la PET, la cutie sau la sticla. Toate sucurile la cutii sunt aranjate intr-un singur loc, iar trecerea se face clar si usor de vazut catre sucurile ambalate la sticla sau / si la PET.

    AROMA DE PRODUS: La raionul de bauturi racoritoare, de exemplu, sucurile sunt asezate pe grupe de arome – cola, fructe, ape minerale.

    PRET: Produsele pozitionate unele langa altele fac parte din acelasi segment de pret. De obicei, produsele cele mai ieftine ocupa locurile din preajma podelei, iar pretul creste odata cu inaltimea la care este plasat raftul.

    MARCA: Produsele sub aceeasi marca sunt plasate unele langa altele. De exemplu, sapunurile cu diverse arome dar care poarta acelasi nume se regasesc pe acelasi raft, sau in imediata vecinatate.

    CULOARE: Unele produse pot fi aranjate in functie de culoare, spre exemplu globurile pentru pom sau lenjeria de corp, dar nu este o regula generala pentru toate tipurile de produse.

    ASOCIERILE: Sunt acele aranjari speciale prin care este stimulata vanzarea. Spre exemplu apa minerala alaturi de raionul de vinuri, vinul pozitionat langa branzeturi, alune la raionul de bere, cafea sau ceai langa standul de reviste.

  • UNDE NE UITAM MAI INTAI?

    Pentru a fi cumparat, un produs trebuie mai intai vazut. Asa ca inainte de a se bate pe buzunarul cumparatorului, produsele se lupta pentru ochii acestuia. De obicei, cumparatorul scaneaza rafturile de la stanga la dreapta si apoi in jos, dupa care tinde sa revina la „cercetarea“ pe verticala. De aceea, in functie de tipul magazinului si al produselor, aranjarea se poate face in trei moduri:

    BLOCURI VERTICALE: Vizeaza o privire de tip sus-jos, ca in vitrinele frigorifice in care sunt aranjate sucuri, beri sau ape minerale.

    BLOCURI ORIZONTALE: Destinate mai ales spatiilor largi, ca rafturile de detergenti din super si hipermarketuri.

    BLOCURI MIXTE: Pentru cazurile in care cumparatorii cauta produsul atat pe axa verticala, cat si pe cea orizontala.

  • DE TREI ORI CRESTERE

    Tipuri diverse de aranjare a marfurilor la raft au impact diferit. Depinde de fiecare firma ce anume doreste sa obtina printr-un anumit aranjament. Se folosesc, de fapt, mixuri de criterii, dar se tinteste o idee cheie.

    VANZARI: Se pune accentul pe articolele cu vanzare mare. Spre exemplu, pungi de detergent la 3 kg.

    COTA DE PIATA: Se urmareste cresterea numarului total de bucati vandute dintr-un anumit brand.

    PROFITUL: In acest caz beneficiaza de cea mai buna expunere produsele cu marja mare de profit.

  • Logistica legumelor si a fructelor

    Problema: se dau urmatoarele date – o piata de gros, construita cu bani de la stat si organizatii internationale, dupa un model occidental. Complexul ar fi trebuit „sa dea tonul“ in comertul cu legume si fructe, dar este considerat de multi un esec. Ati crede ca aceasta activitate nu este rentabila sau nu se potriveste mediului de afaceri romanesc? Raspuns gresit.

    In urma cu 12 ani, cu sprijinul guvernului american si cu finantari de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD), statul roman incepea sa investeasca intr-o piata de gros prin care isi propunea sa centralizeze comertul cu legume-fructe din Bucuresti. Dar la sapte ani de la deschiderea efectiva a complexului, Piata de Gros Bucuresti (PGB) inca nu a reusit sa adune sub acoperisul sau decat o mica parte a „traficului“ de alimente pentru piata Capitalei. Ceea ce nu inseamna ca activitatea de comert en-gros cu fructe si legume nu poate fi profitabila. Dovada o constituie cele nu mai putin de trei centre de distributie din jurul Bucurestiului.

    Mai mult, o companie din Turcia a decis ca mai este nevoie de inca un centru logistic de legume-fructe si va investi 12 milioane de euro in constructia acestuia. Potrivit reprezentantilor SU Group, dezvoltatorii proiectului, acesta va fi „cel mai modern“ centru comercial de profil si va concentra o mare parte a importurilor de legume si fructe destinate pietei romanesti.

    Firma turca mizeaza de altfel pe comunitatea turca la cererea careia, spun dezvoltatorii, a decis sa investeasca in acest complex. „Centrul logistic a fost proiectat astfel incat sa acopere neajunsurile semnalate de firmele prezente in alte centre en-gros“, explica reprezentantul SU Group, Coskun Solac. El spune ca in prezent circa 80% din legumele si fructele importate ajung pe piata romaneasca prin centrul din Voluntari (zona in apropierea careia SU Group isi va ridica proiectul). „In plus, interesul comunitatii turce pentru aceasta zona este foarte ridicat, dat fiind ca trei sferturi din importuri se realizeaza din Turcia“, adauga el.

    Si totusi, compania nu mizeaza doar pe importatori. „Cred ca 25-30% dintre ocupanti vor fi producatori romani“, afirma Eduard Uzunov, directorul general al companiei imobiliare Regatta, promotorul proiectului.
    In acest punct, interesele SU Group se intersecteaza mult mai accentuat cu cele ale Pietei de Gros Bucuresti.
    Clientii vizati de PGB erau producatorii din sudul tarii care ar fi trebuit sa se organizeze in asociatii si sa inchirieze standuri atat in cadrul complexului Bucuresti, cat si in cele sase centre de colectare situate in judetele limitrofe.

    Insa, proiectul este considerat de multi un esec pentru ca, desi activitatea din complexul situat in zona de sud a Capitalei este destul de intensa, obiectivele PGB nu s-au realizat. „Situatia este buna in medie“, spune Lucian Dumitru, directorul general al PGB. „Daca stau cu o mana in foc si cealalta in apa cu gheata, pot spune ca in medie stau la o temperatura potrivita. Cam asa si cu Piata de Gros“, exemplifica el. „Centrul din Bucuresti merge foarte bine, spatiile de-aici sunt inchiriate in proportie de 95%, dar nici unul dintre centrele de colectare nu functioneaza“. Urmarea? Profitul obtinut din activitatea spatiului din Bucuresti se consuma pentru acoperirea costurilor de mentenanta a celorlalte spatii, iar rambursarea creditelor contractate a fost preluata de stat.

    Mai mult, nici macar chiriasii actuali nu sunt in majoritate producatori, cum s-ar fi dorit. Cea mai mare parte a ocupantilor sunt comercianti – adica tot angrosisti, o parte din standuri gazduiesc importatori, iar proportia producatorilor este de aproximativ 20%, spune Dumitru.

    Ce a impiedicat pana acum dezvoltarea Pietei de Gros si ce si-a propus noua conducere – numita de circa doua luni? Pe de-o parte, producatorii agricoli nu s-au grabit sa se asocieze pentru a-si proteja afacerile, dar nici statul nu s-a ingrijit de protejarea propriei investitii, considera directorul PGB. Prin legea de infiintare a Pietei de Gros, pe o raza de 20 de kilometri in jurul Capitalei nu era permisa constructia nici unui alt complex cu activitate similara. De-a lungul timpului insa, autoritatile locale nu au impiedicat dezvoltarea centrelor de distributie a legumelor si fructelor mentionate anterior.

    Acum, Dumitru recunoaste ca respectiva prevedere legala nu este „in spiritul“ unei economii de piata libere, astfel ca incearca rezolvarea celei de-a doua probleme – atragerea producatorilor. „Tindem sa credem ca vom reusi sa facem profitabile centrele de colectare. Vom incerca sa atragem cat mai multe asociatii in acestea“, afirma el.

    Cum ii va convinge? „Le vom explica ca se vor putea ocupa exclusiv de productie, fara a se mai ingriji si de problema vanzarii bunurilor si vor beneficia de spatii moderne de desfacere, cu toate facilitatile necesare.“
    Va putea concura PGB cu celelalte centre de distributie? Deocamdata este greu de spus, dar piata de gros are avantajul ca spatiile sale sunt potrivite si pentru alte activitati, nu doar pentru comertul cu legume si fructe. De altfel, din cele patru hale ale complexului, doar una este ocupata de comerciantii de legume si fructe. In celelalte spatii, pot fi gasite produse lactate, produse de bacanie, carne. Mai mult, una dintre hale este inchiriata de o firma de logistica. Pe de alta parte, in cadrul PGB functioneaza singura instalatie de coacere a bananelor din Bucuresti. Pana de curand, aici a fost si un magazin cash&carry, operat de compania spaniola Gamma, dar acesta a fost inchis acum doua luni, potrivit reprezentantului PGB. Rolul acestor centre de distributie este atat furnizarea de produse pentru detailisti, cat si stabilirea preturilor de pe piata.

    Cand vine vorba de preturi, Lucian Dumitru se insufleteste subit. „Este ca la bursa, tarifele se pot schimba de cateva ori pe zi, in functie de evenimente“, spune el, in timpul uneia dintre vizitele zilnice printre standuri. „Acum, cu inundatiile, deja au crescut preturile la unele produse.“

    Directorul PGB crede ca piata de legume-fructe este in crestere puternica, iar complexul pe care-l conduce va avea doar de castigat. De aceeasi parere sunt si reprezentantii SU Group, chiar daca mizeaza mult pe polul creat in jurul zonei Voluntari si pe atragerea unei parti a comerciantilor din acea parte. „Am studiat foarte bine piata inainte de a investi in acest domeniu“, spune Coskun Solac. Mai mult, compania turca a anuntat ca intentioneaza sa realizeze proiecte similare si in alte orase din tara.

    Acestea nu au fost inca numite. „Suntem inca in faza de prospectare, dar viitoarele investitii vor fi conditionate de succesul complexului din Bucuresti.“ Sau cum ar spune Lucian Dumitru: „Loc este pentru toata lumea“.

  • INVESTITII EN-GROS

    In Romania exista doua mari investitii straine in comertul cu legume si fructe a caror valoare cumulata este de aproape 40 milioane de euro

    • SU MARKET

    Dezvoltat de compania turca de constructii SU Group, complexul va fi amplasat in zona intersectiei dintre Soseaua Bucuresti-Urziceni si linia de centura a Capitalei.

    INVESTITIE: 12,7 milioane de euro, din care 700.000 de euro reprezinta pretul terenului cu o suprafata de 7,5 hectare, pe care va fi dezvoltat proiectul.

    SPATII: Complexul va avea 125 de standuri amenajate pe doua niveluri (parter si etaj), fiecare dotat cu camera frigorifica si spatii de birouri, punct vamal, supermarket, control fito-sanitar, filiale bancare, parcare pentru 250 de tiruri. O parte dintre standuri vor fi inchiriate, altele vor fi vandute, dar preturile nu au fost comunicate inca.

    FINALIZARE: Complexul ar trebui construit pana la sfarsitul acestui an.

    • PIATA DE GROS BUCURESTI

    PGB este formata dintr-o piata centrala, situata pe un teren de 16 hectare in zona de sud a Bucurestiului, si sase centre de colectare amplasate in comune din judetele din jur (la Brezoaiele, Mihaiesti, Movilita, Cuza Voda, Giurgiu si Vidra).

    INVESTITIE: In perioada 1993-1997 au fost investite circa 32 de milioane de dolari (27 de milioane de euro). Proiectul a fost finantat prin imprumuturi de la BERD, dar si din surse furnizate de Guvernul Germaniei.

    SPATII: In prezent, potrivit reprezentantilor PGB, in incinta complexului functioneaza 150 de firme. Spatiile au cate 60 mp, dar o companie poate ocupa mai multe unitati.

    CHIRII: Costul pentru chiriasi variaza intre 750 si 1.600 de euro lunar in functie de suprafata si dotari.

  • SOCIAL: Statistici inselatoare

    Pe hartie, Alba are una din cele mai ridicate rate ale somajului. In realitate, investitorii nu reusesc sa gaseasca suficienti oameni pentru a-i angaja. La nivelul intregii tari, numarul total al celor care cauta un loc de munca nu este foarte clar cunoscut. Autoritatile sustin insa ca urmeaza sa-si adapteze formula de calcul al ratei somajului la cerintele UE.

    Ca statisticile oficiale nu seamana intotdeauna cu realitatea nu mira pe nimeni. Ceva mai neobisnuit este ca realitatea sa fie exact invers decat e prezentata in statistici. Judetul Alba, spre exemplu, figureaza, in datele oficiale ale Agentiei Nationale pentru Ocuparea si Formarea Fortei de Munca (ANOFM) ca avand o rata a somajului de 7%, in conditiile in care media pe tara este de 4,8%. Ce se intampla in realitate? „De fapt, la noi este lipsa de forta de munca“, spune Ioan Bogatan, viceprimarul din Alba-Iulia. „Compania Sumitomo si-a deschis o fabrica de cablaje si a avut nevoie de 1.500 de oameni. A gasit 900 – si aia adusi, in mare parte, cu autobuzele din comunele din jur.“

    Lipsa de „personal“ este pusa de Bogatan pe seama plecarilor la munca in strainatate. Cum se explica, atunci, datele statistice? „Sunt cei care nu vor sa munceasca si prefera sa stea la tara, cu ajutor de somaj“, crede viceprimarul din Alba-Iulia. Mai ales ca sunt anuntate si alte investitii in zona. Italienii de la Pomponio, o firma de constructii, vor sa investeasca in urmatorii trei ani peste 12 milioane de euro intr-un complex de locuinte. „Au venit si firme germane sa se intereseze de potentialul zonei“, spune Bogatan. Cel putin la nivel teoretic, solutia pentru rezolvarea problemei somajului o reprezinta tocmai investitiile. Din nou, lucrurile sunt diferite in realitate. Cel putin in anumite cazuri. Privatizarile nu au avut darul sa rezolve problema somajului, ba inca au sporit numarul de persoane fara lucru.

    Cine sunt „campionii somajului“? Cel putin pe hartie, judetul care se afla in top, de ani buni, este Hunedoara, cu o rata a somajului de 10,7%, la nivelul lunii iunie. Mehedinti ii urmeaza indeaproape cu 10,3%, iar Vaslui si Galati isi disputa locul trei, cu un somaj de 8,8%, respectiv 8,7%. In urma lor vine Brasovul, unde somajul a scazut, in iunie, la 7,9% din forta de munca, de la 8,9% in mai. Chiar daca procentele nu par ingrijoratoare, ele sunt aproape duble fata de media pe tara de 5,5%, conform datelor ANOFM.

    De ce este Hunedoara in mod traditional pe locul intai? Situatia a fost creata de disponibilizarile succesive din minerit si de inchiderea combinatului de la Calan. Pana aici nimic neobisnuit. Ani la rand, statul, in incercarea de a restructura industria, a ales calea cea mai la indemana: concedierea fortei de munca excedentare. La fel se explica si rata mare a somajului din Mehedinti.

    Dar statul a incetat, de aproximativ doi-trei ani, sa mai fie „fabrica“ de someri. Acum, majoritatea celor lasati fara serviciu provin de la firmele private. Cand Siderurgica Hunedoara a fost preluata de compania anglo-indiana Mittal Steel, acum aproape doi ani, de la combinat au plecat mai bine de 2.000 de oameni. Ca urmare, rata somajului din judet a crescut. Prea multe variante de angajare pentru cei disponibilizati nu au existat, astfel ca 23.000 de oameni (10,7% din forta de munca) nu au nici acum de lucru.

    „Se pare ca mai urmeaza un val de concedieri, cam 1.000 de oameni“, spune Simion Jitianu, viceprimarul municipiului Hunedoara. Iar din toamna, multi dintre cei trimisi in somaj dupa privatizarea combinatului nu vor mai avea alocatii de la stat.

    Visul autoritatilor locale este darea in functiune a parcului industrial din Hunedoara. „Mai trebuie trase utilitatile si intr-o luna-doua va fi gata de preluat toata suprafata parcului“, crede Jitianu. Deocamdata, de trei-patru parcele din parcul industrial s-au interesat firme din Germania, Italia si Romania. Aici par a se limita viitoarele investitii care ar putea crea cateva locuri de munca.

    Reteta privatizare-concediere nu s-a limitat numai la Hunedoara. Potrivit datelor Institutului National de Statistica, trei din cinci someri provin de la firmele private. Iar siderurgia a fost una dintre ramurile industriale care a avut parte de un numar record de concedieri. La Galati, alt judet aflat in topul generatorilor de someri, numai dupa privatizarea combinatului siderurgic Sidex au ramas fara slujba peste 10.000 de oameni.

    Exemplele de acest fel ar putea continua: incetarea activitatii de la Siderca SA Calarasi, inchiderea combinatului de la Calan, lipsa comenzilor pentru furnizorul de masini agricole Tractorul Brasov au produs pe rand alti si alti someri. Toate acestea vin sa furnizeze explicatii pentru statisticile oficiale. Dincolo de ele, din nou, realitatea este alta. Daca in Alba statisticile sunt contrazise de realitate, iar investitorii cauta fara succes oameni pe care sa ii angajeze, oficialii romani par sa fi pierdut peste un milion de persoane. Circa 4,5 milioane de romani sunt angajati, circa 500.000 sunt someri, iar 1,5 milioane lucreaza in strainatate. Prin urmare, 6,5 milioane de oameni. Dar populatia activa depaseste opt milioane. Sa se ocupe restul de agricultura, cu totii?

    Deocamdata e greu de dat un raspuns. Cert este ca autoritatile recunosc ca trebuie sa schimbe modul de calcul al ratei somajului. „Trebuie sa ajungem la o formula de calcul pentru rata somajului cat mai aproape de realitatile romanesti“, spunea recent Gheorghe Barbu, ministrul muncii. Noua formula de calcul nu este insa o dorinta expresa a autoritatilor de la Bucuresti. Ea vine, mai degraba, ca o obligatie din partea UE. Iar ministrul muncii recunoaste ca indicatorii referitori la ocuparea fortei de munca trebuie adaptati pentru a fi comparabili cu cei din UE.

    Pana atunci, singurele date existente sunt doar partial compatibile cu realitatea. Cat de corecte sunt estimarile statistice, cati oameni muncesc la negru si cati se dedica agriculturii nu se poate spune cu certitudine. Si atunci, cat de corect sunt directionate fondurile – fie ele europene, fie locale – pentru reconversia profesionala? Poate viitoarea metodologie de calcul a ocuparii fortei de munca, despre care vorbea Gheorghe Barbu, va putea oferi un raspuns.

  • CINE UNDE LUCREAZA?

    Cate persoane au un loc de munca in Romania? Cati someri exista cu adevarat? Sunt intrebari la care nu putem primi, deocamdata, un raspuns clar.

    FORTA DE MUNCA: Statistic, in Romania exista peste opt milioane de persoane care pot lucra. Ele sunt incadrate la capitolul „forta de munca activa“.

    SALARIATI: La nivelul lunii iunie, numarul total al celor care aveau un loc de munca era de 4,5 milioane.

    STRAINATATE: Potrivit unor estimari neoficiale, circa 1,5 milioane de romani lucreaza, dar nu in tara, ci in strainatate.

    SOMERI: numarul total al somerilor nu mai depaseste 500.000. Dintre acestia, doar 176.000 primesc indemnizatii, restul ramanand la capitolul „someri neindemnizati“.

  • DECONTAMINARI: Oamenii care „repara“ apa

    Pe timpul lui Ceausescu, procedura era standard: cand vreo teava transportatoare de petrol baltea in apa sau pe pamant, aducea nea’ Gica rumegus si nisip: pac! – peste pata, sususus, si la gunoi! Cu alte cuvinte, muta poluarea dintr-un loc in altul. Imposibil sa mai faci asa ceva in UE. Iata cum se nasc afacerile.

    Pe biroul cu stegulet albastru pe care 12 stele fac cerc, Marius Constantinescu toarna petrol intr-un vas transparent, plin cu apa. „Am turnat mai repede si am atins fundul, asa ca avem nevoie de o operatiune speciala“, explica el. Dintr-o punga alba, toarna peste suprafata apei acoperita cu petrol un produs asemanator rumegusului, fabricat din turba canadiana. Cand atinge petrolul, turba se imbiba cu el si aproape ai zice ca pe apa pluteste un strat de zat de cafea. „E un produs biodegradabil, care nu va mai elibera petrolul niciodata“, spune ploiesteanul. „Acum, daca filtram apa, e curata, nici macar nu miroase.“ La demonstratii, Constantinescu spune ca se distreaza cu colegii band apa „decontaminata“. Dar, in natura, povestea se incheie putin diferit: particulele care au incapsulat petrolul se lasa, in timp, la fundul apei, unde devin hrana pentru „culturile microbiene“. Si gata, e curat.

    Ceea ce Constantinescu simuleaza in biroul firmei sale Proti din Ploiesti, face de fapt, pe viu, de cateva ori pe an, din 2001 – de cand a importat primele produse pentru decontaminare de sol si de apa si de cand a inceput sa-si dezvolte, timid, si partea de servicii. La produsele si serviciile lui apeleaza firme precum Petrom, Conpet, Electrocentrale SA, Termocentrale SA, dar si Dacia Renault, aeroporturi si rafinarii.  Cu o echipa de 15 – 20 de oameni, necesarul minim pentru un accident „de o oarecare importanta“, poate castiga in jur de o suta de mii de lei noi (un miliard de lei vechi) pe interventie. Iar ploiesteanul spune ca, intr-un an, are „numeroase“ astfel de actiuni.

    Primele firme de decontaminare – ca cea a lui Contantinescu – se nasteau in judetul Constanta la inceputul anilor ‘90. Zona, in care au aparut intre timp circa zece astfel de companii, este si acum puternica in domeniul serviciilor, recunosc antreprenorii din domeniu. Un alt „focar“ pentru astfel de firme a fost Bucurestiul, iar in tara, numarul firmelor de profil sare de 50, spun cunoscatorii.

    Dar sectorul romanesc al firmelor care fac decontaminari de abia acum incepe sa se dezvolte. Nici n-ar putea fi altfel, daca ne gandim ca abia de curand Romania a adoptat o pozitie mai ferma in ce priveste protectia mediului la nivel legislativ, iar aplicarea legii se face inca schiopatat (vezi criticile Uniunii Eurropene de acum cateva saptamani). Reglementari specifice privind activitatile de decontaminare nici nu exista inca, la fel cum nu exista o evidenta a firmelor care se ocupa cu „decontaminarea mediului geologic“ – adica a solului, subsolului si a apelor subterane), dupa cum recunoaste chiar Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor (MMGA). Mai mult, recunoaste ministerul, „nu se cunosc pana in prezent toate situatiile de poluari subterane, tipul acestora, intensitatea poluarii si extinderea poluarilor. Problemele legate de subsol nu au fost tratate cu aceeasi atentie si interes comparativ cu aerul sau apa“.

    In acest context – de nebuloasa si lipsa de interes – firmele din domeniu au „trait un fel de cosmar“ pana acum, spune Constantinescu. Mai ales ca toata industria poluatoare era pana de curand in proprietatea statului. „Mentalitatea directorilor a ramas aceeasi: vanzare si productie. Nici vorba de ecologie“, spune omul de afaceri, de formatie petrolist. De aceasta problema s-au impiedicat pana acum si investitorii straini care ar fi vrut sa exploateze o piata cu atatea „resurse“ (a se citi „cazuri de poluari“) precum Romania. Thomas Watkins, vicepresedintele unei companii americane interesate sa intre pe piata romaneasca a decontaminarilor spune ca de abia de un an si jumatate, de cand au inceput marile privatizari in industria petrolului, Romania a inceput sa il intereseze. „Momentul pare prielnic acum. De asta sunt aici“, spune el. Pana acum, a urmarit piata de la distanta, prin intermediul unor consultanti americani aflati in Romania, dar nimic nu l-a tras de maneca incoace.

    „Cand ai companii controlate de stat, e mult mai rau decat daca ai o corporatie, pentru ca nu exista suficienta motivare pentru a rezolva problemele cat mai repede posibil si cu costuri cat mai mici“, spune Watkins. „Trebuie sa fie o piata in care oamenii incep sa-si rezolve problemele, si nu guvernul.“ De asemenea, omul de afaceri american asteapta sa vada ca legile in vigoare se pastreaza, pentru ca nu vrea sa munceasca 11 luni la un proiect pentru a-l finaliza, iar ulterior sa afle ca nu l-a finalizat. El spune ca vrea sa intre in Romania cu un proiect pilot pe care il va face cadou, pentru ca e mai simplu sa convingi oamenii aratandu-le ce poti. „Mi-ar placea sa obtin un caz foarte dificil de contaminare a solului cu petrol.“ Prin acel proiect, el ar demonstra cum curata intr-un an ceea ce natura, singura, nu reuseste decat in 30-70 de ani: cu ajutorul unor microorganisme acvatice, pe care le-ar importa din California cu 80-110 dolari kilogramul (costuri de achizitie). Procesul se numeste „bioremediere“, si n-a patruns inca in Romania pe scara larga „datorita pretului foarte ridicat“, spune Nicolae Brand, asociatul unei firme de decontaminari din Constanta, activa din 1994 – Branic. Dar Watkins spune ca, rezolvand cazuri foarte complicate, isi va deschide piata.

    Profitabilitatea unei firme prestatoare de servicii de decontaminare este de 8-10% din cifra de afaceri, spune Nicolae Brand din Constanta. Asta, in conditiile in care materialele necesare – substante absorbante, baraje antipetrol, recuperatoare de produse petroliere deversate, pompe si alte instalatii specifice – sunt produse de firma prestatoare de servicii. Ponderea costului materialelor in valoarea lucrarilor este de 30-40%. Iar „pentru importuri, sumele se dubleaza“. Cine plateste decontaminarile? Poluatorul, conform principiului vestic, adoptat si de Romania. Poluatori ai solului si ai apelor sunt transportatorii de produse petroliere, aeroporturi, porturi, rafinarii, termocentrale si electrocentrale, dar si producatori de autoturisme.

    Chiar daca „80% din poluari sunt inca in raspunderea statului“ din cauza slabei privatizari a industriilor poluatoare, dupa cum estimeaza Marius Constantinescu de la Proti Ploiesti, antreprenorii din domeniu se arata optimisti: prin aplicarea legislatiei de mediu la insistentele UE, evolutia companiilor nu poate fi decat ascendenta, spune Nicolae Brand de la Branic Constanta. Astfel, cele „trei-cinci“ interventii pe an, cate are Branic momentan, s-a putea inmulti considerabil. Iar in cativa ani „va fi o ciupercarie de firme“ prestatoare de astfel de servicii, mai ales cand vor exista bani pentru depoluarea zonelor poluate istoric, spune si Constantinescu de la Proti. Profitabilitatea firmelor, „relativa“ acum, va fi categorica dupa aderare, apreciaza omul de afaceri ploiestean.

    Ministerul Mediului va avea mult de muncit. De curand, in noua sa structura a fost inventat un „serviciu pentru protectia solului si subsolului“. Acesta incearca sa se puna la punct cu evidentele si informatiiile inexistente, enumerate la inceputul materialului. Nici nu mai stii cum sa reactionezi cand afli ca in Romania  nu se stie inca de cate tipuri sunt poluarile, pe cand in Germania se afla si cand iti picura ulei din motorul masinii pe sosea, iei amenda si platesti si serviciul care vine si curata in urma ta cu absorbanti speciali.

  • NU STIM, N-AM VAZUT

    Obiceiul de a „curata in urma“ e destul de aristocratic si occidental si n-a intrat in preocuparile statului roman dinainte de ‘90. Chiar daca la inceputul anilor ‘90 apareau primele firme de decontaminare, doar o data cu aderarea la UE, cand legile va trebui respectate, antreprenorii din domeniu spera la un mediu propice pentru afaceri. Deocamdata, la Ministerul Mediului, subiectul decontaminarilor pluteste in necunoscut: nu exista evidente.

    NU EXISTA o evidenta a firmelor care se ocupa cu decontaminarea mediului geologic (sol, subsol, ape subterane).
    NU SE CUNOSC pana in prezent toate situatiile de poluari subterane, tipul acestora, intensitatea poluarii, extinderea lor.
    NU EXISTA deocamdata reglementari specifice privind activitatile de decontaminare.  

     SURSA: MMGA