BusinessMagazin

Blog

  • NUANTELE LIBERALIZARII

    Guvernul de la Londra a promis restrictii pentru potentialii imigranti din Romania si Bulgaria, iar presa insulara (in special cea ostila actualului premier Tony Blair) a inceput o campanie de avertizare a opiniei publice cu privire la pericolele implicate de o deschidere a granitelor fata de Romania si Bulgaria dupa 1 ianuarie 2007. Dincolo de iritarea presei, exista atat argumente in favoarea, cat si impotriva ideii ca Londra ar trebui ca acum sa manifeste acum mai multa prudenta decat la primul val de extindere a Uniunii Europene.

     

    STATISTICA PROBABILITATILOR: Din luna mai 2004 si pana in iunie 2006, un numar de 600.000 de cetateni din cele opt state ex-comuniste integrate in Uniunea Europeana la 1 mai 2004 (UE8) au intrat sa lucreze in Marea Britanie, din care peste 260.000, respectiv cel mai numeros grup, au fost polonezi. Pentru comparatie, numarul romanilor si al bulgarilor care au solicitat de munca in Marea Britanie in perioada 2004-2006 a fost de peste 7.000, din care circa 1.000 au fost acceptati. Acum, estimarile autoritatilor romane si bulgare vorbesc de circa 5.000-13.000 de lucratori care ar urma sa intre in Marea Britanie in 2007, desi organizatii ostile imigratiei, ca MigrationWatch UK din Londra, estimeaza ca in primele 20 de luni dupa aderarea Romaniei si a Bulgariei, pe piata britanica vor intra 300.000 de lucratori din cele doua tari.

     

    SA NU EXAGERAM: Premierul Tony Blair a castigat un al treilea mandat in mai 2005, in principal gratie modului cum a reusit sa conduca economia. Blair s-a aflat in fruntea guvernului timp de 36 de trimestre de crestere economica neintrerupta, care au permis ca ocuparea fortei de munca sa ajunga la numarul record de 28,97 milioane de persoane (in trimestrul incheiat in iunie curent). Cu toate acestea, criticii i-au reprosat premierului ca numarul de persoane care solicita ajutor de somaj a tot crescut, mai ales pe parcursul ultimului an, fapt pus de analisti mai ales pe seama influxului de imigranti din Europa de Est. In luna iunie, cererile de ajutor de somaj au crescut la cel mai inalt nivel in mai mult de patru ani. Totusi, saptamanile trecute au aparut datele pe august, care releva ca in august cererile de ajutor de somaj au scazut cu 3.900, peste asteptarile analistilor, ceea ce inseamna un total de 950.000, echivalent cu o rata a somajului de 3%, extrem de confortabila pentru o tara UE.

     

    INSTALATORUL POLONEZ: In sprijinul politicii sale de deschidere a granitelor, Londra a invocat faptul ca imigrantii din Est vin sa presteze de obicei munci de jos, in sectoarele imposibil de acoperit de catre forta de munca locala. Conform unei recente statistici a Home Office referitoare la ultimii doi ani, strainii ajung in majoritate sa lucreze ca muncitori in uzine (37%), ambalare si depozitare de marfuri (9% si 10%), catering si curatenie (cate 9%). Totusi, criticii politicii de deschidere a granitelor acuza faptul ca multi iau deja de la stat ajutoare: alocatie pentru copii (27.000 de beneficiari pana acum) sau facilitati fiscale pentru cei cu venituri mici (14.000 de beneficiari pana acum). Numarul celor care locuiesc in Marea Britanie cu copii cu tot s-a dublat de la 1 mai 2004 pana anul acesta, ajungand la 5.000.

  • Hitachi investeste

    Compania japoneza Hitachi a anuntat ca va investi 53,7 milioane de euro in constructia in Cehia a unei fabrici de televizoare si monitoare cu ecran plat. Productia de aici va acoperi cererea crescanda din Europa.

    Incepand cu a doua jumatate a anului viitor, aici vor fi produse atat unitati cu plasma, cat si cu cristale lichide. Noua fabrica, unde vor lucra 1.500 de persoane, va fi amplasata in regiunea Usti, la 80 de kilometri vest de Praga. Pentru inceput, productia lunara va ajunge la 80.000 de televizoare si 100.000 de monitoare. Dupa 2008, compania japoneza spera sa produca aici lunar 140.000 de televizoare si 200.000 de monitoare.

  • Proiectele vietnameze

    CEB, Banca de Export din Cehia, detinuta in proportie de 73% de guvernul ceh, va imprumuta un miliard de dolari Bancii de Investitii si Dezvoltare din Vietnam (BIDV) pentru punerea in practica a opt mari proiecte industriale, transmite Dow Jones.

    Valoarea totala a acestora este de 1,7 mld. euro. 60% din bani provin din imprumutul acordat de banca ceha, 20% de la banca vietnameza, iar 20% de la developeri. Proiectele vizeaza constructia in Vietnam a doua fabrici de ciment, a trei hidrocentrale, a unei termocentrale, a unei fabrici de bere si extensia unei hidrocentrale.

  • MINORITARII ESTICI

    Cresterea ponderii imigrantilor din UE8 in tarile occidentale ale UE dupa 1 ianuarie 2004 trebuie privita intr-un dublu context: pe de o parte este vorba despre prezenta pe aceste piete a fortei de munca din alte state vechi membre ale UE, pe de alta parte e vorba despre strainii din tari nemembre UE care muncesc in asa-numitul grup UE15 (statele membre UE dinainte de extinderea din 2004). Conform statisticilor Comisiei Europene, in 2005, in cele doua tari cu cea mai mare pondere de straini in totalul populatiei active – Austria si Germania, cu peste 10% fiecare – doar o mica parte (1,4%, respectiv 0,7%) proveneau din noile state membre ale UE.

     

    Ponderea strainilor de varsta activa din UE10 (UE8 plus Cipru si Malta) in totalul populatiei active din UE15 (%)

    Tara

    2003

    2004

    2005

    Austria

    0,7

    0,8

    1,4

    Belgia

    0,2

    0,2

    0,2

    Germania

    –

    –

    0,7

    Danemarca

    –

    –

    –

    Spania

    0,2

    0,2

    0,2

    Finlanda

    0,3

    0,3

    0,3

    Franta

    0,1

    0,1

    0,1

    Grecia

    0,3

    0,4

    0,4

    Irlanda

    –

    –

    2

    Olanda

    0,1

    0,1

    0,1

    Portugalia

    –

    –

    –

    Suedia

    0,2

    0,2

    0,2

    Marea Britanie

    0,2

    0,3

    0,4

     

    Ponderea strainilor de varsta activa in totalul populatiei active din UE (%)

    UE25

    2003

    2004

    2005

    Straini din UE10

    0,1

    –

    0,3

    Straini din UE15

    1,9

    1,7

    1,7

     

  • FRICA DE NAVALITORI

    Raportul trimestrial al Bancii Mondiale asupra UE8 (Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia si Slovenia), dat publicitatii luna trecuta, ofera cateva date esentiale pentru cine vrea sa inteleaga corect evolutia migratiei in interiorul Estului si catre Occident.

     

    1. Contrar asteptarilor, caderea Cortinei de Fier la inceputul anilor ‘90 n-a atras o emigrare in masa a cetatenilor din tarile estice. Mare parte din fenomenele de migratie de acolo s-au limitat la circulatia persoanelor in interiorul grupului UE8. In privinta emigrarii spre Vest, de-a lungul anilor ‘90 nu se poate vorbi de vreun exod; din Polonia anilor 1993-1996, de exemplu, au plecat 20.000-25.000 de persoane anual, ceea ce inseamna chiar mai putin decat in anii ‘80.

     

    2. Principala trasatura a migratiei din UE8, inca de la inceputul tranzitiei, a fost caracterul ei temporar. Cererea de forta de munca sezoniera in sectorul agricol si de constructii din Germania, Franta, Spania sau Marea Britanie a atras lucratori din UE8 pe perioade nu mai lungi de trei luni. Recordul il detine Germania, care a atras in 2004 un numar de 330.000 de lucratori sezonieri din Europa de Est, 90% provenind din UE8.

     

    3. Migrarea fortei de munca in anii ‘90 a fost determinata in mare masura de dezechilibre ale pietei muncii legate de tranzitia din Est, dar si incurajata de factori structurali ai economiilor occidentale, in primul rand cererea de forta de munca ieftina pentru muncile de jos, prost platite. Astfel incat, atunci cand au inceput discutiile despre impactul extinderii Uniunii Europene si al liberalizarii pietei muncii pentru lucratorii din Est, mii de cehi, slovaci si polonezi erau deja de mult la munca in tarile UE15.

     

    4. Cele mai multe estimari ale fluxului de emigranti din UE8 dupa 1 mai 2004 au folosit exemplul aderarii Greciei in 1981 si a Spaniei si a Portugaliei in 1986, cand s-a anticipat eronat ca dupa perioadele de restrictii la migrarea fortei de munca (6 ani pentru Grecia, 7 pentru Spania si Portugalia) va urma un exod de lucratori. Totusi, diferenta de venit dintre Spania si Portugalia si restul UE era mai mica decat cea de acum dintre UE8 si UE15. Estimarile economistilor variaza acum intre 335.000 de imigranti pe an, cu o scadere pana la 100.000 pe an spre 2030, si 367.000 de imigranti pe an, cu o reducere la zero spre 2030.

  • Formula esecului

    Jurnalistul Bob Woodward de la Washington Post dezvaluie, in ultimul sau volum, premisele esecului din Irak: o administratie divizata, cu consilieri-cheie care aproape nu-si vorbeau, avertismente ignorate, informatii esentiale tratate cu superficialitate si subestimarea permanenta a adversarului.

     

    Casa Alba a ignorat, in septembrie 2003, un avertisment urgent de la un inalt consilier in problema irakiana, care ii spunea ca e nevoie disperata de alte cateva mii de soldati americani pentru a potoli insurgenta din Irak. Asta reiese din ultima carte a lui Bob Woodward, unul dintre jurnalistii veterani ai Washington Post – care, impreuna cu Carl Bernstein, a scris seria de articole care au declansat scandalul Watergate, soldat cu demisia presedintelui Richard Nixon. In ultima sa carte, Woodward infatiseaza o Casa Alba sfasiata de disfunctionalitati si diviziuni in privinta razboiului. Avertismentul este descris in „Etapa negarii“ („State of Denial“), publicata pe 1 octombrie de editura Simon & Schuster. Bob Woodward sustine ca unii dintre consilierii de frunte ai presedintelui Bush au fost adesea la cutite; uneori, abia isi vorbeau si avea cu totii tendinta de a califica drept prea pesimiste relatarile comandantilor militari americani – si ale altora – despre situatia din Irak.

     

    Chiar si in noiembrie 2003, Bush este citat spunand despre situatia din Irak: „Nu mai vreau ca nimeni din membrii guvernului sa spuna ca e o insurgenta. Nu cred ca am ajuns inca acolo“.

     

    Din carte reiese ca secretarul apararii, Donald H. Rumsfeld, a fost prea putin conectat cu detaliile practice al ocuparii si reconstructiei Irakului si atat de ostil fata de Condoleezza Rice, pe atunci consilier pentru securitate nationala, incat Bush trebuia sa-i ceara sa-i raspunda acesteia la telefoane. Iar comandantul american al trupelor din Orientul Mijlociu, generalul John P. Abizaid, este citat ca marturisindu-le apropiatilor ca „Rumsfeld nu mai are credibilitatea“ sa militeze public pentru o strategie a victoriei.    

     

    Cartea este a treia pe care Woodward a consacrat-o dezbaterilor interne din Casa Alba dupa 11 septembrie, invadarea Afganistanului si ulterioara decizie de invadare a Irakului. Ca si precedentele titluri ale lui Woodward, cartea include citate lungi din conversatii – si descrie cum gandeau oficialii administratiei in anumite momente, desi nu identifica intotdeauna sursele de informatie. Unii dintre cei intervievati, inclusiv Rumsfeld, sunt citati – dar nici presedintele Bush si nici vicepresedintele Dick Cheney nu au fost de acord sa dea interviuri, se mai spune in carte. Despre Robert D. Blackwill, pe atunci consilierul-sef pe dosarul irakian la Consiliul de Securitate Nationala, se spune ca si-a expus avertismentul privitor la nevoia de mai multe trupe intr-un memoriu cuprinzator trimis Condoleezzei Rice. Memoriul conchidea ca era nevoie disperata de 40.000 de soldati. Se mai dezvaluie ca Blackwill si Paul Bremer III, pe atunci cel mai inalt oficial american in Irak, i-au informat atat pe Rice, cat si pe Stephen J. Hadley, adjunctul ei, despre nevoia presanta de mai multi oameni in timpul unei teleconferinte din Irak. Casa Alba nu a facut nimic in schimb, spune Woodward.

     

    „Etapa negarii“ mai descrie prapastia dintre Colin Powell, primul secretar de stat al lui Bush, si Rumsfeld: cand Powell a fost scos din functie dupa alegerile din 2004, i-ar fi spus lui Andrew H. Card jr., seful administratiei de la Casa Alba, referindu-se la Rumsfeld: „Daca eu plec, si Don ar trebui sa plece“. Card a facut apoi tot ce i-a stat in putere ca sa-l elimine pe Rumsfeld la sfarsitul lui 2005, potrivit cartii, dar a fost oprit de Bush, care se temea ca asta ar tulbura apropiatele alegeri din Irak si operatiunile de la Pentagon. Cheney, la randul lui, e infatisat drept un om atat de hotarat sa gaseasca dovezi ca acuzatiile lui privind armele de distrugere in masa din Irak au fost corecte incat, in vara lui 2003, trimitea sefului echipei de inspectori, David Kay, coordonate obtinute prin satelit privind posibilele locatii – dupa cum se stie, nu s-a descoperit nimic.

     

    Doi membri ai cercului de apropiati ai lui Bush, Powell si ai directorului CIA, George J. Tenet, au fost, reiese din carte, ambivalenti in privinta deciziei de a invada Irakul. Cand Powell a consimtit, fara tragere de inima, in ianuarie 2003, Bush i-ar fi spus intr-o intrevedere in Biroul Oval ca „e timpul sa-ti pui uniforma de razboi“ – facand referire la cariera lui de militar. Tenet, omul care i-a spus la un moment dat lui Bush ca „mai mult ca sigur“ exista arme de distrugere in masa in Irak, nu a impartasit direct cu presedintele indoielile in privinta invadarii Irakului, potrivit marturiei lui Woodward. Primele doua carti ale lui Woodward despre administratia americana, „Bush in razboi“ si „Plan de atac“, infatisau un presedinte ferm si o echipa loiala, bine condusa, raspunzand unui atac. Dupa cum arata si titlul, „Etapa negarii“ urmareste o linie narativa cu totul diferita, a unei administratii care pare sa fi avut doar o vaga idee ca succesul militar timpuriu in Irak lasase loc resentimentelor armatei de ocupatie. Volumul de 537 de pagini descrie tensiuni intre oficialii de rang inalt inca de la inceputurile administratiei. Woodward scrie ca in saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie, Tenet credea ca Rumsfeld frana efortul de elaborare a unei strategii coerente de capturare si ucidere a lui bin Laden. La randul lui, Rumsfeld punea la indoiala semnalele electronice de la suspectii de terorism pe care le interceptase Agentia Nationala de Securitate, intrebandu-se daca nu cumva sunt parte a unui plan de intoxicare al Al-Qaida.

     

    Pe 10 iulie 2001, se spune in carte, Tenet si seful diviziei antiteroriste a CIA, J. Coffer Black, s-au intalnit la Casa Alba cu Rice pentru a-i semnala gravitatea informatiilor pe care agentia le culesese cu privire la un iminent atac. Ambii au plecat de la intalnire cu sentimentul ca Rice nu a luat prea in serios avertismentele. Pe langa asta, in saptamanile dinainte ca razboiul din Irak sa inceapa, parintii lui Bush nu impartaseau increderea fiului lor ca invazia Irakului era decizia cea mai potrivita, se sustine in carte.

     

    Woodward scrie despre o intalnire privata in ianuarie 2003 intre mama lui Bush, Barbara Bush, si David L. Boren, un fost presedinte al comitetului pentru servicii secrete al Senatului si un prieten al familiei Bush. Barbara Bush l-a intrebat pe Boren daca trebuia sa fie ingrijorata despre o posibila invazie a Irakului, destainuind apoi ca tatal presedintelui, fostul presedinte George H.W. Bush, „e ingrijorat si nu mai doarme din cauza asta“. Volumul descrie o intalnire la inceputul lui 2003 intre generalul locotenent Jay Garner, ofiterul in retragere numit de Bush sa administreze Irakul dupa razboi, Bush si altii intr-un birou din Casa Alba – reiese ca principalii planificatori ai razboiului ar fi fost complet dezinteresati de detaliile misiunii post-conflict. Dupa ce Garner si-a terminat prezentarea in PowerPoint – in care si-a inclus planurile de a folosi pana la 300.000 de soldati din armata irakiana pentru a ajuta la securizarea Irakului dupa incheierea razboiului, spune cartea – nu au fost puse nici un fel de intrebari de nici unul dintre cei prezenti; iar presedintele l-a aprobat cu entuziasm.

     

    Dar Garner avea sa fie curand indepartat si inlocuit cu Bremer. Cartea mai sugereaza ca inalti oficiali din serviciile secrete au fost luati prin surprindere in primele zile ale razboiului, cand luptatorii civili irakieni erau angrenati in atacuri sinucigase impotriva blindatelor americane. Intr-o intalnire cu Tenet de la CIA, cativa oficiali de la Pentagon au vorbit despre atacuri, iar Tenet ar fi recunoscut ca nu stie ce sa creada despre ele. Cautarile zadarnice pentru descoperirea arsenalului neconventional au starnit tensiuni intre Cheney, CIA si oficialii din Irak. Seful inspectorilor din Irak, Kay, le-a trimis e-mailuri principalilor responsabili din CIA; a avertizat ca e posibil ca irakienii sa fi avut capacitatea de a produce asemenea arme, dar sa nu le fi produs, asteptand in schimb pana in momentul in care ar fi fost nevoie de ele.

     

    Cartea sustine ca John McLaughlin, directorul adjunct al CIA, i-ar fi spus lui Kay: „Nu mai spune nimanui asta. Ar putea fi suparator. Fii foarte atent. Nu putem sa-i dam drumul pana nu suntem siguri“.

     

    Deocamdata, Casa Alba se straduieste sa dezminta imaginea pe care cartea o creeaza, cea a unei administratii macinate de  discordie, sugerand ca informatiile ar fi fost oferite de fosti consilieri suparati ca sfaturile lor cu privire la numarul de trupe si alte probleme de strategie ar fi fost ignorate. „Uitati ce e, avem de-a face cu un razboi si o sa gasiti o gramada de oameni cu adevarat destepti cu pareri complet diferite“, a spus purtatorul de cuvant al Casei Albe, Tony Snow.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • V-am pierdut banii

    Amaranth, un fond american de hedging, a pierdut circa sase miliarde de dolari in pariul pe cotatia gazelor naturale cu o iuteala care a naucit piata.

     

    Cu mai putin de o saptamana inainte ca fondul de hedging Amaranth Advisers sa le spuna investitorilor ca a pierdut miliarde de dolari, Charles H. Winkler, directorul de operatiuni (chief operating officer) al fondului, degusta un pahar de vin australian la o cina in restaurantul Four Seasons din New York cu o mana de manageri ai altor importante fonduri de hedging. Parand relaxat si afabil in acea seara de 12 septembrie, Charles H. Winkler a spus ca Amaranth, un fond de 9,2 miliarde de dolari, inregistra randamente de peste 25% pe an, potrivit unui participant.

     

    Doua zile mai tarziu, Charles H. Winkler era la Pierre, unul dintre cele mai elegante hoteluri din Manhattan, vorbind despre Amaranth cu potentiali investitori la conferinta de toamna a fondurilor de hedging si forumul educational organizate de Goldman Sachs. Un fel de speed-dating* pentru capitalisti, in cadrul evenimentului mici grupuri de investitori treceau de la o masa la alta, ascultandu-i pe managerii care-si descriau cu iuteala strategiile, raspundeau la cateva intrebari dupa care se mutau la urmatorul set de investitori. Iar Charles H. Winkler s-a numarat printre acei manageri si transmitea cam acelasi mesaj pe care-l formulase si la inceputul saptamanii, dupa cum a relatat un martor: Amaranth crescuse cu 25%.

     

    Chiar in acea zi, Amaranth pierdea 560 de milioane de dolari pe gazele naturale, accelerand pierderile pe care firma le suferise toata saptamana, a spus pe 22 septembrie intr-o teleconferinta Nicholas Maounis, fondatorul Amaranth Advisers.

     

    Pe 14 septembrie, fondul isi vindea parti din portofoliu – actiuni, imprumuturi si obligatiuni – pentru a indeplini cererile bancilor de a returna banii pe care-i imprumutase pentru anumite tranzactii. In ziua urmatoare, Amaranth convoca reprezentantii catorva banci de top de pe Wall Street si ii invita in weeekend la birourile sale din Greenwich, Connecticut. Portofoliul energetic si alte plasamente erau scoase la vanzare, firma cautand probabil un imprumut pe termen scurt sau eventual o infuzie de capital.

     

    Amaranth, unul dintre cele mai fierbinti fonduri de hedging din ultimii ani, incepuse sa se topeasca. Ce a urmat a fost atat descurajant, cat si implacabil: investitorii au urmarit exasperati cum sase miliarde de dolari s-au evaporat, in vreme ce piata a clipit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Intr-adevar, ce a fost extraordinar in prabusirea Amaranth a fost cat de putine valuri a facut, spre deosebire de cvasi-colapsul unui alt fond de hedging, Long-Term Capital Management, in 1998. Povestea lui Amaranth este cea a unei firme care s-a mandrit cu managementul superior al riscului, dupa care a riscat totul in piete pe care toata lumea le stia volatile. Fondul nu a ingenuncheat piata, cum a facut-o prabusirea Long-Term Capital; piata a fost cea care a ingenuncheat Amaranth.

     

    „Cateodata si «foarte-improbabilul» se intampla“, le-a spus investitorilor Maounis in teleconferinta. „Asta s-a intamplat in septembrie.“ Prabusirea confirma ceea ce multi din industria fondurilor de hedging stiu, dar ignora poate prea des: sa-ti risti casa la pariu e un lucru care poate sa-ti aduca randamente de invidiat; dar poti la fel de bine si sa ramai fara casa. La teleconferinta, Maounis a promis o revenire, spunand ca Amaranth ramane in continuare in carti.

     

    „Am pierdut o gramada din banii nostri luna asta“, a spus el. „Am pierdut inca si mai multi din ai vostri. Ne pare rau ca ne-am pierdut banii. Ne pare si mai rau ca v-am pierdut si voua banii.“ Maounis a promis ca va incerca sa castige din nou adeziunea si increderea investitorilor.

     

    E posibil ca Charles Winkler de la Amaranth, un fost avocat foarte respectat, sa fi facut cel mai bun lucru pentru investitori: mentinerea unei aparente „cool“, tocmai pentru a nu declansa acel gen de panica ce poate cu usurinta dobori orice institutie financiara. Prin intermediul unui purtator de cuvant, Winkler a refuzat sa comenteze. Dar investitorii, incapabili sa isi recupereze banii si zguduiti de evenimentele lunii, se gandesc deja daca pariul cu energia a fost prea mare si se intreaba in ce masura promisiunile fondului cu privire la managementul eficient al riscului au fost nefondate.

     

    „Cand un fond de hedging se prabuseste, cauti reprezentarile eronate facute de manager in fata investitorilor, reprezentari care pot lua forma evaluarilor gresite, cauti reprezentarile gresite privind strategiile, modelele sau concentrarile“, spune Scott M. Berman, avocat la Friedman Kaplan Seiler & Adelman, care reprezinta doi investitori care nu exclud posibilitatea de a cere daune de la Amaranth.

     

    Comisia care reglementeaza piata de capital in Statele Unite (Securities Exchange Comission – SEC) a inceput deja o investigatie pentru a determina in ce masura Amaranth Investors a indus in eroare investitorii sau institutiile financiare.

     

    Nu e exclus ca Amaranth sa aiba o oarecare protectie in fata acuzatiilor ca nu s-a tinut de propria strategie: este un „multi-strategy fund“, asta insemnand ca avea multiple strategii de a face bani, dar si libertatea de a transfera capitalul in zonele cu cel mai mare potential de castig. Diversificarea strategiilor a fost, in sine, o metoda de protectie: cand o piata se ducea in jos, altele puteau amortiza socul. Cand Amaranth a vazut in gazele naturale o oportunitate, a aruncat bani in piata.

     

    I-a mers o perioada, dar fondul nu a reusit sa iasa cand ar fi trebuit. S-a dovedit Amaranth oportunist – cum ar trebui sa fie fondurile cu strategii multiple – sau s-a dovedit incapatanat, nediversificandu-si portofoliul?

    Curajul fondului a fost testat pe piata in scadere din 2002. Cand indicii importanti au scazut cu 17% sau chiar mai mult in acel an, Amaranth Partners, unul dintre fondurile de top ale companiei, a adus un randament de 11,33%, potrivit materialelor de marketing – lasand in urma majoritatea fondurilor de hedging, care au cazut cu 1,5%, potrivit Hedge Fund Research din Chicago.

     

    In cei doi ani care au urmat, Amaranth a produs profituri consistente, daca nu chiar spectaculoase, aratand ca face ceea ce fondurile de hedging ar trebui sa faca: se protejeaza pe ele insele de fluctuatiile pietei. Anul 2005 a fost unul dificil pentru multe fonduri de hedging. Dar Amaranth a oferit rentabilitati de peste 18%, surclasand de departe avansul de 4,91% (inclusiv dividende) al indicelui Standard & Poor’s si majoritatea fondurilor de hedging, care au castigat in medie 6,16%. Amaranth a avut o arma secreta in panoplie: un trader de 32 de ani pe nume Brian Hunter. Hunter venea de la Deutsche Bank, unde condusese departamentul de tranzactii cu gaze naturale. Potrivit unui proces pe care l-a intentat mai tarziu bancii, Hunter a adus de unul singur 52 de milioane de dolari bancii in 2002 si 40 de milioane de dolari in 2003. Dar preturile de pe piata de gaze naturale s-au prabusit in decembrie, stergand multe din castigurile bancii, iar Deutsche Bank nu i-a mai dat nici un bonus. Hunter a fost retrogradat si a dat in judecata banca pentru a-si primi bonusul. Deutsche Bank a trimis un raspuns in care neaga majoritatea acuzatiilor; un purtator de cuvant al bancii a refuzat sa comenteze subiectul.

     

    Hunter a fost el insusi „un activ fierbinte“. SAC Capital, un alt hedge fund renumit pentru profiturile sale de exceptie, a incercat sa-l atraga pe Hunter in aprilie 2005. Nicholas Maounis l-a convins sa ramana, iar investitorii au fost asigurati ca Hunter va juca un rol semnificativ in cadrul firmei.

     

    Nu e nici un secret ca profiturile fondului veneau in special din energie. Pana pe 30 iunie, fondurile Amaranth crescusera cu 20% si chiar peste, iar castigurile din energie insemnau 78% din randamentul total.

    Potrivit lui Maounis, profiturile din tranzactiile cu bunuri si cu energie au adus 1,26 de miliarde de dolari in 2005 si din ianuarie si pana in august adusesera 2,17 miliarde de dolari – aproape jumatate din suma fiind obtinuta din iunie pana in august.

     

    In vreme ce cifrele din iunie aratau bine, investitorii ar fi trebuit totusi sa se ingrijoreze: fondul cazuse cu peste 10% in mai din cauza volatilitatii din pietele de energie. Rezultatele spectaculoase din aprilie si iunie acopereau scaderea, dar mesajul era clar: fondul Amaranth facea pariuri mari.

     

    In iulie, Amaranth a abordat acele ingrijorari in mesajul lunar catre investitori, promitand ce le spusese in fata multor investitori: ca va reduce riscul. „In timp ce tintim pentru o mai mica concentrare pe gazul natural in viitor, credem ca oportunitatile din piata gazelor naturale raman atractive si continuam sa pastram plasamente unde credem ca valorile de baza sunt deconectate de preturile din viitor“, scria fondul. Un numar de investitori afirma ca li s-ar fi spus ca pariurile pe energie au fost diminuate.

     

    Pe 22 septembrie, Maounis a readus in discutie acele ingrijorari, spunand la teleconferinta ca Amaranth a fost de acord sa-si reduca riscurile in functie de oportunitati, in loc sa vanda doar de dragul de a vinde, asta insemnand ca niciodata nu a avut de gand sa iasa repede de pe piata.

     

    Problema lui Amaranth s-a dovedit a fi una prea familiara institutiilor financiare: lichiditatea. Hunter a pariat ca diferenta dintre cotatiile futures ale gazelor naturale pentru martie 2007 si aprilie 2007 va creste. De fapt, a scazut dramatic. Hunter nu a putut sa-si vanda plasamentele. Altii din piata au vazut ca pariul lui era gresit, ca pierdea bani si au continuat sa parieze impotriva pietei, impingand preturile in jos. „Nu am fost in stare sa acoperim expunerea pe pietele publice“, a spus Maounis.

     

    Odata ce cursul a devenit potrivnic, Amaranth a fost prins la mijloc: vanzand intr-o piata in scadere, zbatandu-se sa rezolve cererile creditorilor nervosi de a-si suplimenta depozitele**, blocat intr-o pozitie din piata unde – ca sa folosim o expresie uzuala de pe Wall Street – „esti sfasiat in bucati“. „Daca oamenii vad teama in piata, ei forteaza mana celui care fuge din piata“, spune Charles Sanchez, vicepresedinte pentru piete de energie la Gelber & Associates, o firma de consultanta in energie din Houston.

     

    Intr-un efort de a atenua efectele tranzactiilor, Amaranth a convocat cateva banci in urma cu doua weekend-uri. Fondul trebuia sa obtina bani pentru a-si suplimenta depozitele – imprumuturi de la banci – si trebuia sa vanda plasamentele in energie pentru a preveni alte sangerari. Intr-un weekend glorios, parcarea de la biroul Amaranth era plina de SUV-uri, Mercedes-uri si un Ferrari rosu cu „Wall Street“ pe placutele de inmatriculare. Camara Amaranth era saraca: oaspetilor li s-au servit Mountain Dew dietetic si biscuiti cu crema Pop Tarts. Amaranth aproape ca vanduse plasamentele catre doi ofertanti, dar intelegerile au picat. Pana pe 19 septembrie, bancile i-au dat lui Amaranth ultimatumul: ori vinde portofoliul din energie, ori ii taie liniile de credit. Asta, spune Maounis, „ar fi dus la o crestere substantiala, daca nu totala, a pierderilor investitorilor“.

     

    Pe 20 septembrie dimineata, portofoliul a fost vandut catre J.P. Morgan si Citadel Investment Group, un alt mare fond de hedging, si investitorii au fost informati ca valoarea Amaranth a scazut cu 65-70% pentru luna in curs si cu 55-60% – adica 6,4 miliarde de dolari – pentru anul in curs. Confuzia in randul investitorilor a persistat insa si dupa teleconferinta de pe 22 septembrie.

     

    „Ne-a lasat o gramada de intrebari fara raspuns“, a spus un investitor. „S-a vorbit despre ce s-a intamplat. Dar ce-o sa se intample de-acum inainte?“ Cu alte cuvinte, isi vor mai recupera investitorii banii? Amaranth are restrictii dure pentru investitorii care-si cer banii inapoi: poate bloca orice cerere de rascumparare intr-o incercare aparent alambicata de a pastra capitalul fondului.

     

    Nicholas Maounis parea hotarat sa continue sa lupte. „Stim ca v-am zdruncinat adeziunea si increderea in noi si suntem hotarati sa facem tot ce putem sa le recastigam pe amandoua“, a spus Maounis pe 22 septembrie. La nici doua saptamani, insa, Amaranth a anuntat, pe 2 octombrie, ca a angajat pe cei de la Fortress Investment Group ca sa-l ajute sa-si lichideze portofoliul. Cu trei zile inainte, fondul anuntase ca suspenda cererile de rascumparare ale clientilor pentru a vinde plasamente in valoare de circa 3 miliarde de dolari care i-au mai ramas dupa prabusirea de la inceputul lunii septembrie. Din banii care urmeaza sa fie obtinuti, ar trebui sa fie despagubiti si investitorii, insa nu se stie in ce proportie isi vor mai recupera investitiile.

     

    Intr-o noua scrisoare trimisa investitorilor pe 29 septembrie, Maounis i-a anuntat ca fondul se preda ca urmare a numeroaselor cereri de rascumparare.

     

    *JOC MATRIMONIAL DE SOCIETATE IN CARE PARTICIPANTII SUNT     PUSI SA CUNOASCA CaT MAI MULTI POSIBILI PARTENERI INTR-UN TIMP SCURT, DE ORDINUL MINUTELOR

    **MARGIN CALL – CERERE DIN PARTEA BROKERULUI CA UN INVESTITOR SA-SI SUPLIMENTEZE DEPOZITUL PENTRU A SE INCADRA IN MARJA MINIMA NEGOCIATA IN CAZUL TRANZACTIILOR IN MARJA (CUMPARAREA DE ACTIVE, IN CARE O PARTE DIN VALOAREA DE CUMPARARE ESTE ACOPERITA DIN FONDURI IMPRUMUTATE DE LA BROKERI. IN ACEST CAZ, RENTABILITATEA – DAR SI PIERDERILE – VOR FI MAI MARI DECaT IN CAZUL TRANZACTIILOR CASH).

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Lectia Amaranth

    Oficialii New York Mercantile Exchange au sesizat slabiciunea Amaranth Advisers, insa fondul a actionat insuficient pentru a-si reduce pierderile.

     

    AVERTISMENT: Oficialii Bursei de marfuri din New York, NYMEX, avertizasera Amaranth Advisers in august, cu aproximativ o luna inainte de prabusirea sa, ca pariurile pe care le facuse pe cotatiile gazelor naturale erau prea mari, potrivit agentiei Bloomberg. Se pare ca fondul si-a mai redus expunerea pe gazele naturale, insa nesemnificativ, cu atat mai mult cu cat pariurile sale nu erau facute doar pe NYMEX.

     

    RECORD: Prabusirea Amaranth („indestructibil“, in greaca) in luna septembrie poate fi considerata cel mai mare dezastru financiar al unui fond de hedging, depasind precedentul record stabilit in 1998 de Long-Term Capital Management, care a pierdut 4,6 miliarde de dolari in patru luni.

     

    DESPARTIRE: La sfarsitul lunii septembrie, trader-ul Brian Hunter, „arma secreta“ a pariurilor Amaranth Advisers pe cotatiile gazelor naturale, a parasit fondul fara a primi vreo compensatie financiara, potrivit  cotidianului Financial Times.

  • Cetateni de onoare

    Daca am fi fost o natie cu simtul umorului si nu asa incrancenati, cel mai bun raspuns la editorialul aparut in Il Tempo ar fi fost urmatorul: autorul trebuia facut cetatean de onoare al Bucurestiului.

     

    Nu raspunsuri din partea Ministerului Afacerilor Externe, nu drept la replica de la ambasadorul roman. Cetatenia de onoare l-ar fi obligat sa vina in barlogul lupilor care il inspaimanta atat si sa dea piept nu cu o gasca de manelisti infierbantati si deranjanti, ci cu imaginea cea mai colorata a Romaniei pe care nu o place atat de tare.

     

    Daca ati ratat cumva subiectul: editia electronica a cotidianului italian a publicat un editorial al ziaristului Augusto Parboni; acesta are, se pare, o problema cu romanii din Italia, pe care ii face in fel si chip. Sincer, vreo doua din problemele evidentiate de colegul meu editorialist m-au distrat in cel mai inalt grad: zice domnia sa ca romanii sunt „foarte buni acrobati“, reusind „sa intre in case urcand pe zidurile cele mai dificil de escaladat“ sau ca „mintea criminala a acestor banditi este inca in stare sa inventeze si sisteme tehnologice care «sug» banii din conturile bancare ale italienilor“. Iar ultima spaima a lui don Augusto m-a dat gata – romancele „ii incanta cu frumusetea lor estica pe batranii bogati cu care se casatoresc pentru a obtine cetatenia si, de ce nu, un cont bancar“.

     

    Mintea mea estica m-a indemnat, iata, nu sa-i aduc aminte tot felul de istorii cu mafia italiana la ei acasa sau pe aiurea prin lume, ci sa-i sporesc faima lui Parboni; ba as fi facut o petitie la Primaria Capitalei pentru ca apartamentul jurnalistului sa fie la ultimul nivel al celei mai inalte cladiri din Bucuresti, la adapost de acrobati, si as importa cateva urate vestice care sa-i populeze spatiul si care sa-i calmeze inhibitiile. Pai nu?

     

    In registrul serios, acum: ce-i de facut? Ca scursuri ale societatii romanesti au plecat prin lume, e un adevar. Nu sunt nici mai multi si nici mai rai decat ceea ce au lepadat alte natii, chestiunea e ca avem, de fapt, de schimbat o imagine. In vara acestui an am trait doua saptamani chiar in mijlocul unei comunitati de romani stabiliti in Italia, cu acte in regula si cu toate cele: slujbe, prieteni, copii la scoala, datorii la banci. N-am regasit, in micul orasel din apropierea Romei, nici una din spaimele prietenului Parboni; as spune ca in cele mai multe planuri romanii au facut bine respectivelor comunitati, trezind la viata, economiceste vorbind, zone intregi care vegetau cateva luni bune pe an.

     

    Oraselele in cauza erau „de vacanta“, cu locuinte populate in special in perioada concediilor. Romanii au inchiriat casele si apartamentele, au platit chirii si facturi, au determinat aparitia de magazine (trei supermarketuri in cinci ani, intr-un oras cu sub 20.000 de locuitori, cum e?) si au tinut in viata mici afaceri de familie italienesti. Micii, busuioaca de Bohotin, amaratele pufarine (dar de acasa) sau gogonelele murate nu mai sunt in nici un caz marfuri exotice, ci fac parte din oferta curenta a multor magazine. Inainte de a jindui la conturi bancare italienesti, romancele au curatat case si au ingrijit copii si batrani.

     

    Italia de astazi este atunci cand cativa romani merg, intr-o seara calda de vara, la un restaurant si vine o chinezoaica fasneata sa ii serveasca si le ofera, intr-o italiana fluenta, un mix de mancaruri chinezesti si italienesti, si din carciumioara de alaturi razbat ba o cantoneta, ba un fragment de cantec popular osean. Italia din mintea lui Augusto Parboni nu mai este posibila si Italia nici nu mai vrea sa fie asa. Italia i-a prins de fapt pe multi din romani in sistem si nu le va mai da drumul: oamenii aceia au capatat responsabilitati acolo, au pornit afaceri, au relatii si interactioneaza. Multi vor pastra legaturile cu cei de acasa si ii vor sustine financiar, dar nu vor mai pleca din Italia; cu acte in regula, deja tintesc spre credite imobiliare pe termen lung, pentru a scapa de povara mutatului periodic. Un copil care invata in italiana se va simti atras, desigur, de Romania bunicilor sau de gustul cozonacilor de Paste, dar va fi in mult mai mare masura roman si ceva mai putin roman. O diferenta de o singura litera, dar cat de importanta. S-ar putea sa fie viitorul intregii Europe: toate nationalismele de astazi, toate orgoliile si toate mandriile ingradite in iluzorii frontiere pot (si personal sunt convins ca asa va fi) disparea nu mai departe de cateva generatii.

     

    Chiar scaderea sumelor trimise de romanii din strainatate, tendinta conturata din primavara acestui an si confirmata in mijlocul verii (cu o treime mai putini in iulie 2006 fata de iulie 2005 – 299 de milioane de euro fata de 443 de milioane de euro) o pun pe seama integrarii romanilor in Europa de maine. Nu este o conjunctura, un fenomen conjunctural va fi o revenire a valorii transmiterilor. Sa nu-i acuzam, pentru ca au fost, fara sa banuiasca, mai de folos Romaniei decat orice alt sprijin venit din strainatate: au sustinut balante de plati, au contribuit la cresterea economica si au atenuat disparitati sociale pe care statul s-a dovedit incapabil sa le rezolve.

     

    Acrobati si fete frumoase, va salut. Sunteti cetateni de onoare.

  • Unde se duc „tarosenii“?

    E toamna. Iar toamna – o stie oricine – se numara bobocii. De cand intrarea Romaniei in Europa (din motive sentimentale prefer aceasta denumire tehnicului UE) a devenit lucru cert, au si inceput bilanturile, cantarind pe fata si pe dos avantaje si dezavantaje de toate felurile.

     

    Dar si acestea – cate au fost – s-au axat in principal pe componenta europeana a ecuatiei: europarlamentari, europartide, familii politice, comisari europeni, etc. Analiza impactului integrarii europene asupra politicii interne fie a lipsit cu desavarsire, fie s-a marginit la sperante: conform acestora, printr-o osmoza misterioasa, o prezumtiva eleganta specifica politicii „europene“ va modela politica damboviteana dupa chipul si asemanarea de la Strasbourg.

     

    Ingaduiti-mi sa ma indoiesc. Mult mai probabil, intrarea in Europa va avea, pe termen scurt, un singur mare perdant – PSD – si doi castigatori care se vor sfasia (sa speram) reciproc: PNG si PRM (ordinea, dupa cum veti vedea, nu este intamplatoare). Iar capul tuturor acestor „rautati“ va fi painea noastra cea de toate zilele. Nu, nu pentru ca si-a  schimbat (a se citi „pierdut“) gustul – cum se vaieta deunazi o prietena pe blogul personal. Si nici macar pentru ca si-l va „schimba“ si mai abitir dupa 1 ianuarie 2007. Importanta, din acest punct de vedere, nu e schimbarea in sine, ci cauza acesteia. Iar cauza trebuie cautata – mai mult sau mai putin metaforic – in procesul accelerat de disparitie a taranului roman. In noile conditii impuse de UE (observati, rogu-va, denumirea tehnica in noul context) taranul roman va fi inlocuit cu fermierul sau, mai probabil, cu fermierul-arendas. Pe scara istoriei – ca sa spunem asa – se aud opincile taranilor coborand si pantofii managerului agricol urcand.

     

    Scriam, in urma cu un an si mai bine, ca a sosit timpul sa ne luam ramas bun de la satul romanesc. Ca se cuvine sa ne facem bagajele temeinic – pregatindu-ne adica din timp amintiri numai bune de povestit nepotilor despre toate cele: fasaitul coasei prin iarba; gustul soriciului parjolit cu paie arse; sunetul molcom al talangilor; sunetul toacei la asfintit – si cate si mai cate. Nu, nu va speriati: n-am dat, la batranete, in mintea pasunismului. Observati ca nu va prezint catusi de putin imagini idilice ale taranului roman, ci imagini pur si simplu – intalnite inca astazi la tot pasul, disparate, insa, maine, pentru totdeauna.

     

    Si, totusi, unde se duc taranii cand se duc? Unii dintre ei la cimitir. Cei mai multi, insa, la oras. Devin „taroseni“ (ca altfel nu stiu cum sa le zic), nu lumpen-proletari, cum gresit li s-a spus. De buna seama, fenomenul migratiei de la sat la oras nu e de azi de ieri. Dar ceea ce ati vazut pana astazi a fost o nimica toata. Poate nu m-am facut bine inteles: nu e vorba doar de imputinarea taranilor – e vorba de disparitia lor si, dimpreuna cu ei, a satului romanesc: a mai auzit cineva de „crasma fermei“? Lasand la o parte orice alte consideratii, aceasta disparitie va marca profund baza electorala a PSD, oricum suficient de subrezita. Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios – spunea Eugen Ionesco. Taranul roman (fie el chiar partial urbanizat) vota, din reflex si din respect pentru o imagine cumpatata, dar in acelasi timp autoritara – cu Ion Iliescu.

     

    Ambii poli ai ecuatiei isi pregatesc acum iesirea din scena. Iar pana la consolidarea unei paturi sociale urbane, constienta de principiile stangii in sensul adevarat al cuvantului, se va mai scurge ceva timp si pe Dambovita lui Geoana si pe Somesul grupului de la Cluj. Ma grabesc sa adaug ca aceasta observatie nu reprezinta nicidecum vreo critica la adresa tendintei de modernizare a partidului. Cand apar caile ferate, a mai investi bani in vizitii e sinucidere curata. Constatarea e menita pur si simplu sa atraga atentia asupra unei stari de fapt si sa le reaminteasca membrilor PSD ca si evreilor traversarea unui amarat de desert le-a luat 40 de ani batuti pe muchie. Si asta in conditiile in care erau condusi de Moise.

     

    Si totusi, unde se duc „tarosenii“ atunci cand se duc? Ei bine, nefericirea face ca se duc la alde Gigi Becali. Am evitat cat am putut acest subiect – dureros pentru mine, trebuie sa marturisesc – pe de o parte cu speranta naiva ca daca-l ignor, va inceta sa existe, pe de alta, din dorinta de a nu mai arunca paie pe un foc deja incins. Vremea ascunsului dupa degete, din pacate, a trecut. Cu un constant 6-7% in sondaje, in conditiile actuale PNG e o forta (greutate?) de care, vrand-nevrand, trebuie sa tinem seama. Avem (inca) o tumora – cum procedam? Pe vremuri, clasicii constatau ca patimile nu se lasa controlate de catre ratiune si ca, prin urmare, singura solutie pentru a controla o patima este de a-i opune o… alta patima. Luptandu-se reciproc, cele doua patimi isi vor anula reciproc efectele negative (asa a aparut, de altfel, si ideea de „interes personal“ – dara asta e deja o cu totul alta poveste). Banuiesc ca ceva asemanator a avut in gand si Traian Basescu atunci cand a „mosit“ umflarea lui Becali in sondaje: decat sa ai un intreg segment electoral deplasat spre PRM, sa zicem, mai bine il imparti in doua si indemni, discret, partile sa se paruiasca reciproc. Pana aici, toate bune si frumoase. Din nefericire, insa, ingineriile astea „ecologice“ scapa adesea de sub control – dupa cum marturisesc australienii, care au incercat sa domoleasca invazia de iepuri folosind cainii Dingo (pare-mi-se). Lupta dintre PNG si PRM ramane inegala. Electoratul PRM, urbanizat, in majoritate, mai asculta inca muzica (de bine, de rau) populara si se mai emotioneaza cand mai asculta „Noi suntem romani“.

     

    O intreaga generatie, insa, de „taroseni“ nu va mai avea asemenea fioruri artistice. Putina lume a observat o coincidenta tulburatoare: erodarea satului romanesc, popularitatea manelelor si cresterea lui Becali in sondaje sunt fenomene suprapuse. Tare mi-este, asadar, teama ca 2007 ne va aduce ca imn, in afara de beEthovENiana Oda a Bucuriei si o mult mai becaliana Oda a Manelelor.