BusinessMagazin

Blog

  • VANZATORUL: ROMPETROL

    – Evaluata la 3,6 miliarde de dolari (2,63 miliarde de euro), Rompetrol este una dintre primele 25 de companii multinationale petroliere din Uniunea Europeana. Patriciu spunea ca are nevoie de doi ani pentru a duce Rompetrol in „top 10“.

    – Grupul Rompetrol este format din circa 40 de companii, cu activitati in 13 tari.

    – Rompetrol a realizat anul trecut o cifra de afaceri de circa 5,65 miliarde de dolari (peste 4,1 mld. euro). Pentru 2007, compania asteapta o cifra de afaceri de 7,4 miliarde de dolari (5,4 mld. euro) si un profit operational (EBITDA) de 270 de milioane de dolari (198 mil. euro).

    – Dinu Patriciu a afirmat ca planurile strategice ale Rompetrol nu vor fi modificate in urma tranzactiei cu KazMunaiGaz.

  • SECRETELE BOGATIEI LUI PATRICIU

    Secretul cel mare pentru gramada de bani pe care KazMunaiGaz i-a platit-o lui Dinu Patriciu pentru 75% din Rompetrol este simplu: din punct de vedere geopolitic, marele proprietar de hidrocarburi Kazahstan se situeaza pe malul gresit al Marii Caspice. Si a avut nevoie de un pod, ca sa-si poata trece marfa pe malul cel bun, spre Europa de Est si de aici mai departe, spre Occident. 

     

    La 11 mai 2007 incepea in Polonia un summit pe teme de energie, la care au participat cinci sefi de stat, din Polonia, Georgia, Ucraina, Lituania si Azerbaidjan, alaturi de oficiali ai Uniunii Europene si sefi de mari companii din domeniul energetic. Unul din invitatii-cheie trebuia sa fie Nursultan Nazarbaev, presedintele Kazahstanului. De altfel, in luna martie Nazarbaev confirmase prezenta la summit, spre deosebire de omologul sau turkmen Gurbanguli Berdimuhammedov, care a declinat invitatia. Dar in loc sa vina la Cracovia, Nursultan Nazarbaev s-a intalnit cu Vladimir Putin, la Astana, capitala Kazahstanului, pe 10 mai, ca sa discute despre livrarile de gaze din Asia Centrala pentru Rusia, iar a doua zi l-a insotit pe presedintele rus la granita cu Turkmenistanul, pentru o intalnire cu Berdimuhammedov.

     

    Analistii economici si politici au conchis imediat ca Nazarbaev a dat europenilor setosi de petrol caspic un semnal clar asupra desfasurarii jocului si asupra arbitrilor. Un Nazarbaev in varsta de 66 de ani, stapan peste tot ce inseamna resursa naturala in tara lui (nu numai petrol si gaze naturale, ci si uraniu, crom, zinc, magneziu, cupru, carbune, fier, aur si diamante), ca si peste companiile ce administreaza si exploateaza respectivele bogatii, curtat si de americani, si de europeni, si de rusi, si de asiatici, dupa cum comenteaza analistii institutului Stratfor. Rezervele de petrol ale Kazahstanului sunt intre 30 si 40 de miliarde de barili (adica jumatate din rezervele rusesti si locul 11 in lume) si de 3.000 de miliarde de metri cubi de gaze naturale (tot locul 11 mondial). 

     

    Si un Nazarbaev dictator cu acte in regula, pentru ca tocmai a modificat constitutia pentru a-si prelungi mandatul pe viata. Curios sau poate nu, Washingtonul s-a abtinut sa condamne in mod explicit noile prevederi constitutionale, un purtator de cuvant al Departamentului de Stat vorbind, in schimb, de o „multitudine de reforme politice care duc tara intr-o directie buna“. Curios sau poate nu, lista respectivelor reforme nu era disponibila si a ramas sa fie comunicata la o data ulterioara.

     

    Marea problema a Kazahstanului si a presedintelui Nazarbaev, ca si a clientilor care-l curteaza – Rusia, SUA, China si UE – este transportul de petrol si gaze spre pietele acestora; or, daca accesul spre China si Rusia e facilitat de vecinatatea geografica, pana la ceilalti doi clienti drumul e mult mai complicat. Aici a intrat in ecuatie cumpararea Rompetrol. Uzakbai Karabalin, presedintele KazMunaiGaz, spune ca achizitia pachetului majoritar al The Rompetrol Group (TRG) le ofera o intrare pe pietele de desfacere din Europa, inclusiv Franta, România, Moldova si Bulgaria, precum si posibilitatea de a utiliza TRG ca „platforma pentru expansiune in viitor“. „Compania isi va concentra activitatea pe pietele in crestere din zona Marii Negre, a Balcanilor si a Marii Mediterane. Prin aceasta construim, de fapt, un pod al energiei intre resursele petroliere ale Kazahstanului si cererea sporita de produse rafinate din Europa Centrala, de Est si de Vest“, a spus Karabalin.

     

    In plus, KMG isi vede dublata capacitatea de rafinare si capata acces la o retea importanta de 630 de benzinarii, in sapte tari ale lumii. Totusi, trebuie spus ca alternativa la sfera de dominatie energetica ruseasca, de care Dinu Patriciu si seful KMG au pomenit deopotriva, este in acest moment ipotetica intr-o oarecare masura, pentru ca, pentru a ajunge la Midia, titeiul kazah trece prin terminalul rusesc de la Novorossiisk.

     

    Inseamna atunci ca au dreptate cei ce speculeaza o echivalenta intre expansiunea Kazahstanului prin Rompetrol si extinderea influentei rusesti in Europa? In ciuda mostenirii sovietice (rusa a ramas chiar a doua limba oficiala in Kazahstan), Kazahstanul nu exceleaza in simpatia fata de Rusia, asa dupa cum nu exceleaza nici in simpatia fata de UE sau China, urmarindu-si doar propriile interese, in contextul in care a devenit din ce in ce mai puternic, increzator si constient de in forta petrolului din spatele sau. Totusi, forta de generalizare a comentatorilor, cand au de-a face cu spatiul eurasiatic, e maxima. Organizatia de Cooperare de la Shanghai (OCS), mult mediatizatul pact intre Rusia, China, Kazahstan, Kirgizstan, Tadjikistan si Uzbekistan, a fost considerata pe rand „clubul energetic al lui Putin“ si un soi de replica la NATO, tarile central-asiatice componente fiind socotite aici exclusiv niste pioni ai Rusiei – trecandu-se cu vederea, de pilda, ca unul din scopurile cele mai urgente ale organizatiei este de a neutraliza acele tendinte separatiste sau miscari de opozitie („portocalie“ sau nu) care pun probleme concomitent tuturor statelor din OCS.

     

    In ceea ce il priveste, Nursultan Nazarbaev a incercat si incearca sa-si joace cartea cat mai bine posibil intre marile puteri, folosindu-se de unele spre a contrabalansa tendinta celorlalte de a-si impune influenta asupra tarii lui. A trimis trupe in Irak, ca sa-si demonstreze solidaritatea cu SUA, dar a incercat sa determine reducerea prezentei militare a SUA in Asia Centrala, justificand ca aceasta ar fi de fapt intentia colectiva a OCS. S-a dus, cum am vazut, in vizite cu Putin si i-a lasat pe europeni sa il astepte. A semnat recent o intelegere cu presedintele chinez Hu Jintao privind constructia unei a doua conducte petroliere care sa conecteze China cu zona caspica si a unui gazoduct care sa lege Turkmenistanul de China, prin Kazahstan. A obtinut un grant de 1,7 milioane de dolari din partea Departamentului de Stat american pentru studiul de fezabilitate a conductei transcaspice din Turkmenistan spre Azerbaidjan si pentru o conducta care sa lege Kazahstanul de actuala  conducta dintre Baku si portul turcesc Ceyhan (ceea ce ar constitui, pentru americani, o conexiune fezabila, sigura, cu petrolul kazah).

     

    Rusii mizeaza pe acordurile pe care le-au incheiat si in baza carora urmeaza sa cumpere 40 de miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an din Kazahstan, Turkmenistan si Uzbekistan, iar proiectul european Nabucco, de transport al gazelor central-asiatice pe ruta Azerbaidjan-Georgia-Turcia-Bulgaria-Ungaria-Romania-Austria, ar trebui sa intre in exploatare in 2011, an in care acordul rusesc de achizitie a gazelor expira. Rusia si-a oferit kazahilor infrastructura pentru exportul petrolului spre Europa, dar a gasit de cele mai multe ori si puterea de a le limita ambitiile. Demersul din mai, amintit mai sus, al lui Vladimir Putin, finalizat cu planul unei noi conducte care sa aduca si mai multe gaze naturale in Rusia din Kazahstan si Turkmenistan, este numai un exemplu.

     

    Cum petrolul caspic a fost ultima descoperire majora a lumii (iar zona Kashagan din Kazahstan – cea mai mare descoperire din ultimii 30 de ani), a prinde o bucatica de contract, teren sau exploatare a ajuns un tel major al tuturor marilor companii petroliere occidentale; asa s-a ajuns la companii unde structura actionariatului s-a facut pe principiul bine cunoscut „sa se dea cate putin ca sa ajunga la toti“. Initial, statele caspice au acceptat conditiile impuse de companiile occidentale si s-au multumit cu procente destul de mici din afaceri; acum, la ceva timp de la inceperea explorarilor si a exploatarilor, lucrurile se vad diferit, iar vana nationalista s-a ingrosat puternic.

     

    Ultima victima este chiar sus-pomenitul Kashagan, acordat pentru exploatare unui consortiu condus de italienii de la ENI si din care fac parte Shell, Exxon, Total, ConocoPhilips, Inpex si KazMunaiGaz. Activitatea acolo a fost suspendata pentru trei luni de catre autoritatile de la Astana, care au invocat o serie de probleme legate de mediu. De fapt, oficialii din Kazahstan nu se mai multumesc cu valorile din contractul initial, care le acorda numai 10% din venituri si 8,33% din actiunile companiei, acum cand pretul petrolului a explodat, iar conditiile si perceptiile de pe piata petroliera sunt cu totul altele decat in anul 2000. Luna trecuta, un demnitar kazah a avertizat asupra renegocierii contractului si asupra noului procent pe care il doresc din profituri, de 40%, iar directorul executiv al ENI, Paolo Scaroni, s-a declarat de acord cu inceperea discutiilor de renegociere. Reteta aplicata de Kazahstan a fost patentata de Rusia, care a trecut administrarea zacamantului Sahalin 2 de la Royal Dutch Shell catre Gazprom, pe motiv ca primii incalca legislatia de mediu, iar probleme asemanatoare ar putea avea, cred analistii, si compania britanica BP in Azerbaidjan.

     

    Martha Brill Olcott, cercetatoare la Fundatia Carnegie pentru Pace Mondiala, crede ca KazMunaiGaz dispune de o strategie de dezvoltare coerenta si de o structura bine articulata, care o plaseaza pe o pozitie mai favorabila decat Socar, de exemplu, compania petroliera nationala din Azerbaidjan. Mai mult, spre deosebire de Rusia, care n-a reusit sa creeze o singura companie nationala integrata de petrol si gaze (Gazprom si Rosneft concureaza inca intre ele), Kazahstanul si-a consolidat toate activele energetice in KazMunaiGaz, pe care a transformat-o in pilonul central al strategiei de dezvoltare a tarii. Holdingul Samruk, ce detine KMG, este condus de Richard Evans, fostul presedinte al BAE Systems, misiunea acestuia fiind de a adapta transparenta si practicile de guvernare corporatista occidentala la mediul de afaceri din Kazahstan.

     

    In plus, ambitiile lui Nazarbaev, care vrea ca tara sa sa ajunga printre primele 50 cele mai competitive state ale lumii in 2015, au creat o prima generatie de afaceristi kazahi: „Kazahstanul are un program prezidential care in fiecare din ultimii sapte ani a trimis 5.000 de tineri la studii in strainatate. La studii economice, in Statele Unite si Anglia. Au inceput sa se intoarca si constituie o elita, vorbesc englezeste, stiu afaceri, au Internet, discuti cu ei exact ca la Londra“, povesteste Dinu Patriciu.

     

    Acum insa, cumpararea Rompetrol ar putea sa o contrazica pe Martha Olcott, care aprecia in studiul sau ca este „greu de identificat un scenariu in care KMG va deveni un actor international major“. Dar analiza lui Olcott nu lua in calcul nici perenizarea mandatului lui Nazarbaev si nici cumpararea Rompetrol, ce ofera anvergura internationala afacerilor companiei kazahe.

     

    Daca lasam la o parte tentativele KazMunaiGaz de a cumpara rafinaria Mazeikiu din Lituania sau Unipetrol din Cehia, dintre marile companii petroliere care actioneaza in aceasta parte a Europei, Rompetrol pare sa se fi dovedit cel mai aproape de profilul ideal al unei tinte de preluare pentru Kazahstan. Nu e vorba numai de politica strict protectionista valabila in cazul unor firme controlate de stat, ca MOL din Ungaria sau OMV din Austria, proprietara Petrom, unde recentele dispute pe tema preluarii MOL de catre OMV au dovedit ca n-ar fi de conceput o achizitie din partea unei companii straine. Patriciu crede ca Rompetrol se diferentiaza de rivalele sale printr-o strategie mai flexibila: „Exista doua tipuri de companii petroliere. Unele au o mentalitate de armata care merge cu trupele, cucerind teritorii si incercand sa castige cote de piata. Altele se dezvolta creandu-si puncte de sprijin unde pot obtine sinergii. O companie petroliera moderna este jumatate fizica, jumatate financiara. Aceasta iti permite integrare virtuala, iti ofera capacitate de profit“.

     

    Dinu Patriciu nu a oferit insa un raspuns clar la o intrebare importanta: de ce a vandut pachetul majoritar al unei companii cu planuri mari si care activa pe o piata a petrolului care asigura castiguri importante? A avut in schimb o teorie oarecum defensiva: „Sunt convins ca ne aflam la inceput de criza globala, ca ne vom confrunta cu o lipsa de lichiditati. Americanii finanteaza mai mult decat produc, bancile centrale injecteaza bani in pietele financiare, lucrurile astea nu merg la nesfarsit. Cine are lichiditati e mare“.

     

    In plus, planurile de extindere a Rompetrol (unul din cele mai apropiate in timp este sa participe la privatizarea operatorului petrolier sarb NIS, valoarea tranzactiei fiind estimata acum cateva luni la 370 de milioane de euro) presupun surse suplimentare de bani, pe langa necesitatile curente de aprovizionare cu titei de pe o piata cu preturi in crestere. Preluarea de catre KMG asigura companiei romanesti atat necesarul de lichiditati, cat si necesarul de petrol. Aceasta ar putea fi si explicatia participatiei vandute, pentru ca in ultimul an de zile Dinu Patriciu a vorbit de posibilitatea vanzarii unei parti din grup, numai ca pachetul luat in discutie era minoritar. Compensatia ca a vandut pachetul majoritar, din punctul sau de vedere, e ca partea cu care a ramas va creste in valoare: „25% dintr-un pepene este mult mai mult decat 100% dintr-un mar. Cred ca pachetul pe care il mai am va valora mult mai mult decat am incasat pe 75% acum“.

     

    Valoarea tranzactiei, tinuta sub tacere de cei implicati, a fost subiect de disputa in media romaneasca. Dinu Patriciu a fost identificat drept cel mai bogat dintre romani, cu circa trei miliarde de dolari. Ulterior, agentia de rating Fitch a estimat valoarea tranzactiei la circa 2,15 miliarde de dolari (aproape 1,6 miliarde de euro), sub cele 2,7 miliarde de dolari care ar fi fost calculate pe baza singurei cifre exacte a anuntului, reprezentata de valoarea de piata de 3,6 miliarde de dolari (aproape 2,7 miliarde de euro); la randul lui, omul de afaceri a spus ca nu a incasat 2,7 miliarde de euro.

     

    Deocamdata, ramas cu conducerea executiva a companiei, Dinu Patriciu are de realizat in acest an o cifra de afaceri de peste 7 miliarde de dolari. Si are de administrat mormanul de lichiditate pe care sta, indiferent daca e vorba de unul, doua miliarde de dolari ori mai mult. Pentru ca, dupa cum zice el, „cine are lichiditati e mare“.

  • E vremea fuziunilor

    Sectorul imobiliar din Polonia se pregateste sa intre intr-o etapa de consolidare, in urma careia numarul dezvoltatorilor se va reduce semnificativ in urmatorii trei ani, potrivit analistilor citati de cotidianul Rzeczpospolita.

     

    Se estimeaza ca grupul celor care vor rezista valului de achizitii si fuziuni va depasi cu putin zece. Din cauza incetinirii ritmului de crestere a preturilor apartamentelor, multi dezvoltatori vor sa iasa de pe piata. „Negocierile privind fuziunile se deruleaza deja“, spune Andrzej Knigawka, analist la ING Securities. Michal Solowow, care controleaza compania Echo Investments, considera ca principalii cumparatori vor fi firmele straine, care doresc sa intre in Polonia si cauta companii cu know-how local.

  • Aeroport de vanzare

    Aeroportul orasului ungar Debrecen va fi scos la privatizare, in incercarea de a atrage un investitor strategic. Lajos Kósa, primarul orasului, a spus ca propunerea va fi supusa aprobarii consiliului local la inceputul acestei luni.

     

    Din 1994, municipalitatea a investit 18,5 milioane de euro in dezvoltarea aeroportului. Intrucat volumul traficului a crescut substantial, oficialii unguri vor sa atraga un investitor strategic si nu unul financiar. Zece investitori din China, Rusia, Germania, Austria, Marea Britanie si Spania si-au manifestat intentia de a prelua controlul asupra aeroportului. 

  • Sapte modele VW vor fi produse in Rusia

    Volkswagen va produce sapte modele la noua fabrica din Rusia pe care o ridica in orasul Kaluga, unde productia totala va ajunge la 150.000 de unitati pe an. In octombrie va fi lansat primul model, Skoda Octavia, cel mai de succes model al grupului german pe piata ruseasca.

     

    Din noiembrie vor incepe sa fie produse Jetta si Passat, iar din decembrie li se va alatura si Skoda Fabia. Din martie va incepe productia Tiguan, iar modelul bazat pe VW Polo dezvoltat special pentru piata ruseasca nu va intra in fabricatie mai devreme de februarie 2009.  In clasamentul vanzarilor din Rusia pe primele sapte luni, Skoda Octavia este urmata de Passat, cu 5.200 de unitati, Touareg cu 2.700, Fabia cu 2.600, Jetta cu 2.000 si Polo cu 809.

  • Cumparam doar o banca mare

    Grupul bancar italian Intesa Sanpaolo SpA este interesat de achizitia unor banci in Rusia si Ucraina. Antonio Fallico, seful subsidiarei ruse a grupului italian, spune ca banca ce va fi achizitionata va avea probabil active de peste 1,1 mld. euro.

     

    Fallico recunoaste ca momentan „suntem o banca mica in Rusia dupa active, marimea afacerii si alti indicatori“ – de aceea, un salt calitativ este posibil doar prin cumpararea unei banci cu un volum relativ mare al activelor. In Rusia, bancile cu active de peste 1,1 mld. euro sunt situate intre primele 50 de institutii de credit. Activele KMB-Bank (Small Business Credit Bank), in care Intesa detine 75% din actiuni, ating 1,3 mld. euro.

  • KAZAHSTANUL, LA DOUA MARI DISTANTA

     

  • CAPITALUL DE LUCRU

    Dinu Patriciu a infiintat in 1990 prima firma din Romania, Alpha. A activat pe piata de capital prin intermediul fondului de investitii Romania Moldova Direct Fund (RMDF), implicat ca actionar in multe alte afaceri. La 20 noiembrie 1998 a preluat Rompetrol, casa de comert care avea atunci o cifra de afaceri de 6,6 milioane de dolari si pierderi de 1,5 milioane de dolari. Negocierea primului transport de titei dupa preluarea rafinariei de catre Rompetrol a fost povestita de Dinu Patriciu la intalnirea cu presa in care a anuntat vanzarea companiei.

     

    „In momentul in care am pornit Petromidia, am platit primul avans, am pus toate garantiile la FPS si cand m-am uitat in spate nu mai era nimic. Si umblam la banci sa finantez capitalul de lucru. Ce am gasit in companie era total diferit de ce era in documentele FPS si aveam de ales sa cer banii inapoi sau sa imi asum aceasta chestie si sa merg inainte. Capital de lucru nu era. Rafinaria era goala, conservata bine, dar fara picatura de titei. Pe 26 ianuarie 2001, ziua in care a murit Horia Rusu (fruntas liberal, deputat PNL din 1990, n. red.), a trebuit sa plec la Viena sa ma inteleg cu o banca sau sa iau bani pentru primul vas cu titei. Mi-au pus conditia ca acest vapor sa vina din Irak, pentru ca banca avea controlul direct asupra acestui transport. Am negociat pentru primele 150.000 de tone, am terminat la opt seara si m-am suit sa plec la inmormantarea lui Horia la Timisoara. M-am trezit cand trenul pleca din gara Arad, de fapt am tras semnalul de alarma. Trenul facuse deja vreo 20 de kilometri, era viscol si eu in pantofi de afaceri. Am mers peste un camp, vedeam lumini la vreo doi kilometri de mine si am luat-o in directia aceea. La lumina lunii am vazut o multime de caini venind spre mine si am urcat pe terasamentul caii ferate. Am mers trei ore, am cazut, mi-am rupt pantalonii si aveam in cap ca aseara am luat 30 de milioane de dolari de la aia, si acum…

     

    Dimineata m-am urcat intr-un camion, m-am dus la gara, intre timp mi se descarcase si telefonul, si de la marire si decadere am ajuns la inmormantare. La o saptamana a venit vaporul; tin minte ca venit la mine un tanar intr-o pufoaica si m-a intrebat: «Da’ bani aveti?». Asa a pornit rafinaria. Dupa aia am pus in competitie doua banci, o banca austriaca care era invidioasa pe cealalta. Si a crescut capitalul de lucru…“.

  • CUMPARATORUL: KAZMUNAIGAZ

    – KazMunaiGaz a fost creata in anul 2002, in urma fuziunii firmelor Kazahoil si Oil & Gas Transportation Company. Firma are birouri in state precum Marea Britanie, Elvetia, Spania, Ucraina, Lituania si China.

    – Se situeaza pe locul 21 in topul companiilor musulmane din lume, ca valoare a afacerilor – un top dominat de companii petroliere si de stat: 16 din primele 21 sunt in aceasta situatie, iar topul este condus de compania saudita Aramco.

    – Compania a raportat venituri de 3,3 miliarde de dolari (2,4 mld. euro) in primele cinci luni ale anului.

    – A extras in primul semestru mai mult titei decât productia anuala a României.

     

    In prima jumatate a acestui an, KazMunaiGaz a inregistrat o productie consolidata de petrol si gaz condensat de 8,2 milioane de tone, cu 1,5% mai mult fata de perioada similara din 2006. Totodata, KazMunaiGaz a rafinat, in intervalul analizat, 2,8 milioane de tone de titei si pentru acest an se asteapta sa prelucreze in rafinarii o cantitate in crestere cu 35%, la 5,75 milioane de tone. Pentru acest an, compania estimeaza o productie de 17,162 milioane de tone de petrol si gaz condensat.

    In afara de preluarea Rompetrol, KMG negociaza un joint-venture si cu compania croata INA.

  • Griji la Casa Alba pentru datoriile SUA

    De ani de zile administratia Bush a tot minimalizat ingrijorarile cu privire la miile de miliarde de dolari pe care SUA le datoreaza Chinei, Japoniei si statelor producatoare de petrol din Orientul Mijlociu, sustinand ca aceste datorii nu le ofera niciun avantaj gratuit guvernelor straine. Dar intr-un moment de instabilitate financiara globala precum cel de acum, administratia a inceput sa se ingrijoreze.

     

    Nelinistile americanilor – la fel ca acelea ale liderilor din Europa – se concentreaza pe o tendinta in crestere, dar putin inteleasa, a guvernelor straine de a-si converti creantele in „fonduri de investitii suverane“ care achizitioneaza active in SUA si in alte regiuni – si care pot influenta piata atunci cand vand sau cand cumpara.

     

    In replica, administratia Bush face presiuni la Fondul Monetar International si la Banca Mondiala sa cerceteze comportamentul acestor fonduri, care controleaza investitii estimate la circa 2.500 miliarde de dolari (peste 1.800 miliarde de euro), si sa elaboreze coduri de conduita pentru ele. Printre regulile propuse se va afla si obligatia de a dezvalui metodele de investitii si de a evita implicarea in politica tarilor in ale caror active investesc.

     

    Oficial, Statele Unite aproba cu bratele deschise orice investitie, cu exceptia celor care ar putea compromite securitatea nationala. Dar o unda de retinere se face simtita in cazul investitiilor din partea guvernelor straine, spre deosebire de cazul investitiilor venite de la companiile din acele tari. Unii politicieni avertizeaza cu privire la o posibila reactie negativa de ordin politic daca tendinta va continua.

     

    „Banii vor continua sa graviteze in mod natural in jurul activelor cu pretul in dolari, datorita soliditatii economiei noastre“, a spus intr-un interviu Henry Paulson Jr., secretarul Trezoreriei. „Nu mi-ar placea nimic mai mult decat sa obtin cat mai multi din acei bani. Dar inteleg ca exista o teama naturala ca acesti bani vor cumpara toata America.“

     

    Una dintre nelinistile americanilor tine de filozofia pietei. Statele Unite au predicat ani intregi evanghelia privatizarii, cerand altor state sa-si vanda industriile detinute de guverne. Acum, cu prezenta fondurilor suverane, multi experti se intreaba daca investitiile transfrontaliere nu se transforma in ceva nou, care ar putea fi numit nationalizare transfrontaliera – ridicand problema interferentei guvernelor in piata libera, doar ca de data asta in alte piete decat cea nationala.

     

    O alta ingrijorare este dimensiunea extinsa si cresterea potentiala a acestor fonduri. Cele 2.500 miliarde de dolari, la cat sunt estimate activele in care au investit, depasesc sumele investite de fondurile speculative („hedge funds“) din toata lumea. Mai mult, banca de investitii Morgan Stanley, intr-un multcitat studiu, previzioneaza ca aceste fonduri de investitii ar putea ajunge la un total al activelor halucinant, de 17.500 miliarde de dolari (aproape 13.000 miliarde de euro) in zece ani.

     

    Desi fondurile suverane nu par sa fi jucat un rol in recenta valtoare de pe pietele internationale, expertii spun ca ar putea sa o faca in viitor, in moduri favorabile sau nefavorabile – vanzand brusc activele detinute si precipitand o criza sau salvand financiar fondurile sau companiile care sunt in dificultate. „Aceste fonduri ar putea sa devina ori sursa problemei, ori o parte a solutiei“, spune Edwin Truman, senior fellow la Institutul Peterson pentru Economie Internationala. „Cand guvernele straine detin actiuni si obligatiuni, nu doar bonuri de trezorerie, trebuie sa te intrebi daca ele vor fi o forta stabilizatoare sau destabilizatoare.“

     

    Truman spune ca e usor de imaginat ca intr-o viitoare criza globala, Paulson s-ar putea sa faca apel nu doar la bancherii centrali, ci si la cei ce conduc aceste fonduri suverane. „Ar putea sa procedeze asa inca de pe acum, din cate stim noi“, adauga el.

     

    Fondurile sunt produsul deceniilor in care Statele Unite au importat mai mult decat au exportat. Preturile ridicate la energie au adus trilioane de dolari producatorilor de petrol si gaze naturale din Norvegia si Rusia pana in Orientul Mijlociu, in vreme ce setea americanilor de a importa bunuri si servicii a crescut rezervele valutare ale Chinei, ale Japoniei si altor exportatori giganti din Asia.

     

    Agitatia politica din jurul acestor fonduri a fost pana acum limitata. Eforturile din acest an ale Chinei si ale statului Singapore de a cumpara participatii la banca britanica Barclays si ale Qatarului de a prelua lantul de supermarketuri J Sainsbury din Marea Britanie au starnit putina emotie in randul liderilor britanici. Nici oferta Dubaiului pentru retailerul american Barney’s, nici achizitionarea, anul acesta, de catre China a unei participatii de aproape 10% la fondul de investitii Blackstone nu au starnit vreo agitatie in SUA.

     

    Probabil cea mai politica turbulenta cauzata de un fond suveran a aparut atunci cand Temasek Holdings, vehiculul de investitii detinut de statul Singapore, a achizitionat o participatie la o companie detinuta de fostul premier al Thailandei, Thaksin Shinawatra. Afacerea a starnit demonstratii antiguvernamentale care au dus pana la urma la indepartarea lui Shinawatra, printr-o lovitura de stat militara, in 2006.

     

    Principala temere este ca, dincolo de posibilitatea ca fondurile straine sa urce cotatiile actiunilor, ale obligatiunilor si pe piata imobiliara, ele sa exercite un control inoportun in politica sau in sfera privata. Truman de la Institutul Peterson este unul dintre multii experti care fac presiuni ca SUA, FMI si BM sa elaboreze coduri de conduita care sa tina zona politica departe de deciziile de investitii si sa le ceara fondurilor sa dezvaluie informatii despre componenta portofoliilor lor si despre strategiile lor de investitii. „Un guvern este o specie diferita in lumea investitiilor“, spune el. „Le spunem noi fonduri suverane (ale statului, n. red.), dar odata ce operezi in afara granitelor tale, nu mai esti «suveran» in acelasi sens“. Altii ar prefera sa li se ceara fondurilor sa-si plaseze deciziile de investitii in mainile unor manageri apolitici.

     

    „Din moment ce statele din Asia si cele petrolifere devin tot mai bogate, cu siguranta ca au si banii necesari ca sa incerce sa exercite influenta“, spune Kenneth Rogoff, profesor de stiinte politice si politici publice la Harvard. „Nu vrem ca influenta aceasta sa fie exercitata fara scrupule. Trebuie sa existe transparenta in modul de conducere a fondurilor si un control financiar care sa asigure protectie impotriva ei.“

     

    Paulson si secretarul adjunct al Trezoreriei, Robert Kimmitt, au calatorit in China, Rusia si in zona Golfului Persic ca sa le ceara oficialitatilor din domeniul financiar de acolo sa promoveze o deschidere mai mare asupra practicilor de investitii ale fondurilor suverane si sa interzica subventiile guvernamentale si alte forme de stimulente pentru activitatile lor de investitii din strainatate. Administratia de la Casa Alba mai cere guvernelor respective, drept conditie de a investi in Statele Unite, sa deschida accesul pentru investitiile americane in activele de acolo aflate sub controlul statului.

     

    Fondurile suverane exista de fapt de zeci de ani. Kuwait General Reserve Fund a fost infiintat in 1960, iar Abu Dhabi Investment Authority, infiintat in 1976, are investitii totale in jurul a 800 de miliarde de dolari (aproape 590 de miliarde de euro), ceea ce il face cel mai mare asemenea fond din intreaga lume. Cu 300 de miliarde de dolari investiti in noul sau fond, Norvegia este privita de multi drept un model de transparenta a strategiei sale de portofoliu, a detinerilor si a metodelor folosite. Dar ea isi asuma si miza politica fara niciun ascunzis, dupa ce si-a retras recent investitia in lantul de magazine american Wal-Mart, justificand cu acuzatiile ca acesta ar fi incalcat interdictia de exploatare a muncii minorilor si ar fi dejucat eforturile angajatilor de a se constitui in sindicate.

     

    Dar China si statele din Orientul Mijlociu mai au mult pana sa ajunga la fel de transparente in activitatile lor pe cat este Norvegia. Unii experti se intreaba ce s-ar intampla daca Beijingul ar cumpara o companie farmaceutica din SUA si ar face presiuni pentru schimbarea programelor de prescriere a medicamentelor. Sau care ar fi reactia daca un guvern arab ar cere sa-i fie sprijinita financiar o companie sau sa-i fie acordate scutiri de taxe pentru ca in schimb sa sprijine convorbirile de pace din Irak sau din Israel?

     

    „Daca aceste fonduri adera, sa zicem, la conceptul unui mare fond mutual, ele ar face aceleasi tipuri de investitii standard pe care le face fundatia Yale“, spune Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei si presedinte al Universitatii Harvard. „Dar daca fac investitii mai directe, devin actori cu greutate in economie, si aceasta ridica multe intrebari.“

     

    Presedintele George W. Bush a promulgat recent o lege care imputerniceste Congresul sa imbunatateasca procesul de analiza si posibil sa respinga cumpararea companiilor americane de catre straini, pe considerente de siguranta nationala. Dar aceste tranzactii totalizeaza doar 10% din totalul achizitiilor de pe piata, conform Departamentului Trezoreriei.

     

    In urma cu cativa ani a izbucnit un scandal imens cand o companie controlata de emiratul Dubai a incercat sa preia administrarea catorva porturi din Statele Unite si cand o companie petroliera detinuta de guvernul chinez a incercat sa cumpere firma petroliera Unocal. Ambele episoade sugereaza ca americanii ar putea sa nu accepte volume tot mai mari de investitii guvernamentale straine. In ambele cazuri, ingrijorarea politicienilor americani a fost ca active vitale pentru securitatea nationala ar fi fost in pericol. Dar in anii ’80, nu era in pericol securitatea nationala atunci cand americanii s-au strambat cand companii japoneze au cumparat proprietati de lux precum studiouri de cinema sau Centrul Rockefeller.

     

    „Administratia Bush are dreptate sa urmareasca acest fenomen – nu alarmata, ci atenta“, spune Stephen Jen, sef al departamentului de analiza valutara la Morgan Stanley. „Trebuie sa capete transparenta strategia si conducerea acestor fonduri, astfel incat sa nu le suspectam de urzeli geopolitice ascunse in investitiile lor.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA