BusinessMagazin

Blog

  • O noua autostrada in Serbia

    Serbia va concesiona pentru 25 de ani companiei spaniole FCC construirea unei autostrazi in valoare de 1,3 miliarde de euro. Aceasta va uni orasele Horgos, situat la granita cu Ungaria, si Pozega, amplasat la 150 de kilometri sud de Belgrad.

     

    FCC, al saselea constructor de drumuri din lume ca marime, impreuna cu bratul sau din Austria, Alpine Mayreder Bau, a castigat licitatia organizata de guvernul sarb. Pe urmatoarele pozitii s-au situat un consortiu de companii din Serbia, urmat de consortii conduse de compania austriaca Strabag, respectiv cea franceza Vinci. Compania spaniola va trebui sa construiasca banda stanga a autostrazii dintre Horgos si Novi Sad, in lungime de 106 kilometri, sa asigure intretinerea pe perioada concesiunii pentru cei 68 de kilometri de autostrada dintre Novi Sad si Belgrad si sa construiasca portiunea de 148 de kilometri de autostrada dintre Belgrad si Pozega. Autostrada Horgos-Pozega face parte dintr-un proiect mai mare de realizare a unei cai de acces catre coasta muntenegreana. Valoarea totala a acestuia este estimata la 3,5 miliarde de euro, din care aproximativ 1,5 miliarde revin partii sarbe.

  • Tara cu consum redus

    In multe tari, cotatiile mai ridicate ale petrolului au subtiat veniturile oamenilor si au provocat ingrijorari cu privire la o posibila franare a cresterii economice. Iata ca Kiminobu Kimura, un arhitect din Tokio, spune ca nu s-a simtit deloc stresat. De fapt, factura lui lunara la energie e mai mica decat cea de anul trecut.

     

    Unul dintre motivele linistii lui Kimura este noul lui generator casnic, o masinarie la fel de mare si de silentioasa ca un dulap pentru dosare, care sta in fata casei lui si transforma hidrogenul in electricitate si apa rece in apa calda, la un pret de cateva ori mai mic decat pretul mediu al utilitatilor din Japonia. Dar chiar daca are un asemenea dispozitiv futuristic (disponibil la ora actuala doar in Japonia), Kimura (48 de ani) nu a renuntat nici la alte trucuri tehnologice care l-au ajutat anul trecut sa ramana neafectat de scumpirea petrolului.

     

    Dispozitivele eficiente energetic sunt prezente in toate colturile modestei sale case – un frigider care da alarma cand ramane cu usa deschisa, o masina de spalat vase care este indeajuns de compacta incat sa stea pe bufetul din bucatarie. In unele locuinte, cele mai recent aparute sunt caloriferele de camera cu un senzor care directioneaza caldura doar spre oameni sau un „navigator de energie“ care urmareste consumul de energie al unei locuinte.

     

    Iar mai apoi sunt lucrurile marunte pe care Kimura spune ca familia lui de patru persoane le face pentru a micsora facturile la energie – refolosirea apei de la baie pentru a spala rufele si mersul la piata pentru cumparaturi cu bicicleta. „Nu e doar tehnologie, e o intreaga filozofie de viata“, spune Hitoshi Ikuma, specialist in probleme energetice la Institutul de Cercetari din Japonia. „Conservarea energiei este aproape o obsesie aici, in randul guvernantilor, al companiilor, al cetatenilor obisnuiti.“

     

    Japonia este, intre tarile dezvoltate ale lumii, cea mai eficienta energetic, potrivit celor mai multi specialisti. Si daca este vreo lectie pe care Japonia o poate oferi altor tari, spun ei, este ca nu exista o solutie miraculoasa de a te descurca in conditiile unei cotatii a petrolului de peste 50 de dolari barilul.

     

    Mai degraba, dupa cum arata Kimura, este o combinatie de mai multe metode, de la cele mai avansate tehnologii pana la frugalitatea in viata cotidiana – si o obsesie pentru economisirea energiei care il face sa-si tina familia inghesuita intr-o singura camera incalzita pe timp de iarna.

     

    Intre statele bogate, Japonia este pe primele locuri in clasamentele privind eficienta energetica. Populatia si economia ei sunt cam la 40% din cele ale SUA si, cu toate acestea, in 2004 tara a consumat mai putin de un sfert din energia consumata in America, potrivit Agentiei Internationale pentru Energie.

     

    Obsesia Japoniei pentru economisire vine dintr-un acut sentiment de nesiguranta al unei natiuni cu putine resurse si care isi importa cea mai mare parte din energie din instabilul Orient Mijlociu. Sentimentul s-a incetatenit aici odata cu socurile din piata petrolului din anii ’70. Directia data de guvern a jucat si ea un rol important aici: ridicarea tarifelor la benzina si la electricitate cu mult peste cotatiile globale i-a silit pe proprietarii de locuinte, dar si companiile sa economiseasca.

     

    Guvernul a folosit banii obtinuti din aceasta taxare suplimentara pentru a ajuta Japonia sa ajunga cea mai avansata tara in domeniul energiilor regenerabile, precum cea solara, iar mai recent in domeniul generatoarelor de uz casnic bazate pe tehnologia pilei de combustie (fuel cell). O idee a fost sa ofere o subventie de circa 51.000 de dolari pentru fiecare astfel de generator instalat intr-o gospodarie. Aceasta i-a permis lui Kimura sa si-l cumpere anul trecut pe al sau cu 9.000 de dolari, cu mult sub costurile de productie ale aparatului. Generatorul lui, dupa cum spune, produce 1 kilowatt pe ora si ii furnizeaza aproape jumatate din necesarul de energie electrica al locuintei.

     

    Dispozitivul functioneaza prin convertirea gazului natural in hidrogen, care este apoi folosit pentru a produce electricitate. Caldura rezultata in timpul acestui proces este folosita pentru a incalzi apa. Primele doua astfel de dispozitive au fost instalate la resedinta premierului Japoniei in aprilie 2005. De atunci, in jur de 1.300 de aparate au fost vandute, potrivit Ministerului Comertului. Autoritatile prognozeaza ca, pe masura ce vanzarile cresc, costurile de productie vor scadea la aproape 5.000 de dolari pana la sfarsitul deceniului.

     

    Tarifele mai mari percepute pentru energie in Japonia au creat si o solida cerere interna pentru tot felul de dispozitive de economisire a energiei. Aceasta a impulsionat inventica si dezvoltarea unor produse precum masinile de spalat si televizoarele cu consum redus si masinile si vehiculele hibride, eficiente energetic. Fabricile japoneze au invatat, de asemenea, cum sa reduca consumul de energie si cum sa devina printre cele mai eficiente din lume.

     

    Companii precum Mitsubishi Heavy Industries culeg acum roadele unei asemenea orientari, prin cresteri insemnate ale cifrelor de vanzari in strainatate, in special in SUA, pentru turbinele lor electrice, furnale si alte dispozitive industriale eficiente energetic. Ministerul mediului prevede ca exporturile vor face din conservarea energiei o industrie de 7,9 miliarde de dolari la nivel national pana in 2020, cam de zece ori mai mare decat in 2000.

     

    „Japonia s-a invatat sa supravietuiasca in conditiile unor tarife la energie de doua ori mai mari decat in oricare alta parte“, spune Kouichi Iwama, profesor de stiinte economice la Universitatea Wako, care consiliaza parlamentul japonez in ce priveste politicile energetice. Dar, cu putine exceptii, precum masinile, multe dintre produsele japoneze eficiente inca asteapta consacrarea peste hotare. Partial, aceasta se explica prin faptul ca, desi sunt mai economice din punct de vedere energetic, produsele respective sunt si mai scumpe. Un alt motiv insa este ca multe dintre produsele respective sunt proiectate pentru stilul de viata al japonezilor, orientat spre conservarea energiei, care presupune case mai mici sau lipsa incalzirii centrale.

     

    Kimura spune ca el, sotia lui si doi copii adolescenti fac pe rand baie in aceeasi apa, o practica obisnuita in aceasta tara. Dupa baie, apa calduta inca este aspirata printr-o conducta de cauciuc in masina de spalat rufe, care se afla langa cada, si refolosita. Rufele ude sunt apoi scoase in aer liber sau sunt puse in baie sub o lampa ca sa se usuce.

     

    „In Japonia este normal sa te gandesti la economisirea energiei“, explica Kimura. „Am invatat sa nu irosim de la parintii nostri, care au invatat asta din greutatile pe care le-au intampinat in timpul razboiului si dupa aceea“, spune el, referindu-se la infrangerea Japoniei in cel de-al Doilea Razboi Mondial.

     

    Abordarea diferita este evidenta si in designul casei lui Kimura, care cu 100 de metri patrati este aproape de media de suprafata a unei locuinte japoneze. Camerele sunt si ele mici, ceea ce le face mai usor de incalzit sau de racit. Cea mai mare este livingul. In timpul iernii, toata familia, inclusiv catelusul dachshund, se aduna in living, adesea singura camera incalzita. Ca multe locuinte din Japonia, nici casa lui Kimura nu are incalzire centrala. Holurile, casa scarilor si baile sunt lasate neincalzite. Cele trei dormitoare au incalzitoare montate in pereti, care sunt folosite numai cand camerele sunt ocupate si sunt inchise in timpul noptii. Livingul este tinut la un nivel confortabil de temperatura gratie apei fierbinti care circula prin tevile din podea.

     

    Kimura spune ca o asemenea metoda de incalzire economiseste bani. El spune ca facturile la energie pentru casa lui sunt de cam 20.000 de yeni pe luna, adica 168 de dolari. Incalzirea centrala i-ar dubla sau chiar tripla factura la energie, spune el. „Incalzirea centrala este prea extravaganta“, spune Kimura, care de altfel face parte din clasa de mijloc a Japoniei.

     

    Guvernul a incercat sa stimuleze o cultura a conservarii energiei, prin campanii periodice precum cea din aceasta iarna, Warm Biz – bazata pe apelul catre oamenii de afaceri de a purta pulovere si indispensabili pe sub costumele lor gri. Guvernul a incurajat, de asemenea, dezvoltarea dispozitivelor de economisire a energiei, cu programul Top Runner, care a fixat tinte pentru reducerea consumului.

     

    Produsele care indeplinesc standardele primesc un abtibild verde, in vreme ce acelea care nu le indeplinesc primesc unul portocaliu. Ministerul Comertului si Industriei din Japonia sustine ca producatorii sunt astfel obligati sa imbunatateasca eficienta energetica, intrucat consumatorii sunt atenti la abtibilduri si isi aleg produsele in functie de ele. Asa s-a ajuns, de pilda, ca aparatele de aer conditionat obisnuite sa foloseasca acum cu doua treimi mai putina electricitate decat in 1997, iar frigiderul obisnuit cu 23% mai putina, potrivit ministerului.

     

    Iar economiile s-au cunoscut. Potrivit datelor din 2001, cele mai recente disponibile, o locuinta obisnuita din Japonia a consumat 4.177 kwh, sustine Institutul de Cercetare Jyukankyo din Tokio. In acelasi an, o gospodarie medie din SUA a consumat mai mult decat dublu, adica 10.655 kwh, potrivit Departamentului Energiei din SUA.

     

    „Japonezii folosesc mai putina energie, nu e nicio indoiala cu privire la asta“, rezuma Alan K. Meier, un om de stiinta specializat in eficienta energetica la Laboratorul National Lawrence Berkeley din California. „O parte din economie vine din dispozitivele eficiente, dar astea sunt doar o componenta a unui stil de viata diferit si care este mult mai grijuliu cu privire la consumul de energie“.

  • MANAGEMENT: Sunt angajat, dar ma tratez. La serviciu

    Afectati de costurile galopante ale serviciilor medicale, cei mai mari angajatori din SUA se orienteaza spre deschiderea unor centre medicale de prima asistenta in birourile si fabricile lor, ca o modalitate de a oferi servicii convenabile si ingrijire medicala gratuita sau la preturi reduse.

     

    In ultimii doi ani, companii precum Toyota, Sprint Nextel, Credit Suisse si Pepsi Bottling Group au deschis sau extins clinicile din sediile lor. Si multi angajatori fac sau au de gand sa faca si mai multe clinici: ideea a fost testata in urma cu 30 de ani, dar abandonat din cauza dubiilor referitoare la eficienta acestor institutii in raport cu costurile.

     

    Astazi e randul unui nou val de astfel de clinici, pe baza a ceea ce in trecut nici macar nu fusese un factor determinant: dorinta angajatorilor de a reduce costurile asigurarilor de sanatate pe care le platesc, oferind in schimb ingrijire angajatilor inainte ca acestia sa aiba nevoie de un consult la medicii din afara companiei. Mai mult de 100 din cei mai mari o mie de angajatori din America ofera acum servicii medicale primare la locul de munca – un numar care este previzionat sa depaseasca 250 pana la sfarsitul acestui an, potrivit lui David Beech, specialist in probleme de servicii medicale la firma de consultanta Watson Wyatt.

     

    Noile birouri medicale de la locul de munca sunt mai mult decat traditionalele clinici ocupationale pe care sute de fabrici le-au pastrat pentru accidentele la locul de munca sau pentru cazurile in care trebuia sa fie stabilite compensatii pentru lucratori. Angajatii pot acum sa traga o fuga pentru un control de rutina, injectii impotriva alergiilor sau a racelii, teste de sarcina sau monitorizari de rutina pentru maladii cronice precum diabetul si astmul.

     

    Cand e nevoie de medicamente cu reteta, unii angajatori aranjeaza ca medicamentele sa fie livrate chiar in ziua urmatoare la birou sau la fabrica, in vreme ce unii chiar tin deschise farmacii bine aprovizionate.

     

    Chiar si la clinicile mai de moda veche pe care le au companii ca General Motors, aproximativ 40% dintre serviciile oferite acum „ar putea fi caracterizate ca asistenta primara sau de urgenta“, spune dr. Joel Bender, director la GM Servicii Medicale. Dar de la aceste clinici mai traditionale, angajatii sunt de obicei trimisi la medicul lor de familie sau la un specialist din afara. In schimb, la centrele medicale corporatiste mai noi, scopul este pe cat posibil sa se rezolve toate problemele de sanatate ale angajatilor, fara a mai fi nevoie de ingrijire suplimentara din exterior.

     

    Astfel de servicii au mai fost incercate in trecut, atingand un varf in anii ‘70, dupa care au fost eliminate treptat, fiind considerate un mod de incarcare inutila a costurilor. In ultimii ani, totusi, dupa ce costurile asigurarilor de sanatate au crescut exponential si companiile s-au trezit cu facturi imense catre spitale de urgenta si centre de asistenta de urgenta, clinicile corporatiste au cunoscut un reviriment.

     

    Pentru angajati, clinicile de la locul de munca pot insemna consultatie medicala mai rapida si diminuarea costurilor suplimentare de sanatate, de vreme ce vizitele la acestea sunt de obicei gratuite sau necesita o taxa redusa. Unii lucratori si-ar putea face griji cu privire la confidentialitatea dosarelor lor medicale, dar angajatorii spun ca trateaza aceste informatii cu atentie si responsabilitate. Unele companii angajeaza operatori externi care sa deserveasca aceste clinici, oferind astfel inca un argument pentru confidentialitate.

     

    Pentru angajatori, clinicile de la locul de munca pot insemna castiguri in productivitatea muncitorilor si cheltuieli mai reduse cu asigurarile medicale. „O clinica necesara pentru cateva mii de angajati ofera probabil companiei economii in jur de 1,5-2 milioane de dolari pe an“, spune David Beech. „Mai departe, sunt lesne de anticipat cheltuieli reduse cu serviciile de urgenta ale spitalelor si cu medicii specialisti, ca si o mutare a medicilor ramasi fara pacienti in spitale catre aceste clinici.“

     

    Cea mai mare clinica de asistenta primara de pana acum s-a deschis pe 2 ianuarie in Texas, cand angajatii de la Toyota si familiile lor au inceput sa foloseasca un centru medical de 9 milioane de dolari deschis langa o fabrica de asamblat camioane din San Antonio. Spre deosebire de multe dintre noile birouri medicale – care sunt pline de rezidenti si in unele cazuri de doctori cu jumatate de norma – centrul de sanatate Toyota din San Antonio are doi doctori angajati full-time, un generalist cu jumatate de norma, un laborator de testare a sangelui si un centru de radiologie.

     

    Si totusi, chiar si clinici mai mici sunt de natura sa-i satisfaca pe angajati. Pentru birourile din Manhattan ale firmei de investitii Credit Suisse functioneaza un centru unde lucreaza numai asistente, un asistent al medicului generalist si un medic angajat cu jumatate de norma. John Probert, 42 de ani, trader la Credit Suisse, si-a rezervat recent cateva minute din programul lui zilnic de 10 ore si jumatate ca sa ia de la clinica firmei o reteta pentru o afectiune la gat. A si dus-o la farmacia din apropiere. „Ma omora gatul“, spune Probert. I-a convenit ca ingrijirea medicala nu i-a luat din timpul lui liber. „In loc sa faci asta intr-o sambata, poti doar sa dai o fuga la usa de alaturi si pe urma sa te intorci in ringul de tranzactionare.“

     

    Pepsi Bottling, un alt sustinator al clinicilor interne, incearca sa vina in intampinarea nevoilor medicale de baza ale celor 33.000 de angajati de la 46 de fabrici si 264 de centre de distributie din SUA. Compania are in acest moment 15 clinici si are de gand sa deschida inca 15 in urmatorii ani, potrivit lui David Kasiarz, vicepresedintele pentru servicii de compensare si beneficii.

     

    Angajatii Pepsi Bottling nu sunt taxati pentru serviciile respective, care includ de la injectii impotriva alergiilor si retete pana la consiliere pentru scaderea in greutate sau renuntarea la fumat.

     

    „Credem ca problemele de sanatate afecteaza performanta afacerii“, spune Kasiarz. „Soferii si oamenii nostri de vanzari definesc modul cum clientii privesc Pepsi Bottling. Avem nevoie sa-i tinem pe strada; avem nevoie sa-i mentinem sanatosi si fericiti.“ Surorile medicale si asistentii medicilor specialisti care conduc clinicile Pepsi Bottling sunt angajati de o subsidiara a Johns Hopkins University. „Este important ca aceasta activitate sa fie considerata ca independenta“, spune Kasiarz.

     

    „A avut loc o evolutie in aceasta industrie“, noteaza Stuart Clark, vicepresedinte executiv la Comprehensive Health Services, care opereaza cateva zeci de clinici traditionale in sediile companiilor. „Pe masura ce locul de munca devine din ce in ce mai sigur, prin training si proceduri de diminuare a riscului de accidente, clientii nostri au acces la clinicile lor pentru probleme care nu sunt legate de activitatea la locul de munca, precum tratamente pentru raceala, maladii cronice, controlul greutatii sau fumat.“

     

    Unele companii au eliminat clinicile de ingrijire primara, fie pentru ca nu le considerau eficiente din punctul de vedere al costurilor, fie din alte motive. Ford Motor, care obisnuia sa ofere ingrijire medicala de baza in anii ‘50 la marea sa uzina Rouge din Dearborn, Michigan, a constatat ca majoritatea angajatilor sai prefera sa mearga pentru ingrijirea primara la medicul de familie.

     

    Dar producatorii auto straini care opereaza in SUA, inclusiv Nissan si BMW, si care nu au beneficii medicale negociate la nivel de sindicat sau probleme legate de existenta unui mare numar de pensionari, imbratiseaza conceptul de clinica la locul de munca pentru angajatii lor. Toyota are in prezent farmacii sau servicii pentru prescrierea de retete la cele 11 fabrici de pe teritoriul SUA.

     

    O farmacie este unul dintre proiectele pe care le are in vedere si Qualcomm, compania de tehnologie wireless din San Diego. Compania, care a operat inca din 1998 o clinica intens folosita pentru cei 8.000 de lucratori din San  Diego, tripleaza acum suprafata acesteia si a extins orele de vizitare. Qualcomm spune ca priveste clinicile si serviciile medicale conexe ca un mod de a mentine loialitatea angajatilor – in special a miilor de ingineri.

     

    Dar, bineinteles, pentru Qualcomm si pentru alte companii mari, costurile raman intotdeauna principala preocupare. „Angajatorii sunt atat de afectati de costurile cu ingrijirea medicala, incat sunt gata sa adopte orice solutie“, spune Dee W. Edington, director la Health Management Research Center la Universitatea din Michigan. „Or, o optiune este sa gasesti modalitati de a avea grija de oameni inainte ca acestia sa se imbolnaveasca.“

  • Un poster cu Dinu Patriciu

    Pentru ca nu puteam sta cu mintile goale in fata ecranului pe care defilau diversi, in incercarea de a deslusi tainele intrigii cu biletele, mi le-am umplut cu Walt Whitman si cu un vraf de postere. Nu mototoliti revista, intriga cu bilete e numai pretextul, nu fondul.

     

    Walt Whitman a scris o poezie care mi-a placut mult in tinerete, pe care n-am mai regasit-o prin cimitirul terfeloagelor din biblioteca si pe care o citez aproximativ: spune, in esenta, ca nu-l invidiaza pe cel bogat in bogatia lui si nici pe presedinte in presedintia lui, dar ca se inclina plin de respect in fata indragostitilor si a puterii dragostei lor.

     

    Titus Leber, un regizor  pe care l-am regasit in cimitirul terfeloagelor, vorbeste, intr-un text din anii ’80 despre Berlioz si Duchamp, despre magia posterului. „Femeia de hartie se nascuse: ieftina, obiect de placere inofensiv… domina lumea noastra vizuala si mass-mediala… Nu visam noi oare la posesia acestor frumoase, la nuditatea lor fara probleme, care devine, tocmai datorita intangibilitatii sale, sursa fantasmelor autodestructive, a atator frustrari si agresivitati?“

     

    Nu i-am invocat pe Whitman si Leber pentru a va face praf cu cultura mea, ci pentru ca mi se pare ca problemele oamenilor sunt aceleasi indiferent de epoca, schimbandu-se numai actorii. Si pun o intrebare care mi se pare esentiala in Romania scandalului cu biletele: de ce nu-i au romanii la inima pe bogati? De ce nu-i suporta, macar?

     

    Dinu Patriciu este cel mai bun exemplu. Sa ne detasam de ancheta autoritatilor si sa analizam numai reactia poporului prezent pe forumurile ziarelor. Simpla pomenire a numelui Dinu Patriciu aduna o gloata zgomotoasa, care, daca stie sa deschida un calculator si sa acceseze un site, poate fi banuita de un oarecare coeficient de inteligenta (chiar daca indivizii nu stiu a scrie corect romaneste, aici e alta problema care vad ca se regaseste si la varf de gloata). Si toti urla digital „La puscarie…“. Aici sunt fantasmele si frustratiile lui Leber.

     

    Sentimentul, care se regaseste si in clasa politica, este evident; de fapt putinii care il suporta pe petrolist sunt, poate, un melanj de angajati ai Rompetrol, de actionari ai companiei si poate un grup de oameni normali pur si simplu. Si resentimentele clasei politice pot fi intelese, pentru ca Patriciu i-a batut cu armele lor. A mizat pe o companie in declin si pe o rafinarie in declin, dar a obtinut castiguri mai mari decat cele din, cum sa-i spun?… activitatea de politician. Si ca atare Patriciu a avut probleme in regimuri cu orientari politice diferite. Chiar daca pot lesne banui, fara teama de a gresi, ca vistieria Rompetrol a fost deschisa in egala masura cam tuturor, cum sa le spun?…. fortelor politice romanesti.

     

    Nu stiu sa fi facut cineva un top al popularitatii bogatilor; in cel al celebritatilor realizat de Forbes, Donald Trump este singura persoana care intra in targetul textului meu, restul sunt notorii, pentru ca sunt sportivi sau canta. Publicul apreciaza la Trump faptul ca este agresiv si de incredere.

     

    Ce-i lipseste lui Patriciu este un poster din acela al lui Titus Leber. Ce lipseste majoritatii clasei avute din Romania sunt posterele, reprezentari incomplete, in doua dimensiuni, dar care sa para reale, tangibile, sa excite, sa impuna, sa iste aspiratii. Asta daca vrem capitalism adevarat.

     

    Singurul avut-politician care a reusit in acest demers este inevitabilul Gigi Becali.  Nici un consilier sofisticat de imagine nu putea face cat au facut persoana si personalitatea lui Becali. Indiferent de cat de antipatizat este in elite si cat de ridiculizat in publicatii, agresivitatea si increderea (suna cunoscut?) pe care o ofera si pe care o afiseaza l-au individualizat, l-au transformat intr-un exemplu pentru, sunt convins, foarte multi.

     

    Cei avuti ar putea spune ca pot trai bine mersi fara publicitate si lipsiti de simpatia maselor. Cei avuti si politicieni in acelasi timp ar putea spune la fel, mizand numai pe optiunile partizane ale alegatorilor. Primii gresesc, iar a doua categorie este in eroare.

     

    Intr-o societate sanatoasa institutia modelului nu poate fi evitata. Modele viabile, bazate pe modestie (Buffett), reusita (Gates, Trump), excentricitate simtita (Branson). Multi din cei multi se vor dovedi imuni la astfel de exemple; nu-i bai, exista saibe destule de care sa traga. Dar imaginea cuiva intr-o masina scumpa (si nu cocotat pe o masina scumpa) ar trebui sa fie un factor declansator al energiilor pozitive numai bune de transformat intr-o afacere de succes. Capitalism nu inseamna numai piata libera si inflatie si dobanzi si credite; inseamna si imagine, respect, vointa, idee, personalitate, aspiratii.

     

    Adica a ravni la mai bine, aplicand principiile sanatoase ale lui Whitman. Uite, eu nu-l invidiez chiar deloc pe presedinte in presedintia lui.

  • IMOBILIARE: Companiile de consultanta imobiliara vin cu al doilea val

    Cresterea pietei imobiliare romanesti nu a scapat neobservata de investitorii straini. Dar nu numai de catre developeri, fonduri de investitii sau cumparatori privati, ci si de companiile de intermediere imobiliara.

    In doar doua luni, trei mari actori din domeniul consultantei imobiliare la nivel mondial – Cushman & Wakefield, Coldwell Banker si Jones Lang LaSalle – au anuntat ca vor intra in mod direct pe piata. Acestea se alatura celorlalti trei jucatori internationali care au intrat treptat in Romania pe parcursul ultimului deceniu – Colliers, CB Richard Ellis si DTZ.

     

    Cushman & Wakefield, una dintre cele mai mari companii de consultanta imobiliara din lume, a cumparat firma romaneasca Activ Consulting, cu care colabora de mai bine de un deceniu. Potrivit Ziarului Financiar, Cushman & Wakefield ar fi platit circa trei milioane de euro pentru achizitie.

     

    Activ Consulting, companie fondata de Razvan Gheorghe, era birou asociat al Cushman & Wakefield de 11 ani. De ce a decis Cushman & Wakefield sa faca pasul abia acum?

     

    „Pietele emergente din Europa Centrala si de Est se afla in planurile de expansiune ale clientilor nostri globali“, explica Paul Bacon, CEO al diviziei EMEA a Cushman & Wakefield.

     

    Compania americana are o prezenta solida in centrul si estul Europei inca de la inceputul deceniului trecut. Mai mult, Cushman & Wakefield a facut o miscare similara celei anuntate saptamana trecuta, cumparand biroul asociat din Rusia. In Romania americanii cumpara o companie foarte bine pozitionata mai ales pe piata spatiilor comerciale, acordand consultanta pentru 25 de proiecte de retail. Dincolo de valoare, tranzactia vine intr-un moment in care piata consultantei imobiliare se aglomereaza, dupa ce alti doi importanti actori globali din domeniu au anuntat ca isi vor deschide birouri in Romania.

     

    Blacksmith Embankment Global a cumparat drepturile locale pentru marca Coldwell Banker si a anuntat ca va deschide la inceputul anului viitor primul birou pe piata locala. La nivel international, Coldwell Banker are peste 3.800 de birouri si mai mult de 125.000 de oameni de vanzari, fiind una dintre cele mai mari francize din domeniul imobiliar.

     

    Pe de alta parte, Jones Lang LaSalle revine in 2007 pe piata romaneasca, dupa ce inchisese biroul din Bucuresti in urma cu sapte ani.

     

    Compania a fost prima corporatie multinationala din sectorul consultantei imobiliare cu prezenta in Romania inca din 1995. La finele deceniului trecut insa, Jones Lang LaSalle a decis sa-si restructureze operatiunile din estul Europei, iar printre birourile inchise s-a numarat si cel din Bucuresti.

     

    Aceasta nu a insemnat ca managerii biroului din Bucuresti – Michael Lloyd si Ioana Momiceanu – nu au ramas in piata imobiliara din Romania.

     

    Primul este CEO al Baneasa Investments, dezvoltatorul celui mai mare proiect imobiliar de pe piata locala (cu o valoare de 1,2 miliarde de euro), in timp ce Ioana Momiceanu conduce operatiunile locale ale unui alt gigant din domeniul consultantei imobiliare, CB Richard Ellis. Acum, Jones Lang LaSalle „a revenit la ganduri mai bune“ fata de piata romaneasca si si-a redeschis un birou. Acesta va avea la inceput circa trei-patru persoane. In schimb, Coldwell Banker are planuri mult mai ambitioase, vizand angajarea mai multor zeci de persoane, potrivit unor voci din piata.

     

    Aceste intrari pun presiune asupra celorlalte mari companii imobiliare din piata romaneasca, pentru ca vor incerca sa preia oameni de vanzari de la acestea.

     

    De exemplu, la Jones Lang LaSalle activeaza deja Carol Petrica, fost la Eurisko, si Roxana Stanciulescu, care anterior lucrase la CB Richard Ellis. Si Coldwell Banker a atras cativa dintre angajatii Eurisko. De altfel, la Eurisko, cea mai mare companie romaneasca de servicii imobiliare, s-au petrecut mai multe schimbari in ultima perioada. In toamna, Andrei Panculescu, fostul director general al companiei, a plecat pentru o pozitie de top management in cadrul companiei britanice Westhill.

     

    Saptamana trecuta principalul actionar si unul dintre fondatorii companiei, Ionut Dumitrescu, a anuntat ca a cedat pachetul majoritar de actiuni catre o companie inregistrata in Cipru, alaturi de el vanzandu-si o parte din participatie si un alt actionar important, Gabriel Marchievici. Practic, compania Fastahead controleaza acum 71% din capitalul Eurisko, Ionut Dumitrescu si Gabriel Marchievici cate un pachet de 10%, restul fiind detinut de Dan Vasilache.

     

    Agitatia vine pe fondul unei cresteri puternice a pietei imobiliare din ultimii ani, care a dus preturile la niveluri record pe toate segmentele. In plus, din ce in ce mai multi dezvoltatori anunta proiecte si tot mai multe fonduri de investitii isi manifesta interesul pentru achizitii in Romania. In acest context, anul trecut investitiile imobiliare s-au apropiat de pragul de 1 mld. euro. Valoarea ar putea fi de trei ori mai mare in acest an, potrivit lui Radu Lucianu, managing partner al Eurisko.

     

    Cum consultantii imobiliari sunt implicati in majoritatea covarsitoare a investitiilor din real estate, interesul jucatorilor straini pentru piata romaneasca este explicabil. Iar fiecare dintre companiile de consultanta, nou intrate sau cu vechime, se va lupta pentru o felie cat mai consistenta din piata.

  • Multe scenarii, cateva certitudini

    In luna care s-a scurs deja de la abrupta finalizare a procesului de vanzare (sau, mai degraba, de nevanzare) a CEC, in jurul subiectului a curs multa cerneala.

     

    Justetea sau injustetea deciziei au fost atent cercetate si, cu ceva bani in plus pompati rapid de actionarul majoritar la capitalul bancii, s-au analizat (a cata oara?) scenariile de crestere si descrestere a bancii.

     

    Deocamdata, incertitudinile privind tabloul in care evolueaza CEC raman in mare aceleasi, dar exista si nuante. Pana una-alta, un mesaj oficial privind drumul pe care o va apuca de acum inainte CEC nu prea exista. Situatia, intrucatva justificata de perioada de sarbatori (si de iminenta letargie de inceput de an), lasa loc de speculatii si varii scenarii. Speculatii care, nascute de declaratia ministrului Sebastian Vladescu conform careia este vizata (printre altele) si o „imbunatatire a managementului“, l-au dat deja inlocuit de la conducerea CEC pe actualul presedinte, Eugen Radulescu.

     

    O decizie oficiala privind o astfel de miscare nu exista insa si niciun mesaj clar – iar argumentele pentru care Radulescu, al noualea presedinte post-decembrist al CEC, nu ar trebui schimbat au aparut si ele pe multe foi de jurnale. Pana la urma, decizia pastrarii sau a inlocuirii lui Eugen Radulescu ii apartine in exclusivitate Ministerului de Finante, unicul actionar al CEC – pentru care insa schimbarea lui Radulescu (sau a oricarui membru al top managementului CEC) ar echivala cu o mare problema: cine ar putea veni in loc? Nu sunt putine exemplele de banci care s-au confruntat, in ultima perioada, cu mari probleme in a-si gasi „un cap“ potrivit. Lipsa de oameni disponibili pentru nivelurile de top management este una dintre problemele cele mai acute pentru sistemul bancar. Cu titlu de exemplu, sa amintim ca Bancpost si-a cautat mai bine de o luna un nou director general, in locul grecului George Michelis, care a parasit postul la 1 ianuarie a.c. Postul a fost ocupat, pana la urma, de Manuela Plapcianu, recrutata din functia de vicepresedinte executiv al HVB Tiriac Bank. Cat de facila ar putea fi deci selectarea unui manager, mai ales pentru o banca din curtea statului, este deja o discutie si mai complicata.

     

    Pe de alta parte, contractul de management pe care Eugen Radulescu l-a incheiat cu Ministerul Finantelor cand a preluat conducerea CEC, in urma cu doi ani, e valabil pana in 2009. Iar rezultatele obtinute pana acum de actualul presedinte CEC apar drept cel putin rezonabile. Adevarat, CEC a pierdut si pierde cota de piata in fata concurentilor sai. Pozitia incomoda in care se afla, privit strict din acest punct de vedere, e vizibila cu ochiul liber, la o banala comparatie cu banci mici, precum Volksbank, situate pana de curand spre coada clasamentelor (dupa active), dar care acum mai au un pic si intra in top zece, daca nu au facut-o deja – sau ca Banca Transilvania, ce a sarit intr-un an peste cateva locuri bune, ajungand direct pe locul al cincilea.

     

    Pentru CEC, 2006 a insemnat o erodare a cotei de piata, care a coborat intr-un singur an de la mai bine de 5% la putin peste 4%. Totusi, acelasi lucru s-a intamplat insa si cu activele unor banci straine, cu un management „puricat“ la sange, pentru fiecare miscare si decizie, de actionari pentru care insa profitabilitatea e o tinta mai interesanta decat cota de piata in sine. Iar din acest punct de vedere, lui Radulescu nici macar carcotasii cei mai carcotasi nu-i pot reprosa ca nu a avut rezultate. In 2006, profitul net al bancii a urcat de la 4,24 milioane de lei la 39,8 milioane de lei (circa 11,6 milioane euro), potrivit datelor preliminare. Si aceasta dupa ce in 2004 si pana la jumatatea lui 2005, CEC simtise din plin gustul amar al pierderilor (circa 10 milioane de euro in 2004). In acelasi timp, si activele au crescut cu 26,7% in 2006, comparativ cu decembrie 2005, ajungand la 7,1 miliarde de lei (circa 2 miliarde de euro).

     

    Si portofoliul de produse a fost improspatat, CEC lansand carduri (si ajungand, la inceputul lui decembrie, la circa 180.000), credite pentru companii (unde, rapid, a reusit sa si castige 1% din piata) sau credite in valuta (chiar daca la acest capitol portofoliul este inca unul mai degraba restrans). De umblat s-a umblat si la sistemul informatic – dupa ce, pana nu demult, banca a lucrat doar „pe hartie“, acum CEC dispune de un sistem centralizat (macar partial). 

     

    Trecand insa mai departe de discutia pe marginea „imbunatatirii managementului“ (care, de fapt, se poate traduce in multe alte lucruri decat in simpla lui inlocuire), fara doar si poate ca deciziei Ministerului de Finante de a pastra CEC in propriul portofoliu trebuie sa ii mai urmeze ceva. Urmatoarea perioada ar trebui probabil sa contureze mai clar drumul pe care va merge cea mai veche banca din sistem, in conditiile in care concurenta deja acerba de pe piata bancara se anunta chiar si mai dura, intr-un viitor in care in joc isi mai fac intrarea si alte grupuri internationale (cu sau fara „baza“ in Romania), in conditiile in care dimensiunea impresionanta a retelei CEC incepe sa paleasca in fata altora ce au sarit deja (sau se apropie) de cate 600 de unitati, iar strategia de „cosmetizare“ rapida pentru a arata petitorilor o imagine frumoasa nu mai e necesara. O strategie clara, in care presedintele bancii (oricine ar fi el) nu va mai amana cosmetizarea sucursalelor, pentru simplu motiv ca nu ar fi avut cum sa stie ce culoare va purta, in final, sigla de la intrare. Acum se stie: ramane galbena. Cel putin inca doi ani.

  • G.B. Show

    Va place Gigi Becali? Nici mie. Vreti sa nu mai fie Gigi Becali in viata politica? Ei, aici nu stiu daca mai suntem de acord.

     

    Poate in aparenta nu e chiar un motiv de lauda, dar in ultima vreme ma surprind adeseori ca nu mai iau aminte la discursurile celor care construiesc doar in jurul axiomei „Gigi Becali nu are ce cauta in politica“. Sa fim seriosi.

     

    Aproape toata lumea stie cine e George (Gigi) Becali: e meritul ingenioasei – si, pana la un punct, costisitoarei – campanii de PR pe care individul in cauza o sustine aproape zilnic de peste trei ani. Ciudat lucru, luarile de pozitie negative referitoare la persoana lui sunt – cel putin in mediul informational pe care il frecventez – exasperant de multe. Spun „ciudat“ pentru ca, cel putin pana acum, realitatea nu a demonstrat ca aparitia lui Gigi Becali pe scena politica ar fi un lucru atat de rau.

     

    De fapt, si nu cred ca sunt primul care sa o constate, in aceasta problema suntem in plina manifestare a ipocriziei in randul tele-analistilor politici: cu ingrijorator de putine exceptii, domni si doamne care s-au calificat la locul muncii se inrosesc pudibond cand vorbesc despre comportamentul lui Becali, dar ii indura cu masochism iesirile de evanghelist de cartier pentru ca, e verificata reteta, aduce rating. Iar ca sa nu ramai cu onoarea nereperata pana la sfarsitul emisiunii, nu trebuie decat sa ridici putin nivelul discutiei si sa-l lasi pe Gigi cu predicile lui: lumpenproletariatul va retine tot retorica redundanta a lui Becali – dar macar ti-ai spalat obrazul in fata colegilor de la ziar.

     

    Ne place sau nu, scena politica e destul de mare si pentru George Becali. Si daca o sa stim sa o aranjam asa cum se cuvine, Becali n-o sa capete un loc mai mare decat i se cuvine. Pentru ca un loc i se cuvine: si l-a castigat aruncand, in principal, cu bani si promisiuni – dar si cu fapte, de aproape patru ani incoace. A facut ce face orice om politic: a cautat si gasit (sau i s-a gasit) o nisa si a mers pe ea cum a stiut sau cum l-au invatat altii mai bine ori mai rau. Pentru asta nu-ti trebuie nici IQ peste 100 si nici bun simt peste masura.

     

    Pentru ca politica lui Becali – cine arunca azi un teanc de bani, maine poate culege o mana de voturi – este rudimentara si eficienta in limitele ei. Acum, sau mai degraba in 2008, poate cere sa culeaga rezultatele: o mana de primari si consilieri sau poate chiar un flirt nevinovat cu pragul electoral la alegerile generale.

     

    Si n-ar fi chiar asa de rau sa fie asa; cel putin nu atat de rau ca in predictiile apocaliptice de la televizor. Avantajul pe care-l are acum Gigi Becali si pe care il valorifica (constient sau nu) este ca probitatea lui electorala inca trebuie sa treaca testul maturitatii. In 2004 intrase prea de timpuriu in lupta, impins de la spate de sforile lui Viorel Hrebenciuc, ca sa inghesuie intr-un colt cat mai stramt procentele lui Corneliu Vadim Tudor. Acum vine impins de la spate de prezentele neintrerupte pe televiziune, legitimat de vinul pe care l-a baut impreuna cu presedintele Basescu si constient ca banii pe care i-a aruncat in noroaiele din Bucuresti si de aiurea nu au cum sa nu dea rod.

     

    De ce insa Becali in politica nu este in sine o amenintare pentru viitor? Pentru ca nici el, chiar daca pretinde o apropiere aproape fizica de divinitate, nu poate sa sara peste propria lui umbra. Electoratul potential al lui Becali este ingrijorator (saracii exasperati de saracie si profitorii de moment vor ramane, in ciuda cresterii economice sau poate tocmai din cauza ei), dar capacitatea lui de a-l mobiliza este totusi profund limitata: se poate presupune, fara teama de ne indeparta prea mult de adevar, ca modesta infrastructura din teritoriu a partidului este direct dependenta de banii pe care omul de afaceri ii trimite de la Bucuresti. Iar acestia se vor opri cu siguranta la un moment dat. Lipsa unui proiect politic clar, diferit de cultul personalitatii pe care il practica acum, este la randul ei inca un motiv pentru ca Becali sa fie doar o sperietoare si nu un preopinent de temut.

     

    De ce insa se tem atat analistii? Asta intrebati-i pe ei.

  • Ziare anonime

    Cum probabil toti italienii si-au dat seama, cateva dintre principalele noastre cotidiene au aparut timp de cateva zile, in decembrie, fara semnatura autorilor – cel putin in masura in care cei in cauza nu erau colaboratori externi sau ocazionali, ci „publicisti“ angajati in cadrul departamentelor.

     

    Decizia s-a datorat unei greve a jurnalistilor profesionisti, la care, din solidaritate, au aderat si publicistii. Am calatorit aproape toata luna respectiva si nu am inteles daca regula a fost valabila si pentru saptamanale (din motive foarte misterioase, poti gasi tocmai la Tombuctu cotidiene italienesti in dimineata in care apar, dar la Paris sau la Zürich saptamanalele ajung cu cel putin o saptamana de intarziere, asta in cel mai bun caz). Daca regula a fost valabila si pentru L’Espresso, sunt gata sa devin si eu anonim, din solidaritate, cu toate ca mi se pare ca starneste rasul un editorial nesemnat, dar cu poza autorului – asta daca nu se schimba poza cu o pecete neagra.

     

    Dar problema nu este personala. Ma gandesc mai degraba la senzatiile mele de cititor, care s-a trezit in fata unor articole sa le numesc acefale, in care cineva imi vorbea si nu stiam cine era. Unii ar putea obiecta: „Dar scuza-ma, un ziar furnizeaza stiri si avem speranta ca o face conform adevarului; asadar, daca stirea pe care ti-o da este importanta si tu consideri ca este adevarata, ce te intereseaza cine ti-a dat-o?“ Obiectie de nezdruncinat daca ziarele ar fi toate precum acele foite ce se distribuie gratis in gari, in care citesti ca a mai avut loc un atentat la Bagdad, ca a nins la Lampedusa si au crescut banane la Stockholm (intamplari din ce in ce mai probabile) sau ca Berlusconi a lesinat in timpul unei sedinte. Insa cotidienele sunt acum din ce in ce mai putin de acest gen.

     

    Au trecut timpurile in care se discuta daca presa este obiectiva si daca sau cum pot fi deosebite faptele de opinii. Imi amintesc de furibunde, desi extrem de cordiale discutii cu Piero Ottone, in cursul carora el era sustinatorul unui jurnalism numit pe-atunci „in stil englezesc“, in care se separau faptele de opinii (cred ca Ottone de-acum s-a resemnat, avand in vedere ca publica doar o coloana de editorial), in timp ce eu si altii sustineam ca si acolo unde aceasta deosebire este respectata in mod formal (exemplul cel mai bun este New York Times, unde opiniile, semnate, apar doar in ultimele pagini, impreuna cu scrisorile de la cititori, iar restul ar trebui sa fie stiri), chiar si atunci, a pune doua stiri pe aceeasi pagina (de exemplu doua stiri legate de un jaf facut de calabrezi) inspira o opinie; iar multe reportaje anglo-saxone in care se citeaza, in ghilimele, doua persoane cu pareri diferite (asupra aceluiasi fapt) sunt de multe ori destul de ipocrite, avand in vedere ca reporterul a ales pe cine sa citeze si ce opinie sa prezinte.

     

    Problema nu mai este acum acea veche disputa. Problema este ca la ora actuala un ziar este nevoit sa prezinte stiri despre care s-a vorbit deja pe larg la jurnalul din seara trecuta (ca sa nu mai zic de cei ce pescuiesc stiri proaspete de pe Internet). Asadar nu se poate rezuma la a da noutati despre fapte, fiindca nimeni n-ar mai citi ziare.

     

    Uitati-va in Corriere della Sera, care in ultima pagina are un fel de sumar al intamplarilor din ziua precedenta. Super, pentru cine dispune de putin timp si n-a vazut jurnalele de stiri (desi daca evenimentul este notabil, potentialul cititor l-a aflat deja printr-un SMS de la un prieten). Iar daca acesta ar fi rolul unui ziar, Corriere della Sera ar putea fi distribuit gratis in gari in format de carte de vizita si nu cred ca sefii de la Rcs (Rizzoli Corriere della Sera, n.red.) ar fi prea incantati.

     

    Eu pomenesc mereu de doua intamplari. Una dintre ele este masacrul din Piazza Fontana. Atunci cand a avut loc ma aflam la New York (de fapt eu ma distrez sa-mi confectionez alibiuri pentru toate delictele si macelurile secolului) si am aflat de cele intamplate foarte rapid, tinand cont de faptul ca la New York era cu sase ore in urma. Ingrijorat, am telefonat la Milano, iar sotia mea, care nu vazuse stirile de seara, nu stia nimic despre asta. Spun intotdeauna ca eu am aflat de macel cu sase ore inainte sa se petreaca: nu este adevarat, dar ati prins ideea.

     

    La multi ani dupa aceea, pe la sase seara un prieten m-a sunat sa-mi spuna ca a murit Bettino Craxi. Imediat dupa aceea m-a sunat si secretara mea, din alt motiv: stia deja, cineva o sunase pe mobil. Am sunat la sotia mea: stia deja, o sunase cineva inainte sa se dea stirea la televizor. Spuneti-mi voi atunci la ce mai serveste un cotidian. Un cotidian serveste de-acum la a infasura in opinii faptele. Si ceea ce acum cerem de la el este ca atunci cand este vorba despre opinii asupra faptelor, sa stim cine isi exprima opinia respectiva, daca este un autor in care avem incredere sau un mazgalitor de hartie pe care in mod normal l-am dispretui.

     

    Din acest motiv, un ziar care face greva eliminand semnaturile devine mut. Iar asta inseamna ca protestul sindical capata astfel o oarecare relevanta.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 7 februarie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • A fost odata Star

    Liderul pietei de chipsuri de cartofi, Star Chips poarta, mai nou, numele celor mai bine vandute chipsuri la nivel mondial: Lay’s. Ce se intampla insa cu numele de „fata“ – Star Chips?

    Nici n-a inceput bine anul si Star Chips si-a schimbat numele. Evenimentul este sustinut de o campanie semnata Graffiti BBDO, bazata pe mesaje difuzate pe TV, outdoor, radio, presa scrisa, materiale de suport si evenimente organizate la punctele de vanzare. Vechiul nume, „Star“, care a vandut pana acum chipsurile care sunt, conform informatiilor companiei de piata MEMRB, lider de piata, inca mai apare pe ambalaje, dar „va disparea treptat“, sustine Stefan Liute, director de strategie la Grapefruit, companie de branding. El apreciaza ca in mai putin de jumatate de an, vechiul nume va disparea complet de pe ambalaje, fiind inlocuit de cel nou, Lay’s, care este brandul de chipsuri din cartofi cel mai bine vandut in lume, conform studiilor ACNielsen.


    Evenimentul era intr-o oarecare masura previzibil, tinand cont de faptul ca la finalul anului 2005 compania Snack Ventures Europe (SVE), un joint-venture intre PepsiCo si grupul american de panificatie General Mills, a preluat cel mai mare producator si distribuitor de snacksuri din Romania, Star Foods. Dintre marcile detinute de Star Foods la acea vreme – Star Chips, Lotto, Star si Pop Corn, primul era si atunci lider de piata si cel mai potrivit candidat pentru a introduce, si pe piata romaneasca, numele international. Star Foods detinea in momentul preluarii doua treimi din volumul pietei de chipsuri si mai bine de o treime din volumul celei de snacksuri. Tranzactia a avut loc dupa o perioada in care au existat tentative de patrundere pe piata cu produse importate. Presedintele PepsiCo International, Mike White, declara la acea vreme ca Star Foods „ofera o platforma strategica semnificativa in vederea servirii clientilor din Romania si din intreaga zona balcanica“.


    Prin urmare, schimbarea de nume era un pas firesc, pentru ca portofoliul de produse al companiei cumparate de americani trebuia aliniat cu cel international. In pregatirea acestei campanii, Star Foods a incheiat anul trecut o serie de investitii in unitatea de productie situata langa Bucuresti, in Popesti-Leordeni. Iar dupa doi ani de la anuntarea tranzactiei, si cumparatorii romani au in fata pe rafturi produse cu nume international. Pentru a pastra totusi masa de clienti, comunicarea lansata in aceasta luna face legatura dintre noul brand si cel vechi. Campania a fost dezvoltata integral in Romania si se va derula pe o perioada de cateva luni.


    Reprezentantii Star Foods nu au dorit sa precizeze care este valoarea investitiilor dedicate acestui proiect, mentionand doar ca „pentru campania Lay’s a fost alocat un procent semnificativ din bugetul anual de comunicare“, avand in vedere ca lansarea Lay’s este pana acum cel mai important eveniment din 2007 pentru compania Star Foods. Stefan Liute apreciaza insa ca pentru un proces de rebranding, costul total (care include cheltuielile cu strategia si comunicarea in masa) ajunge in Romania la cel putin cateva sute de mii de euro. „Si cred ca sunt bugete care ating usor milionul de euro“, adauga directorul de strategie al Grapefruit.


    Campania     de rebranding a chipsurilor Star Foods este doar prima schimbare de nume, chiar daca urmatoarele nu vor avea loc prea curand. E vorba de faptul ca americanii de la PepsiCo detin, prin divizia Frito-Lay International, snacksuri sub marcile Cheetos, Lay’s, Fritos si Ruffles. Si de indata ce in magazinele din Romania vor fi prezente toate aceste marci, e de asteptat ca Star Foods sa se reinventeze in Frito-Lay Romania.

  • Veniti cu mine

    Printre cele mai noi tendinte aparute in industria IT&C se numara si asumarea de catre telefonul mobil a rolului de ghid turistic pentru strainii care viziteaza un oras necunoscut sau chiar un muzeu.

     

    Pe lista tarilor unde au aparut primele ghiduri pe celular se numara si Romania. O tara a carei capitala, ca toate marile orase din lume, are zone necunoscute inclusiv pentru unii dintre cei ce locuiesc aici de zeci de ani. Cu atat mai mult se lovesc de necunoasterea locurilor cei care vin pentru prima oara si nu stiu cum sa ajunga la un bancomat, la o benzinarie sau cum sa afle de ultimele concerte organizate aici.

     

    Solutia pentru astfel de probleme se poate dovedi telefonul mobil, care, pe langa faptul ca a ajuns sa tina loc si de televizor, radio, MP3 player, aparat foto si camera video, a invatat si meseria de ghid turistic. Ideea a devenit miza unui business cu potential destul de mare pentru mai multe companii internationale, precum Go2 Directory System, Talking System, Time Out sau AskCity.

     

    Go2 este un serviciu pentru telefonul mobil, prin care utilizatorii pot gasi punctele de interes din orasul in care se afla, in functie de zona sau dupa o cautare exacta. Spre exemplu, daca au nevoie sa ajunga la un centru comercial intr-o anumita zona, au posibilitatea sa efectueze o cautare dupa centre comerciale din zona respectiva sau sa afle unde se gaseste un anumit magazin. In cazul in care vor sa vada un film, este suficient sa caute cinematografele din zona si sa vada ce filme sunt disponibile sau pot cauta un anumit film, caz in care primesc informatii despre cinematografele unde este difuzat.

     

    In cazul Talking Street, situatia sta un pic diferit. Compania ofera un ghid audio, cu valabilitate de o saptamana (la fel ca majoritatea programelor uzuale care privesc evenimentele culturale dintr-un oras), pentru turistii aflati in trecere prin orase americane precum New York, Boston sau Washington. Ascultarea prezentarii dureaza aproximativ doua ore, luand in calcul si timpul necesar pentru deplasarea de la un obiectiv turistic la altul.

     

    Time Out ofera utilizatorilor de telefoane mobile din Londra o aplicatie prin care acestia sunt pusi la curent de doua ori pe saptamana cu toate evenimentele de divertisment care au loc in capitala Marii Britanii. La fiecare update, acestia primesc un fisier de 100 kb, pentru care trebuie sa plateasca aproximativ 14 eurocenti.

     

    In fine, AskCity este un serviciu pe care utilizatorii il pot accesa si de pe telefonul mobil si care asociaza harti ale oraselor cu informatii despre afacerile locale, restaurante, concerte si filme.

     

    In plus, multe muzee, desi in mod obis-nuit numai favorabile nu sunt telefoanelor galagioase, incurajeaza acum folosirea acestor aparate in galeriile lor. Incepand de anul trecut, mai multe muzee americane au inceput sa ofere ghiduri interactive pentru telefonul mobil, majoritatea gratuite. In Europa, moda ghidurilor audio a aparut acum cativa ani, insa informatiile despre obiectele de arta din muzeu erau redate pe un gadget, de cele mai multe ori walkman, oferit vizitatorilor la intrare.

     

    Inspirat de modelul Go2, Lucian Stanciu, un foarte tanar antreprenor roman (22 de ani), a decis sa intre intr-un astfel de business pe piata locala. Compania Mobile Romanian Solutions a lansat serviciul Where2, prin care utilizatorii de telefoane mobile din Bucuresti au acces la un ghid al orasului. Compatibil cu aproximativ 90% dintre modelele de telefoane mobile comercializate in Romania, inclusiv cele de tip mai vechi, Where2 poate fi descarcat gratuit pe telefonul mobil.

     

    Practic, acest ghid ofera in prezent informatii despre aproximativ 3.000 de obiective sau evenimente din Capitala. Acestea sunt impartite in diferite categorii, printre care localuri, recreere, cumparaturi, servicii, auto si transport. Daca nu stiti unde vreti sa luati masa de pranz, puteti cauta pe ghid, in functie de zona in care va aflati sau de statia de metrou cea mai apropiata, restaurantele, pizzeriile sau fast-food-urile, avand in plus acces la o adresa, numar de telefon si chiar si cateva indicatii.

     

    „Tehnologia am conceput-o eu, avand in vedere ca am experienta in acest domeniu“, a spus Lucian Stanciu. „Iar pentru grafica, web design, vanzari si IT am format o echipa“, a mai spus el. Experienta a acumulat-o, in cea mai mare parte, la firmele pentru care lucrat inainte ca programator. Din noiembrie 2003 a lucrat timp de un an la Gameloft, producatorul de jocuri pentru telefoanele mobile, dupa care a facut freelancing pentru o companie germana, iar la furnizorul de soft IP Devel a lucrat cam jumatate de an, pana anul acesta, cand si-a infiintat propria firma anume ca sa produca Where2.

     

    Deocamdata, serviciul este inca la inceput, avand in vedere ca a fost lansat pe piata in luna noiembrie, in urma unei investitii initiale foarte mici, de 3.500 de euro, insa numara deja aproximativ 500 de utilizatori. „Where2 a aparut dintr-o nevoie personala. Fiind nou in Bucuresti, voiam sa merg in diverse locuri, numai ca nu stiam nici unde le gasesc si nici cum ajung acolo“, a explicat Lucian Stanciu, originar din Braila.

     

    Afacerea pare sa aiba potential destul de ridicat, avand in vedere ca un astfel de ghid reprezinta si o metoda de promovare pentru companiile prezente in el. Modelul american presupune o cheltuiala lunara de aproximativ 5.000 de dolari din partea unei companii care apare in Go2 spre exemplu, suma in schimbul careia numele companiei este afisat printre primele rezultate atunci cand utilizatorii efectueaza o cautare, este corelat cu alte cautari si primeste diferite statistici cu numarul accesarilor informatiilor din ghid.

     

    Tipul de afaceri prezente in ghid variaza de la companii din domeniul financiar sau de sanatate pana la servicii IT, sali de fitness, masaj sau saloane de infrumusetare. In plus, Where2 ofera si informatii despre firme de taxi, dealeri auto, benzinarii, bancomate, florarii sau chiar mall-uri si magazine de produse electronice sau de haine.

     

    „Strategia companiei este sa incheie parteneriate cu toate marile companii, astfel incat ghidul sa fie cat mai complet“, a explicat Stanciu. „Iar daca vor fi companii care nu vor sa incheie un contract cu noi, dar care sunt suficient de importante pentru a fi mentionate, nu vor fi excluse din ghid, doar ca nu vor avea niciun fel de beneficiu de promovare“. Asa are intentia Stanciu sa castige de pe urma serviciului sau, avand in vedere ca promite sa-l mentina si in continuare gratuit pentru utilizatori.

     

    Tot ca parte din strategia pe termen scurt, adica pe cel mult un an, Stanciu are in plan sa extinda ghidul pentru mai multe din marile orase din tara, cum ar fi Timisoara, Brasov, Sibiu, Iasi sau Constanta.

     

    Cum se poate instala aplicatia pe telefon? Utilizatorul poate s-o descarce prin infrarosu sau prin Bluetooth de pe un alt telefon mobil sau s-o copieze prin cablul de date de pe computer pe telefon. Mai simplu este insa de descarcat de pe Internet aplicatia pe telefon.

     

    Incepand din urmatoarele cateva luni, companiile care isi fac reclama pe Where2 vor avea posibilitatea sa afiseze o harta a zonei in care se afla sau chiar poze si clipuri video despre ele, filmele enumerate in programul cinematografelor vor avea si cate un trailer, cluburile listate in ghid vor putea oferi scurte fragmente din melodii, astfel incat utilizatorii sa isi poata da seama daca le-ar placea sau nu atmosfera de acolo. „De asemenea, clientii vor avea posibilitatea sa faca rezervari la un restaurant sau la un film direct din meniul ghidului“, promite Lucian Stanciu.