Tag: Mihai Mitrica

Nu cred ca a existat in istoria contemporana a Romaniei – cea de dupa 1989 – un cabinet al carui sef sa aiba mai putina autoritate in fata membrilor echipei sale. N-am crezut asta nici despre Calin Popescu-Tariceanu, care numai autoritar nu parea la inceput; insa cumva fostul premier a reusit sa-si transforme porecla de Moliceanu intr-un derapaj de moment al unor contestatari care si-au calculat gresit pasii.

Despre Emil Boc insa nu pot sa am aceeasi impresie; sa nu ma intelegeti gresit, nu ma justific cu caracteristicile fizice ale noului premier, nici macar cu atat de des invocata sa cazatura dintr-un platou de televiziune. Cred, de altfel, ca daca guvernul ar fi fost format numai din membri ai PD-L, Emil Boc ar fi fost poate un premier mai autoritar decat Calin Popescu-Tariceanu. In fata propriilor membri de partid, chiar colegi din conducere, gura lui Emil Boc silabiseste vorbele lui Traian Basescu si, oricat de departe ar fi Cotroceniul de Aleea Modrogan, nu sunt prea multi care sa intoarca o ureche surda cand e vorba de un mesaj din acea directie. Cel putin nu fatis si nu pana in pragul prezidentialelor de anul viitor.

Revenind, insa, pentru Emil Boc lipsa de autoritate in fata propriilor membri de cabinet va veni tocmai dinspre acei membri ai guvernului care nu pot sa fie niciodata sub autoritatea sa: cei desemnati de PSD. E greu de spus de fapt macar sub autoritatea cui din PSD se afla cei sase ministri, avand in vedere ca pe vremea cand erau colegi de guvern cu actualul lor sef, Mircea Geoana, acesta abia facuse uitata adeziunea fierbinte la idealurile dreptei, marturisita lui Emil Constantinescu in 1996.

Din acest motiv, imi pare ca ne vom intoarce la situatia din 1996-2000, cand secretul din sedintele de guvern tinea doar pana cand un ministru intalnea un jurnalist (nu cred ca puteti spune ca intre 2004-2008 acest tip de comportament a fost o regula, ci mai degraba o exceptie, mai ales dupa eliminarea din Guvern a ministrilor democrati si in special a Monicai Macovei). Cand toata lumea stie pana seara in ce fel au vorbit ministrul pentru relatia cu Parlamentul sau cel al transporturilor (nu-l vad pe Radu Berceanu rusinandu-se sa-i tina isonul lui Victor Ponta) in sedinta de guvern cu premierul, degeaba mai da purtatorul de cuvant informatii pe surse care sa afirme contrariul.

Tocmai din acest motiv cred ca premierul Boc va avea o mare problema in a se impune si a pune in aplicare sfatul pe care l-a primit prin mass-media de la tatal sau. Pe de alta parte, asa cum am mai spus, asta nu va dezechilibra guvernul in ansamblul sau: tangoul in care s-au prins PSD si PD-L este de durata tocmai pentru ca fiecare si-a asigurat o priza cat mai buna a celuilalt, ceva foarte apropiat de imbratisarea unui boa constrictor.

Cred, asadar, ca vom avea un guvern ce va vorbi – fie si neoficial – pe mai multe voci decat poate Emil Boc sa asculte si care ii va pune serios la incercare rezistenta la stres. Stim insa ca actualul premier poate fi acuzat de orice, mai putin de un pronuntat simt al ridicolului; prin urmare nu vad de ce copilul politic al lui Traian Basescu nu ar putea sa iasa in fata presei, cu seninatatea care i-a servit in multe ocazii, si sa mimeze convingator ca este un premier jucator si inca unul cu banderola de capitan. Asta desi mingea este evident la altii, care si-o paseaza linistiti pe deasupra capului sau. (Ma scuzati, dar aici chiar n-am gasit alta rima.)

Stiti insa care este vestea cea buna? Tocmai aceasta evidenta slabiciune s-ar putea dovedi un atu pentru premierul Emil Boc: cine ar avea interesul sa rupa un mecanism a carui functionare nu deranjeaza decat cel mult orgoliul celui mai putin important dintre constituentii sai? PSD in niciun caz, pentru ca un Traian Basescu nu ar numi (inca mai cred asta) niciun premier social-democrat, cand poate alege un nume din pepiniera PD-L. Poate doar democrat-liberalii, insa pentru ca asa ceva sa se intample ar trebui ca undeva la orizont sa se vada foarte clar posibilitatea ca Traian Basescu sa se impiedice in cursa pentru al doilea mandat. Si vad ca deocamdata presedintele e cat de cat atent pe unde calca.

Am impresia ca in tara asta politica se supraliciteaza la angajamente tocmai pentru ca nimeni nu are de gand sa le tina: PNL ca va continua majorarea pensiilor pana in 2012, PD-L ca nu va face compromisuri cu “Ei”, ci va servi doar pentru “Voi”, PSD ca va face de toate si va da bani la toata lumea etc. Si dupa asta, cine a votat PNL afla ca de fapt a contribuit la intrarea liberalilor in opozitie, cine a votat cu PD-L a aflat ca astfel a pus umarul la cel mai rece compromis cu putinta de imaginat (in lipsa intrarii PRM in Parlament) etc. Doar cine a votat cu PSD nu a afl at nimic, pentru ca inca nu s-au facut publice detaliile tehnice ale monstruoasei coalitii, sa se vada la cati cai verzi au renuntat social-democratii.

Ca tot veni vorba de coalitie, sa nu credem ca nu s-a gandit nimeni niciodata la ideea unui guvern PSD-PD-L; greseala a fost a noastra, a naivilor care am considerat ca un politician, oricat de cinic, nu poate totusi sa inghita in fiecare dimineata broasca pe care seara a scuipat-o jos un alt politician cinic. Mi-l si aduc aminte pe Viorel Hrebenciuc pe la inceputul verii cum ranjea la microfonul BBC Romania – post care poate fi bucuros ca nu a mai prins si aceste vremuri – ca PSD va fi la guvernare. E drept, sforarul, strategul, combinagiul dadea atunci PSD la 40% si in coalitie cu UDMR pentru o majoritate simpla; zilele trecute, acelasi facea figuratie prin jurul mesei la care Mircea Geoana – cel despre care credeam ca nu e in stare de nimic singur – isi negocia postul de al doilea om in stat si in CSAT.

S-ar putea sa nu ne dam seama acum, insa aceasta alianta pe care acum cateva saptamani o credeam contra naturii are potentialul de a deveni cel mai bun medicament pentru politica romaneasca, tocmai pentru ca e atat de grotesca. In primul rand, casnicia din interes a PSD cu PD-L s-ar putea sa tina mai mult decat cea din dragoste a PD cu PNL in 2004. Acum, procedurile cred ca nu vor mai fi doar litera moarta de protocol, cum au fost in 1996 si 2004, ci mecanisme de forta care se echilibreaza tocmai pentru ca fiecare isi doreste prea mult sa nu lase cine stie cat aer de respirat celuilalt.

Asta va face ca, daca nu se vor intelege chiar ca pe roze, PSD si PD-L sa continue totusi sa guverneze, pentru ca niciunul nu va putea sa o faca fara celalalt si pentru ca ambii isi doresc la fel de mult sa nu-si piarda influenta. In al doilea rand, fraternizarea celor doi colosi va lasa spatiu de manevra liberalilor – care nici ei nu sunt cantitate neglijabila, s-o recunoastem – sa construiasca pe seama deciziilor dure pe care socul economic le va pretinde de la orice guvern. E drept, asta va insemna pentru PNL sa cultive si mai mult discursul populist, insa parca e mai bine ca spatiul frustrarilor sa fie ocupat de un partid condus de Calin Popescu-Tariceanu si Bogdan Olteanu decat de unul condus de Corneliu Vadim Tudor sau Gheorghe Becali.

In plus, aceasta coalitie imi da sperante ca Traian Basescu de anul viitor nu va mai semana cu deloc cu candidatul Basescu din 2000 si 2004: fortat sa coabiteze cu un guvern pe langa care misuna Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase, actualul presedinte va trebui sa gaseasca, si inca repede, o partitura proaspata si cel putin la fel de atragatoare ca sa mai poata spera la al doilea mandat. Chiar daca social-democratii nu vor mai putea impune atat de usor un candidat – sa fim seriosi, sansele lui Adrian Nastase scad pe masura ce evolueaza negocierile PSD-PD-L – nu pot sa cred ca nu se va ivi in urmatoarele sase luni cel putin un contracandidat care sa-i poata sta in fata actualului presedinte.

Iar volutele publice pe care le face Sorin Oprescu – as fi scris primarul Oprescu daca m-ar fi convins ca merita acest titlu – cred ca il pregatesc pe unul dintre acesti contracandidati. Si mai astept si altii, pentru ca specia asta nu poate sa aiba doar doua exemplare!

In concluzie, desi am acceptat greu ideea unei coalitii PSD-PD-L, cred ca voi accepta mult mai usor efectele ei; recunosc, ma ajuta aici raceala cu care am tratat declamatiile fierbinti pe care ni le-au facut PD-L-istii pana in aceasta iarna, dar si cei patru ani aspri dinainte, din guvernarea PSD. Prin urmare, nu va asteptati sa ma arunc de pe bloc nici acum, nici altadata: am lasat definitiv in urma iluziile cand am gasit scrisoarea mea trimisa lui Mos Craciun desfacuta in dormitorul parintilor.

Mie cel putin imi este clar ca PNL nu are cum sa fie ocolit in niciuna dintre formulele plauzibile de guvernare care vor rezulta imediat dupa alegerile din 30 noiembrie. Si, dupa cat e de incruntat presedintele Basescu in ultima perioada, cred ca si lui.

Am fost la un moment dat tentat de scenariul, confortabil pentru PD-L, al formarii unui guvern cu rebeli din PNL si PSD, dar ultimele saptamani au cam dat peste cap aceste socoteli. In primul rand, de la inceput era destul de greu de pus pe hartie suficiente nume de “tradatori” care, odata alesi in numele PNL si al PSD, sa fie apoi dispusi sa se inroleze sub stindardul portocaliu. Peste aceasta incertitudine a venit insa dusul rece din economie, care a demarcat mai bine zonele de discurs.

S-a ridicat astfel un zid destul de solid intre PSD, pe de o parte, si PNL si PD-L pe de alta parte, in timp ce intre ultimele doua linia de frontiera a devenit mai permeabila decat liniile de demarcatie dintre teritoriile spatiului Schengen. Calculele politice care rezulta de aici sunt tot mai rationale: PD-L nu se poate alia cu un PSD care in afara de mare si sare a promis aproape totul numai sa se vada cu cat mai multe voturi in caruta. Si e foarte probabil ca va si obtine o mare parte din ele.

Cred ca nu suficiente pentru a controla majoritatea parlamentara si in niciun caz indeajuns pentru a-i forta mana presedintelui sa numeasca un premier social-democrat. Iar o alianta cu PNL imi pare mai putin plauzibila decat castigarea de catre Mircea Geoana a unui nou mandat de presedinte al partidului la viitorul congres. Ca sa nu mai vorbim de un pact cu PD-L, la care cred ca nici optimistul Viorel Hrebenciuc nu mai spera sa viseze.

De cealalta parte, desi ar putea fi depasit cu un varf de procent de PSD, PD-L poate sta linistit avand in maneca asul de Cotroceni si complementaritatea cu fostii colegi liberali. Iar PNL se afla pentru o perioada in cea mai invidiata pozitie, cea din care poate pune conditii pentru a asigura majoritatea parlamentara si formula guvernamentala. Ceilalti, adica democrat-liberalii, trebuie sa ofere, PNL poate sa strambe din nas – in anumite limite – si sa ceara mai mult.

Si are toate sansele sa primeasca. Ar fi un succes mai mare decat victoria repurtata de Valeriu Stoica in 2000, cand, parasind la timp CDR, liberalii au reusit sa se mentina in Parlament uitandu-se cum se scufunda taranistii.

Revenind, n-as vrea sa fiu insa in sediul din Kiseleff cand social-democratii se vor fitrezit din sarbatorit probabila victorie in alegeri si vor citi despre noul guvern de dreapta care se pregateste pentru investitura. A doua ratare la mustata a guvernarii cred ca va fimai greu de compensat decat prin sacrificarea lui Mircea Geoana, asa cum in 2005, Ion Iliescu a platit pentru gafa gratierii lui Miron Cozma care a trimis PSD in opozitie pentru urmatorii patru – sau poate chiar opt ani.

Mai ales ca social-democratii isi leaga astfel o bila grea de picior pentru prezidentialele de anul viitor, unde candidatul – fie el Nastase, independentul Oprescu sau oricare altul – trebuie sa se zbata sa arate cat e de diferit de garnitura de lideri care a tinut PSD-ul in opozitie dupa doua scrutine la care a condus la puncte, dar pe care le-a pierdut prin KO. Sansa PSD, dupa parerea mea, este ca istoria sa se repete pana la capat, adica mariajul PNL – PD-L sa se sfarseasca cel putin la fel de repede, iar social-democrat ii sa reuseasca sa schimbe la timp garnitura de conducere si sa poata profita de pe urma noilor certuri.

Ceea ce, trebuie sa recunoastem, nu este chiar imposibil. Chiar daca democrat-liberalii vor face concesia de a-l inlocui pe Theodor Stolojan cu un lider mai putin contondent pentru orgoliul liberalilor si chiar daca pactul de colaborare dintre cele doua partide va fi mai ferm decat protocolul Aliantei D.A. Sa nu uitam ca viitorul guvern va avea de traversat o perioada mai dificila decat cea dintre 1996-2000, care s-a soldat cu intrarea in istorie a taranistilor; si avand in vedere ca ambele partide au demonstrat ca stiu sa joace la ofsaid, ramane doar necunoscuta cine va reusi primul sa-l surprinda pe celalalt. Eu am o banuiala, dar deocamdata prefer sa nu cobesc.

Mie cel putin imi este clar ca PNL nu are cum sa fie ocolit in niciuna dintre formulele plauzibile de guvernare care vor rezulta imediat dupa alegerile din 30 noiembrie. Si, dupa cat e de incruntat presedintele Basescu in ultima perioada, cred ca si lui.

Am fost la un moment dat tentat de scenariul, confortabil pentru PD-L, al formarii unui guvern cu rebeli din PNL si PSD, dar ultimele saptamani au cam dat peste cap aceste socoteli. In primul rand, de la inceput era destul de greu de pus pe hartie suficiente nume de “tradatori” care, odata alesi in numele PNL si al PSD, sa fie apoi dispusi sa se inroleze sub stindardul portocaliu. Peste aceasta incertitudine a venit insa dusul rece din economie, care a demarcat mai bine zonele de discurs.

S-a ridicat astfel un zid destul de solid intre PSD, pe de o parte, si PNL si PD-L pe de alta parte, in timp ce intre ultimele doua linia de frontiera a devenit mai permeabila decat liniile de demarcatie dintre teritoriile spatiului Schengen. Calculele politice care rezulta de aici sunt tot mai rationale: PD-L nu se poate alia cu un PSD care in afara de mare si sare a promis aproape totul numai sa se vada cu cat mai multe voturi in caruta. Si e foarte probabil ca va si obtine o mare parte din ele.

Cred ca nu suficiente pentru a controla majoritatea parlamentara si in niciun caz indeajuns pentru a-i forta mana presedintelui sa numeasca un premier social-democrat. Iar o alianta cu PNL imi pare mai putin plauzibila decat castigarea de catre Mircea Geoana a unui nou mandat de presedinte al partidului la viitorul congres. Ca sa nu mai vorbim de un pact cu PD-L, la care cred ca nici optimistul Viorel Hrebenciuc nu mai spera sa viseze.

De cealalta parte, desi ar putea fi depasit cu un varf de procent de PSD, PD-L poate sta linistit avand in maneca asul de Cotroceni si complementaritatea cu fostii colegi liberali. Iar PNL se afla pentru o perioada in cea mai invidiata pozitie, cea din care poate pune conditii pentru a asigura majoritatea parlamentara si formula guvernamentala. Ceilalti, adica democrat-liberalii, trebuie sa ofere, PNL poate sa strambe din nas – in anumite limite – si sa ceara mai mult.

Si are toate sansele sa primeasca. Ar fi un succes mai mare decat victoria repurtata de Valeriu Stoica in 2000, cand, parasind la timp CDR, liberalii au reusit sa se mentina in Parlament uitandu-se cum se scufunda taranistii.

Revenind, n-as vrea sa fiu insa in sediul din Kiseleff cand social-democratii se vor fitrezit din sarbatorit probabila victorie in alegeri si vor citi despre noul guvern de dreapta care se pregateste pentru investitura. A doua ratare la mustata a guvernarii cred ca va fimai greu de compensat decat prin sacrificarea lui Mircea Geoana, asa cum in 2005, Ion Iliescu a platit pentru gafa gratierii lui Miron Cozma care a trimis PSD in opozitie pentru urmatorii patru – sau poate chiar opt ani.

Mai ales ca social-democratii isi leaga astfel o bila grea de picior pentru prezidentialele de anul viitor, unde candidatul – fie el Nastase, independentul Oprescu sau oricare altul – trebuie sa se zbata sa arate cat e de diferit de garnitura de lideri care a tinut PSD-ul in opozitie dupa doua scrutine la care a condus la puncte, dar pe care le-a pierdut prin KO. Sansa PSD, dupa parerea mea, este ca istoria sa se repete pana la capat, adica mariajul PNL – PD-L sa se sfarseasca cel putin la fel de repede, iar social-democrat ii sa reuseasca sa schimbe la timp garnitura de conducere si sa poata profita de pe urma noilor certuri.

Ceea ce, trebuie sa recunoastem, nu este chiar imposibil. Chiar daca democrat-liberalii vor face concesia de a-l inlocui pe Theodor Stolojan cu un lider mai putin contondent pentru orgoliul liberalilor si chiar daca pactul de colaborare dintre cele doua partide va fi mai ferm decat protocolul Aliantei D.A. Sa nu uitam ca viitorul guvern va avea de traversat o perioada mai dificila decat cea dintre 1996-2000, care s-a soldat cu intrarea in istorie a taranistilor; si avand in vedere ca ambele partide au demonstrat ca stiu sa joace la ofsaid, ramane doar necunoscuta cine va reusi primul sa-l surprinda pe celalalt. Eu am o banuiala, dar deocamdata prefer sa nu cobesc.

A trecut deja mai bine de jumatate din campania electorala si pana si analisti politici cu experienta incep sa se indoiasca de iminenta alegerilor din 30 noiembrie. “Nu sunt convins de dorinta partidelor de a avea alegeri pe 30 noiembrie”, a criticat Cristian Pirvulescu primele doua saptamani de neobisnuita liniste pe scena politica.

E drept ca Pirvulescu se astepta chiar ca alegerile sa fie amanate de o decizie a Curtii Constitutionale, care a decis insa in cele din urma sa respinga contestatia PRM la legea votului uninominal. Totusi, frustrarea unui observator pus sa stea degeaba de veghe in lanul cu dispute politice ramane. Si, cred, este si justificata de realitatea din teren.

Nu zic, e placut sa-l stii pe Viorel Hrebenciuc cu elicopterul inglodat printr- o zona premontana din Bacau, departe macar fizic de sforariile din Parlament; e si mai placut sa nu mai deschizi zilnic televizorul si sa dai peste BuruianaPredaSandruGhiseCiucaPonta sau oricare alt etnonim al neamului comentatorilor vesnic cu o parere vehementa despre oricine si orice. Dar acum chiar ar fi fost materie prima pentru talk-show-uri cu ceva mai multa substanta si, poate, si cu niste concluzii mai pertinente.

Modul periculos in care premierul si PNL, cei despre care scriam mai demult ca li s-au iertat cam multe, se joaca de-a pacalirea Constitutiei numai ca sa nu mareasca salariile in Educatie este singura problema de dezbatere politica veritabila la ora actuala, dupa parerea mea. Nu presupusul complot asupra presedintelui sau presupusa mentinere dupa alegeri a guvernului interimar Tariceanu prin forfait-ul majoritatii parlamentare. Insa despre asta nu se discuta decat tangential, in functie de orientarea pro sau contra PNL a celor care poarta conversatia.

Mai mult, PD-L si presedintele Traian Basescu au ratat – si inca nu reusesc sa-mi explic de ce – cea mai buna ocazie sa atace argumentat si coordonat practica ordonantelor de urgenta, infierata de obicei in fiecare campanie electorala – cel putin in 2000 si 2004 imi aduc aminte ca problema era pe lista discutiilor publice – pentru nebulozitatea pe care o introduce in campul legislativ. De aceasta data, insa, toata clasa politica a parut orbita de stralucirea populista a majorarii salariilor profesorilor si a uitat ca la adapostul acestei dispute se coace un sambure de dictatura. Pentru ca, desi nu sunt alarmist din fire, mi se pare ca spre asta ne indreptam, chiar daca nu-l banuiesc pe premierul Tariceanu ca a premeditat urmarile.

Imaginati-va ca peste alti patru ani, un guvern minoritar PSD (este doar o speculatie, domnule presedinte) va refuza sa puna in practica un pachet de legi de stimulare a liberei initiative care sa scoata Romania dintr-o recesiune economica profunda (avertismentul anterior e valabil si pentru ministrul de finante). Nu am avea de-a face decat cu aceeasi situatie, cum se spunea la algebra, egala in modul, dar de semn contrar.

Insa atunci ar fi putin cam tarziu sa ne apucam de discutat serios – am observat ca, dupa disparitia lui Antonie Iorgovan, presa tinde sa crediteze partidele de dreapta cu monopolul pertinentei in drept constitutional – cum ar trebui reglate mecanismele juridice ca sa impiedice asumarea nejustificata de catre Executiv a unor puteri discretionare. Daca vom ajunge pana atunci cu replicarea modelului patentat astazi de guvernul Tariceanu.

Sa ne intelegem, si eu cred ca majorarea cu 50% a salariilor din Educatie este inoportuna, dar intre a combate o lege corecta in forma si incorecta pe fond cu o ordonanta incorecta in forma si corecta pe fond si a dezechilibra bugetul de stat, oricat de iresponsabil ar parea, cred ca e de preferat a doua varianta. Liberalilor insa le-a fost mai comod sa stabileasca un precedent periculos decat sa-si asume o infrangere politica meritata si sa incerce sa o corecteze pe cat posibil din mers.

Ma indoiesc ca beneficiile acestui demers vor reusi sa compenseze deficitul de democratie astfel creat; la fel cum ma indoiesc si ca dintre viitorii guvernanti va invata cineva lectia pe care acest guvern o preda in aceste zile. Sunt prea ocupati sa faca liniste in colegiile in care si-au depus candidaturile.

Demitandu-l la ceas de seara si – spun gurile rele bine informate – la sfatul poetilor, premierul si-a refuzat posibilitatea de a-l folosi pe Adomnitei ca moneda de schimb in negocierile cu sindicatele din invatamant. Dincolo de aceasta insa, nici Adomnitei, nici Chiuariu nu au fost chiar cei mai incompetenti membri ai guvernelor post-decembriste, dar au avut parte de unele dintre cele mai proaste imagini publice.

In cazul lui Tudor Chiuariu, istoria s-a schimbat chiar peste noapte. Pe cand era seful Departamentului de Lupta Anti-Frauda, "mafiotul obraznic" primea aprecieri superlative de la organismul omonim european pentru cum instrumenta dosarele de frauda cu fonduri europene ale unor mafioti obraznici.

Si in acest post, nu ma indoiesc, a ajuns in 2005 promovat tot de Relu Fenechiu, seful filialei iesene a PNL. Dar pentru ca acest amanunt nu putea fi folosit impotriva sa la vremea respectiva nici macar de presedintele Basescu, Chiuariu a ramas un functionar care isi facea treaba si nu ridica nasul mai sus decat i s-ar fi ingaduit.

Dupa cum se stie, toate s-au schimbat cand premierul a decis sa-l numeasca in fotoliul din care fusese inlaturata Monica Macovei. N-a contat ce si-a propus/a facut imberbul ministru, mantra care-i insotea numele era intotdeauna de "omul lui Fenechiu". Atunci s-au trezit justitiarii sa condamne spiritul de gasca din PNL care ar fi dus la numirea in Guvern a unor ministri (trei, daca-l numaram si pe titularul de Ia Interne, Cristian David) in stransa legatura cu acelasi Fenechiu.

N-ar fi fost prima data cand un politician, odata ajuns la putere, face lobby ca sa-si numeasca apropiatii in functii-cheie, numai ca eu n-am reusit nici pana in ziua de astazi sa inteleg de ce Fenechiu este mai putin dezirabil decat toti ceilalti.

Sau de ce nominalizarile sale ar fi mai putin pertinente decat un, sa-i luam aleatoriu, Ioan Avram Muresan, Decebal Traian Remes, Mircea Ciumara, Niculae Spiroiu, Iulian Mincu, Dan-Matei Agathon etc. Putini dintre cei citati au plecat insa din functie cu un bagaj de bile negre mai greu decat cel cu care a plecat Chiuariu.

De acelasi tratament a avut parte si Cristian Adomnitei, desi trebuie recunoscut ca omul a pus serios umarul Ia constructia propriei imagini proaste, dupa episodul jenant cu "stelutele de pe steagul UE" de la inceputul mandatului.
Retroactiv privind, din mandatul de trei ani al Ecaterinei Andronescu – un ministru al educatiei cu o imagine inca buna – nu stiu ce mai e de retinut dincolo de salile de sport cu facturi umflate de clientela politica, construite langa scoli in continua lipsa de fonduri pentru reabilitare.

Cum salile de sport nu-i pot fi imputate in totalitate Ecaterinei Andronescu, nici lui Cristian Adomnitei nu i se poate atribui acum tot meritul pentru milioanele de euro distribuite ca finantari pentru invatamant – e drept, cu o sensibila predispozitie politica spre fiefurile liberale; dar impresia cu care au terminat mandatul cei doi a fost radical diferita.

PNL-uIui, am impresia, i-au fost iertate multe in acesti patru ani, tocmai pentru ca nici adversarii cu care s-a infruntat nu erau mai frumosi sau mai bine argumentati; dar nu la fel s-a intamplat cu experimentele politice pe care liberalii le-au incercat cu Chiuariu si Adomnitei. Daca scrutinul de luna viitoare va aduce inapoi cam doua treimi din actualii parlamentari, poate ar trebui sa ne aducem aminte si de vehementa din aceste cazuri.

Da, concesia pe care democrat-liberalii au facut-o ramasitelor politice din jurul lui Corneliu Vadim Tudor poate fi considerata o greseala: PD-L a calculat pe termen scurt si, pentru doua luni in care ar putea beneficia de voturile unei maini – tot mai schimonosite – de PRM-isti, i-a asigurat lui C.V. Tudor atat fotoliul de vicepresedinte al Senatului, cat si medalia onorifica de abil negociator in situatii-limita. Pentru ca, daca judecam dupa ecourile pe care le-a starnit, Vadim Tudor are mai mult de profitat din aceasta intelegere decat Emil Boc – care, la randul lui, a incasat in ultimele zile critici si acuze care au depasit de departe ironiile referitoare la inaltimea sa sau la relatia pe care o are cu presedintele Traian Basescu.

Nu, intelegerea pe care democrat-liberalii au facut-o cu PRM nu mi se pare atat de daunatoare pe termen lung, pe cat au incercat sa o prezinte multi dintre comentatori si oameni politici. Dimpotriva, ca in versurile lui Arghezi, din ea pot iesi frumuseti si preturi noi, cu conditia sa fi e cineva care sa reuseasca sa le si scoata la iveala. Eu cred, uitandu-ma si la sondaje – care ii dau procente in relativa stationare – ca PD-L a ajuns intr-un punct critic, de unde cresterea nu mai poate veni decat printr-o modificare evidenta si bine semnalizata a atitudinii fata de electorat.

Activitatea DNA – ce a reusit sa ocoleasca personaje marcante din PD-L – si discursul anticoruptie cu care democrat-liberalii s-au consacrat pe scena politica le-au creat o imagine aproape idilica, de solutii potrivite pentru a repara o clasa politica defecta, mustind de coruptie. Adaugati aici sustinerea unor intelectuali care au rafinat eseistic argumentele pentru care sustin PD-L, intrarea in randurile partidului a unor personaje din latura media a societatii civile care au ridicat stacheta asteptarilor de la candidatii politici ai democrat-liberalilor si veti intelege de ce cred ca socul intelegerii cu PRM a fost atat de greu de primit in opinia publica.

In ultima vreme, PD-L trecuse deja in imaginarul colectiv de la statutul de partid politic la acela de rascumparator al frustrarilor intelectual-politice ale unei paturi destul de subtiri. Lipsa de parghii financiare si administrative, cu precadere dupa inlaturarea de la guvernare – care a inlaturat eventualitatea aparitiei unor erori gen Decebal Traian Remes -, si lipsa de interes a procurorilor anticoruptie au mutat discursul PD-L in sfere tot mai inalte, de unde a disparut orice referire la caracterul pana la urma lumesc si supus greselii al politicianului democrat-liberal.

Asa imi explic “reactia viscerala” (apud Cezar Preda) pe care a starnit-o vestea ca democrat-liberalii l-au salvat pe Vadim Tudor de la atacul sub centura pe care-l declansasera conservatorii la adresa sa; “ce-i e permis lui Zeus – pura coincidenta cu personaje din viata reala – nu-i e ingaduit boului”, spunea intelepciunea antica. Sintagma are acelasi inteles si daca inversam termenii: odata ce ai apucat sa te prezinti ca deasupra compromisurilor acestei lumi, iti vine infinit mai greu sa justifici un episod precum cel de saptamana trecuta.

PD-L ar trebui sa stie asta mai bine, pentru ca a avut la indemana exemplul Monei Musca, ale carei incercari de a reveni in viata publica se lovesc de un justificat – in aceasta logica – zid de reticenta. Dar situatia de acum este si o sansa pentru PD-L: o strategie inteligenta de autoflagelare publica poate readuce partidul in zona din care electoratul si clasa politica sa-l poata privi din nou ca accesibil si abordabil. Si unde PD-L sa poata arata ca le merita increderea si votul tocmai pentru ca nu traieste intr-o alta lume decat ceilalti, ci pentru ca se poate descurca mai bine decat ei in acea lume.

Terenul a fost deja pregatit prin pasul cu stangul facut inspre Vadim Tudor in Parlament si PNG la Primaria Capitalei. Un discurs curat si curatat de populismul ieftin – care pare ca i-a contaminat pe toti liderii partidului – cred ca va reusi sa faca uitata demisia lui Catalin Avramescu si intelegerea cu PRM; la urma-urmei, n-ar fi primul gambit facut pentru a obtine o mutare finala victorioasa. Nu stiu insa cat de mult le place sahul liderilor democrat-liberali si cat sunt de dispusi sa sacrifice prezentul pentru un succes probabil din viitor.