Cetăţeanul francez generic se află în raporturi tensionate cu fiscul dinainte de afacerea Depardieu. Îmi amintesc amuzat cum, cu ani în urmă, Michel Houellebecq – probabil cel mai important prozator din Hexagon, la momentul acela – îi mărturisea lui Bernard Henri Lévy că a fugit, cu arme, vin şi bagaje, în Irlanda, nu de dragul brumelor romantice şi fascinaţiei pentru astm, ci doar ca să fenteze taxele şi impozitele copleşitoare din Franţa.
Iar exemplele de cetăţeni-artişti nedisciplinaţi pot continua, aşa cum va continua şi exodul franceilor. La jumătatea lui ianuarie, regizorul Mathieu Kassovitz anunţa că va părăsi Franţa. Raţiuni fiscale? Nicidecum. Exclusiv artistice. “Din punct de vedere creativ, declara el, mi-e greu să continui să lucrez într-o ţară care a sechestrat cinema-ul. Acesta a devenit o unealtă media, or, înainte de orice, este o artă.” Nu deciziile acestor oameni doresc, însă, să le aduc aici în discuţie, ci întreg circul mediatic pe care l-au iscat. Cum naţionalismul francez este cu mult mai vechi şi mai viguros decât anxietatea franceză în faţa impozitelor, era normal ca el să răbufnească violent, cu hăulituri, şi rimând obligatoriu cu “aux armes citoyens!” în mai toată presa.
O sfântă indignare, în numele unei minunante agregări de idealuri naţionale, a însoţit bunăoară gestul lui Depardieu de a accepta cetăţenia rusă. Un Edouard Tétreau, cronicar cu condei ascuţit (başca profesor la HEC), îşi întindea vituperările pe o pagină întreagă din Les Echos (“Afacerea Depardieu – o veste bună pentru Franţa anului 2013”). Deranjante nu erau (deşi…) sforăitoarele proorociri despre destinul ţărişoarei (“Franţa este, alături de Marea Britanie, singura ţară din Europa dotată cu capacităţi de apărare şi diplomaţie care vor conta pe zi ce trece mai mult în lumea periculoasă a secolului XXI”), nici comparaţiile de tipul “voi vorbiţi, care-i omorâţi pe negri”?: “Franţa este o ţară care rămâne o democraţie şi o ţară liberă unde nu sunt asasinate femeile-jurnalist, mame a doi copii, în casa scărilor, cu patru gloanţe de revolver”. Ci noianul de poveri, imaginare sau nu, pe care cronicarul le aşeza pe umerii lui Depardieu, şi, mai ales, maniera în care i se adresa: “le Mordve Depardieu” în sus, “le Mordve Depardieu” în jos.
O trimitere grobiană (ba chiar mordoviană) la faptul că, după ce a primit paşaport din partea Federaţiei Ruse, a fost poftit să se stabilescă în Republica Mordovia (la 600 de km sud de Moscova, cu capitala la Saransk) şi să devină acolo ministru al culturii. După ce a cochetat oleacă cu ideea de a-şi petrece în tihnă bătrâneţile pe acele meleaguri cu climă blândă, Depardieu a declinat politicos oferta şi şi-a văzut de treburile lui. A fost o altă partitură, pe care actorul a interpretat-o cum a crezut de cuviinţă. Stârnind publicul, chemând reacţii şi nelăsând pe nimeni indiferent, aşa cum a făcut-o în mai toate nenumăratele sale roluri. A fost nu doar Obélix şi Balzac, ci şi Rasputin şi Molotov, a fost american şi italian, ar putea oricând fi cecen sau inguşet iar, de anul trecut, a devenit şi puţin român. A jucat în filmul “Condamnat la viaţă” (Convicted to Live), alături de adorabilul şi talentatul Bogdan Iancu şi de Harvey Keitel, interpretându-l pe Ipu, căruia îi dăduse viaţă, pe vremuri, Amza Pellea. Filmul, realizat de Bogdan Dreyer, după nuvela “Moartea lui Ipu” a lui Titus Popovici, va rula pe ecranele noastre începând cu data de 15 martie (foto 2).
Şi, dincolo de toate astea, trebuie spus că namila sublimă va rămâne cel mai francez dintre actorii francezi ai acestui timp. Restul e fiscalitate.
Toate stirile sunt pe zf.ro
