BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Alina Leţia: Dezechilibrul contractual cauzat de împrejurări imprevizibile

    ALINA LEŢIA (avocat, managing partner – LEGAL CONSULT.)

    De foarte multe ori, în contextul economic şi juridic actual, partea încearcă să îşi justifice decizia de a nu mai continua rămânerea în contract prin invocarea circumstanţelor economice nefavorabile, aceasta cu atât mai mult cu cât în Codul civil a fost introdusă instituţia impreviziunii. Ceea ce trebuie reţinut din lecturarea art. 1.271 Cod civil este că părţile sunt ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile asumate chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.

    Cu alte cuvinte, nu orice fluctuaţie monetară, scădere a puterii de cumpărare, limitare a numărului de consumatori, modificare legislativă etc. justifică comportarea abuzivă a părţii care doreşte ruperea contractului, sustrăgându-se de la principiul forţei obligatorii a acestuia, ci numai acele cauze care pot fi considerate “schimbări excepţionale ale împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea angajamentelor asumate”.

    Prin schimbări excepţionale se pot înţelege doar acele modificări substanţiale ale condiţiilor avute în vedere de părţi la data încheierii contractului, care nu au putut fi prevăzute la acea dată, ele apărând ulterior, pe durata executării obligaţiilor asumate şi care sunt de natură să dezechilbreze prestaţiile celor două părţi, de aşa manieră încât una intră în ruină, iar alta se îmbogăţeşte excesiv. Situaţiile excepţionale, străine de părţile contractului, care nu puteau fi prevăzute de acestea la încheierea acordului de voinţă – calamităţi naturale extrem de grave(cutremure), calamităţi sociale (greve, războaie), calamităţi economice (embargouri) – trebuie să le afecteze în egală măsură, determinând, într-o primă etapă, adaptarea contractului ,,pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”. Cu siguranţă că vor fi persoane care vor susţine ideea riscului contractual – pierzi, câştigi, negustor te numeşti – fiind de părere că atât ruina, cât şi îmbo-găţirea excesivă ţin de activitatea comercială, fără să justifice modificarea contractului, şi cu atât mai puţin încetarea sa. Până la un moment dat, acest punct de vedere este corect, dar justa măsură trebuie aplicată în toate şi mai ales în drept.

    Pentru ca adaptarea contractului să opereze cu limitarea pierderilor pentru oricare dintre părţi, acestea pot apela la clauze precum clauza de indexare, clauza de consolidare valutară care, odată inserate în contract, operează automat prin raportare la un etalon, de cele mai multe ori monetar. În cazul în care părţile nu au prevăzut astfel de clauze de adaptare a obligaţiilor asumate, iar acordul lor de voinţă în sensul renegocierii, reaşezării contractului nu este posibil, se poate ajunge la încetarea acestuia.

    Clauza de revizuire a contractului – numită şi clauza de hardship conform art. 6.2.2. din Principiile UNIDROIT- permite părţii dezavantajate să solicite renegocierea contractului, de îndată şi cu bună-credinţă, fără a înceta să îşi îndeplinească obligaţiile asumate. În cazul în care negocierile eşuează, poate apela la instanţa de judecată fie pentru adaptarea contractului noilor situaţii excepţionale, fie pentru încetarea sa.
    Trebuie să subliniem faptul că, dacă din modul în care este întocmit contractul reiese, în mod expres sau tacit, că debitorul obligaţiei imposibil sau extrem de oneros de executat şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor, atunci încetarea contractului nu mai este posibilă fără sancţionarea contractuală a acestuia.

    În concluzie, în contextul în care nu orice modificare economico-finaciară, socială sau de altă natură justifică neexecutarea, fără sancţiuni, a obligaţiilor asumate de părţi, modalitatea de încheiere a unui contract, conţinutul clauzelor sale, identificarea riscurilor, stabilirea unor proceduri de renegociere a condiţiilor de afaceri reprezintă tot atâţia factori cheie cărora părţile trebuie să le acorde atenţia cuvenită pentru a evita un dezechilibru contractual cu consecinţe extrem de grave pentru interesele lor comerciale.

  • Cele 23 de cuvinte care au salvat Europa de la cel mai mare dezastru financiar. O comparaţie cu sutele de mii de cuvinte pe care Băsescu, Ponta şi miniştrii le aruncă pe piaţă în fiecare zi şi pe care noi le plătim

    Confruntat cu neîncrederea investitorilor în viitorul zonei euro şi al monedei unice europene din cauza luptei interne de uzură între liderii politici europeni pe tema cine trebuie să dea bani ca să salveze ţările cu probleme, Mario Draghi, de mai puţin de un an preşedintele Băncii Central Europene a luat pe cont propriu ceea ce până în acest moment se cheamă cel mai mare plan de salvare a euro. De fapt a întregii idei creionate acum 70 de ani: Uniunea Europeană este întâi de toate un plan de pace.Pe 26 iulie, la Londra, Mario Draghi, un italian familiarizat mai degrabă cu inflaţia şi devalorizarea continuă a monedei naţionale pentru a obţine competitivitate decât cu austeritatea germană şi obţinerea de competitivitate din munca riguroasă şi strategică, a rostit două propoziţii care vor rămâne scrise în istoria financiară a Europei. “Within our mandate, the ECB is ready to do whatever it takes to preserve the euro. And believe me, it will be enough”. Puterea celor 23 de cuvinte şi credibilitatea lui, de şef al Băncii Central Europene au schimbat cursul întregii zone euro, care se îndrepta mai degrabă spre destrămare decât spre menţinere în forma actuală. Cele două propoziţii nu au fost aruncate, aşa ca să se afle în treabă, ca să mai spună ceva, ci a fost cel mai puternic mesaj adresat de Banca Centrală Europeană tuturor pieţelor financiare: vom pune la bătaie toate resursele necesare pentru a menţine euro. Credeţi-ne. De a doua zi a intrat în vigoare tot planul BCE de a susţine şi a acoperi cu lichiditate toate băncile şi indirect toate ţările care aveau nevoie de bani ca să nu fie îngenuncheate de marii investitori care pariau pe o destrămare şi o ieşire a Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei din zona euro.

    Din momentul acelei declaraţii istorice care acum îşi culege efectele, toţi liderii europeni s-au aliniat în spatele lui Draghi. Chiar şi liderii politici şi economici ai Germaniei, care la început au mârâit puţin, aşa pentru publicul lor naţional, s-au “predat” italianului, crescut mai degrabă în pragmatismul şi deciziile rapide de pe Wall Street, decât în “dolce-le far niente” social european. De menţinerea euro depinde toată creşterea economică a Europei, depind sute de milioane de slujbe, depind zeci de milioane de antreprenori şi companii mici. Cu toate că este prima care plăteşte factura pentru ţările slabe ale Europei, Germania ar pierde cel mai mult dacă ar crăpa euro, pentru că în acel moment toate ţările slabe îşi vor lua monedele înapoi şi le vor devaloriza, vor pierde între 30 şi 50% din puterea de cumpărare, ceea ce va lovi din plin exporturile germane.

    După şapte luni de la declaraţia lui Draghi, rezultatul este că a scăzut considerabil presiunea pe Italia, Spania, ţările care urmau să fie atacate, pe Grecia, Irlanda, Portugalia şi nu în ultimul rând pe toate ţările din Europa. Inclusiv pe România. Dobânzile la care se împrumutau statele au scăzut la jumătate, dacă nu chiar mai mult, lichiditatea pe toate pieţele s-a îmbunătăţit, companiilor nu li s-a mai trântit uşa în nas când voiau să se împrumute, iar băncile europene au scăpat, cel puţin pentru o perioadă, de stigmatul că în orice moment vor intra pe listele negre al investitorilor. Banii nu au mai fugit din sistem şi au început să-şi găsească din nou clasamente în obligaţiuni de stat, acţiuni sau titluri corporative. Cel mai bun rezultat după şapte lui este că băncile care au luat fonduri de urgenţă de la BCE, de sute de miliarde de euro, vor să le ramburseze, fiind încrezătoare că se pot descurca singure pe piaţă.

    Investitorii au început să iasă şi de pe francul elveţian, eternul refugiu în perioade de criză, ceea ce a dus la deprecierea semnificativă a lui. În caz că nu aţi remarcat, la Bucureşti, de la 4 lei pentru un franc elveţian s-a ajuns acum la 3,5 lei, ceea ce înseamnă un minus de 15% la plata lunară pentru creditul luat în franci elveţieni. A scăzut şi euro faţă de leu cu aproape 6%, nu că economia românească s-ar fi îmbunătăţit semnificativ în ultimele şapte luni, ci pentru că investitorilor din întreaga lume le-a revenit puţin încrederea şi au pus din nou lichidităţile ascunse în criză în mişcare.

    Nimeni nu se hazardează să spună cu certitudine că zona euro şi moneda unică europeană au scăpat, dar ce este evident este că încrederea investitorilor, bancherilor, managerilor şi antreprenorilor în viitor este mult mai ridicată decât acum un an.

    S-au scris topuri întregi de ştiri, comentarii şi analize pe marginea celor 23 de cuvinte spuse de Draghi. Dar nimeni nu a contestat faptul că el va avea forţa şi influenţa să folosească toate armele BCE-ului pentru a susţine zona euro. Nimeni nu l-a luat la mişto şi nici nu a pus la îndoială credibilitatea şi forţa funcţiei. Ceea ce a spus a şi făcut.

    Unde vreau să ajung, prin acest exemplu. Săptămâna trecută, preşedintele Băsescu, între alegerea procurorului general şi a şefului DNA plus posibilitatea de a-şi da demisia “dacă…”, a găsit o fereastră de câteva minute să facă mişto de propriul premier pe tema negocierilor cu FMI. Ponta este premierul nostru, ca şi al lui , pentru care a semnat şi i-a acordat încrederea sa. Preşedintele a făcut mişto de Ponta afirmând că aşteaptă să vadă cum obţine guvernul reducerile de taxe promise în campania electorală, de la FMI. Nu ştiu dacă preşedintele, având în spate un management economic dezastruos din 2009 încoace are credibilitatea de a face mişto de propriul premier. Dacă în perioada lui şi a mandatului lui Emil Boc, premierul partidului lui, s-ar fi restructurat din temelii sistemul de fiscalitate, s-ar fi restructurat întreprinderile de stat, care au dus acum la amânarea încheierii cu succes a acordului, dacă s-ar fi reformat sistemul de sănătate şi educaţie, dacă s-ar fi privatizat acum trei ani ceea ce se discută din nou acum, dacă s-ar fi reformat administraţia atât din punctul de vedere al personalului, cât şi al sistemelor informatice, dacă ar fi stat la coadă investitorii să intre în România, dacă guvernul ar fi atras nu două miliarde de euro din 20 de miliarde de euro alocate, ci zece miliarde de euro, poate nu s-ar fi tăiat salariile atât la stat, cât şi în mediul privat, poate nu s-ar fi redus consumul şi investiţiile, poate am fi avut o creştere economică de peste 5% pe an, nu ” zero sau unu şi ceva la sută” cât se chinuie guvernul să obţină în prezent.

    De partea cealaltă, dacă Ponta ar avea idee cum să conducă economia prin câteva proiecte mari, şi nu prin eterne promisiuni de pe vremea când era în opoziţie, dacă nu ar fi un comentator la toate ideile şi declaraţiile vânturate pe piaţă, dacă ar şti unde să pună clasa pregătitoare, la grădiniţă sau la şcoală, dacă ar arăta că ştie, alături de ministrul lui, cum să reformeze sistemul de sănătate şi să nu facă sondaje ca să afle, poate lumea, investitorii, antreprenorii, ar avea încredere că ceea ce spune se va şi face. Ironia economică este bună, vezi replica adresată ministrului economiei pe tema gazelor de şist, când ai o creştere economică în care lumea crede, iar investiţiile merg din plin. Destul s-a făcut mişto de premierul Boc, iar rezultatul a fost că nimeni nu mai credea ce spunea.

    Pentru că tot acest mişto, atât politic cât şi economic, se răsfrânge în activitatea zilnică a companiilor şi a afacerilor lor cu repercusiuni asupra locurilor de muncă şi a salariilor, în modul cum este percepută România şi Guvernul în afară, ceea ce înseamnă un plus sau un minus la costul de finanţare. Cele şapte luni ale Guvernului Ponta 1 plus bugetul Guvernului Ponta 2 arată că se cârpeşte în continuare economia, iar dezvoltarea se lasă aşteptată. Până acum s-au majorat salariile bugetarilor şi pensiile, prin creşterea fiscalităţii, pe ici pe colo pe unde introducerea de noi taxe şi impozite poate fi “vândută mai uşor publicului”.

    Până la urmă aceste taxe tot se vor regăsi în facturile populaţiei şi companiilor. Premierul Ponta şi guvernul lui beneficiază de un început de an financiar extraordinar, pentru că a putut să se împrumute mai uşor şi mai ieftin. Asta datorită lui Draghi, şi nu lui Florin Georgescu.

    Şeful BCE a rostit două propoziţii ce aveau 23 de cuvinte. Noi în fiecare zi vedem şi ascultăm atât din partea preşedintelui Băsescu, a premierului Ponta şi a miniştrilor lui mii de cuvinte în care lumea se întreabă dacă să creadă sau nu. Dar aceste mii de cuvinte sunt plătite de noi toţi, la fel ca şi factura miştoului dintre politicieni.

    Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Adrian Vasilescu, BNR: Ce oră arată ceasurile din turnul pieţei valutare

    Marţi, Banca Naţională a comunicat o rată de schimb leu-euro mai bună decât cea din ziua precedentă. O uşoară apreciere a leului produsă într-un moment în care multe voci afirmau că a început sarabanda deprecierii. Fiindcă moneda noastră pierduse pragul de 4,33 lei pentru un euro câştigat la jumătatea lui ianuarie. Privind însă tabloul întregii luni, din prima zi bancară din acest an şi până marţi, vedem că de fapt leul a urcat, a coborât, iar a urcat şi iar a coborât, apoi a urcat marţi, desenând un spectaculos zig-zag pe piaţa valutară. Dovadă că piaţa valutară este din ce în ce mai mult un aparat performant. Sunt şi voci care strigă: “Piaţa valutară dă ceasul înapoi”. În sensul că BNR îşi înteţeşte intervenţiile. În jurul acestui subiect s-au reaprins vechi dispute. Numai că nu a fost dat înapoi niciun ceas. Suntem în ianuarie 2013. Este evident că războiul psihologic de pe piaţa valutară întunecă multe judecăţi. Căci numeroşi jucători de pe piaţă, inclusiv bănci, au acumulat valută având în cap ideea că leul se va deprecia în prima parte a anului. Sigur, pe piaţă sunt şi interese divergente: importatorii au nevoie de euro ca să-şi aducă marfa în ţară şi vor un leu mai tare. Exportatorii, care aduc euro şi vor să-i schimbe pe mai mulţi lei, aşteaptă un euro mai tare. La mijloc sunt speculatorii. Dar toţi se confruntă pe piaţă şi jocul pieţei e decisiv. Cei care au de plătit împrumuturi în euro nu sunt în această piaţă. Ei doar suportă consecinţele: riscul valutar. Mai mic în acest ianuarie. Mult mai mic.

    Piaţa valutară şi-a afirmat astfel gustul pentru mişcări imprevizibile, surprinzându-i deseori pe operatori, cu deosebire pe cei preocupaţi de presiunile speculative asupra monedei noastre. Totuşi, mulţi dintre cei ce vedeau în acest an cursul la 4,7 lei pentru un euro au schimbat repede macazul. Alţii însă au rămas fideli poziţiei lor şi au continuat să bată toba anticipând deprecieri semnificative. Război psihologic? Neînţelegere a mersului pieţei valutare? Cert este că numărul celor care suferă când se întăreşte leul nu-i tocmai mic. În primul rând, suferă cei care au acumulat valută: euro sau dolari. Ei visează o destabilizare a leului, care le-ar aduce enorme câştiguri. Suferă, apoi, cei care în afacerile din export, încetinite din cauza crizei, nu mizează pe competitivitatea mărfurilor, ci pe curs. Ei aşteaptă un euro în urcare (şi, deci, un leu mai ieftin) ca să câştige din acest joc.

    Mulţi dintre cei cărora nu le-a ieşit jocul s-au grăbit să afirme că BNR ar fi intervenit agresiv pe piaţa valutară. Banca Naţională nu a comentat nici într-un sens, nici în altul. A repetat, poate plictisitor, că BNR nu are o ţintă de curs. Şi, deci, nu intervine pentru a “fixa” un anumit nivel de curs ori pentru a apăra un anumit prag. Mai presus de orice, nu intervine pentru a schimba mişcările naturale, tendinţele fireşti ale cursului.

    Încotro merge cursul? Către punctul de împăcare al cererii cu oferta. Acest curs, ce reflectă fidel nivelurile la care băncile comerciale efectuează tranzacţiile, are şi o valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, care să ajute economia şi populaţia să cunoască zilnic preţul leului. Banca Naţională, exercitându-şi rolul prevăzut de lege, veghează ca pe piaţa valutară să domine loialitatea, corectitudinea şi, mai cu seamă, stabilitatea.

    Un “amănunt” le scapă însă multora dintre observatorii cursei leu-euro: acela că piaţa valutară, îndeosebi după trecerea la convertibilitatea totală a monedei noastre, a cunoscut schimbări relevante. Cu ani în urmă, cererea (de valută, desigur) o dictau importatorii. Dar oferta de valută depindea de exportatori. De prin anii 2003-2004, dar cu deosebire din 2006, oferta este determinată şi de o multitudine de intrări de capital. Valuta nu mai vine doar de la exportatori sau numai din investiţiile directe, ci şi din investiţiile de portofoliu. Aşa că leul, dincolo de valoarea lui comercială, are în continuare şi o valoare financiară.

    Alte opinii pe zf.ro/opinii

  • Judeţul care a plecat şi nu a murit

    60.000 de oameni, adică populaţia unui judeţ întreg care s-a mutat într-un singur an de zile. Din statistici nu este clar cine sunt cei ce s-au mutat: reiese doar că principalul flux a mers dinspre oraş spre ţară (dar diferenţele sunt mici) şi că sunt, cei mai mulţi, oameni tineri, între 20 şi 35 de ani. Aşa că ne-am gândit să oferim, în acest număr al revistei, câteva idei celor ce doresc să părăsească comoditatea şi neajunsurile marelui oraş şi să se stabilească în altă parte a ţării. Interpretările statisticilor de mai sus sunt multiple şi de analizat pe larg, dar o să mă opresc doar la câteva aspecte mai puţin băgate în seamă.

    Înainte de aceasta, să privim tabloul săptămânii, este vorba de vestitul “Impression, soleil levant” al lui Claude Monet, tabloul care a iscat cel mai cunoscut şi cel mai “scump” curent artistic, impresionismul. De ce îl asociez. Simplu: impresioniştii au fost cei dintâi pictori care au folosit tehnici de marketing apropiate de cele moderne.

    S-au individualizat, au contestat supremaţia liderului – Salonul oficial de la Paris, locul unde pictorii primeau viza spre culmi, şi-au organizat propriul salon, au captat atenţia publicului prin tehnici nemaivăzute şi subiecte deosebite. Datat 1872 şi expus la primul salon independent, “Soleil…” este piatra de hotar pentru impresionişti, care s-au refugiat în enclava pe care şi-au construit-o. Enclavă care le-a făcut bine din anumite puncte de vedere, dar care, din punct de vedere artistic, i-a, paradoxal, sărăcit.

    Căutaţi picturile lui Monet de până în 1870 şi veţi descoperi un cu totul alt pictor decât cel care a obţinut succesul cu impresioniştii. Un Monet puternic, cu linii ferme, cu adâncime şi plin de forţă. Pălăria impresionistă l-a transformat, spunea bine un critic, într-un soi de fabricant de tapete, cu culori stridente şi motive repetitive şi mecanice. 16 tablouri cu căpiţe de fân, 15 variante ale unui pod londonez, 18 tablouri cu podul Waterloo, Westminsterul în 13 ipostaze, 250 de tablouri cu nuferi…. şi mă opresc aici, pentru că veţi fi înţeles punctul meu de vedere.
    Fac acum o paralelă între enclava artistică impresionistă şi enclava România.

    Multe din marile naţii au apărut şi s-au menţinut pentru că au plecat într-o direcţie oarecare: unii au plecat spre vest, alţii spre sud sau spre soare-răsare. Migraţia antreprenorilor şi a forţei de muncă au creat în lumea modernă zone cu o efervescenţă aparte, cum este Silicon Valley, care definesc lumea globalizată. România are nevoie de mobilitate, iar autorităţile şi comunităţile locale trebuie să sprijine mobilitatea oamenilor. Pentru că migraţia forţei de muncă poate însemna concurenţă, creştere economică, dezvoltare.

    Pe plan personal, simpla schimbare a domiciliului poate aduce un soi de eliberare. Schimbarea oraşului poate însemna o ieşire din zona de confort, noi provocări care până la urmă înseamnă evoluţie. Un nou început poate însemna o viaţă nouă, mai bună.Pe plan local, un aflux de oameni tineri înseamnă sănătate financiară şi putere, asta numai dacă liderii de comunităţi locale vor găsi puterea de a renunţa la statutul de trepăduşi ai ştabilor de la Bucureşti şi se vor preocupa cu adevărat de comunitate.
    “Partir, c’est mourir un peu” este doar un vers dintr-o poezie.

  • Opinie Cristian Socol: De ce bugetul pe 2013 este pentru dezvoltare

    Construcţia bugetului pe 2013 pleacă de la câteva ipoteze simple: prudenţă, corectitudine, transparenţă, ajustare calitativă, model inteligent de creştere economică, reducerea risipei, extinderea numărului de contribuabili ş.a.

    Prudenţă. Pentru prima dată, proiecţia de buget pleacă cu o creştere economică realistă. 1,6% rată de creştere a PIB real în anul 2013 este o ţintă fezabilă, în condiţiile în care economiile rezultate din reducerea risipei vor fi direcţionate inteligent către stimularea mediului privat, singurul creator de valoare adăugată susţinută. Prudenţa caracterizează de fapt toţi indicatorii macroeconomici de fundamentare a bugetului pe 2013, începând de la deficitul bugetar estimat la 2,1% din PIB până la cifra privind numărul de angajaţi – 4,48 milioane persoane. Mai mult, ponderea estimată a veniturilor bugetare cuprinde exclusiv măsurile de taxare – plusul de 0,5% din PIB pe veniturile bugetare din 2013 reflectă strict pachetul fiscal aplicat de Ministerul Finanţelor. La solicitarea FMI, niciun leu în plus în programarea veniturilor din reducerea evaziunii fiscale şi îmbunătăţirea colectării, deşi Ministerul Finanţelor va propune un plan consistent în aceste direcţii. Plusul cert de venituri din aceste activităţi va servi drept finanţare a unor măsuri de stimulare, de ce nu reducerea CAS la angajator sau/şi implementarea programului pilot de reducere a TVA la grâu, făină şi pâine.

    Corectitudine. Proiecţia de buget arată o prioritizare corectă a problemelor cu care se confruntă acum România şi a soluţiilor de rezolvare a acestor dezechilibre. Sunt prevăzute sume importante pentru plata arieratelor – un comportament corect în relaţia stat-privat, sunt stabilite clar în buget plata creşterilor salariale din 2012 şi a creşterii pensiilor cu 4%, plata creşterii salariilor bugetarilor cu 7,4%; creşterea salariului minim în două trepte, la 750 lei de la 1 februarie şi 800 lei la 1 iulie; plata arieratelor la medicamente (3,5 mld. lei) şi creşterea cofinanţării fondurilor europene cu 4 mld. lei (de la 17 miliarde la 21 miliarde). Există un impuls fiscal consistent pentru economie – statul va cheltui cu 15 miliarde de lei mai mult decât în 2012. Poate fi considerat un stimul pentru dezvoltare, mai ales că există angajamentul pentru prioritizarea proiectelor de investiţii şi creşterea efectului de multiplicare a acestor cheltuieli publice.

    Transparenţă. Prezentarea prietenoasă a cifrelor din buget va fi continuată cu implementarea unei baze de date cu informaţii privind situaţia financiară curentă (şi istorică) a companiilor de stat aflate în proprietatea administraţiei publice centrale sau locale. Acelaşi principiu va fi extins pentru toate instituţiile publice.

    Ajustare fiscală calitativă. În 2013, România va continua consolidarea fiscală în scopul reducerii deficitelor şi asigurării unui spaţiu fiscal necesar investiţiilor mai mari în educaţie, sănătate şi infrastructură. Consolidarea fiscală va fi una echitabilă, fără adoptarea de măsuri care să afecteze populaţia cu venituri reduse. Se va trece de la consolidarea fiscală pur cantitativă la creşterea calităţii acesteia prin reducerea risipei la cheltuielile publice, creşterea colectării veniturilor la buget şi reducerea evaziunii fiscale. România va continua corecţia fiscală mutând accentul pe mecanisme privind disciplina fiscală continuă, prioritizarea investiţiilor publice, reforme sustenabile în educaţie şi sănătate, dar şi scheme de stimulare a investiţiilor private în domenii cu valoare adăugată ridicată. Prioritare sunt reformele în administrarea companiilor de stat, în colectarea veniturilor fiscale, managementul cheltuielilor publice, în educaţie şi sănătate.

    Creştere economică inteligentă. Se urmăreşte mărirea investiţiilor în energie, agricultură şi clustere de competitivitate, dar şi o creştere economică incluzivă. Miza prioritară este legată de creşterea ratei de absorbţie a fondurilor structurale şi de coeziune, ca sursă principală de finanţare pentru investiţii în creşterea de competitivitate a economiei şi crearea de locuri de muncă. Accelerarea reformelor structurale în domeniile strategice şi stimularea utilizării rezervelor interne mari de eficienţă vor ajuta economia românească să-şi fructifice potenţialul de creştere economică (vor contribui la mărirea ritmului de creştere a PIB potenţial). Spaţiul fiscal creat din managementul mai bun al cheltuielilor publice va fi folosit pentru stimularea dezvoltării mediului de afaceri şi crearea de locuri de muncă. Reducerea poverii fiscale pentru agenţii economici corecţi, prin extinderea numărului de contributori la bugetul de stat, va stimula oferta agregată.

    Reducerea risipei. Poate primul pilon în viziunea programării bugetare este legat de reducerea risipei. Monitorizarea strictă a execuţiei bugetare la principalii ordonatori de credite şi în sectorul companiilor de stat, transferul anumitor investiţii către finanţarea din fonduri europene şi prioritizarea investiţiilor pun stavilă în finanţarea ineficientă a găurilor negre din economie. Trebuie introduse contractele de performanţă pentru toate companiile de stat, cu indicatori clari, cuantificabili privind performanţa managerilor companiilor de stat. Controalele încrucişate pe buget, stabilirea de normative clare privind achiziţiile de bunuri şi servicii în aceste companii, încadrarea cu personal ş.a. ar fi de dorit pentru disciplina financiară în domeniu.

    De ce proiecţia de buget poate stimula PIB-ul potenţial? Cheia este următoarea: se caută măsuri care cu minim de finanţare să aducă maximum de efecte de multiplicare, care să “atingă” atât creşterea ratei de ocupare, a factorului capital, cât şi stimularea Productivităţii Totale a Factorilor. Exemplu: măsura prin care se majorează deducerea suplimentară, la calculul profitului impozabil, pentru activităţi de cercetare-dezvoltare, prin creşterea procentului luat în calcul, de la 20% la 50% din cheltuielile eligibile. Stimulează firmele să investească în cercetare dezvoltare, productivitate mai mare, costuri mai reduse şi calitate mai bună, preţuri mai mici şi posibil profituri mai mari, încasări mai mari la buget. Mai apoi, prin folosirea unor tehnologii înalte, produsele fabricate în România vor fi mai ieftine si cu un grad de prelucrare mai mare, creşte competitivitatea României, cresc exporturile. Investiţiile în cercetare dezvoltare înseamnă crearea de locuri de muncă care presupun calificare înaltă, mărirea numărului de lucrători cu salarii mari. În plus, creşterea investiţiilor realizate de firme în cercetare dezvoltare presupune convergenţă către una dintre ţintele strategiei Europa 2020.

    Cristian Socol este conferenţiar universitar la ASE Bucureşti, consilier personal al premierului pe probleme macroeconomice.

    Alte opinii pe zf.ro/opinii

  • Combustibili ecologici pentru viitor: promovarea unui transport european competitiv

    Transporturile reprezintă sectorul economic cu cel mai mare consum de carburanţi din UE – în special transportul rutier. Cu toţii ştim faptul că preţul acestuia la import este foarte probabil să crească pe viitor şi să fie, în general, mai greu de obţinut din anumite zone de instabilitate ale lumii. Ceea ce subliniază necesitatea dezvoltării şi promovării unor alternative ecologice inovatoare.

    Este, de asemenea, o modalitate evidentă de a spori eficienţa economiei europene din punct de vedere al resurselor. Combustibili precum electrici­ta­tea, hidrogenul, gazele naturale, biogazul şi biocom­bus­tibilii lichizi pot contribui la diversificarea depen­denţei Europei de un sigur tip de combustibil şi la reducerea semnificativă a emisiilor de carbon în sec­torul transporturilor. Tehnologiile eficiente din punct de vedere energetic le oferă, de asemenea, societăţilor din UE o oportunitate de afaceri extraordinară.

    Combustibilii alternativi există deja şi, în multe cazuri, tehnologia este suficient de avansată încât să permită lansarea acestora pe piaţă. Există totuşi o discrepanţă între proiectele demonstrative de succes şi lansarea pe piaţa reală, pe care sectorul privat nu o poate acoperi.

    Lansarea la scară largă a fost împiedicată de preţul de vânzare cu amănuntul ridicat al vehiculelor res­pective, de nivelul scăzut de acceptare în rândul consu­matorilor şi de lipsa infrastructurii necesare pentru reîncărcare şi realimentare cu combustibil.

    Consumatorii vor intra pe această piaţă doar dacă vor avea posibilitatea de a cumpăra vehiculele la un preţ rezonabil, în condiţiile existenţei unei infra­structuri suficiente şi accesibile. În caz contrar, piaţa nu va izbândi în ciuda investiţiilor enorme făcute.

    La ora actuală, ne aflăm într-un cerc vicios.

    Investitorii nu sunt siguri de noile pieţe şi nu inves­tesc bani în infrastructura destinată combus­ti­bililor ecologici deoarece numărul de auto­vehicule şi nave este insuficient. La rândul lor, pro­ducătorii nu oferă vehiculele respective la preţuri com­pe­titive de­oarece cererea din partea consumatorilor este in­suficientă; consumatorii nu cumpără astfel de vehicule deoarece lipseşte infrastructura.

    Se explică astfel de ce cetăţenii europeni nu au încă încredere să facă trecerea către alte tehnologii. Tre­buie să impulsionăm dezvoltarea acestor pieţe noi astfel încât consumatorii, sectorul industrial şi cel de afaceri să înceapă să se bucure de beneficii.

    Dacă infrastructura necesară ar fi mai extinsă – nelimitându-se la câteva oraşe, ci acoperind întreaga Europă – consumatorii ar câştiga încredere în teh­no­logiile în cauză.

    La ora actuală, reţeaua europeană de alimentare cu energie, hidrogen şi gaze naturale pentru trans­por­turi este pur si simplu insuficientă pentru a permite pătrun­derea pe piaţă a combustibililor alternativi, mo­tiv pentru care propun o strategie cuprinzătoare pe ter­men lung. Ideea de bază este asigurarea unui cadru juridic fiabil în vederea stimulării investiţiilor private într-o piaţă nouă. Pentru a crea condiţiile necesare ridi­cării nivelului de acceptare în rândul consumatorilor din întreaga UE, trebuie să stabilim o serie de obiec­tive în ceea ce priveşte crearea infrastructurii necesare şi să asigurăm compatibilitatea acesteia.

    Să luăm, de exemplu, propulsia electrică, una dintre principalele opţiuni pe termen lung pentru înlo­cuirea petrolului pe distanţe scurte şi medii. Având în ve­dere eficienţa energetică ridicată şi nivelul zero al emi­siilor de gaze de eşapament, vehiculele electrice ar putea schimba radical modul de organizare, în special al zonelor urbane, din punct de vedere al mobilităţii.

    Silenţioasele autobuze ultraecologice şi vehiculele de transport acţionate electric ar îmbunătăţi, de asemenea, calitatea vieţii urbane.

    O mare parte din infrastructura necesară intro­ducerii pe piaţă a vehiculelor electrice există deja, dar trebuie să fie puse la dispoziţie şi punctele de încărcare. În cazul vehiculelor electrice, ar trebui să fie asigurat un număr minim de puncte de încărcare în fiecare stat membru până în 2020, cel puţin 10% dintre acestea trebuind să fie accesibile populaţiei.

    Gazele naturale lichefiate reprezintă singurul combustibil care ar permite atingerea, în limite rezonabile, a ţintelor privind emisiile în sectorul transportului naval. Dar lansarea pe piaţă se află, în mare parte, în stadiul de planificare, iar instalaţiile de alimentare cu carburant sunt foarte puţine. Acestea ar trebui construite în principalele porturi maritime, fluviale şi de canal din Europa, în cazul navelor, res­pectiv pe principalele autostrăzi, în cazul vehi­culelor rutiere.

    Dacă vorbim de o piaţă unică pentru combustibili alternativi veridică, trebuie să existe standarde comune privind infrastructura astfel încât cetăţenii europeni să îşi poată conduce şi reîncărca autovehiculele în acelaşi mod în întreaga Europă. Acest lucru presupune existenţa unor metode standard de reîncărcare şi realimentare la staţiile de alimentare, de exemplu aceleaşi tipuri de duze de alimentare cu combustibil şi de prize electrice. La ora actuală, consumatorii sunt nevoiţi să utilizeze diferite adaptoare, iar investitorii şi producătorii plătesc costuri de modernizare pentru a adopta noi sisteme de reîncărcare şi realimentare.

    Această nouă bază de clienţi, respectiv piaţă, pre­zintă un potenţial ridicat pentru producătorii şi socie­tăţile europene. La ora actuală, vehiculele elec­tri­ce şi cele alimentate cu hidrogen sau gaze natu­rale deţin o cotă foarte redusă pe piaţa internaţională, cotă care va creşte cu siguranţă în viitor. În consecinţă, este o bună ocazie pentru producătorii de autovehicule şi echi­pamente de transport din UE să devină lideri mon­diali în acest sector aflat în dezvoltare şi să îşi sporească competitivitatea la nivel mondial. Va fi astfel stimulată creşterea economică în Europa şi vor fi create noi locuri de muncă, în special la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii.

    Principalul obstacol în calea accelerării dezvoltării viito­rilor combustibili utilizaţi în transporturi este re­prezentat de nesiguranţa cererii din partea produ­cătorilor, a investitorilor şi a consumatorilor. Este tim­pul să le transmitem tuturor semnale clare prin crea­rea con­diţiilor necesare achiziţiei acestui tip de com­bustibili şi de vehicule de pe piaţa UE.

    Siim Kallas este, totodată, vicepreşedinte al Comisiei Europene. Alte opinii pe zf.ro/opinii

  • Timpul inflaţiei, timpul şomajului…

    Problema nu e nouă. Din anii ’90 încă, unii economişti se tot întreabă: alegem inflaţia ori şomajul? Numai că numeroase ţări, de multe ori, s-au ales şi cu inflaţie, şi cu şomaj. Acum, în anii crizei, dezbaterea a fost reactivată. Au dispărut multe locuri de muncă şi, potrivit multor opinii, pentru a fi evitată o creştere masivă a şomajului… soluţia ar putea fi inflaţia. Dilema inflaţie sau şomaj poate fi însă discutată doar pe termen scurt. Pe termen mediu, lupta împotriva inflaţiei constituie cea mai bună soluţie a menţinerii locurilor de muncă. Dar lucrurile nu pot fi simplificate. În ecuaţie sunt mai multe necunoscute. Iar alternativa inflaţie-şomaj nu poate fi absolutizată.

    La noi, lucrurile sunt şi mai complicate. Starea economică a ţării s-a caracterizat întotdeauna prin dificultăţi numeroase şi mari. Reţetele altora nu ne-au ajutat în niciun fel. Tiparele nu ni s-au potrivit. Orice fel de încercare de a aplica “etichete” s-a lovit, în cazul ţării noastre, de o sumedenie de particularităţi greu de definit. Şi cu atât mai greu de stăpânit. Ne-am convins, de-a lungul anilor, că de inflaţie nu putem scăpa uşor. Fiindcă în acest proces se reflectă cu deosebire problemele unui sistem economic ce n-a ajuns la eficienţa dorită. Dar şi o deflaţie, ce s-ar putea produce din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare, ar fi catastrofală. Ea trebuie evitată cu orice preţ. Dar tot cu orice preţ trebuie să fie evitate noi explozii inflaţioniste. Mai cu seamă, trebuie evitate şocurile tip anii ’90, cu salturi mari ale inflaţiei în sus, apoi cu salturi la fel de mari în jos, după care urmau alte urcuşuri.

    Fără îndoială că este important să cunoaştem starea noastră actuală, în comparaţie cu realitatea care a devenit istorie. Dar este şi mai important să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim. În zona euro bunăoară, preţurile cresc cu 1-2 procente pe an. La noi se înregistrează o inflaţie apropiată de 5 la sută. Diferenţa de inflaţie dintre noi şi ţările din zona euro se reflectă în standardul de viaţă. Dar şi pe piaţa valutară. Un curs leu-euro echilibrat va fi greu de atins fără stabilizarea preţurilor. În anii cu rate mari ale inflaţiei până şi munca, în loc să aducă belşug, ne-a adus pagube. De aici şi deruta atâtor milioane de oameni care muncesc din greu şi sunt plătiţi… după buget. Ei nu înţeleg că singura legătură adevărată se stabileşte între venituri şi eficienţa muncii. Tendinţa lor însă e de a face o altă legătură, între venituri şi preţuri. Legătură ce nu poate fi decât falsă, fiindcă îi face să nu înţeleagă nimic din ce li se întâmplă. Din cauză că ei confundă efectul cu cauza. Dar atât veniturile lor modeste, cât şi preţurile din piaţă, mai mari, nu sunt decât instrumente cu care se ia temperatura în economie. Ambele termometre măsoară efecte: veniturile indică până la ce cote se poate urca plata muncii; în acelaşi timp, preţurile arată valoarea de piaţă a produselor, fie ele bunuri economice, fie servicii. Din acest raport lipseşte tocmai baza: munca însăşi. Aşa cum este în realitate: bine sau rău făcută. Veniturile vor face faţă preţurilor numai atunci când vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu faţa spre piaţă. Dacă pe piaţă nu se ivesc destui cumpărători care să aprecieze munca şi să poată plăti un preţ bun, de unde rentabilitate? Economia are o regulă de fier: suma încasată din vânzări să fie mai mare decât suma cheltuită în producţie. Altfel…

    Dacă salariile cresc fără a fi însoţite de mai multă eficienţă, nu se mai poate obţine profit decât prin explozia preţurilor. Prin inflaţie, aşadar. Calea-i deci alta: creştere economică într-un climat mai puţin inflaţionist. Aşa că ar fi periculos dacă ar fi lăsată inflaţia s-o ia razna, în speranţa că vom scăpa de şomaj. Pentru că nu vom scăpa.

    Soluţia e una singură: şi creştere economică; şi locuri de muncă; şi reducerea inflaţiei. E drept, acest drum e greu de parcurs. Greu, dar nu imposibil.

    Alte stiri pe zf.ro

  • Bugetul pe 2013 în zece cuvinte: majorări nejustificate de salarii la stat finanţate din noi taxe

    Când toţi aşteptau o reducere de taxe şi de contribuţii sociale compensată de micşorarea cheltuielilor de funcţionare ale statului, aşa cum promisese când critica cu avânt de pe margine, noua putere ne serveşte în meniul bugetar pe 2013 noi taxe şi contribuţii care să finanţeze o creştere a cheltuielilor salariale cu 13%. La adăpostul argumentaţiei că a promis majorarea salariilor bugetarilor pentru a le aduce la nivelul din 2010, proiectul de buget prevede o creştere a cheltuielilor salariale pentru angajaţii din sectorul public cu 13%, până la 46,1 miliarde de lei. Dar dacă ar fi fost vorba numai de o reîntregire a salariilor, creşterea ar fi trebuit să fie mai redusă, având în vedere că doar pe primele şase luni de anul trecut salariile erau cu 15% mai reduse faţă de nivelul din 2010 dinainte de tăiere.

    Practic, pe următoarele şase luni din 2013 nu este necesară decât o creştere de 7% a salariilor bugetarilor, având în vedere majorarea de 7% operată în iunie anul trecut de guvernul Ponta I. Astfel, se indexează toate salariile bugetarilor faţă de nivelul mediu din 2012 cu 13%, în loc de 10%, cât ar fi fost normal doar pentru reîntregire. Adică în loc de cheltuieli salariale de 45,4 miliarde de lei, cât ar fi fost suficient pentru reîntregire, este vorba de 46,2 miliarde de lei, deci 800 de milioane de lei trecuţi în plus la cheltuieli salariale “cu valul”.

    Cheltuielile cu salariile în PIB revin la un nivel de peste 7%, mai precis 7,4%, adică o creştere de 0,5% din PIB faţă de nivelul anului 2012.

    Oficialii explică situaţia prin faptul că sunt nevoiţi să readucă salariile la nivelul din 2012.

    Însă putea foarte bine guvernul să-şi asume o scădere a numărului de bugetari cu 13% adică nivelul majorărilor salariale pentru a menţine anvelopa salarială sub 7% din PIB.

    Interesant este că exact 0,5% din PIB nivel suplimentar al cheltuielilor cu salariile publice provin din taxe noi, adică din aşa-numitul pachet de măsuri fiscale.

    Odată cu proiectul de buget, Ministerul Finanţelor a publicat ieri o serie de proiecte de ordonanţă de urgenţă care prevăd suplimentări de taxe în valoare de 2,9 miliarde de lei.

    Un miliard de lei va proveni de la taxarea suplimentară a companiilor din energie şi care exploatează resurse minerale, 600 de milioane de lei din impozitarea suplimentară din agricultură pe baza unor noi norme de venit pe care urmează să le definească Ministerul Agriculturii, încă 300 milioane de lei din contribuţii sociale aferente majorării salariului minim, alte 200 de milioane de lei din devansarea creşterilor de accize la ţigări şi alcool.

    Ar fi fost de înţeles o suprataxare a companiilor din energie care să creeze spaţiul fiscal pentru o micşorare a contribuţiei de asigurări sociale sau a TVA.

    Din TVA, spre exemplu, statul strânge anual 52,9 miliarde de lei (sumă prevăzută pentru 2013), iar micşorarea cu un punct a acestei taxe, de la 24% la 23%, ar fi necesitat o resursă suplimentară de 2,2 miliarde de lei. Micşorarea cu 1% a contribuţiilor de asigurări sociale ar fi costat statul de asemenea circa 2 miliarde de lei.

    Veniturile din contribuţiile de asigurări sociale se vor ridica anul acesta conform bugetului la 54,3 miliarde de lei faţă de 51,0 miliarde de lei în 2012, conform celei de a doua rectificări bugetare de anul trecut.

    O reducere măcar şi cu un punct a unuia dintre cele două impozite/contribuţii ar fi arătat voinţa Finanţelor de a trece la relaxare fiscală. În 2013 un punct, încă un punct în 2014, ar fi fost indicat un drum.

    Când colo, ce avem? Exprimat în 10 cuvinte: un buget cu majorări de salarii finanţate din noi taxe.

    Mai mult, cheltuielile de capital, adică investiţiile din bugetul de stat şi al autorităţilor locale, vor fi doar de 17,6 miliarde de lei în 2013, în scădere cu 3 miliarde de lei faţă de 20,6 miliarde de lei în 2012.

    Aici răspunsul oficialilor este că sunt prevăzute sume mai mari pentru investiţii din fonduri europene.

    Deocamdată însă, experienţa arată că în 2012 guvernul Ponta I a tăiat din buget la Ministerului Transporturilor pentru a “acomoda” creşterea salariilor cu ţinta de deficit bugetar de 2,2% din PIB.

    Este de văzut dacă autorităţile publice locale vor fi în stare să depună proiecte la Uniunea Europeană şi să atragă bani pentru investiţii în locul celor prevăzuţi de la buget.

    Măsura de forţare a finanţării din fonduri UE este bună, însă rămâne de văzut dacă va putea fi aplicată încă din cursul acestui an, având în vedere perioadele destul de lungi de aprobări de proiecte şi decontări de la UE.

    Per total faţă de prezentarea bugetului cetăţeanului din 10 ianuarie, guvernul a devenit mai prudent în evaluarea PIB-ului pe 2013, reducându-l la 623,3 miliarde de lei faţă de 629 miliarde de lei anterior, dar surprinzător, mai optimist în ceea ce priveşte veniturile la bugetul consolidat: 209,2 miliarde de lei faţă de o estimare pe 10 ianuarie de 207 miliarde de lei.

    Faţă de execuţia preliminată pe 2012, se presupune o creştere nominală de 6% a veniturilor.

    Este posibil ca o parte din noile taxe să fie justificate, însă introducerea lor intempestivă cu doar opt zile înainte de aplicare, pe 1 februarie, bulversează iarăşi mediul de afaceri. Pentru că nu este vorba numai de noi taxe în energie, ci de o serie întreagă de modificări ale Codului fiscal: sunt prevăzute restrângeri la cheltuielile deductibile de diurnă, este coborât pragul de impunere obligatoriu cu 3% din cifra de afaceri la nivelul IMM-urilor de la 100.000 euro pe an la 65.000 de euro pe an şi alte mărunţişuri, din care statul speră să scoată venituri suplimentare de 500-600 de milioane de lei pe an.

    Seamănă mult cu un buget în care funcţionarii din Finanţe s-au chinuit să găsească noi surse de venit la cererea noii conduceri, cât de mici, să astupe diverse portiţe utilizate de companii, numai şi numai să aducă câţiva bănuţi la buget. Şi pentru ce? Ca să crească de-a valma salariile bugetarilor cu 13%, în loc să fi asistat la o restructurare în rândul acestora.

    Pentru că mediocritatea ţintei în ceea ce priveşte îmbunătăţirea colectării se vede simplu din nivelul prognozat al încasărilor din TVA: 52,9 miliarde de lei faţă de 51,8 miliarde de lei anul trecut.

    Aceasta înseamnă o creştere de doar 1,1 miliarde de lei, adică de 2%.

    În condiţiile în care toate veniturile sunt estimate să crească cu 6%, în care inclusiv salariile funcţionarilor din Finanţe şi Agenţia Naţională de Administrare Financiară vor creşte cu 13%, acceptarea neputinţei statului de a încasa mai mult din TVA arată că eficientizarea colectării veniturilor la buget este o himeră.

    Mai simplu este să inventezi noi taxe.

    Alte opinii ale jurnalistilor ZF pe zf.ro/opinii

  • Opinie Sergiu Neguţ: Cum mai staţi cu sănătatea?

    SERGIU NEGUŢ este fost director al operatorului de servicii medicale private Regina Maria, în prezent transformation partner în cadrul buticului de consultanţă Wanted Transformation.

    Şi pe nepusă masă, suntem martorii unui eveniment fără precedent. Statul, prin vocea autorizată a ministrului sănătăţii, anunţă că nu va mai plăti din fondurile asigurărilor sociale serviciile prestate de spitalele private. Este vorba de ceva mai puţin de 10% din bugetul total aferent serviciilor spitaliceşti. Adică o sumă de ordinul a 100 milioane euro anual sau mai puţin de 3% din bugetul total al sănătăţii. O sumă mult mai mică decât volumul plăţilor informale sau al costului medicamentelor şi consumabilelor achitate de pacienţi pentru că lipsesc în spitalele de stat. Este evident pentru oricine urmăreşte cifrele că suma este mult prea mică pentru a putea schimba în vreun fel echilibrul financiar al spitalelor de stat. În plus, miza pare surprinzător de mică, faţă de piaţa medicamentelor, a programelor naţionale, ba chiar a oricărui tip important de achiziţii făcute de sistemul medical de stat din surse desigur private.

    Iniţiativa ministerială este surprinzătoare pentru că, până acum, nimic nu părea să o anunţe. Ani de zile, laboratoarele spitalelor publice au trecut sub administrare privată, cu o creştere spectaculoasă a performanţei medicale. Au urmat centrele de imagistică şi poate vă amintiţi cu doar câţiva ani în urmă cum arătau aparatele RMN sau CT din proprietatea statului, astăzi înlocuite aproape peste tot de subcontractori privaţi cu dotare la nivel occidental. Sistemul de dializă din România a devenit sustenabil şi civilizat prin subcontractarea către lanţuri private de dializă a aproape întregului buget al programului naţional de profil. Chiar sistemul de medici de familie este un sistem semi-privat, pentru că medicii sunt profesionişti independenţi, plătiţi per capita şi per serviciu din fondurile casei de sănătate.

    Nu doar că istoria de la noi părea că merge în direcţie privată, dar şi convergenţa către modelul european indica un trend similar. În ţările europene, modelele de colectare şi gestiune a fondurilor publice pentru sănătate sunt foarte diferite de la o ţară la alta. În schimb, când vine vorba de plata serviciilor medicale din aceste fonduri către furnizori, nu există nicio diferenţiere între operatorii publici şi cei privaţi. Mai mult, există structuri complexe de proprietate şi administrare a spitalelor, care presupun diferite forme de parteneriat între autorităţi centrale sau locale, asociaţii profesionale sau organizaţii religioase şi companii private. Există însă un principiu fundamental, în care pacientul îşi poate alege medicul şi clinica, în limita unor sume acoperite şi cu respectarea unor liste de priorităţi. Pornind de la acest principiu, ponderea spitalelor private, prin prisma numărului de paturi sau a cotei din cheltuielile publice, se situează la niveluri importante, de la 25-35% în majoritatea ţărilor europene până la peste 60% în Benelux, cu doar câteva ţări nordice şi est-europene având o pondere mai scăzută de 10%. Nu miră pe nimeni că marile spitale private europene (Générale de Santé, Asklepios, Capio) ajung să atragă din fondurile publice ale ţărilor lor plăţi pentru servicii de circa o mie de ori mai mari decât fondurile plătite astăzi de CNAS către cele mai importante spitale private din România.

    În ciuda succesului indiscutabil al trecerii serviciilor medicale plătite din contribuţii publice în gestiune privată şi în ciuda contrazicerii unui principiu acceptat la nivel european, ministrul sănătăţii insistă că limitele bugetare impun eliminarea decontării serviciilor din spitalele private. Există aici o neînţelegere. Se creează iluzia că serviciile prestate în spitalele private sunt cumva în plus faţă de sistemul de stat. Că dacă n-ar fi nevoie să plătim servicii la privat, ar rămâne mai mult pentru serviciile de la stat. Numai că serviciile medicale în privat nu sunt în plus faţă de cele de la stat, ci în locul acestora. O apendicectomie făcută la privat e bună făcută şi nu mai ajunge pe masa de operaţii de la stat. În acest fel, nivelul de încărcare a spitalelor publice scade, deci spitalele ar trebui să treacă la restrângeri de activitate. Ceea ce nu ar fi tocmai rău, pentru că deşi per intervenţie sistemul CNAS are aceleaşi costuri în public şi privat, în plus bugetul central varsă bani din taxe în spitalele publice, dar colectează bani din taxe de la spitale private. Iar aici începe critica cea mai serioasă a ministrului din partea adepţilor liberalismului economic, care nu uită că trebuie încurajate iniţiative care mai degrabă produc decât consumă bani, deci mai degrabă private decât de stat.
    Spitalul privat din România are o ciudăţenie faţă de omologul său occidental. Câştigă destul de mulţi bani, adesea cei mai mulţi, din plăţi directe ale pacienţilor, lucru nemaivăzut în lumea occidentală. De aceea, spitale deschise de acţionari occidentali sau sub controlul unor manageri occidentali în România nu au avut succes economic, pentru că occidentalilor le ia mult timp să înţeleagă cum funcţionează un sistem în care banii nu vin preponderent de la sistemul de asigurări sociale, ci din buzunarul privat. Şi acesta este unul din motivele pentru care liderul pieţei, MedLife, afirmă că are o poziţie neutră faţă de această măsură, dacă urmează să fie implementată, pentru că afacerea sa nu depinde de fondurile de la Casă la fel de mult ca a altor competitori. Impactul ar putea fi dramatic însă pentru acele spitale private, preponderent din provincie, care au făcut efortul de a se eficientiza economic, operaţional şi medical pentru a nu cere coplată din partea pacienţilor sau a limita coplata la o sumă identică plăţilor informale de la stat. Pentru aceste spitale care concurează acum umăr la umăr cu statul, efectul ar putea fi devastator.

    Mai există un impact al acestui anunţ pentru mediul de business şi investiţii. Un spital înseamnă investiţii mari care trebuie amortizate, iar veniturile cele mai importante ar trebui să fie cele din sistemul public de asigurări de sănătate, cel puţin în cutuma occidentală, de unde vin banii pentru investiţii. Deci vom vedea mai puţine investiţii noi în domeniul spitalicesc şi, posibil, nefinalizarea unora din investiţiile aflate în curs pentru care această decizie invalidează modelul economic. Asta este o veste rea pentru pacienţi, dar aproape bună pentru operatorii medicali mari care şi-au ridicat deja spitalele private şi nu s-ar bucura de o creştere a concurenţei pe piaţă.

    Ministrul sănătăţii îşi asumă decis să navigheze contra curentului european, a experienţei româneşti de până acum, a comunităţii de afaceri şi de investiţii şi a principiilor liberale pentru o sumă echivalentă cu 3% din bugetul sănătăţii, pe care să o verse în sacul fără fund al deficienţelor spitalelor de stat. Speranţa sa este că, poate, operatorii privaţi nu vor fi serios afectaţi pentru că vor putea colecta mai mulţi bani de la clienţii lor afluenţi. Şi, poate, electoratul sărac va fi fericit să constate că celor care-şi permit spitale mai scumpe le va fi refuzat accesul la fondurile pe care le plătesc în proporţie covârşitoare. Un risc mare însă prin prisma precedentului creat. Ce ar putea urma? Ca dializa să treacă înapoi la stat? Ca medicamentele să fie compensate în funcţie de forma de proprietate a producătorului? Sau, de ce nu, ca locuitorii din cartierele centrale să nu mai beneficieze de salubritate, pentru că îşi permit să aibă contracte private?

    În vreme ce la noi istoria se scrie cu un pas înainte şi doi înapoi, cel mai mare operator de servicii medicale din Polonia, LuxMed, a fost preluat pentru o sumă de circa 400 de milioane de euro de cel mai mare asigurător privat britanic, BUPA. Asta este o veste bună pentru pacienţii polonezi şi ar putea fi în câţiva ani o veste bună pentru industria de sănătate din România. Cu condiţia să păstrăm convergenţa cu un model occidental. Pentru că altfel nu ne rămâne decât să sperăm, fiecare pentru el, la noroc şi sănătate.

  • Am spart Calea Ferată la sfatul Băncii Mondiale. Ce am obţinut după 15 ani de reforme?

    Neplata salariilor de către CFR S.A. la începutul acestui an, una din companiile care au rezultat în urma restructurării Căilor Ferate în anul 1998, nu este decât vârful aisbergului unui sistem aflat la limita funcţionării. Din 2007 şi până în prezent numărul de călători pe calea ferată a scăzut de la 85 de milioane la 50 de milioane. Fiecare dintre cele trei companii care au rezultat din împărţirea fostei societăţi naţionale a căilor ferate din România (SNCFR SA), şi anume CFR SA, CFR Călători şi CFR Marfă, este pe pierdere. În ultimii patru ani, de când şi CFR Marfă a intrat pe minus, aceasta fiind până în 2008 singura dintre cele trei entităţi care a prezentat un bilanţ pozitiv, au avut pierderi totale de 300 de milioane de euro.

    Zilnic trenurile de călători înregistrează întârzieri de zeci şi sute de minute, iar cele de marfă stau cu zilele prin gări. Viteza medie pe calea ferată la trenurile de călători a scăzut de la 86 de km pe oră în 1998 la 43 de kilometri/oră. La trenurile de marfă viteza medie a ajuns la doar 25 de kilometri/oră.

    La 15 ani de la spargerea căilor ferate pentru aşa-zisa eficientizare a sistemului, la sfaturile Băncii Mondiale, rezultatul este un dezastru. Când SNCF francez sau Deutsche Bahn au trenuri cu viteze de 300 km pe oră, noi mergem înapoi.

    Din păcate, Banca Mondială nu vine azi să analizeze rezultatul reformelor pe care le-a propus acum 15 ani pentru calea ferată din România, ci, aşa cum s-a întâmplat într-o conferinţă care a avut loc ieri în Bucureşti, ne transmite că este nevoie în continuare de reforme, şi mai ales de aşa-numitele “reforme structurale”. O poveste fără sfârşit aceste “reforme structurale”, aşa cum a subliniat în prezentarea sa economistul-şef al Raiffeisen, Ionuţ Dumitru, prezent la conferinţă.

    Dar după 23 de ani de reformă şi tranziţie cui şi cât mai poţi să “vinzi” ideea că România are în continuare nevoie de reforme structurale? Facem reforme structurale, dar din când în când, măcar o dată la cinci ani, poate că ar trebui să vedem rezultatul acestor reforme structurale.

    Altfel, ca un şcolar care nu este lăsat niciodată singur în faţa foii de hârtie, ci permanent este cineva în spate care îi spune ce este de făcut, statul român a deveni neajutorat. Nici nu mai ştie ce este bine şi ce este rău, nu mai gândeşte cu capul lui. Sunt oameni, tineri, angajaţi în funcţii înalte în statul român care spun chiar că fără să fim permanenţi ghidaţi de la spate de FMI, Banca Mondială sau Comisia Europeană nu putem înainta.

    Posibil, deşi este de mirare ca, din punct de vedere tehnic, doi-trei oameni alocaţi României din aceste instituţii să ştie mai bine ce este de făcut decât 100 dintr-un minister din România. Şi dacă e aşa, este foarte rău. Dar să avem măcar o evaluare a ceea ce ni s-a propus să facem.

    Nu ar fi cazul în sfârşit, după o perioadă rezonabilă de timp (15 ani), să fie evaluat rezultatul acestor reforme structurale? Teoretic ideea ar fi fost ca, odată despărţită partea de infrastructură de cea de călători şi marfă, să fie scoase la iveală pierderile, să fie scoase la iveală zonele de profit, să fie identificate punctele de dezvoltare ale sistemului de căi ferate. Şi să avem în final o creştere a vitezei medii pe calea ferată, să avem mai mulţi călători transportaţi şi nu mai puţini.

    Realitatea nu a corespuns cu ceea ce au gândit dintr-un birou funcţionarii Băncii Mondiale, mulţi dintre ei probabil neutilizatori ai căilor ferate româneşti. Astfel, regionalele de căi ferate, care administrau atât reţeaua feroviară, cât şi transportul de marfă şi de călători până la spargerea SNCFR, pur şi simplu şi-au multiplicat directorii cu trei, precum şi personalul administrativ aferent.

    Pentru o decizie care era luată anterior de directorul regional de căi ferate şi care pleca imediat în sistem către regulatoarele de circulaţie, acum trebuie schimbate hârtii între trei directori.

    La nivelul staţiilor de cale ferată situaţia este chiar hilară. De multe ori, vânzătorii de bilete, personal al CFR Călători, nu ştiu de la ce linii pleacă trenurile pentru că nu îi anunţă impiegatul de mişcare. În fiecare staţie există trei şefi, faţă de unul anterior. Birourile de informaţii s-au desfiinţat, iar în gări mari precum Buzău sau Galaţi nu mai există serviciul de bagaje de călători.

    În iarna grea a anului trecut, când un tren plecat de la Galaţi a ajuns după două zile la Bucureşti, directorul de la CFR SA îşi arunca responsabilitatea către cel de la CFR Călători şi invers. Acum, la cerinţa FMI a fost de trei zile numit management privat la una din aceste companii, CFR SA. Confruntaţi după două zile de la preluarea mandatului cu o situaţie de criză în compania lor, membrii consiliului de administraţie tac mâlc. Bancheri de profesie, ei ar fi teoretic chemaţi să identifice căile de reformare a acestei companii.

    Deocamdată răspunderea i-a revenit tot ministrului pentru a explica această situaţie. Atunci pentru ce au mai fost numiţi manageri privaţi?

    Până acum nicio instituţie nu a făcut o analiză a căii ferate şi a modului cum se poate îmbunătăţi serviciul public de cale ferată. Doar în urma unui astfel de raport, care să fie urmat de propuneri şi de obiective, ar fi trebuit definit mandatul pentru managerii privaţi de la CFR SA.

    Să explice acest raport de ce viteza pe calea ferată s-a înjumătăţit, de ce numărul de călători care folosesc serviciile de căi ferate a scăzut cu 40% şi de ce gările arată deplorabil. Dar cine să facă acest raport? Poate o să apeleze statul român, nu-i aşa, tot la Banca Mondială.

    Mai multe opinii pe zf.ro/opinii