BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Identitatea personală şi identitatea organizaţională

    Şi tocmai când suntem gata să ne luăm elan şi să răspunem la întrebare, este ceva ce nici nu ne dăm seama că ne încurcă. Prima tentaţie este să amintim care este rolul nostru profesional. Pe moment avem impresia că ne scoate din belea faptul că suntem directorul de la compania X şi mulţi dintre noi nici nu ne dăm seama că ar fi uşor dureros să răspundem aşa. Organizaţiile ne dau identitatea lor şi ne iau identitatea noastră. N-am lua-o dacă nu am crede că e mai bună, dar cum ajunge o identitate organizaţională să fie bună? Cum ajunge identitatea personală să nu fie suficient de bună astfel încât să fie înlocuită fără să ne dăm seama? Cum poate fi mai bună orice identitate din afara identităţii mele? Cum e fericirea celui căruia i se luminează ochii şi spune că este director? O fi oare la fel cu fericirea pe care o simte cel care spune că este scriitor sau că este muzician? Sunt mândrii egale? Sau cum e să spui: “Sunt o fiinţă foarte mişto pentru că…!” Resimţiţi probabil prea mult curaj şi prea multă exaltare într-un astfel de răspuns şi zâmbiţi condescendent…

    Mă preocupa să văd cum e lumea organizaţională în comparaţie cu alte lumi în care oamenii trăiesc, performează sau îşi manifestă propria identitate. Mă gândesc la lumea sportului sau la lumea artiştilor. Vorbind despre lumea organizaţională, tindem să ne referim la corporatişti şi la antreprenori, le comentăm abordările, viziunile, comportamentele, tendinţele într-un circuit extrem de închis.

    Mă întreb adesea cât va mai dura până când organizaţiile vor înţelege că performanţa ţine de asumarea identităţii personale a angajaţilor ei, nu de asumarea cu forţa a unei identităţii organizaţionale. Performanţa unui om este în legătură cu vocaţia lui, nu cu tehnicile de leadership sau de influenţă pozitivă.

    Libertatea pe care asumarea identităţii personale ţi-o dă este exact ingredientul magic care livrează motivaţia oamenilor din organizaţii. Vrem iniţiativă, proactivitate sau motivaţie şi le cerem implicit, punând presiunea identităţii şi apartenenţei organizaţionale. Uităm astfel de identităţile individuale ale celor care ar trebui să se alinieze la consolidarea şi livrarea identităţii organizaţionale. Apartenenţa, alinierea, trasul în aceeaşi direcţie sunt teme sau obiective de workshopuri strategice, dar puţină lume pune identitatea personală şi asumarea ei în vreun loc strategic, personal sau organizaţional. Sigur că este treaba fiecărui om să îşi cunoască identitatea, dar încă, din păcate, nu am ajuns la acest nivel de claritate şi de conştientizare. Este ca în sport: jucătorii singuri sunt responsabili de condiţia lor fizică, nu antrenorul. Lumea organizaţională, deşi raţională şi aspiraţional intelectuală, este o lume săracă.

    Dacă sportul şi artele pun oamenii în contact cu vocaţia lor, şi oamenii acestor lumi simt bucurie executându-şi competenţa pentru că doar astfel sunt în contact cu ei înşişi şi munca lor îi arată pe ei, în lumea organizaţională oamenii sunt duşi să îşi dezvolte competenţe care uneori sunt împotriva firii lor. Mediul organizaţional nu prea ne pune în contact cu nimic. Poate doar cu ambiţiile şi cu frustrările…
    Cumva munca de manager de top ar putea fi similară cu onoarea sportivilor performanţi de a participa la olimpiade sau la campionate mondiale sau cu onoarea artiştilor merituoşi de a păşi pe covoare roşii. Cel puţin în lumea artiştilor sau a sportivilor lumea este în contact cu identitatea personală şi cu vocaţia şi mai există speranţe de fericire sau cel puţin percepţia de împlinire prin muncă. În lumea organizaţională împlinirea prin profesie este privilegiul a foarte puţini oameni şi vine mai mult pe calea potrivirii tipului de temperament cu organizaţia, nicidecum din conţinutul care este de executat.
    Lumea organizaţională este excesiv preocupată de promovarea unor sisteme de valori care nicio secundă nu ţin cont de nevoile sau de aspiraţiile celor care ar trebui să şi le însuşească. Poate pentru primele 2-3 niveluri ale unei organizaţii se ţine cont de aceste aspecte, dar pe măsură ce numărul angajaţilor creşte nu se mai preocupă nimeni de sensul valorilor pentru cei care ar trebui să se alinieze la ele. Cei care conduc organizaţii mari se vor gândi acum probabil că doar nu propun să se ţină cont de nevoile individuale unice şi specifice pe care le au sute sau mii de oameni. Nu este vorba despre asta, ci despre efortul de a înţelege şi din alte roluri şi din alte straturi ale organizaţiilor cum nişte cuvinte nobile şi frumoase de pe pereţi ajung să fie privite cu un cinism legitim pentru că “deşi par să fie despre noi, sunt ale lor”. Sau nici măcar…

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Mihai Petre, Deloitte Tax: Companiile ignoră facilităţile existente privind rambursarea TVA, preferând soluţia instanţei

    Adesea în necunoştinţă de cauză sau prin informarea trunchiată din partea autorităţilor, tot mai multe firme româneşti aleg calea instanţelor de judecată pentru a recupera sumele de TVA respinse la rambursare sau pentru a cere dobânzi de întârziere din partea statului român pentru nerespectarea termenelor legale. Iar procesele se înmulţesc pe zi ce trece, după cum creşte şi numărul cazurilor câştigate. Este un progres lăudabil, însă anevoios, ţinând cont că un proces poate dura şi câţiva ani, iar firmele nu au acces la sumele solicitate pentru rambursare decât în urma unui verdict final favorabil. Este motivul pentru care instanţa ar trebui, în opinia mea, să fie cea din urmă soluţie în astfel de situaţii. În Codul fiscal există multe facilităţi fiscale care permit firmelor să nu ajungă în poziţie de rambursare de la bun început. Iar în practică, există multe firme care s-ar putea încadra în aceste facilităţi, dar nu o fac.

    Toate stirile sunt pe zf.ro

  • Adrian Vasilescu, BNR: România îşi poate juca mai bine cartea exportului

    Cifrele exportului sunt încurajatoare. Chiar şi soldul balanţei comerciale – care continuă să fie negativ, importurile costând mai mult decât câştigăm din exporturi – s-a îmbunătăţit considerabil. Dacă, în 2008, deficitul balanţei comerciale era de 19 miliarde de euro, în 2012 a scăzut la 7,3 miliarde de euro. Pentru că exporturile au crescut mai repede decât importurile. România îşi poate juca însă mai bine cartea exporturilor. Cum anume? Nu-s deloc puţini cei care văd stimularea exporturilor exclusiv prin… deprecierea leului faţă de euro. Pe termen scurt, acest stimulent ar putea avea unele efecte benefice. Nu însă şi pe termen lung. Aşa că e nevoie de alte căi, mai sigure, pe care să meargă ţara noastră pentru a face din export un stâlp puternic, care să susţină o creştere economică sănătoasă. Lecţia din anul 2000 n-ar trebui uitată. Atunci, factorii economici, pe verticală şi pe orizontală, atât la nivel “macro”, cât şi “micro”, au înţeles un fapt esenţial: acela că investiţiile constituie temelia în stare să susţină edificiul creşterii economice. Până la urmă, şi exporturile tot de investiţii depind.

    Dar trenul exporturilor, ca să meargă în ritm optim, are nevoie de mai multe locomotive puternice. E cert: între aceste locomotive nu se numără competitivitatea câştigată prin deprecierea monedei. România are nevoie de competitivitate prin calitate; prin vocaţia lucrului bine făcut.

    Pe piaţa externă, de mulţi ani, dar mai cu seamă de când lumea e în criză, cresc preţurile îndeosebi la produsele cu grad înalt de prelucrare. Este şi normal să fie aşa. Produsele care încorporează mai multă muncă, mai multă competenţă sunt mai scumpe. Gândirea, inteligenţa aduc valută. Cel mai deştept este şi va fi privilegiat. Dacă n-ar fi aşa, omenirea ar fi stat în loc şi nu am fi ajuns la sofisticate produse care încorporează materii prime “înnobilate” cu materie cenuşie. Iar sursele internaţionale de capital “plusează” acolo unde materia se transformă şi sporeşte în valoare. Se ajunge în acest fel la o specializare competitivă: unele ţări vând materii prime sau semifabricate, că nu reuşesc să meargă mai departe; altele vând produse ce au trecut prin mai multe trepte de prelucrare, dobândind o valoare adăugată mare.

    Dintotdeauna, în comerţul exterior, s-au pus etichete: ţări “ale cafelei”, “ale bananelor”, “ale citricelor”. Sunt ţări ce au puţini bani pentru investiţii. De aici fug “creierele”, pentru că nu sunt plătite, stimulate, recunoscute. Şi pentru că nu au asigurate condiţii de valorificare şi de dezvoltare. În astfel de ţări, în totalul exporturilor, materiile prime şi semifabricatele sunt dominante. România vinde şi ea “produse de bază”. Vinde şi lemn fără să-l prelucreze. Vinde şi ţagle care nu ajung să fie transformate în sârmă. Dar două lucruri importante s-au întâmplat în exporturile româneşti. În primul rând, dacă din 1990 şi până în 1999 sufeream de “complexul cifrei 8”, fiindcă exporturile noastre nu depăşeau 8 miliarde de dolari, în 2000 s-a făcut saltul la 10 miliarde de dolari, iar în 2008 exporturile de bunuri fizice (exclusiv servicii) au ajuns la 33,7 miliarde de euro. Ei bine, creşterea a ajuns la 52,4 miliarde de euro în 2012. În plină criză. Apoi, remarcabil este faptul că 80 la sută din această sumă e realizată în industria prelucrătoare.

    Aceasta e calea pe care trebuie să mergem mai departe. Numai că, pe o astfel de cale, înaintarea e grea şi e nevoie de competenţă. Nu e vorba despre niciun fel de elitism, dar toţi cei care sunt în stare să gândească… e bine să fie stimulaţi să înveţe, să gândească, să inoveze. Să nu irosim inteligenţa în activităţi de rutină.

    România nu mai e “specializată” în exportul de semifabricate. Începe să vândă scump produse înalt prelucrate! Să obţină câştiguri de valută din exportul unor fabricate cu o mare cantitate de valoare adăugată. Dar, repet, e doar un început. Chiar dacă acest început a prins rădăcini timp de mai mulţi ani.

    Drumul de parcurs e mai lung. Mult mai lung. Fiindcă noi, având bilet de clasa a treia, ca să ajungem din urmă ţările care în trenul Uniunii Europene călătoresc la clasa întâi sau la clasa a doua, avem nevoie nu doar de un ritm înalt al creşterii economice, dar şi de un PIB competitiv, cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime grijă pentru lucruri bine făcute, profit, orientare spre piaţă. Altfel, mizând pe deprecierea leului şi nu pe performanţe economice, vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi competitivitate.

    Alte opinii pe zf.ro

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Ignoranţa, laşitatea şi diplomaţia organizaţională

    Unii oameni sunt atât de zgomotoşi când tac, dar zgomotul nu este fonic, este unul de stare. Una dintre primele tehnici de negociere despre care am auzit când am intrat în lumea organizaţională este că atunci când într-o discuţie se creează un moment de tăcere, cel care este mai slab va întrerupe tăcerea. Prin lumea corporatistă deja nu mai este un secret această tehnică, dar şi dacă este, este amuzant exerciţiul de a observa cum se derulează tăcerea. Cred că nimic nu doare mai tare decât să taci conştient şi cred că este singura durere conversaţională reciproc resimţită, şi de cel care tace şi de cel care aşteaptă să audă ceva.

    Din structură ne vine să vorbim şi tot din structură ne vine să auzim justificări şi explicaţii. Ce este mai satisfăcător decât momentul în care, după tăcere, celălalt începe să explice? Ne place explicaţia pentru că este despre vulnerabilitatea celuilalt şi despre puterea noastră şi ne place numai în acest sens, nu în ambele. Pare că suntem puternici, am putea chiar pretinde că ştim un pic de diplomaţie dacă facem acest exerciţiu în mod conştient. Culmea, este un exerciţiu fabulos despre puterea interioară, a tăcea este un fel de gimnastică superbă a voinţei. Alegem cel mai adesea să vorbim, să nu lăsăm spaţii goale de timp pentru că ni se pare că avem o părere care e musai să fie comunicată. Tăcutul cu adevărat diplomatic este alegerea conştientă de a fi martorul lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru şi de a lua deciziile în mod obiectiv, ca şi cum am fi în toate rolurile celor participanţi la o situaţie. Să vânez puterea ştiind că dacă tac, am şansa să vorbească cineva este doar simplu antrenament practicat fără vreun scop. Puterea vine din luciditatea faţă de situaţie, nu din tehnică. Iar luciditatea, dacă nu are conţinut, se poate transforma cu uşurinţă în ignoranţă. Cumva tăcutul diplomatic este ascultare, tăcutul laş este frică, iar tăcutul ignorant este prostie.

    În organizaţii tăcutul diplomatic nu este valorizat, ci mai degrabă vorbitul. Oamenii care văd valoare în a asculta asertiv ce se petrece în jurul lor se simt neadecvat de foarte multe ori pentru că normele comportamentale asociate cu succesul tind să susţină atitudinile mai vocale, mai expansive. Încă este la modă ideea că un vânzător bun este cel pe care îl dai afară pe uşă şi el intră înapoi pe geam. Nimic mai puţin adevărat, toţi, dar absolut toţi vânzătorii foarte buni pe care îi cunosc sunt persoane introvertite, iar demersul lor de vânzare este unul cu clientul în centru, nu cu ei înşişi. Există şi vânzători extrovertiţi excepţionali, dar aceştia sunt campioni foarte bine antrenaţi la a tăcea atunci când trebuie. Prima secundă în care, cu entuziasm, vrem şi noi să spunem că ştim şi avem experienţe personale identice cu cele ale celui care povesteşte este secunda în care entuziasmul similitudinii începe să reducă din valoarea discuţiei. Abia aşteptăm să mărturisim că “şi eu” ca o continuare a unui dialog, în loc să ascultăm încercând să pătrundem în emoţia poveştii interlocutorului nostru. Spunând “şi eu” dintr-o dată, crezând că suntem empatici, am retezat şi ne-am retezat accesul la dimensiunile profunde ale unei discuţii. Ascultarea activă este absolut identică cu tăcutul activ, dar pare mai uşor să pretindem că ascultăm activ, decât să tăcem activ. Deprinderea de a şti în ce fel tace cel din faţa ta este un instrument superb şi rafinat de gestionare a relaţiilor interpersonale. Sunt puternic cu adevărat atunci când ştiu exact şi de ce şi cum tace cel din faţa mea.

    Deşi tentaţia este să auzim lumea vorbind, având impresia că tot ce se declară este întocmai realitatea interlocutorului, oamenii vorbesc mai mult despre aspiraţii decât despre realitate. Însă, atunci când tac, aceea este realitatea care ne-ar putea fi cel mai de folos în interacţiune şi a şti să gestionăm tăcutul (nu tăcerea) este mai puternic decât orice interacţiune verbală aparent inspiraţională.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Dana Lutu:Nu aduce anul ce aduce luna februarie

    Conform legii, dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediator. Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei.
    Iar instanţa va respinge, de la 1 august 2013, cererea de chemare în judecată chiar şi după declanşarea procesului. În cazuri penale, şedinţele de informare despre mediere vor avea loc din momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.

    De ce să alegi medierea? Demersul oferă părţilor direct implicate beneficii cât se poate de concrete. De pildă, fixarea datei şi a orei la care are loc şedinţa de mediere este stabilită de părţi în funcţie de agenda acestora spre deosebire de instanţă, unde termenele de judecată sunt impuse şi nu ţin cont de programul părţilor. Ba chiar şedinţa de mediere poate fi reprogramată în cazul în care părţile solicită acest lucru.

    În plus, nu există o limită de timp pentru şedinţa de mediere; majoritatea demersurilor de acest fel se finalizează după o singură întâlnire, iar durata concretă oscilează între câteva zeci de minute şi câteva ore. Sunt şi cazuri în care medierile se pot încheia cu înţelegeri parţiale, situaţie în care este posibilă programarea unei alte şedinţe de mediere, la o dată ulterioară. Pe de altă parte, părţile pot alege mediatorul, de comun acord, facilitate care nu există în faţa instanţei de judecată. Or, alegerea mediatorului de către părţi măreşte încrederea acestora în obţinerea rezultatului dorit.

    Un prim pas spre soluţionarea conflictului este prezenţa părţilor la mediator, însă prezenţa nu este obligatorie. O altă diferenţă între mediere şi un proces este chiar locul în care se desfăşoară fiecare dintre ele. Sala în care are loc şedinţa de mediere şi sala în care se desfăşoară un proces au puţine lucruri în comun: problemele părţilor nu ajung la urechile altor persoane întrucât medierea este confidenţială. În sala de judecată domneşte formalismul, trebuie respectate anumite reguli procedurale stricte, se ia cuvântul într-o anumită ordine. În schimb, la mediere se pune accent pe voinţa şi interesul părţilor, un exemplu fiind faptul că la astfel de discuţii pot participa doar reclamantul, reclamatul şi persoanele agreate de acestea.

    În cadrul unui proces, soluţia este impusă părţilor de un judecător, dar mediatorul nu poate să impună nimic, iar cei implicaţi pot decide dacă şi în ce condiţii este avantajoasă pentru ei o soluţie amiabilă.Una peste alta, medierea este mult mai elegantă decât clasicul proces, motiv pentru care este preferată în mod covârşitor de occidentali. Satisfacţia părţilor, când se ajunge la o înţelegere, este cu atât mai mare cu cât se datorează voinţei şi implicării lor.

    Prin mediere se sting conflicte existente, dar în acelaşi timp se şi preîntâmpină apariţia altor neînţelegeri. La finalul medierii, părţile îşi strâng mâna şi pleacă cu mai puţine probleme decât aveau anterior. Diferenţa principală faţă de clasicul proces este că pe tot parcursul medierii cei implicaţi comunică. La finalul unui proces, comunicarea dintre părţi dispare, fiind înlocuită de o stare conflictuală şi mai accentuată. În instanţă există învinşi şi învingători.

    Mediatorul nu judecă părţile şi nu dă verdicte. Menirea lui este să uşureze dialogul dintre părţi, pentru a generea opţiuni care să soluţioneze divergenţele.Chiar şi apeland la mediere, părţile nu renunţă la justiţia clasică. Dacă nu reuşesc să-şi soluţioneze prin mediere conflictul, au posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată. Mai mult, acest demers pune în prim-plan interesele părţilor aflate în conflict, dând posibilitatea celor implicaţi să-şi spună povestea şi să înţeleagă că ei au puterea de a crea o soluţie, de a rezolva situaţia.

    Procesul de mediere în sine este non-adversarial şi plin de respect, iar un mediator experimentat ştie cum să menţină comunicarea dintre părţi pe drumul cel bun. Astfel, între beneficiile medierii se numără şi faptul că adeseori sunt păstrate relaţiile de afaceri, familiale, de vecinătate, sau rămân cel puţin amiabile. La fel de important poate fi şi faptul că în urma acestui demers reputaţia în afaceri nu este afectată, disputa nu mai iroseşte din timpul şi energia omului de afaceri, iar părţile implicate într-o dispută sunt chiar ele cele care făuresc soluţia.

    DANA LUTU (MEDIATOR)

  • Opinie Petru Bota: Directiva pentru Produsele din Tutun – de ce atâta grabă

    La sfârşitul anului trecut, Comisia Europeană a adoptat propunerea de revizuire a Directivei pentru Produsele din Tutun. Potrivit calendarului European, o dată adoptată propunerea de revizuire, ea intră în dezbaterea Parlamentului European, a Consiliului European şi a Parlamentelor statelor membre. Propunerea ar putea fi adoptată în 2014, caz în care ar fi aplicată abia din 2015-2016. Şi atunci, de ce ne grăbim să discutăm despre ea de pe acum?

    Deşi intervalele de timp de dezbatere, adoptare şi aplicare par, poate, pentru unii, relaxate, impactul pe care modificările propuse de Directivă e prea mare ca să nu reclame o reacţie imediată. Schimbări aparent “cosmetice” sau referitoare la segmente minore de piaţă, cum ar fi cele ale ţigaretelor mentolate sau slim au făcut deja titluri în presă, dar ele nu se opresc aici.

    Modificările propuse variază de la standardizarea pachetelor – care ar duce la eliminarea pachetelor cu margini rotunjite – la eliminarea unor anumite tipuri de tutun, cum e Burley, care e sărac în zaharuri şi nu poate fi folosit neprocesat pentru producţia de ţigarete. Pentru noi, cultivatorii de tutun, standardizarea favorizează contrabanda şi produsele contrafăcute din terţe ţări, care utilizează tutun ieftin, de calitate îndoielnică ce nu respectă normele de sănătate şi de mediu în vigoare în cadrul UE.

    Personal, sunt convins că aceste schimbări se vor dovedi ineficiente sau chiar dăunătoare pentru sănătatea publică. Standardizarea pachetelor va genera un război al preţurilor între producători – cărora li se interzice să se diferenţieze de concurenţă prin orice mijloace – iar acest război va cântări greu în detrimentul furnizorilor de materie primă, cultivatorii de tutun. Asta în condiţiile în care, după dispariţia asistenţei publice, ei se confruntă deja cu o profitabilitate nesigură din activităţile pe care le desfăşoară.

    Mai mult, spre deosebire de Canada, ţară în care se aplică deja interdicţia asupra tutunului Burley, dar unde preferinţele fumătorilor se îndreptau oricum spre ţigaretele din tutun tip Virginia, românii, de exemplu, fumează un amestec de tutun numit American Blend în care Burley se regaseste într-o proporţie majoritară. Cum ar fi ca, brusc (de fapt nu tocmai brusc, înţelegeţi ce vreau să spun), din 2015, majoritatea ţigaretelor de pe piaţă să nu mai fie disponibile pentru cumpărători. Vă place American Blend? Nu-i nimic, vă oferim Virginia. Ce şansă mai avem noi in acest context? Vom fi obligaţi să distrugem aproximativ 7.000 tone de culturi de frunze de tutun Burley la nivelul UE sau să vindem acest surplus grupurilor infracţionale?

    Interdicţia asupra utilizării tutunului Burley se aplică ţărilor membre ale Uniunii Europene, dar, cum ştim, consumatorul român nu a dus niciodată lipsă de imaginaţie. Taxa auto l-a împins să-şi înmatriculeze maşina în Bulgaria. Ce ne face să credem că directiva pentru produsele din tutun nu o să-l trimită în Moldova sau Ucraina după ţigări?

    Deci, cine ar avea de suferit? Pe lângă fumătorul de American Blend, care nu-şi bate acum capul cu Directivele Europene şi nici nu ştie ce tutun e folosit în ţigaretele lui – cultivatorii de tutun şi, evident, lanţul de distribuţie. Mulţi cultivatori mici de tutun ar intra în faliment, comercianţii de toate dimensiunile şi-ar vedea vânzările afectate, dar în special cei mici, care şi-au construit bugetul familiei în jurul unui chioşc de unde vând biscuiţi, bauturi racoritoare şi… ţigări. Ca şi în cazul fermelor, şi comerţului mic se bazează pe asemenea afaceri familiale, care sunt cu zecile de mii în România şi al căror echilibru financiar e oricum foarte fragil, având în vedere marginile mărunte cu care vând produsele pe care le au în rafturi.

    Nu în ultimul rând, ar fi relevant de cuantificat, cât anume ar avea de pierdut statul, când, într-o bună zi tigaretele cu gust mentolat sau cele cu formatul slims (şi nu numai ele) ar fi interzise la comercializare în România? Si, în paralel, cam cu cât ar creşte comerţul ilegal de tutun?

    Adăugaţi la asta potenţialul faliment al câtorva mii de asociaţii familiale – micii comercianţi de chioşc sau de la parterul blocurilor, care au slabe şanse de reorientare profesională – şi brusc veţi înţelege de ce ar trebui să ne grăbim să discutăm de pe acum despre implicaţiile revizuirii Directivei pentru Produsele din Tutun.

  • Opinie Florin Pogonaru, AOAR: Ce se întâmplă când datornicii fac legea

    Într-un articol din ZF de săptămâna trecută semnalam că problema cea mai gravă cu care se confruntă în aceste zile mediul de afaceri este neplata facturilor între firmele private şi faptul că instrumentele de plată (cecul, biletul la ordin etc.) sunt discreditate ca modalităţi de garantare a plăţilor. Din întâlnirile cu peste 300 de întreprinzători privaţi avute în ultimele trei luni în cadrul Centrului de consiliere şi asistenţă în afaceri al AOAR şi WIFI (Centrul de training al Camerei de comerţ a Austriei) a rezultat că 25-30% din sumele datorate şi pentru care s-au emis instrumente de plată au întârzieri de peste 90 de zile la încasare. A rezultat de asemenea că acest procent este în creştere, neîncrederea firmelor în instrumentele de plată fiind subiectul cel mai des adus în discuţie de întreprinzători. Problema e comună din Vaslui la Satu Mare şi Bucureşti: “Nimeni nu mai are încredere să facă afaceri cu nimeni decât cu banii jos”. În sistemul bancar, “creditele neperformante au atins 17% şi vor continua să crească pe termen scurt”, declara săptămâna trecută dl. Cristian Popa, viceguvernatorul BNR. Evoluţia acestora depinde de perspectivele creşterii economice, încrederea consumatorilor şi disponibilitatea băncilor de finanţare.

    Florin Pogonaru este preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR).
    Opiniile din prezentul articol nu angajează în niciun fel instituţiile cu care este asociat autorul

    Sursa: Ziarul Financiar

     

     

  • Opinie Doru Lionăchescu, Capital Partners: Fără patimă despre gazele de şist

    Un recent încheiat periplu nord-american m-a făcut să înţeleg mai bine revoluţia energetică declanşată în SUA de noile tehnologii de exploatare a hidrocarburilor prin fracturare hidraulică, revoluţie care va redesena – pe parcursul vieţii noastre, nu mai târziu – harta geopolitică a lumii. Câştigurile de productivitate generate de acest boom energetic cu care America nu s-a mai întâlnit de la exploatarea comercială a primului puţ de petrol în 1859 nu au precedent în istoria modernă şi vor reconfigura dramatic zone întregi ale lumii, vor reînvia industrii crezute moarte şi vor crea prosperitate la dimensiuni colosale. Anul trecut, după mai puţin de cinci ani de exploatare industrială cu noile tehnologii, SUA au produs circa 6,4 milioane barili de petrol pe zi, mai mult decât Rusia! Estimările cele mai pesimiste arată că în doi-trei ani Statele Unite vor atinge independenţa energetică şi că până în 2020 America va deveni cel mai mare producător de petrol al lumii, depăşind Arabia Saudită. Deja astăzi gazul lichefiat costă în America în medie de trei ori mai puţin decât în Europa şi de cinci ori mai puţin decât în Japonia! Nu, nu e o greşeală de tipar – de cinci ori mai puţin, nu cu 50 la sută, ceea ce oricum ar fi un avantaj competitiv insurmontabil pentru oricine.

    Mai multe pe zf.ro

  • Cum s-au metamorfozat cele “peste” 43 de miliarde de euro anunţate de consilierii lui Băsescu, în doar 39,8 mld. euro pe care îi primeşte România de la UE între 2014-2020

    Răspunsurile (date prin SMS) au stârnit nedumerire pentru că suma era mai mare cu aproape 4 mld. euro decât cea care se anticipa, adică 39 şi ceva de miliarde de euro. Dar, cum răspunsul avea un caracter cvasioficial, – Consiliul se terminase, lucrurile erau bătute în cuie – era de neînchipuit ca sfetnicii şefului statului să nu ştie despre ce este vorba. Informaţia primită a fost rapid asimilată şi diseminată.

    Ziariştii din presa scrisă au refăcut depeşele de presă, cei din televiziuni au solicitat reveniri, aşa că, la o oră de maximă audienţă (la Bucureşti era între 6 şi 7 din seară) ştirea în ţară (“cea bună”) a ajuns că România a obţinut o creştere însemnată a bugetului, 8-9 mld. euro în plus faţă de exerciţiul financiar 2007-2013. Doar că, la conferinţa de presă de după, preşedintele a anunţat suma exactă: 39, 88 mld. euro (“hai să zicem 40”, a rotunjit Traian Băsescu cifrele). Preşedintele nu a pronunţat niciodată, în cursul conferinţei de presă de la Bruxelles, de vineri seară, suma de 43 mld. euro, dar în mod cu totul “surprinzător”, dacă adăugăm la banii ce au fost promişi pentru 2014-2020 cele 4 mld. euro cum somează şeful statului, suma coincide cu cea anunţată presei de consilierii săi – “43 de miliarde şi chiar peste”.

    Mai multe pe zf.ro

  • Cristian Socol, consilier al premierului: Austeritate 2010 versus consolidare fiscală 2012. O analiză comparată

    Există câteva voci care susţin ase­mă­nări între programul de austeritate fun­damentat şi im­plementat de pre­mierul Emil Boc în anul 2010 şi pro­gramul de ajustare fiscală apli­cat înce­pând cu 2012 de pre­mie­rul Victor Ponta. Să ana­lizăm puţin ipo­tezele de lucru – condiţiile macro­economice iniţiale – şi mai apoi să abor­dăm com­parativ ase­mănările şi dife­renţele dintre cele două programe. În fapt, diferenţa dintre austeritate şi consolidare fiscală.Primul aspect. Asupra nevoii de ajustare fiscală în România anului 2010 nu există dubii. Opinia consensuală asu­pra reducerii defi­ci­telor gemene ridi­cate din Ro­mânia anilor 2008-2009 este co­rectă din punct de vedere ma­cro­eco­no­mic. Ro­mâ­nia se confrunta atunci cu o serie de cri­ze supra­pu­se – criza ex­ter­nă peste cri­za eco­nomică in­ter­nă, cri­za politică plus criza socială, precum şi criza de încredere.

    România a intrat în criză cu o situa­ţie macroeconomică defavorabilă. Alături de Letonia, Ro­mânia era puter­nic dependentă de influxurile de ca­pital stră­in atât pe partea de sector public, cât şi pe cea a sec­torului privat. Problema de­ficitelor gemene ridicate (5,4% din PIB deficit bugetar efectiv şi aproape 13% din PIB deficit de cont cu­rent în 2008) a condus la o marjă de ma­ne­vră re­dusă pentru a susţine financiar stimuli fiscali adecvaţi.

    S-a impus necesitatea ajustării fis­cale. România a încheiat un acord de fi­nan­ţare multilaterală cu FMI, CE şi BM, opţiune care a avut drept avantaj câştigul de credibilitate externă (care au re­dus riscul de ţară de la 800 la 400 de puncte de dobândă în cazul României) şi drept dezavantaj adâncirea – posibilă – a recesiunii economice. Principala ţintă a programului de ajustare a prevăzut atingerea unui deficit bugetar efectiv pe ESA de 6,8% din PIB în 2010, 4,4% din PIB în 2011 şi 3% din PIB în 2012, con­diţionalitate conformă criteriilor de con­vergenţă nominală prevăzute pentru aderarea la zona euro.

    O paranteză. Rostogolirea în media interne a ideii că Blanchard şi Leigh, în lucrarea Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers, recunosc greşeli de vi­ziune cu privire la măsurile de aus­te­ri­ta­te promovate de autorităţi în anu­mi­te ţări şi că acest lucru este valabil pentru Ro­mânia este de natură să ne înşele. Ei arată că multipli­ca­torii fiscali au fost sub­eva­luaţi pentru anu­mite economii şi că legătura în­tre con­so­lidarea fis­cală şi creş­terea eco­no­mică a fost mult mai pu­ter­ni­că decât o ară­tau prog­no­zele. Ori­cine va da click pe acest link http:// www.imf.org/ external/pubs/ft/wp/2013/ wp1301.pdf va observa că studiul are rezultate cu un grad ridicat de sem­nificaţie statistică mai ales pentru ţările dezvoltate. La noi oricum dife­renţa dintre rata de creştere economică prog­no­zată iniţial şi cea constatată la sfârşitul anului este o boală veche, persistentă.

    Al doilea aspect. Asupra nevoii de ajustare fiscală în România anului 2012 – din nou – nu există dubii. Programul de austeritate promovat în 2010 nu a creat spaţiul fiscal necesar relansării sustena­bi­le a economiei. A fost doar un pro­gram de stabilizare macroecono­mică (mai corect spus, de calmare a eve­ni­mentului fiscal numit criză de lichiditate în Trezorerie), fără a degaja resurse su­pli­mentare pentru stimularea econo­mi­ei reale. În 2012 a fost punctul nevralgic al ajustării fiscale în România, în con­diţiile în care reducerea ponderii defi­citului în PIB de la 6,8% din PIB în 2010 la 5,5% din PIB în 2011 era insuficientă din punct de vedere al in-fluenţei po­zitive asupra indicatorilor macro care arată sănătatea finanţelor publice. România se afla încă într-o poziţie ne­sus­tenabilă. Deficitul bugetar după me­to­dologie ESA 95 trebuia să scadă sub­stan­ţial, sub 3% din PIB, ceea ce practic asi­gura premisa ieşirii din procedura de de­ficit bugetar excesiv. România tre­buia să iasă din cercul vicios deficite bu­geta­re ridicate – austeritate – neîncre­de­re – costuri de finanţare ridicate – chel­tuieli mari cu datoria publică – lipsa spa­ţiu­lui fiscal – austeritate…

     

    Figura 1 Evoluţia soldului bugetar efectiv şi al soldului bugetar structural în România în perioada 2000-2009
    Figura 2 Evoluţia deficitului bugetar efectiv şi a deficitului structural

     

    În plus, România trebuia să con­vear­gă pe termen scurt către res­pectarea ţintelor prevăzute în Com­pac­tul Fiscal, adică un deficit bugetar efec­tiv mai mic de 3% din PIB şi un deficit structural de sub 0,7% din PIB. Mai adăugăm aici nevoia de creştere a spaţiului fiscal pentru investiţii în sănă­tate, educaţie, infrastructură, cofinan­ţarea fondurilor europene ş.a.

    De îndată ce am argumentat nevoia ajus­tării fiscale atât în 2010, cât şi în 2012, să mergem mai departe şi să evaluăm pro­gramul de austeritate pro­mo­vat în 2010 şi programul de con­so­li­dare fiscală im­plementat începând cu 2012 şi con­ti­nuat în anul curent. Pentru ca ana­liza să fie obiectivă, propun să folosim câteva din­tre criteriile de evaluare con­si­derate re­levante de către economistul-şef al FMI Olivier Blan­chard, chiar dacă vor­beş­te din nou mai ales pentru ţările dez­vol­tate (vezi http://blog-imfdirect.imf.org/ 2010/06/24/ten-commandments-for-fiscal-adjustment-in-advanced-economies/) precum şi alte criterii de bun-simţ economic.

    1. Programul de ajustare să aibă ţin­te credibile, cu o ancoră bine definită. Stra­tegia fiscal-bugetară 2011-2013 prevedea ca ţintă obţinerea unui deficit de 4,4% din PIB în 2011 şi de 3% din PIB în 2012. Ţinta nu a fost credibilă pentru 2011, când s-a atins 5,5% din PIB, dar a fost corectă pentru 2012 când obiec­tivul de reducere a deficitului a defi­citului după metodologie ESA a fost îndeplinit.

    2. Programul de ajustare fiscală tre­buie să ţintească reducerea pe termen lung a datoriei publice în PIB. Adică deficitele nu trebuie amânate şi puse în cârca generaţiilor viitoare. Aici există o mare diferenţă între calitatea planului de austeritate promovat de guvernul Boc şi cel promovat de guvernul Ponta – este vorba despre aruncarea în viitor a pro­blemelor, respectiv amânarea defici­te­lor. Dacă în urmă cu câţiva ani ajus­tarea se făcea prin amânarea deficitelor, creş­terea datoriei şi aruncarea proble­me­lor în viitor (vezi des­păgubirile pentru pro­prietarii de imo­bile naţionalizate, des­păgubiri pentru pro­fesori, judecători ş.a., amâ­nări la plata medicamentelor, arie­rate etc.), anul trecut datoria guver­na­mentală netă a crescut mult mai puţin decât în anii trecuţi, de la 32,6% din PIB în 2011 la 35,5% din PIB în 2012 (creş­tere de 3,4 puncte procentuale din PIB, mai mică decât creşterea de 4,2 puncte procentuale din PIB în 2011 faţă de 2010). Pentru 2013 estimările arată o creş­tere de doar 0,7% din PIB faţă de 2012. Cu toate că şi acum se observă o rezis­tenţă puternică a arieratelor la scă­dere, mai ales a celor de la nivel local şi în companiile de stat.

    3. Pachetul de ajustare trebuie să cu­prindă reforme pro creştere econo­mi­că sustenabilă. În 2010 unele intenţii au fost corecte, dar implementate prost – vezi flexibilizarea pieţei muncii, creş­te­rea vârstei de pensionare, programul Rabla ş.a. Altele au fost doar intenţii bune – adoptarea Legii Responsa­bili­tăţii Fiscale fără a o completa cu sanc­ţiuni pentru nerespectarea prevederilor ei, a Legii unitare a salarizării, cea a pensiilor ş.a., reglementări neaplicate niciodată în mod real. Multe dintre măsurile fiscale au lovit nu numai cererea agregată, dar şi PIB-ul potenţial – vezi estimarea Co­mi­siei Europene pe baza modelului QUEST conform căreia creşterea TVA în 2010 a rupt circa 0,5 puncte pro­cen­tua­le din rata de creştere a PIB potenţial (şi aşa redusă la jumătate faţă de pe­rioa­da precriză) sau adoptarea impo­zitului minim pe cifra de afaceri care a avut puternice efecte negative asupra ofertei agregate inter­ne. În 2012 şi 2013, în lipsa unui spaţiu fiscal de stimulare a economiei, a fost/este nevoie de găsirea unor soluţii inovatoare de stimulare a economiei reale. Măsura de stimulare a sectorului IT, creşterea deductibilităţii la chel­tuielile de cercetare dezvoltare de la 20% la 50%, programul Noua Casă, con­solidarea instrumentelor de ga­ran­tare şi contragarantare pentru stimu­larea creditării IMM, crearea de centre de colectare şi prelucrare produse agri­co­le, dar şi continuarea schemelor de aju­tor de stat în domeniul auto şi pentru inves­tiţiile creatoare de locuri de muncă (ajutor de stat rămas la plată de circa 115 milioane euro pentru investitiţii cu­prinse între 5 şi 30 milioane euro şi crea­toare de locuri de muncă şi 70 milioane euro pentru investiţii de peste 50 mi­lioane euro) sunt măsuri de natură a sti­mu­la oferta internă, crearea de locuri de muncă şi creşterea PIB potenţial.

    4. Programul de ajustare să fie echi­tabil. Trebuie să se înceapă cu reducerea risi­pei şi cu evaziunea. În 2010 s-a înce­put cu ajustarea puternică a sectorului privat şi a veniturilor indivizilor, dar nu s-a înlăturat risipa banului public. Dimpotrivă, cheltuielile cu bunurile şi ser­viciile au crescut, iar evaziunea fiscală a rămas endemică. S-a început cu tăieri de venituri afectând puternic categoriile vulnerabile. În 2012 s-au reîntregit salariile bugetarilor, iar în 2013 valoarea punctului de pensie va creşte cu 4%. Este evident, pentru a avea o consoli­da­re continuă credibilă trebuie să se mear­gă cu măsuri bine ţintite către cei vul­nerabili. Este necesar ca reformele să aibă un grad rezonabil de acceptabi­li­tate socială.

    5. Programul de ajustare trebuie să cu­prindă în mod clar componenta de finan­ţare, mai bine zis nevoia de finan­ţare a lui. Stabilirea exclusivă a ţintei de de­ficit nu conferă angajare respon­sa­bilă. Trebuie mereu comunicată nevoia de finanţare a programului, mixul de sur­se de finanţare, capacitatea de a ram­bur­sa banii etc. În 2009 şi 2010, Guvernul – mai bine zis miniştrii finan­ţelor din acea perioadă – a fost prins în ofsaid. Bugetele nerealist fundamen­tate au determinat împrumuturile de urgenţă şi pe termene scurte, mărind presiunea pe costurile de finanţare de la bugetul de stat a cheltuielilor cu do­bân­zile şi eliminarea spaţiului fiscal rezultat din măsurile de austeritate. Nu mai este cazul acum. România are un buffer consistent (este corect să spunem că îl are de mai mult de un an şi este con­solidat), are predictibilitate în finanţare şi se împrumută la randamente ce ating noi minime istorice.

    6. Măsurile din programul de ajustare să aibă o secvenţialitate op­timă. Niciunul dintre cele două etape de ajustare nu a fost satisfăcătoare conform acestui criteriu. Mai este de lucrat aici.

    7. Comunicarea programului tre­buie să fie clară, responsabilă. Nu există termen de comparaţie între programul de austeritate din 2009 şi programul de consolidare fiscală de acum. De altfel, am spus-o şi o repet, mare parte din eşecul electoral al fostei puteri a fost cau­zată de lipsa de consistenţă a comunicării. Un program de ajustare de asemenea magnitudine trebuie comu­nicat zilnic. Cuvinte simple, schimbare de discurs în funcţie de publicul căruia se adresează comunicatorul etc. Nu se comunică doar ce se crede că s-a rezolvat, ci se explică cum s-a ajuns aici – fără patimă politică – se spune pas cu pas ce s-a reuşit să se facă şi ce nu. Se oferă ţinte de timp credibile.

    Pentru că analiza tinde să devină prea lungă, mă opresc aici. Sunt câteva consideraţii, cu siguranţă incomplete, dar parţial lămuritoare.

    Cristian Socol – consilier economic al premierului, conferenţiar universitar la ASE

    Alte opinii pe zf.ro/opinii