Tag: piete financiare

  • Au vreo şansă statele în lupta cu pieţele financiare?

    “Noi ne-am lăsat intimidaţi de ideea că Germania ar rămâne în urmă dacă nu dereglementăm pieţele financiare. Aşa se face că nu am încercat să introducem sisteme prin care pieţelor să li se impună restricţii la nivel internaţional”, declară şeful social-democraţilor germani, Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel. Pentru el, problema care se pune acum este “îmblânzirea capitalismului” pentru a doua oară, după ce prima oară a fost îmblânzit de Germania cu decenii în urmă, prin economia socială de piaţă. O primă măsură propusă: unificarea finanţelor, a impozitării şi a politicii economice din zona euro, adică rezolvarea “defectului din naştere” al monedei unice. Inclusă în pachet: taxa pe tranzacţiile financiare. A doua măsură: forţarea băncilor să-şi reia rolul de slujitori ai economiei reale, prin separarea activităţilor de bancă de investiţii de cele de bancă comercială. A treia: interzicerea unor tipuri de tranzacţii financiare, cum sunt cele prin care speculatorii pot paria pe falimentul unor ţări.

    Miza: salvarea democraţiei, restabilirea încrederii cetăţenilor în faptul că puterea de decizie a statelor poate fi recuperată de sub asaltul pieţelor financiare. “Vedem cum democraţia se erodează zi după zi. Şefii de stat şi de guvern din UE preferă să se întâlnească sâmbăta şi duminica, după închiderea pieţelor din SUA şi înaintea deschiderii celor din Asia, ca să poată lua decizii fără ca pieţele financiare s-o ia razna. Dacă s-a ajuns ca programul politicienilor să fie dictat de orarul de funcţionare al burselor, evident că democraţia are de pierdut”, a spus Gabriel.

    Deşi ceea ce spune neamţul pare doar un discurs de politician de opoziţie adresat electoratului său social-democrat, iar în cursul interviului se căzneşte să găsească puncte în care poziţia lui se deosebeşte fundamental de cea a creştin-democraţilor Angelei Merkel, realitatea e nu numai că ideile celor două partide principale din Germania despre rezolvarea crizei din zona euro s-au apropiat, dar ele se întâlnesc şi cu viziunea administraţiei Obama, a oficialilor de la Bruxelles, a principalilor politicieni francezi, cu cea a conducerii FMI, cu cea a indignaţilor spanioli şi greci şi cu cea a mişcării “Ocupaţi Wall Street-ul”. Pare absurd, dar nu e: unul după altul, oamenii politici au înţeles că au ratat, ani în şir, o mulţime de bune prilejuri de a preveni situaţia actuală, pentru că nu au reuşit să-şi coordoneze politicile (naţionale) în faţa unei forţe globale – economia financiară, adică marile grupuri bancare şi fonduri speculative, ajunse adevărata putere conducătoare pe ambele maluri ale Atlanticului, cea care impune ritmul actualelor măsuri de austeritate ce lovesc în bunăstarea populaţiei şi deci în baza electorală a politicienilor.

    Problema riscului apărut din lipsa de transparenţă şi de reglementare în activitatea fondurilor de investiţii speculative figura încă din 2002 ca temă de discuţie în The Economist. Rezultatul discuţiilor a fost însă nul: în ciuda unor apeluri din partea conducerii UE, nici până în ziua de azi nu se cunoaşte expunerea pe Grecia, de pildă, a fondurilor speculative americane, britanice, internaţionale. Angela Merkel şi George W. Bush discutau încă din 2006 cum să facă să impună reglementări valabile şi pentru Europa, şi pentru SUA, tocmai ca să limiteze potenţialul de criză ridicat de fondurile speculative şi de faptul că marile grupuri financiare se ocupau în acelaşi timp şi de activităţile bancare clasice, şi de investiţii cu grad mare de risc în care angajau banii companiilor şi ai populaţiei. Nu s-a întâmplat nimic: libertatea giganţilor de pe Wall Street şi din Europa de a acţiona şi ca bănci, şi ca actori în “cazinoul global” al speculaţiilor cu instrumente financiare derivate a dus direct la conceptul de “too big to fail”, cu consecinţele cunoscute.

    În 2008 şi 2009, imediat după căderea Lehman Brothers, ideea la modă vehiculată la Bruxelles şi Washington era reîntronarea în SUA şi introducerea în Europa a legii Glass-Steagall, abolită în 1999, care obliga la separarea băncilor comerciale de băncile de investiţii; ulterior, ideea s-a redus pur şi simplu la curăţarea bilanţurilor, vânzarea unor active şi renunţarea la unele divizii neesenţiale de către grupurile financiare care fuseseră ajutate cu bani publici şi care trebuia să facă rost de resurse spre a rambursa ajutoarele. O serie de grupuri financiare (ING Group e un exemplu) au procedat într-adevăr aşa, însă situaţia altora s-a înrăutăţit, pe măsură ce deţinerea de obligaţiuni ale statelor cu probleme din zona euro s-a transformat dintr-un avantaj într-o piatră de moară în bilanţuri.

    Acum, ideea revine pe tapet, după ce planul Bruxellesului de a impune băncilor o recapitalizare – de ordinul a 100 de miliarde de euro în total – pentru îmbunătăţirea solvabilităţii a împins bănci ca Santander din Spania (una dintre puţinele bănci care au trecut cu bine de criza de până acum, graţie expunerii sale pe America Latină) să declare că mai bine îşi vând active şi renunţă la unele activităţi decât să atragă capital nou de la acţionari sau să ceară ajutor de la stat.

    Anul trecut, Angela Merkel a devenit bestia neagră pentru toţi managerii de fonduri invitaţi să comenteze la CNBC, după ce a decis să interzică operaţiunile speculative de “naked short selling” pe titlurile a 10 grupuri financiare germane (angajarea traderilor în vânzări de titluri, cu scopul de a le răscumpăra mai târziu cu profit, nu numai înainte de a le împrumuta, dar şi înainte de a se asigura că au cum să le împrumute – tactică incriminată şi în 2008 pentru căderea Lehman Brothers).

    Acum, autorităţile americane de reglementare au reuşit să promoveze, tot în ciuda protestelor din partea industriei financiare, “regula Volcker” (după numele lui Paul Volcker, fost şef al Rezervei Federale), care interzice băncilor cu depozite garantate de stat să-şi plaseze resursele financiare în fonduri speculative şi să facă tranzacţii financiare în nume propriu (ci numai în numele clienţilor). Motivaţia a fost că astfel vor fi limitate atât riscurile, cât şi veniturile băncilor de pe urma jocului în “cazinoul global”, iar în loc de speculaţii îşi vor canaliza banii disponibili spre relansarea economiei. Sau măcar vor accepta fără cârtire noua taxă globală pe tranzacţii, cu care statele vor să-şi protejeze bugetele în eventualitatea că vor avea din nou nevoie să susţină grupuri financiare periclitate de criză.

    Ca aşa ceva să se întâmple însă, statele au nevoie şi de o pârghie de forţă, pe care au folosit-o rar până acum. Pe de o parte, există presiunea opiniei publice, a indignaţilor şi a mişcărilor de tip “Ocupaţi Wall Street-ul”, cu care s-au solidarizat toţi adepţii unui plus de reglementare a pieţelor, inclusiv preşedintele Barack Obama; pe de altă parte sunt anchetele ori chiar sancţiunile pentru diverse operaţiuni de manipulare a pieţei, anunţate aproape concomitent contra unor bănci europene (Deutsche Bank, UBS, Dexia, UniCredit, Erste) şi americane (amenda record de 285 mil. dolari încasată de Citigroup pentru inducerea în eroare a unor investitori în instrumente bazate pe ipoteci). Iar intensitatea cu care această pârghie de forţă a început brusc să fie folosită denotă din partea statelor şi un soi de disperare a celui de-al 11-lea ceas, dar şi faptul că perioada în care statele vor miza pe ea e abia la început.

  • Speculatorii care mizează pe aprecierea dolarului au pariat cu 13,7 mld. USD mai mult decât cei ce aşteaptă o depreciere

    Suma este mai mare cu 3% decât cea raportată la finele săptămânii anterioare, comunică Dow Jones.

    În contractele pe yeni, sumele investite de cei care iau în calcul aprecierea monedei nipone le-au depăşit cu 5,7 miliarde de dolari pe cele mobilizate de investitorii care anticipează o scădere.

    Pariurile pe o viitoare cădere a monedei europene au scăzut cu 9% faţă de săptămâna anterioară, însă valoarea lor continuă să rămână mai mare cu 12,6 miliarde de euro (corespunzătoare unui număr de 73.795 de contracte) decât a celor care reprezintă poziţii “long”, deschise de investitorii convinşi că euro se va aprecia.

    Speculatorii s-au arătat tot cu 9% mai puţin pesimişti în privinţa lirei sterline, dar există în continuare un plus net de 6,1 miliarde de dolari reprezentând poziţii “short” deschise pe moneda britanică.

    În privinţa francului elveţian, investitorii cu poziţii “long” i-au depăşit doar cu 1,8 milioane de dolari (13 contracte) pe cei ce aşteaptă o pierdere de valoare a monedei. Explicaţia constă în poziţia fermă a Băncii Naţionale a Elveţiei în apărarea plafonului de curs al francului, după excesele speculative din lunile precedente, care au dus la aprecierea necontrolată a monedei.

  • Standard & Poor’s a tăiat şi ratingul Italiei. Moody’s mai aşteaptă puţin

    Motivele invocate de agenţia americană ţin de prezumţia că “reducerea ritmului activităţii economice de până în prezent va face dificil de atins ţintele fiscale revizuite ale guvernului”, iar reducerea ratingului reflectă “slăbirea perspectivelor economice” şi temerea că “fragila” coaliţie de guvernământ nu va fi în stare să aplice măsurile necesare pentru însănătoşirea finanţelor publice.

    Guvernul de la Roma a aprobat recent un pachet de măsuri de austeritate în valoare de 54 de miliarde de euro, spre a convinge Banca Centrală să cumpere obligaţiuni italiene. Planul are în vedere ca în 2013 să se ajungă la un buget echilibrat.

    Standard & Poor’s anticipează o creştere economică medie anuală de 0,7% pentru Italia în perioada 2011-2014, în scădere faţă de prognoza anterioară de 1,3%.

    Ponderea în PIB a datoriei Italiei este a doua ca mărime în zona euro, respectiv 120% – cea mai mare între statele notate de Standard & Poor’s cu rating A.

    “Reducerea ratingului e destul de neaşteptată şi cred că e o porcărie”, a declarat Luca Silipo, economist-şef pentru Asia-Pacific la biroul din Hong Kong al băncii Natixis, citat de Bloomberg, explicând că Italia a adoptat restricţii bugetare în parte tocmai din cauza presiunii agenţiilor de rating, pentru ca acum să fie penalizată de agenţii exact pentru faptul că măsurile de austeritate respective îi reduc perspectiva de creştere economică.

    Este prima retrogradare de rating suveran a Italiei din octombrie 2006 încoace. Perspectiva de rating atribuită Italiei este negativă, ceea ce înseamnă, ca şi în cazul Greciei sau al Irlandei, că Standard & Poor’s va proceda la o nouă retrogradare în următoarele luni.

    Agenţia Moody’s a anunţat că amână cu o lună verdictul în procesul de revizuire a ratingului Italiei, însă este cel mai probabil ca rezultatul să fie tot o retrogradare.

    În Asia, euro deja scădea puternic faţă de dolar şi yen în primele tranzacţii de marţi.

  • Septembrie agitat pe ambele maluri ale Atlanticului

    Explicaţiile ţin de proaspăta înrăutăţire de către Banca Centrală Europeană a previziunilor de creştere economică (de la 1,9% la 1,6% în anul curent şi de la 1,7% la 1,3% la anul), precum şi de reînceperea speculaţiilor că Grecia, a cărei economie s-a prăbuşit cu 7,3% în trimestrul al doilea faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, ar putea ieşi din zona euro. Preşedintele Comisiei Europene, Herman van Rompuy, a pregătit pentru octombrie chiar nişte propuneri de “guvernare economică” pentru zona euro, care fixează în premieră condiţiile în care o ţară poate fi dată afară din uniunea monetară.

    Cât despre mult-aşteptatul discurs de joi al preşedintelui american Obama despre planul de a stimula economia cu aproape 450 de miliarde de dolari, prin reduceri de impozite şi creşteri de cheltuieli pentru crearea de locuri de muncă, republicanii au anunţat deja de miercuri că îl vor respinge, fără măcar să fi aşteptat să-l asculte, având în vedere campania lor constantă pentru reducerea cheltuielilor bugetare. Investitorii au rămas însă cu speranţa că Rezerva Federală va decide în cele din urmă să stimuleze economia americană printr-o nouă rundă de relaxare monetară, cu ocazia reuniunii comitetului de politică monetară din 20-21 septembrie.

  • Comisia Europeană admite că Grecia nu-şi va putea realiza planul de privatizări

    Potrivit ziarului Kathimerini, reprezentanţii “troicii” care a negociat cu Grecia – Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi FMI – sunt convinşi că Grecia va îndeplini ţintele de colectare a veniturilor la buget până la sfârşitul anului (3,3 miliarde de euro), însă nu şi că va putea să respecte programul de privatizări care a condiţionat în vară aprobarea noului pachet de credite pentru Atena.

    Comisarul european pentru afaceri economice şi monetare, Olli Rehn, a recunoscut că Atena ar putea să fie nevoită să modifice obiectivele şi calendarul de privatizări, din cauza condiţiilor de piaţă, care s-au înrăutăţit în ultimele luni.

    “Valoarea unora dintre activele prevăzute pentru privatizare s-a redus în ultimele trimestre”, a spus Rehn. “În cazul unor dificultăţi în îndeplinirea ţintelor, ritmul vânzării activelor statului şi pachetele de acţiuni oferite la vânzare ar putea fi revizuite”, a adăugat comisarul, răspunzând unei întrebări la Parlamentul European.

    Ţintele de privatizare asumate de Grecia vizează vânzarea unor active ale statului în valoare de 10 miliarde de euro în 2012, 7 miliarde în 2013, 12 miliarde în 2014 şi 15 miliarde în 2015.

  • Turbulenţele de pe pieţele financiare ar putea întârzia privatizările în Europa

    Deprecierea puternică a acţiunilor a tăiat cu miliarde de euro valoarea companiilor de stat în luna august, ridicând semne de întrebare privind perspectiva planurilor de privatizare ale multor ţări europene, precum Grecia, Portugalia, Rusia, Polonia şi România. “Deciziile finale nu au fost luate încă, dar va fi un impact masiv privind ce poate fi făcut la valori acceptabile”, comentează un bancher londonez. Unele ţări riscă să rateze obiective de finanţare asumate în cadrul acordurilor de ajutor extern dacă nu efectuează privatizările planificate. Pe de altă parte, băncile de investiţii ar putea pierde comisioane de milioane de euro. Printre statele aflate în criză de timp se numără Grecia, care s-a angajat să atragă 50 miliarde euro până în 2015 din vânzarea activelor statului în cadrul acordului de finanţare externă convenit la sfârşitul lunii iulie cu partenerii din zona euro şi Fondul Monetar Internaţional.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De ce au căzut băncile europene la burse: speculaţii cu profit

    Fenomenul a fost declanşat de diverse pretexte, iniţial fireşti (incertitudinile din iulie privind situaţia Greciei sau privind rezultatele testului de soliditate financiară), ulterior extrem de grosolane (zvonul total stupid din The Mail on Sunday că Societe Generale ar fi în pragul falimentului sau ştirea “pe surse” de joi din The Wall Street Journal că Rezerva Federală a SUA e brusc preocupată de soliditatea filialelor din State ale băncilor europene, ştire infirmată ulterior de un oficial al Fed).

    În iulie, şeful UniCredit, Federico Ghizzoni, declara că scăderea acţiunilor are legătură nu cu expunerea pe obligaţiuni suverane, care nu înseamnă nici la 5% din afacerile băncii, ci exclusiv cu speculaţiile investitorilor care fac vânzări în lipsă (short selling) pe acţiuni lichide, aşa cum sunt cele ale UniCredit şi ale altor bănci, readucând astfel în discuţie aceeaşi practică speculativă contra căreia au luptat şi SUA, şi Germania din 2008 încoace, considerând-o vinovată pentru prăbuşirea Lehman Brothers, alături de tranzacţiile cu CDS-uri şi alte genuri de speculaţii cu care operează îndeosebi fondurile de investiţii speculative (hedge funds).

    La jumătatea lui august, patru ţări (Franţa, Belgia, Italia şi Spania) au interzis temporar operaţiunile de vânzare în lipsă pe acţiunile băncilor lor, interdicţie care şi-a făcut însă efectul benefic doar câteva zile, adică până la ştirea din The Wall Street Journal, iar săptămâna s-a încheiat cu noi pierderi la burse pentru băncile europene – UniCredit, Intesa, Barclays, RBS, Lloyds Banking Group, Societe Generale, BNP Paribas, Deutsche Bank, Santander şi altele, cele mai lovite fiind băncile din Marea Britanie şi Germania, care nu sunt protejate de interdicţia contra practicii de short selling (vânzarea de acţiuni împrumutate, pariind pe scăderea acestora şi posibilitatea de cumpărare a lor ulterioară la un preţ mai mic).

    Pentru săptămâna ce vine, evoluţiile acţiunilor vor depinde din nou de ceea ce va face Banca Centrală Europeană, consideră Laurent Fransolet, director de strategie la Barclays Capital, citat de The New York Times. Dacă BCE va continua să cumpere obligaţiuni italiene şi spaniole, aşa cum a făcut până acum (numai miercuri, banca a cheltuit 9-10 miliarde de euro pentru a interveni pe pieţele de obligaţiuni), situaţia va rămâne sub control, consideră Fransolet; dacă nu, costurile de îndatorare pentru Italia şi Spania vor creşte din nou până la un nivel periculos, trăgând inevitabil după ele şi acţiunile băncilor europene presupuse a avea deţineri mari de obligaţiuni ale ţărilor cu probleme din zona euro.

    Testul cel mare al acestei tactici va avea loc în perioada dintre sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie, sfârşitul vacanţei, când au loc noi licitaţii organizate de Italia şi Spania pentru vânzarea de obligaţiuni. “Este doar o chestiune de timp până ce marile fonduri de investiţii speculative vor dori să testeze pieţele pentru a vedea dacă pot disloca susţinerea preţurilor de către BCE”, apreciază Carl B. Weinberg, economist-şef al firmei de cercetare High Frequency Economics, citat tot de The New York Times. “Dacă susţinerea BCE va fi subminată, atunci acţiunile băncilor vor cădea. Acesta ar fi un coşmar al sfârşitului verii”, adaugă Weinberg.

  • Calcaiul lui Ahile pentru zona euro: Italia

    Un pasager pe puntea superioara a Titanicului e posibil sa fi
    fost mai optimist in ultima noapte decat sunt cei care urmaresc in
    aceasta vara problemele bugetare din zona euro. Retrogradarea
    Portugaliei sub nivelul recomandabil pentru investitii de catre
    agentia Moody’s a amutit estimarile entuziastilor, pentru care
    salvarea Greciei era singurul punct de bifat pe agenda acestei
    perioade. Investitorii par tocmai sa-si fi dat seama ca pierderile
    de pe urma detinerii de titluri elene sunt inevitabile si acum isi
    iau masuri de precautie in ce priveste detinerile de obligatiuni
    lusitane, cerand dobanzi tot mai mari pentru a credita
    Lisabona.

    Nu va trece mult, probabil, pana cand si Spania – ale carei
    banci au expuneri consistente in Portugalia – va avea parte de un
    tratament asemanator. Grecia are insa o replica la scara mai mare,
    Italia, a carei criza de solvabilitate se dezvolta incet, dar
    sigur, la adapostul discutiilor despre problemele celorlalte state
    periferice ale zonei euro (Portugalia, Irlanda, Grecia si Spania).
    Iar problemele cu adevarat importante ale zonei euro aici isi au
    punctul terminus, nu in falimentul Atenei; economiile zonei euro
    totalizeaza circa 12.000 de miliarde de euro, dintre care datoriile
    Greciei reprezinta circa 360 de miliarde de euro (circa 150% din
    PIB elen), la care s-ar adauga 100-200 de miliarde de euro,
    potentiale pierderi asociate restructurarii partiale a
    obligatiunilor emise pana acum.


    Italia insa, ale carei datorii se ridica la 2.000 de miliarde de
    euro, sau 120% din PIB, este o nuca prea tare pentru toata zona
    euro. Germania, Franta si celelalte mari economii europene au
    depasit deja cu mult pragul de indatorare de 60%, astfel ca
    asumarea de noi datorii pentru salvarea altor state este aproape
    exclusa. La randul sau, Banca Centrala Europeana (BCE) are deja o
    expunere masiva la obligatiunile grecesti, irlandeze si
    portugheze.

    Un mare neajuns al Italiei este ca se afla de un deceniu in
    zodia lui Silvio Berlusconi, personajul cel mai burlesc al
    cancelariilor europene (revista britanica The Economist chiar i-a
    “acordat” apelativul de “Burlesqueoni”): cabinetul sau nu se bucura
    de incredere nu doar din partea propriilor cetateni, dar nici din
    cea a pietelor financiare. Ministrul de finante Giulio Tremonti a
    reusit deocamdata sa tina in frau elanurile financiar-populiste ale
    lui Berlusconi, dar nu a putut face mai nimic pentru a opri
    tavalugul datoriei publice imense a tarii.

    Italia este alintata cu titlul de “Japonie a zonei euro”,
    intrucat datoria privata este la un nivel redus, iar cetatenii
    crediteaza practic statul, insa in cazul unui blocaj pe pietele
    financiare, analistii estimeaza ca un recurs la voluntariatul
    financiar al italienilor ar avea putine sanse de izbanda. Ca si in
    Grecia, si in Italia evaziunea fiscala este sport national, factura
    anuala de pe urma acestor fraude ridicandu-se la 150 de miliarde de
    euro, potrivit estimarilor ministrului Tremonti. Insusi premierul
    Silvio Berlusconi, care are pe rol trei mari dosare penale, este
    invinuit in doua dintre ele de evaziune fiscala si coruptie (in al
    treilea, invinuirea este “doar” de relatii sexuale cu o prostituata
    minora).

  • Papa Benedict: Planeta ne poate hrani pe toti, egoismul speculatiilor financiare e de vina pentru foamete

    Egoismul astfel definit este manifestat in “negarea dreptului
    primordial al tuturor persoanelor la hrana, la eliberarea de
    foamete”, declarat Suveranul Pontif, citat de agentia de stiri
    catolice Zenit. El a deplans faptul ca “pana si hrana a devenit
    obiectul unor speculatii financiare sau a ajuns sa fie legata de
    tranzactii pe pietele financiare care, lipsite de reglementari si
    de principii morale, par sa fie calauzite exclusiv de scopul
    profitului”.

    Papa Benedict a deplans soarta copiilor saraci “condamnati la
    moarte prematura sau la intarzieri in dezvoltarea lor psihica si
    fizica sau obligati la forme de exploatare pentru a primi un
    minimu, de hrana”. Productia globala de alimente este de ajuns
    pentru a hrani toata populatia lumii, insa milioane de oameni nu
    ajung sa-si capete “painea zilnica” din cauza egoismului
    altora.

    El a sustinut ca este nevoie de un model de dezvoltare care sa
    promoveze fraternitatea umana, sentimentul de solidaritate si de
    compasiune umana exprimat in principiul crestin al hranirii celor
    flamanzi. In opinia sa, ar merita redescoperite valorile
    reprezentate de nucleul traditional al familiei, care isi asigura
    cele necesare traiului prin productia agricola, dar in acelasi timp
    asigura si transmisia din generatie in generatie a valorilor
    culturale si religioase ale solidaritatii si ale sacralitatii
    fiecarei persoane.

    Vaticanul, ale carui surse de castig se bazeaza in parte pe
    investitii in actiuni, obligatiuni si imobiliare spre a-si
    suplimenta veniturile din donatii, a anuntat sambata ca a reusit
    anul trecut sa realizeze un profit de 9,8 milioane de euro, dupa
    trei ani in care a inregistrat pierderi din cauza recesiunii.

    Sfantul Scaun, organul administrativ central al Bisericii
    Romano-Catolice, a avut venituri de 245,2 milioane de euro si
    cheltuieli de 235,3 milioane de euro, potrivit datelor oficiale
    citate de Bloomberg. Guvernatoratul Vaticanului, institutia care
    conduce Cetatea Vaticanului si institutiile auxiliare, a avut un
    profit de 21 de milioane de euro, rezultat din redresarea pietelor
    financiare si din cresterea numarului de vizitatori ai muzeelor
    statului.

  • FMI, acuzat ca a privit criza in ochi si nu a recunoscut-o. Cum comentati?

    Potrivit raportului, chiar in vara lui 2008, managementul FMI
    era increzator ca “SUA au evitat aterizarea dura (hard landing)” si
    ca “vestile cele mai proaste sunt deja in urma noastra”, desi criza
    abia incepea sa creasca. “Capacitatea FMI de a identifica corect
    riscurile in crestere a fost anihilata de o mare doza de spirit de
    turma, captivitate intelectuala, o opinie generala ca crizele
    financiare majore sunt improbabile in marile economii si din cauza
    unor abordari analitice incomplete”, scriu evaluatorii activitatii
    FMI.

    Vocile critice din interiorul staff-ului FMI si din exterior au
    fost constant ignorate, in special avertismentul din 2005 al
    economistului sef al FMI, Raghuram Rajan, despre pericolul ca
    instabilitatea financiara sa se propage in toate pietele. Raportul
    a mai subliniat dificultatea FMI de a include in analizele sale
    instabilitatea financiara, in special din cauza “unei abordari
    intelectuale depasite, a lipsei unei expertize adecvate si a
    spiritului recalcitrant al unora dintre guvernele membre”. In anii
    dinaintea crizei, SUA au refuzat in mod constant sa accepte
    solicitarile FMI de evaluare a stabilitatii sistemului financiar
    american.

    Totodata, In perioada premergatoare crizei, FMI si guvernele
    care fac parte din Fond au fost implicate intr-o sterila dezbatere
    interna despre supravegherea economica, dar una concentrata pe
    dezechilibrele de cont curent si pe politicile privind ratele de
    schimb din pietele emergente, in loc sa se uite la bulele
    imobiliare si financiare care cresteau in statele bogate. Raghuram
    Rajan a opinat apoi ca obsesia FMI de a supraveghea ratele de
    schimb a fost “un dezastru major”, care a facut ca Fondul sa para
    ca are o problema cu pietele emergente.

    Dominique Strauss-Kahn, ajuns director al FMI in septembrie
    2007, chiar la inceputul crizei, a spus ca este de acord cu mare
    parte din concluziile raportului si ca Fondul isi va extinde
    supravegherea asupra sistemelor financiare si a economiilor
    statelor membre.