BusinessMagazin

Tag: mircea sarbu

  • Prea mult, prea devreme

    In octombrie anul trecut eram entuziasmat de un produs care se
    anunta ca o noua platforma de comunicare, imbinand elemente de
    e-mail, mesagerie instant si colaborare in stil wiki. Se cheama
    Google Wave si, desigur, i-am dedicat un articol care s-a numit
    “Valul care face valuri”. Ceea ce era perfect adevarat, pentru ca
    putine lansari de produse (de fapt e un serviciu) s-au bucurat de
    atata atentie din partea presei. Cum accesul la Wave era pe baza de
    invitatii, putini au fost cei care au incercat pe viu cum
    functioneaza, impresiile fiind bazate mai degraba pe un demo sub
    forma de slideshow si niste descrieri tehnice furnizate de
    proiectanti. M-am zbatut sa fac rost de o invitatie, iar cand am
    obtinut-o am constatat ca nu prea am cu cine sa comunic.

    Accesul a devenit public abia in urma cu trei luni, asa ca am
    hotarat sa-l folosesc impreuna cu cativa programatori cu care
    colaborez si care au biroul intr-o alta cladire. Parea solutia
    ideala pentru problemele noastre de coordonare, pentru ca puteam
    comunica sincron si asincron, puteam stabili liste de sarcini pe
    care oricine le putea actualiza, puteam colabora la elaborarea unor
    rapoarte sau specificatii, puteam face sedinte de brainstorming si
    multe alte lucruri utile.

    Prima problema s-a legat de aceste “multe lucruri”, care s-au
    dovedit cam prea multe. Chiar daca la prima vedere Wave pare
    intuitiv, se vadeste foarte curand ca ne contrazice foarte multe
    deprinderi vechi si adanc inradacinate. De exemplu, ordinea
    cronologica. Cata vreme oricine poate adauga comentarii oriunde
    intr-o conversatie si poate chiar modifica ce-au scris ceilalti,
    devine oarecum dificil de urmarit succesiunea evenimentelor.
    Desigur, Wave ofera posibilitatea de a derula toata istoria
    conversatiei, dar nu acesta este modul nostru obisnuit de a
    comunica. Eu, de exemplu, tin foarte mult sa am o “urma”, motiv
    pentru care prefer e-mail-ul, detest telefonul si ma folosesc de
    mesageria instant doar in anumite situatii. Incetul cu incetul am
    revenit la metodele clasice si concluzia a fost ca este foarte
    interesant, este foarte inovator, este chiar revolutionar, dar…
    poate prea revolutionar.

    Se pare ca aceasta experienta nu a fost singulara. Daca intr-un mic
    grup de profesionisti in materie de informatica Wave s-a dovedit
    cam complicat, ma indoiesc ca “publicul larg” s-a descurcat mai
    usor, rezultatul firesc fiind ca serviciul nu a generat masa
    critica necesara. Daca de cele mai multe ori formula insuccesului
    este “prea putin, prea tarziu”, de data aceasta a fost “prea mult,
    prea devreme”. Google a recunoscut esecul si a hotarat sa nu mai
    investeasca bani si munca in Wave ca produs in sine, angajandu-se
    totusi sa mentina serviciul cel putin pana la sfarsitul anului si
    sa dezvolte instrumente soft cu care utilizatorii sa-si poata
    “elibera” informatia care s-a adunat in conversatii si
    documente.

    Insa pentru Google esecul nu este dramatic. Este aproape o
    obisnuinta, daca nu chiar o metoda de lucru. Exista poate sute de
    produse care n-au iesit niciodata din Google Labs, ca sa nu mai
    vorbim de altele care sunt lasate in paragina: reteaua de
    socializare Orkut este un succes doar in Brazilia, Google Reader
    pare sa nu fie folosit de nimeni, Google Video a fost abandonat si
    a fost compensat de achizitia lui YouTube, Buzz nu a castigat
    adepti. N-ai reusit, mergi mai departe. Motorul de cautare, Google
    Docs, Gmail, Android si sistemul de publicitate pot sa finanteze
    orice excentricitate.

    Chiar daca n-a avut succes, Wave este o realizare tehnica
    exceptionala, care cuprinde multe tehnologii noi, pe care Google nu
    are de gand sa le abandoneze. Intentia explicita a companiei este
    sa foloseasca noua modalitate de comunicare in alte proiecte, pe
    care a evitat sa le precizeze insa. Speculatiile se indreapta in
    primul rand catre un ipotetic produs care s-ar parea ca se va numi
    Google Me, dar nimeni nu stie exact ce va fi. Zvonul lansat de
    Kevin Rose (cofondator al serviciului Digg) este ca va fi vorba de
    o retea de socializare cu care Google ar vrea sa concureze cu
    Facebook. La prima vedere pare absurd, dupa ce n-a reusit cu Orkut,
    iar Buzz a fost un fiasco. Chestiunea esentiala in social
    networking este sa ai cat mai multe profiluri, iar aceasta se
    realizeaza in mod traditional prin “marketing viral”. Insa daca ne
    gandim cate lucruri stie Google despre fiecare dintre noi, pare
    chiar plauzibil ca Google Me sa ne creeze automat profilurile si sa
    ne ofere apoi modalitati de comunicare intr-un fel de “Wave
    imblanzit”, care are de fapt toate ingredientele necesare.

  • Triunghiul conflictual

    Am lucrat multa vreme la diverse reviste specializate pe IT si,
    in mod firesc, am fost bombardat cu publicitate. Chiar daca ceream
    explicit unei companii detalii tehnice despre un produs sau o
    tehnologie, ma alegeam cu o mapa cu pliante frumos colorate in care
    discursul de marketing ascundea cu dibacie orice fel de
    “asperitati” tehnice. Toate isi gaseau firesc drumul spre
    reciclare. Si totusi, pastrez inca un material publicitar pe care
    l-am primit acum vreo zece ani: o jucarie. Mai precis un mic joc de
    perspicacitate, in care niste piese de lemn (apreciez asta: lemn)
    trebuiau asezate intr-un anume fel (mini sudoku). Era simpatic,
    prietenos si – fara sa spuna nimic despre cat de minunate sunt
    produsele firmei respective – avea un subtil efect de ordin
    psihologic, in orice caz mult mai “angajant” decat limbajul de
    plastic din pliantele frumos colorate.

    Cam aceasta este si ideea care sta in spatele platformei de
    publicitate mobila iAd, anuntata de Apple luna trecuta (si destul
    de neglijata de presa, atrasa mult mai mult de isteria iPad). In
    principiu, reclamele vor fi de fapt un fel de mini-aplicatii
    integrate in aplicatiile propriu-zise si este important de
    subliniat ca acestea nu vor intrerupe aplicatia, ci pot chiar rula
    impreuna cu aceasta – adica multitasking. De exemplu, intr-o
    aplicatie de mica contabilitate pentru iPad, o firma de consultanta
    poate adauga un mic calculator care poarta sigla si eventual un mic
    mesaj publicitar. In cadrul prezentarii platformei, Steve Jobs a
    exemplificat cu o reclama pentru “Toy Story 3”, care avea un mic
    joc integrat, si o reclama a firmei Nike, in care utilizatorul
    putea naviga prin istoria produselor firmei. Sistemul va fi
    disponibil in vara aceasta pentru iPhone si iPod Touch si probabil
    in toamna pentru iPad. Dezvoltatorii vor dispune de un API
    (interfata de programare) specializata pentru iAd si de o schema de
    plata in care Apple vinde si gazduieste reclamele iar dezvoltatorul
    primeste 40% din veniturile generate. Este interesat de notat ca
    aceste mini-aplicatii vor avea acces la sistemul de localizare si
    la accelerometru, ceea ce deschide calea pentru publicitatea
    “ultra-locala”, bazata pe locul unde se gaseste utilizatorul la un
    moment dat si de viteza cu care se misca – adica contextualizare
    prin zona de proximitate (diferita daca utilizatorul merge cu
    masina sau e pedestru).

    Noua platforma de publicitate nu a fost chiar o surpriza, pentru
    ca nu cu mult timp in urma Apple cumparase o firma numita Quattro
    Wireless, specializata tocmai pe publicitate pe platforme mobile –
    desi cateva brevete depuse de Apple in ultimul timp sugereaza ca
    ideea era coapta inainte de a cumpara pe Quattro. Insa mai
    important mi se pare faptul ca analistii de la Forbes apreciaza ca
    iAd va aduce un plus de 8% la cotatia Apple, in vreme ce mult mai
    rasunatorul iPad va contribui doar cu patru procente. In fine, se
    poate consemna ca odata cu lansarea iAd, Apple intra intr-un
    conflict deschis cu fostul aliat Google. Daca pana acum tensiunea
    era mocnita si pornea de la concurenta pe piata smartphone, de data
    aceasta Apple atenteaza la domeniul care este vital pentru Google.
    Asadar, daca pana de curand aveam de-a face cu un razboi impotriva
    lui Microsoft dus de Google, cu ajutor mai mult sau mai putin
    discret de la Apple, acum avem un conflict care descrie un triunghi
    (aproape) perfect echilibrat.

    Nici Google nu neglijeaza publicitatea in zona mobila, insa
    filozofia de la care pleaca este diferita. In vreme ce Jobs
    considera ca atractia pe smartphones si tablete o reprezinta
    aplicatiile si, in consecinta, acolo este locul reclamelor, Google
    crede ca utilizatorii vor fi interesati mai degraba de web si vor
    ajunge inevitabil la serviciile Google, dintre care cele mai multe
    – in frunte cu motorul de cautare – se bazeaza pe publicitate
    contextuala. Pentru zona ramasa descoperita (restul web-ului si
    aplicatiile locale) Google a cumparat cu 750 de milioane firma
    AdMob, care va insera reclame oriunde se va putea. In vreme ce
    Apple vrea sa controleze fiecare element al platformei sale, Google
    mizeaza pe deschidere si ataca pe mai multe fronturi simultan.
    Codec-ul video VP8 nu doar ca a fost pus in regim open source, dar
    a fost si adoptat de Mozilla, Opera si Adobe, care au format
    coalitia WebM Project, numita neoficial “toti in afara de H.264”
    (adica Apple). In plus, Android 2.2 ruleaza Flash, Google Wave a
    devenit public, Chrome OS va fi lansat in vara, iar un magazin
    online numit Chrome Web Store va furniza aplicatiile care va trebui
    sa-i asigure succesul.

  • O campanie si un manifest

    Cred ca foarte putina lume stie ca in ultima zi a lunii martie
    s-a desfasurat un eveniment mondial numit Document Freedom Day
    (DFD). In Romania, denumirea adoptata a fost Ziua Eliberarii
    Documentelor si opinia mea a fost ca aceasta versiune are o nuanta
    oarecum mai agresiva. Insa, dincolo de cuvinte, initiativa are sens
    si merita atentie. S-ar putea crede ca e doar un ecou al unor
    confruntari de piata si ca ii priveste doar pe specialisti, asa ca
    desfasurarea in strada si alte spatii publice a fost o risipa
    inutila de munitie propagandistica.

    Dar nu e deloc asa: libertatea documentelor ne priveste pe toti
    cei care folosim astazi computere si are in vedere ziua de maine.
    Ce s-ar intampla daca peste cativa ani nu vom mai putea deschide
    documentele care s-au adunat in timp, fie ele simple texte, foi de
    calcul, prezentari multimedia, colectii de poze (cele de la nunta,
    de pilda), inregistrari audio sau video? Credeti ca e imposibil?
    Mie mi s-a intamplat si, desi nu era vorba de lucruri importante,
    am trait o mica spaima: oare asa se va intampla si cu cele pe care
    le detin astazi?

    Si nu e vorba doar de un viitor mai mult sau mai putin
    indepartat, ci si de ziua de azi. Ce garantie am ca un document
    intr-un format proprietar pe care-l trimit prin e-mail unui
    partener de afaceri va putea fi deschis la destinatie? Si ce se va
    intampla cu acest document cand firma care detine detaliile
    formatului va iesi din business sau nu-l va mai include in versiuni
    viitoare ale programelor? Sau daca unele brevete care tin de
    formatele respective vor fi contestate iar producatorul va pierde
    dreptul de a le mai folosi? Pe de alta parte, nu-mi pot permite
    sa-l oblig pe corespondentul meu sa cumpere un anumit software ca
    sa poata sa vada sau sa editeze documentele pe care i le trimit.
    Cand este vorba de companii mari sau de administratia publica,
    lucrurile se complica deoarece postura de “client captiv” nu este
    deloc agreabila. Ideea campaniei DFD este ca formatele bazate pe
    standarde deschise, publice, reprezinta o garantie ca documentele
    pe care le cream sau le detinem vor avea viata lunga. Si, pana la
    urma, suportul standardelor publice nu trebuie sa se rezume la
    formate de documente, ci la numeroase alte aspecte ale
    tehnologiilor. Faptul ca internetul functioneaza si ne este
    accesibil tuturor se datoreaza in mare masura faptului ca se
    bazeaza pe standarde deschise.

    Aplicatie practica: proiectul eRomania implica o pleiada se
    situri cu caracter informativ sau aplicativ (servicii) care sa
    faciliteze interactiunea dintre diferitele institutii ale
    administratiei publice precum si intre acestea si cetateni. E vorba
    de un proiect gigantic si care va costa o multime de bani (cam o
    jumatate de miliard de euro pana in 2013). Mi-am marturisit mai
    demult scepticismul cu privire la astfel de initiative colosale,
    mai ales cand sunt gestionate de stat, dar deocamdata pornesc de la
    premiza ca banii alocati vor produce ceva util. Daca aceste situri
    si continutul lor nu vor fi realizate pe baza standardelor deschise
    si nu vor furniza interfete publice pentru cea mai mare parte a
    serviciilor, nu doar ca intretinerea va fi costisitoare, dar si o
    buna parte din obiectivele enuntate (“unitatea de masura a
    performanței e-Romania este timpul cetateanului” se spune in
    comunicatul MCSI) vor fi compromise. Pe de alte parte, continutul
    si programele realizate pe bani publici ar trebui sa fie furnizate
    sub licente publice cat mai permisive, asa cum procedeaza si
    Uniunea Europeana (de pilda situl OSOR.eu).

    Exemple care sa puna in evidenta beneficiile unei abordari cat
    mai deschise sunt nenumarate, incepand de la schimburile de date in
    formate XML bine definite si pana la furnizarea de date primare
    prin interfete de programare publice. De pilda, datele obtinute la
    ultimul recensamant ar putea fi sa fie disponibile in formate
    standardizate, astfel incat sa poata fi valorificate de catre firme
    sau institutii prin formule de prezentare specializate (mashup), in
    combinatie cu alte date din surse publice sau private. Documentele
    PDF nu sunt de nici un folos intr-un astfel de scenariu. Atat
    administratia americana cat si cea britanica furnizeaza online date
    primare (raw data) cu intentia explicita ca acestea sa fie
    utilizate si valorificate de sectorul privat.

    Cu ocazia Document Freedom Day, un grup de initiativa a lansat o
    scrisoare deschisa cu valoare de manifest pentru abordarea
    proiectelor de eGovernment (in special eRomania) pe baza
    standardelor publice si in spiritul deschiderii. Are ecou, dar
    ramane de vazut daca va avea si urmari.

  • Taraba cu cuvinte

    In urma cu multi ani circula prin internet o parodie foarte hazlie la comunicatele de presa emise de Microsoft. Desigur, totul era exagerat si majoritatea produselor de care se vorbea erau fie fictive, fie prevazute pentru un viitor neprecizat, dat stilul era foarte bine imitat. Insa ultimul hohot de ras il starnea obisnuita notita cu privire la marcile utilizate in text, care aici era destul de laconica: toate cuvintele utilizate in acest text exceptand “foc” si “roata” sunt marci inregistrate de Microsoft. Desigur, daca ne gandim la multiplele campanii de imagine folosind noi si noi sloganuri, de la “Where do you want to go today” pana la “Your potential. Our passion”, trecand prin numeroase nume de produse sau servicii, se aduna o gramada de cuvinte. Iar cum legislatia drepturilor de proprietate intelectuale, fie si redusa la problematica marcilor, este suficient de stufoasa si interpretabila, ajungi sa-ti pui problema daca nu cumva risti sa fi chemat in instanta daca folosesti cuvantul “Word”. Sau daca-l scrii, oare trebuie sa-i pui semnele de marca comerciala si marca inregistrata si sa mentionezi proprietarul intr-o notita?

    Desigur, intr-un text ca acesta nu se pune problema (sau oare se pune?), dar intr-un material emis de o firma, chiar daca nu este vorba neaparat de publicitate, lucrurile par destul de complicate. Iar cand e vorba de un negustor de cuvinte, lucrurile o iau razna. Un astfel de negustor este Google, prin serviciul sau de publicitate numit AdWords. Poate nu toata lumea este familiarizata cu acest serviciu, asa ca o o succinta prezentare nu strica. Prin AdWords un client poate sa “cumpere” un set de cuvinte-cheie si sa specifice un scurt text publicitar cu o adresa web. Cand un utilizator oarecare foloseste unul sau mai multe dintre aceste cuvinte intr-o cautare pe web folosind motorul de cautare Google, are sanse sa vada pe banda din dreapta a uneia dintre paginile cu rezultate anuntul clientului. Se cheama “publicitate contextuala” deoarece este destul de bine directionata spre potentialii clienti prin chiar contextul creat de cautare. Daca, de exemplu, cautati informatii despre cursele aeriene spre Paris, veti vedea o multime de anunturi privind hoteluri pariziene si croaziere pe Sena. Daca faceti clic pe un astfel de anunt, ajungeti pe o pagina web iar proprietarul ei va plati catre Google o anumita suma, care depinde de pretul cuvintelor (stabilit printr-un sistem automat de licitatie). Pe scurt, cam asa isi castiga Google miliardele.

    Evident, totul este automatizat si, practic, nici un operator uman nu urmareste cine ce cuvinte cumpara sau cine pe ce anunt face face clic (ar fi si imposibil). Probabil ca Google filtreaza anumite cuvinte si, pe de alta parte, furnizeaza clientilor sugestii pe baza cuvintelor alese de acestia. Ce se intampla insa cand un client AdWords alege un cuvant care se intampla sa fie o marca comerciala a unei terte companii? Probabil ca veti spune ca nu mare lucru, deoarece ar fi absurd ca Microsoft sa se opuna ca eu sa cumpar cuvantul “word”, iar Google nu este decat un intermediar si s-ar ruina cu siguranta daca ar oferi spre vanzare doar “foc” si “roata”.

    Lucrurile nu stau insa asa de simplu. Imaginati-va ca un concurent al firmei dumneavoastra ar cumpara numele unor produse pe care le vindeti si de fiecare data cand un utilizator va cauta dupa aceste nume, anuntul sau va aparea alaturi de rezultate. Chiar asa s-a intamplat in urma cu cativa ani cu o firma de reparatii si servicii pentru computere numita Rescuecom, care a dat in judecata pe Google pentru folosirea ilegala a unei marci comerciale. In prima instanta curtea a respins acuzatiile, dar o a doua instanta a infirmat verdictul si a decis ca Google este vinovatul. Degeaba a argumentat Google ca foloseste nume comerciale doar intern, pentru a potrivi cautari si cuvinte cheie si ca nu este raspunzatoare pentru ce anunturi publica clientii sai, asa cum nici o revista nu este raspunzatoare de continutul reclamelor pe care le publica.

    Acest precedent a facut ca atunci cand un caz similar s-a petrecut in Europa, verdictul Curtii Europene de Justitie sa fie asteptat ca mare interes. De data aceasta impotriva lui Google au stat Louis Vuitton Malletier SA, Viaticum SA si altii iar sentinta pronuntata pe 23 martie a dat castig de cauza lui Google, precizand ca responsabil este cel care a folosit marca titularului intr-o comunicare comerciala si nu furnizorul serviciului, care nu a folosit-o. Simplu ca focul si roata.

  • Noi ingrediente pentru Chrome

    Oriunde caut informatie din lumea tehnologiei IT, este imposibil
    sa nu dau peste cateva titluri in care figureaza si Google. Desi
    numele companiei a devenit aproape sinonim cu cautarea informatiei,
    foarte putine dintre noutati se refera la motorul de cautare.
    Google alearga in mai multe directii deodata, asa ca in aceeasi
    pagina poti gasi informatii dintre cele mai diverse, incepand cu
    noi proiecte si terminand cu achizitii spectaculoase. În ultima
    vreme am avut parte de toate.

    La capitolul “proiecte noi”, capul de afis este un nou limbaj de
    programare, care se cheama Go. Alegerea numelui este justificata de
    creatori in mai multe feluri, printre care referinta la numele
    companiei si jocul cu acelasi nume. Numai ca oamenii de la
    Mashable.com au remarcat imediat ca deja exista un limbaj de
    programare care se cheama Go si chiar au vorbit cu creatorul
    acestuia, Frank McCabe. Însa Frank nu detine in mod legal numele
    si, intr-un mesaj catre Information Week, se declara chiar incantat
    ca Google a ales acest nume – printre altele, si pentru ca oricum
    nu are resursele necesare pentru un proces. Pe de alta parte,
    fortele pe care le-a adunat Google pentru acest proiect sunt
    impresionante, printre cei implicati numarandu-se Ken Thompson (cel
    care alaturi de Dennis Ritchie a creat sistemul de operare Unix),
    Rob Pike (conducatorul unui proiect de sistem de operare numit Plan
    9) si Robert Griesemer (care a contribuit la compilatorul Java
    HotSpot si la motorul JavaScript V8 care echipeaza browserul
    Chrome). Desigur, Go va fi open source si este foarte probabil ca
    va fi folosit in Android si chiar in sistemul de operare Google
    Chrome (despre care se zvoneste ca va putea fi descarcat in
    urmatoarele saptamani).

    La capitolul “competitie” s-ar incadra o recenta declaratie a
    presedintelui diviziei Enterprise de la Google, Dave Girouard,
    conform careia in cel mult un an Google Docs va putea sa ofere
    functionalitati care sa permita companiilor sa renunte la Microsoft
    Office. Este un semnal clar ca Google va depune eforturi sa aduca
    suita sa de birotica online la un nivel care sa satisfaca cerintele
    uzuale ale majoritati: utilizatorilor, cu atat mai mult cu cat
    sistemul de operare Chrome se va baza in mare masura pe Google Docs
    pentru a furniza aplicatiile esentiale. Girouard nu crede, totusi,
    ca MS Office “va disparea cu desavarsire”, ci mai degraba ca va
    deveni o oferta specializata pentru cei care au nevoie de
    functionalitati speciale – cam cum se pozitioneaza Adobe Photoshop
    fata de nenumaratele programe de editare grafica.

    Însa capitolul “achizitii” este de data aceasta cel mai
    spectaculos: Google cumpara compania Gizmo5. Desigur, datele
    tranzactiei nu au fost publicate, dar se confirma zvonurile despre
    intentia gigantului de a cumpara un mare serviciu de telefonie prin
    internet. Însa acesta nu este Skype, ci principalul rival al
    acestuia. Achizitia vine la mai bine de doi ani dupa ce a cumparat
    serviciul Grand Central, care intre timp a devenit Google Voice.
    Avand in vedere ca serviciul Gizmo este deja integrat cu Google
    Voice, se pare ca Skype se vede pus in fata unui rival de temut,
    mai ales in conditiile in care sistemul Android se raspandeste tot
    mai rapid.

    Este, cu siguranta, greu de rivalizat cu baza de clienti
    detinuta de Skype, chiar daca Voice si Gizmo ofera cateva avantaje
    si facilitati suplimentare. Însa exista ceva special la oferta de
    la Google: se bazeaza pe standarde cu larga raspandire, ceea ce
    face posibila integrarea serviciului de voce (capabil si de video
    sau chat) in noul produs Google Wave (pe care l-am prezentat de
    curand). O astfel de miscare ar face din Wave un serviciu de
    comunicatii unificat si complet, reunind e-mail, mesagerie
    instantanee (compatibila cu majoritatea sistemelor), voce si video.
    Daca mai adaugam aici si posibilitatea de a trimite si primi mesaje
    SMS, precum si accesul la serviciile de telefonie mobila sau fixa
    (ambele disponibile prin Gizmo), ajungem la o oferta de nerefuzat
    pentru foarte multe companii care isi doresc unificarea canalelor
    de comunicatii. Succesul lui Wave este adevarata amenintare pentru
    Skype.

    În cele din urma, toate aceste trei noutati au o legatura
    subterana. Este vorba de sistemul de operare Google Chrome, care
    intentioneaza sa integreze serviciile din internet cu cele de pe
    desktop. Limbajul Go este anume proiectat in acest spirit,
    aplicatiile reunite in Docs ofera deja sincronizare intre
    documentele locale si cele din web, iar Wave reuneste
    comunicatiile. Se pare ca nu mai lipseste nimic.

  • Microsoft nu renunta

    Dintr-o clipa in alta trebuie sa explodeze stirea ca la conferinta “D: All Things Digital” seful Microsoft, Steve Ballmer, a anuntat noul motor de cautare cu care intentioneaza sa-l concureze pe liderul domeniului, Google. Acest anunt a fost anticipat de toata presa in ultimele doua saptamani si Microsoft a beneficiat astfel de o copioasa campanie publicitara gratuita. Dupa care va urma o alta campanie, care insa va scoate din buzunarele largi ale gigantului din Redmond o suma estimata la circa 100 de milioane de dolari. Este interesant cum toate aceste mii de articole publicate in ziare, reviste si bloguri s-au bazat pe o cantitate de informatie infima, si aceea provenind de la Steve Ballmer: serviciul va putea sa organizeze raspunsurile pe categorii. Pare acreditata ideea ca motorul de cautare va putea emite sugestii de cautari inrudite. Si cam atat.
     
    Un mare semn de intrebare s-a legat de branding. Se stie ca numele de cod al proiectului este Kumo – care in japoneza se pare ca inseamna fie nor, fie paianjen – si multi au prezis ca acesta va ramane si numele comercial. Se pare insa ca serviciul se va numi Bing, iar faptul ca domenii precum bing.co.uk sau bing.au au fost achizitionate recent de Microsoft vin sa confirme ipoteza. Comentatorii n-au ratat sansa de a puncta ca Microsoft a procedat deja la mai multe re-denumiri ale serviciului de cautare, care a pornit ca MSN Search, apoi s-a numit Windows Live Search, dupa care a ramas Live Search… dar cota de piata nu s-a imbunatatit.
     
    Va fi, cu siguranta, Bing – Ballmer tocmai a confirmat, iar internetul este plin de reactii. Chestiunea cea mai aprinsa este daca “binging” va ajunge sa concureze cu “googling”. Ballmer s-a aratat optimist, dar rezervat. Danny Sullivan, editorul blogului SearchEngineLand, e de parere ca in unele aspecte Bing va fi mai bun decat Google, dar ca nu este, totusi, in pozitia de a schimba jocurile in domeniul cautarii. Daca abordarea nu este complet noua, este foarte posibil ca Google sa adauge rapid facilitati care sa compenseze sau sa imite noutatile aduse de Bing. In orice caz, va fi foarte greu pentru Microsoft sa schimbe obisnuinta publicului de a echivala cautarea pe web cu Google. Un experiment recent a pus un numar de subiecti sa aprecieze rezultatele furnizate de mai multe motoare de cautare si marea majoritate l-a preferat pe cel cu sigla Google, desi rezultatele erau preluate de fapt de la un alt serviciu. Va fi greu pentru Bing sa schimbe aceasta perceptie.
     
    Exista insa si alte argumente pentru a fi sceptici in privinta sanselor lui Bing de a ameninta pozitia lui Google. Primul este pozitionarea produsului in cadrul companiei. In vreme ce Google isi obtine marea majoritate a veniturilor de pe urma motorului de cautare (in combinatie cu serviciul de publicitate), pentru Microsoft multa vreme Bing va fi doar o sursa de cheltuieli, veniturile fiind aduse tot de cuplul Windows/Office, care vor fi avantajate la distribuirea resurselor. Mai exista un argument de natura istorica: Microsoft nu are la activ nicio reusita notabila in zona serviciilor online, iar incercarea de a prelua Yahoo! a fost considerata de multi o recunoastere a acestui esec. Pe de alta parte, sub noua conducere, Yahoo! pare mult mai dispusa sa colaboreze cu Microsoft. Zilele trecute, Carol Bartz (noul CEO de la Yahoo!) s-a aratat chiar dispusa sa vanda serviciul de cautare, daca cealalta parte vine cu “o gramada de bani si tehnologia potrivita”. Desigur, cealalta parte nu poate fi decat Microsoft, cu care doamna Bartz a admis ca a discutat “a little bit”. Chiar si in cazul achizitiei, se pune problema compatibilizarii unor tehnologii diferite, o treaba deloc simpla.
     
    Ideea eventualei vanzari a motorului de cautare Yahoo! a deschis deja un nou camp de speculatii, care pleaca de la ideea ca uriasa campanie publicitara pe care Microsoft o va declansa, in combinatie cu calitatile lui Bing (deocamdata doar banuite), va atrage mai degraba clientii de la Yahoo!. Asa ca vanzarea ar fi mult mai profitabila acum, cand detine 20% din piata americana. Nu demult a “scapat” in presa un memo intern semnat de un vice-presedinte de la Yahoo!, care este de parere ca firma s-a intins in prea multe domenii, pe care insa le-a acoperit cu resurse “precum untul de arahide pe o felie de paine”. Concentrarea pe cateva servicii profitabile este subtextul mesajului si se pare ca motorul de cautare nu este printre acestea. E posibil ca Bing sa ajunga pe locul doi fara prea multe eforturi. Locul intai este inca departe.

  • Ce probleme are sistemul GPS

     

    Succesul unei tehnologii vine in trei trepte. Prima este trecuta atunci cand oamenii inceteaza sa o priveasca din perspectiva tehnica. Nu ne mai intereseaza cum functioneaza sistemul de televiziune, ne intereseaza doar utilitatea sa. A doua treapta este ubicuitatea. Dar succesul este deplin atunci cand tehnologia intra in sfera implicitului si devine invizibila. De exemplu, Flash. Probabil ca fiecare computer din lume este echipat cu un Flash Player, dar putini sunt cei care stiu acest lucru.
     
    Una dintre tehnologiile care se indreapta spre raspandirea globala se cheama GPS. Probabil ca opt oameni din zece identifica GPS-ul cu navigatorul auto, al noualea nu stie despre ce-i vorba, iar al zecelea cunoaste semnificatia acronimului: Global Positioning System. Faptul ca a trecut de prima faza a succesului reiese din faptul ca foarte putini sunt cei pe care-i intereseaza cum functioneaza. E vorba de o “constelatie” de sateliti orbitali (intre 24 si 32) care emit semnale ce permit receptoarelor GPS sa-si determine pozitia si viteza. De aici incep detaliile. Teoretic, semnalele de la trei sateliti ar fi suficiente, insa intervine un parametru foarte sensibil: timpul. Determinarea distantei receptorului fata de un satelit se face pe baza diferentei de timp dintre emisie si receptie. Fiind vorba de viteza luminii, orice imprecizie induce erori majore, motiv pentru care receptoarele “asculta” semnale de la cel putin patru sateliti. De aici incolo incep matematicile.
     
    Pana aici am vorbit despre GPS ca despre o tehnologie, desi denumirea generica a acesteia este GNSS (Global Navigation Satellite System). De fapt, ceea ce folosim este un serviciu numit Navstar GPS, dezvoltat de Departamentul Apararii din Statele Unite. Oarecum similar cu internetul, sistemul GPS a devenit un serviciu public, care poate fi folosit de oricine – exista insa anumite limite, dincolo de care uzul este exclusiv militar. Spre deosebire de internet, administrarea revine fortelor aeriene americane, iar costurile sunt acoperite de guvernul SUA. Problema este ca aceste costuri sunt imense, iar U.S. Air Force se pare ca nu mai reuseste sa le faca fata. Un raport publicat recent de GAO (U.S. Government Accountability Office – un organism independent care supervizeaza eficienta cu care sunt folositi banii publici) exprima dubii privind sansele administratorilor sistemului de a inlocui in timp util satelitii vechi si deja uzati. Conform aceluiasi raport, exista posibilitatea ca anul viitor, pe masura ce vechii sateliti vor incepe sa cedeze, sistemul sa nu mai poata furniza serviciul fara intrerupere si la nivelul normal. Problemele care ar surveni in acest caz ar fi extrem de serioase, mai ales daca tinem seama ca alternativele sunt limitate. Sistemul rusesc GLONASS nu functioneaza inca la intreaga capacitate si nu este complet compatibil cu Navstar. Dincolo de aspectele militare, e suficient sa ne gandim ca intregul sistem de telefonie celulara CDMA se bazeaza pe marcile de timp emise de GPS. Sistemul european Galileo va fi finalizat abia in 2013, iar problemele sistemului american cu siguranta ii va determina pe adversarii acestuia sa-si reconsidere pozitiile.
     
    Cu siguranta, indisponibilitatea sistemului GPS ar pune in mare dificultate numeroase domenii, incepand cu transporturile navale si aeriene. Ce am pierde noi, utilizatorii obisnuiti, in afara navigatoarele auto? Probabil sansa de a beneficia mai devreme de o intreaga pleiada de aplicatii pe care previzibila raspandire a receptoarelor GPS ni le promite. De exemplu, GPS Tour este un gen de aplicatie care furnizeaza printr-un dispozitiv mobil informatii si prezentari multimedia pre-inregistrate, in functie de locatia utilizatorului. Posibilitati interesante se deschid insa la intersectia dintre sistemul de pozitionare si web. Un proiect (inca in faza incipienta) este WikiGPS, care intentioneaza sa aduca in ecuatie colaborarea pe baza locatiei, de la simpla semnalare a unui blocaj de trafic pana la sisteme sociale similare cu “hospitality exchange”. Retele de socializare extinse in lumea reala exista deja, insa determinarea locatiei pe baza unui sistem GPS le-ar aduce un plus de atractivitate (cele actuale utilizeaza de obicei localizarea prin triangulatie GSM). Ne putem imagina multe altele.
     
    Chiar daca Navstar GPS va trece printr-un moment mai dificil, tehnologiile de localizare vor continua sa castige popularitate, iar aparitia unor sisteme alternative sau complementare le va asigura in curand ubicuitatea.

     

  • Cautologie

    Sunt putine companii de IT in lume care au o gama atat de larga de activitati ca Google. Este implicata in aplicatii web dintre cele mai diverse, de la produsele de birotica pana la partajarea de continut video, dar dezvolta si produse software “traditionale”, cum ar fi Picasa sau browserul Chrome, la care se adauga si zona sistemelor de operare pentru telefoane inteligente, aplicatiile cloud computing si inca multe altele, fara sa mai punem la socoteala ca este unul dintre cei mai mari producatori de servere din lume (e adevarat, doar pentru necesitatile proprii) si, desigur, un mare broker de publicitate online. Nu este de mirare ca anul trecut Google a lansat nu mai putin de 360 de produse, multe dintre ele pornind de la proiecte personale ale angajatilor – se stie ca Google acorda angajatilor o zi pe saptamana pe care sa o dedice domeniilor proprii de interes.
     
    Cu toate acestea, motorul de cautare ramane principala sursa de venit si este firesc ca se bucura de cea mai mare atentie. Desi detine o cota de piata uriasa (peste 63% in Statele Unite) noutatile prezentate la recenta conferinta Searcheology dovedesc ca Google vrea mai mult. Principalul anunt se refera la o tehnologie numita “Rich Snippets” care urmareste sa ofere mai multa informatie relevanta in rezultatele cautarii explorand formatele standardizate de descriere a continutului web, in principal RDF (Resource Description Framework) si microformate. Ideea este ca, de exemplu, un teatru isi poate marca in mod adecvat paginile web, iar Google poate afisa in rezultate informatii mai utile, cum ar fi piesa care se joaca in seara respectiva. Nu s-ar putea spune ca este o idee tocmai originala (a prezentat-o si Yahoo! cu un an in urma), insa, data fiind popularitatea de care se bucura Google, este foarte probabil ca aceasta facilitate va impulsiona dezvoltatorii de situri web sa utilizeze pe scara larga acest gen de metadate, apropiindu-ne astfel mai repede de web-ul semantic preconizat de Tim Berners-Lee.
     
    O alta noutate o reprezinta Google Squared – un produs experimental care returneaza rezultatele intr-o forma tabelara. Specialistii de la Google au remarcat ca adesea oamenii cauta informatii pe care apoi le sintetizeaza intr-un spreadsheet. De foarte multe ori este vorba de achizitionarea unui produs, caz in care este convenabil ca rezultatele sa apara intr-un tabel, in care fiecare produs este pe o linie, iar coloanele prezinta anumite informatii tehnice, pretul, magazinele din zona care-l distribuie etc. Desi nu a vrut sa prezinte detalii despre tehnologia utilizata, Merissa Mayer (vicepresedinte pentru produse de cautare) a precizat ca este nevoie de o putere de calcul uriasa pentru a crea automat astfel de tabele, culegand date relevante din informatie nestructurata. Este insa important de notat ca pe masura ce metadatele standardizate de genul RDF vor deveni mai larg utilizate, crearea unor astfel de tabele va deveni mult mai usoara.
     
    Google Search Options ne va oferi o serie de facilitati de filtrare si de rafinare a rezultatelor cautarilor, posibilitati largi de a selecta diverse tipuri de rezultate, de a naviga pe o axa a timpului pentru a vedea ce rezultate ar fi venit in urma cu o luna sau cu an, reprezentari grafice ale numarului de cautari pentru anumite cuvinte-cheie in diverse perioade (obtinand astfel o foarte fidela radiografie a evolutiei interesului public). Se observa interesul crescand pentru cronologie, pentru dimensiunea temporala a informatiilor. Ajungem astfel la produsul care mi-a placut cel mai mult, poate si pentru ca am putut sa-l experimentez pe situl GoogleLabs. Se cheama News Timeline si principala sa caracteristica este ca organizeaza stirile pe un subiect dat in ordine cronologica. Insa acesta este doar inceputul, pentru ca se pot alege intervalele dorite (pe zile, saptamani si chiar decade, dar se poate alege si o anumita data), se pot alege sursele preferate (ziare, reviste, bloguri, etc.) si, in plus, informatiile sunt prezentate tabelar, fiecare coloana fiind dedicata intervalelor selectate. E simplu astfel sa-ti amintesti ca pe 1 martie 2007 s-au implinit 100 de ani de cand Romania si Egiptul intretin relatii diplomatice…
     
    Se glumeste adesea despre posibilitatea ca Google sa gaseasca si obiecte fizice, iar SkyMap este un pas in aceasta directie: vom putea cauta stele. Combinand Android, GPS si tehnici de cautare, Google poate acum oferi o harta dinamica a constelatiilor, in functie de locul unde se afla utilizatorul. In curand ne vom cauta cheile de la masina tot cu Google.

  • Exercitiu de imaginatie

    Lumea informaticii trece printr-o transformare care ar putea fi calificata ca o veritabila schimbare de paradigma. Interesant este ca lucrurile cele mai spectaculoase se petrec la doi poli opusi din punctul de vedere al dimensiunilor. Pe de-o parte avem miniaturizarea dusa la extrem a computerului, care ajunge sa incapa intr-un telefon mobil si sa se confunde cu acesta. De fapt, limitarile tin mai mult de “form factor”, dar se incearca si aici solutii. De pilda, telefonul prevazut cu un miniproiector poate suplini in unele cazuri un ecran de mici dimensiuni, dar nu e exclus ca tehnologia E-Ink sa aduca in viitor extensii in domeniul vizualizarii. Ceea ce uneste aceasta noua generatie de dispozitive este accesul mobil la internet prin retelele de telefonie mobila, ceea ce asigura o acoperire maxima. Este de asteptat ca in cativa ani accesul mobil la internet sa-l depaseasca pe cel clasic.

    La celalalt pol, asistam la nasterea unor colosi din punctul de vedere al puterii de calcul: cloud computing. Spre deosebire de polul opus – orientat spre piata de consum, unde libertatea solutiilor este maxima – raspandirea norilor de calcul are implicatii in intreaga industrie IT, iar precautiile fabricantilor (care vor trebui sa se reorienteze) si ale potentialilor clienti (care se confrunta cu o tehnologie noua si poate imatura) sunt explicabile. Batalia se duce in acest moment pentru impunerea unor standarde care sa asigure un nivel de compatibilitate astfel incat piata sa fie deschisa si concurentiala – adica sa existe posibilitati reale ca un client sa poata sa-si schimbe furnizorul de putere de calcul fara mari probleme. Deocamdata, cel mai bine pozitionat este Amazon ECC, dar si alti jucatori importanti se pregatesc sa intre in arena. Intre acesti doi poli, ce se va intampla cu clasicul calculator personal? Este clar ca are tot mai putin de lucru, daca pana si jocurile video vor putea fi rulate in nori de calcul specializati. Desigur, exista domenii in care isi vor pastra pozitiile (de pilda procesari video complexe), dar o tendinta de schimbare deja se vede: sporirea portabilitatii si reducerea resurselor proprii. Rezultatul se cheama “netbook”

    si se bucura de tot mai mult succes. Se poate si altceva? Eu cred ca da si chiar am facut recent un exercitiu de imaginatie pe tema “cum ar trebui sa fie computerul meu perfect”. Rezultatul ar putea fi interesant.

    Mai intai dimensiunile: afisaj cam cat o coala A4 si grosime sub un centimetru, astfel incat greutatea sa nu fie mai mare decat a unei carti de marime mijlocie – adica sa poata fi purtat in orice servieta fara nici o problema. O conditie obligatorie ar fi sa nu aiba piese in miscare: adio disc hard si unitate DVD. Compensatia ar trebui sa vina de la internet, deci conectivitatea ar trebui sa fie duala: pe retea de telefonie mobila si pe WiFi. In fine, as renunta la tastatura si as opta pentru un ecran tactil. Rezulta ceva ce seamana cu un Tablet PC, asa ca o coperta cu rol de protectie ar completa echiparea. O mentiune speciala privind consumul de energie, care ar trebui sa fie minimal, astfel incat bateriile sa reziste o zi intreaga.

    Insa partea leului revine functionalitatilor. Inainte de toate, interactiune prin gesturi. Mai apoi, recunoasterea scrisului de mana la un nivel acceptabil, pentru ca notitele si agenda ar fi aplicatii de baza (ceea ce ar implica si posibilitatea de a trece printr-un gest de la modul text la modul grafic). O alta cerinta importanta ar fi posibilitatea comutarii de la afisarea pe orizontala la cea pe verticala si invers. O tastatura virtuala ar putea fi utila pentru redactarea documentelor mai mari si mai pretentioase. Probabil cea mai importanta aplicatie va fi browserul web, dar functia de cititor de carti electronice ar fi obligatorie. In fine, acasa sau la birou, o tastatura “adevarata” si un maus – conectate wireless – ar face din acest aparat un computer aproape obisnuit. E nevoie doar de un mic stativ.

    Pana la urma a iesit un fel de combinatie dintre un iPhone de mari dimensiuni si un Kindle multifunctional, la care se adauga ceea ce se asteapta de la un tablet PC. Inca nu toate tehnologiile sunt coapte pentru un astfel de aparat: afisajul tactil inca nu poate oferi o calitate apropiata de e-Ink, consumul ramane o problema, recunoasterea scrisului de mana e imprecisa. Dar sunt convins ca nu mai e mult pana cand un astfel de computer isi va face aparitia, iar daca pretul ar fi decent, cred ca piata n-ar fi o problema. V-ar tenta?
     

  • Encarta moare

    In urma cu vreo zece ani am petrecut cateva zile la Seattle si, cu aceasta ocazie, niste prieteni care lucrau la Microsoft m-au invitat sa-i vizitez in campusul din Redmond. O astfel de ocazie nu se rateaza, asa ca am avut sansa sa simt atmosfera din birourile celui mai mare producator de software de pe planeta. Exista insa in campus si un magazin de unde angajatii si invitatii puteau sa cumpere produse Microsoft la preturi speciale, asa ca am cumparat pentru cativa dolari ultimele editii pentru Macintosh ale enciclopediei Encarta si ale resurselor aditionale Bookshelf. Un cadou minunat pentru fiica mea, de care insa s-a bucurat intreaga familie.
     
    In scurt timp, Encarta a devenit referinta suprema in casa si am constatat ca toate celelalte enciclopedii si dictionare (cu exceptia DEX-ului) au devenit dintr-o data desuete. Zeci de volume tiparite incapeau acum pe un singur disc de plastic, cu avantajul major al cautarilor sofisticate, al referintelor “la un clic distanta”, al materialelor multimedia si a multor instrumente atractive si utile. Nu este intamplator ca enciclopediile si dictionarele au fost primele “carti” care s-au impus in format digital, detronandu-si echivalentele tiparite. Practic, Encarta a scos de pe piata toate enciclopediile pe care si-a bazat continutul – Funk & Wagnalls, Collier’s si New Merit Scholar’s Encyclopedia – si a fortat editura Fundatia Benton sa vanda faimoasa Britannica, care nici ea nu se simtea prea bine.
     
    Insa epoca enciclopediilor pe CD sau DVD a apus si ea. Poate ca experienta mea cu Encarta explica unul dintre motive: Apple a schimbat procesorul, apoi a schimbat sistemul de operare si pentru a consulta CD-ul trebuia incarcat vechiul System 7, apoi totul a devenit prea complicat si am renuntat (Microsoft nu a mai produs variante pentru Mac). Probabil ca si utilizatorii de Windows au patit acelasi lucru, pentru ca atat Encarta cat si Windows au evoluat mereu. Insa mai important a fost avansul infrastructurii de comunicatii, astfel incat conexiunea broadband la internet a devenit comuna, iar enciclopediile si-au mutat pe rand continutul in web. Desi experienta multimedia inca nu o poate egala pe cea furnizata de DVD, varianta web are avantajul accesibilitatii si posibilitatea de a adauga mereu informatii noi. Dezavantajul evident il reprezinta posibilitatile limitate de a obtine venituri si se pare ca diversele solutii incercate nu au dat rezultatele scontate. Varianta abonamentului a fost incercata de Britannica OnLine, care acum ofera gratuit un continut minimal si serviciu platit pentru accesul la continutul complet. Conditionarea accesului de achizitionarea variantei pe suport nu mai este acceptabila, iar publicitatea nu pare foarte potrivita in acest context.
     
    Insa a intervenit ceva care a dat peste cap socotelile legate de monetizarea enciclopediilor pe web. Se numeste Wikipedia, este rezultatul contributiilor aduse de mii de voluntari si nu doar ca accesul este complet gratuit, dar intregul continut este acoperit de o licenta publica (GNU Free Documentation License) care confera publicului dreptul de a folosi materialul in orice scop – de la realizarea unor prezentari scolare pana la tiparirea in scop comercial. In plus, este si chestiune cantitativa: Wikipedia se apropie de 3 milioane de articole in limba engleza, in vreme ce Britannica Online are 120.000 de articole iar Encarta are circa 42.000. Mai exista apoi proiectele aditionale precum Wiktionary (dictionare), Wikinews (stiri), Wikiquotes (citate), Wikimedia Commons (materiale multimedia) si diverse altele, toate functionand sub acelasi regim. Mai mult, Wikipedia si proiectele conexe traiesc in limbi dintre cele mai diverse, de la latina pana la esperanto (Wikipedia in limba romana are circa 123.000 de articole). Iar “traiesc” nu este o figura de stil, pentru ca Wikipedia este cu adevarat o resursa vie, a carei existenta este documentata in zona mai putin vizibila din spatele paginilor. Modelul contributiilor publice a fost incercat si de Encarta si de Britannica, insa interpunerea unui redactor profesionist care sa asigure acuratetea informatiei a tinut voluntarii la distanta, la fel ca si retinerea acestora de a contribui la produse comerciale.
     
    In fata unui astfel de competitor este aproape imposibil de luptat, iar in mesajul prin care Microsoft a anuntat abandonarea produsului Encarta in toate intruparile sale admite ca modul in care publicul cauta si consuma informatie s-a schimbat. Nu e greu de identificat Wikipedia in spatele acestei schimbari.