Dar dezicerea de propriul premier a fost catastrofală pentru acest partid, pentru că a arătat că nici oamenii lui nu au avut încredere în politica sa, este adevărat, otova. Dacă Emil Boc ar fi putut spune, în decembrie 2012, iată, am tăiat salariile în 2010, dar am revenit după doi ani, şi dacă ar fi promis şi o revenire a TVA în jos cu 2-3 puncte, probabil că nu ar mai fi fost atât de jos în sondaje azi. Propunerea de după, cu Mihai Ungureanu şi echipa sa interimară, nu a mai funcţionat pentru că era evident că se cam terminase benzina soluţiilor. Banii împrumutaţi au fost cheltuiţi, iar drama este că, într-un mod parcă desprins de ceea ce se întâmpla înainte de ’89, când până şi ideile de schimbare erau încurajate şi controlate strâns de centrele puterii, reforma statului român, a administraţiei, a fost epuizată ca subiect fără să fie făcută, deşi era nevoie de ea. Guvernul Boc a pus pe masă în prima şedinţă de guvern salariile de la companiile de stat şi faptul că trebuie reduse până la nivelul unui secretar de stat. Erau date ca exemple de risipă a banului public.
Tag: opinie
-
Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Constructivismul: de la fantasmă la viziune
Evident că a fi constructiv, ca om, ca organizaţie, ca partener, este o stare de fapt. Fiind o stare, în mod evident este rezultatul unui proces, al unei interacţiuni, nu al unei contemplări sau al unei simple imaginaţii. A fi constructiv este la fel cu aspiraţia, legitimă de altfel, de a fi sănătos. A fi sănătos este despre mecanica sistemului, a fi constructiv este despre sensul şi scopul în slujba cărora este folosită o infrastructură sănătoasă ţinând cont de toate efectele pe care aceasta le produce. A imagina o organizaţie sănătoasă şi constructivă este cel mai uşor lucru posibil, a avea viziunea despre o organizaţie sănătoasă şi constructivă este cel mai greu lucru de făcut. Imaginaţia este, în acest caz, mai degrabă o stare de reverie – ce drăguţ ar fi dacă…, mi-aş dori să…, pe când viziunea este despre responsabilitate şi despre determinare – dacă tot am viziunea, trebuie să văd cum fac să se şi întâmple lucrurile la care aspir.
Tot despre constructivism este greşit înţeleasă ideea că ar fi ceva foarte permisiv, uşor, cumva constructivismul este adesea perceput ca un spaţiu în care fiecare face ce vrea şi toată lumea se simte bine şi este veselă. În cazul acestei percepţii, în mod natural apar întrebări legate de încrederea în legitimitatea alegerilor sau acţiunilor pe care oamenii le vor face. Definit aşa, constructivismul nu este doar utopic, ba mai mult, un astfel de spaţiu în care oamenii fac ce vor oricând şi oricum îşi doresc este şi periculos. La capătul opus apare acum cu uşurinţă ideea, extrem de simplistă, că nu este bine ca oamenii să facă ce au ei chef, după cum le vine şi deci, pe cale de consecinţă, constructivismul nu este chiar atât de dezirabil…
Constructivismul nu este despre asta însă.
Constructivismul autentic este despre sensul lucrurilor şi despre rolul celor implicaţi în a le da sens. Este despre potenţialul oamenilor şi al organizaţiilor, despre cum poate fi identificat şi amplificat, este despre a genera responsabilitate despre potenţial, nu despre sarcini sau lucruri de făcut. Constructivismul înţeles ca stare, dar şi ca mijloc de a scoate ce este mai bun din interlocutorul meu, oricine ar fi el, presupune, pe bună dreptate, efort constant din partea mea, dar şi beneficii constante, maxime de fiecare dată, sau, în orice caz, infinit mai mari şi mai durabile decât în cazul în care mi-aş scoate din reperele proprii responsabilitatea de a genera constructivism.
În momentul în care aspiraţia despre a fi constructiv îmi dispare dintre reperele morale, şansa ca oamenii din jurul meu să funcţioneze pe principiul efortului minim creşte. Singurul lucru despre constructivism care este despre ceilalţi este cum pot eu să le identific şi să le pun în valoare potenţialul, nu despre cum să le tot cer sau amintesc să se comporte constructiv. Constructivismul celorlalţi este un efect al constructivismului meu, dar invers, procesul şi cauzalitatea nu funcţionează cel puţin din motivul extrem de simplu că ceilalţi vor fi totdeauna mai puţin motivaţi de aspiraţia mea şi aproape totdeauna mai mult motivaţi de aspiraţiile lor personale şi individuale, oricare ar fi acestea.
Singura menţiune importantă referitoare la natura aspiraţiilor pe care le au oamenii este că mijloacele identificate de ei pentru a şi le atinge sunt adesea nepotrivit alese sau neadecvate, însă în fiecare există cel puţin o urmă de aspiraţie sănătoasă şi aceasta este cea care trebuie identificată şi explorată. Întrebarea corectă despre constructivism nu este despre cum poate fi acesta generat în ceilalţi, ci despre rolul meu, oricine aş fi, de a genera în permanenţă şi cu consecvenţă cadrul în care oamenii pot fi sau pot deveni constructivi, adică unde este acel potenţial care pune omul în mişcarea cea mai eficace şi cum pot construi şi replica sisteme de identificare a potenţialului, nu doar de organizare eficientă. Constructivismul ca viziune îmi dă claritate în interior şi determinare de acţiune în exterior şi este singura sursă predictibilă şi sustenabilă de energie şi de progres, individual şi organizaţional.
IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)
-
Opinie Adrian Vasilescu: Timpul care trece
Au trecut, de atunci, 22 de ani. Au fost ani atât de tumultuoşi, atât de grei şi atât de importanţi încât, astăzi, dacă privim înapoi, vom desprinde lecţii grele de istorie. Mai cu seamă că vremurile noi au dat continuu pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai “sus”. Oamenii n-aveau obişnuinţa să privească în ei şi să caute acolo soluţii. O aşteptau de la autorităţi în vreme ce anii se derulau unul după altul surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piaţă, deschideri către lume, capitalism.
-
Opinie Daniel Dăianu: Redescoperirea constrângerii valutare
Perspectiva unei cvasistagnări economice este discutată şi în România. S-a realizat o corecţie macroeconomică de amploare – de la circa -9% deficit bugetar consolidat cu câţiva ani în urmă la foarte probabil sub -3% în 2012 (conform metodologiei UE). Dar această ajustare nu garantează creştere economică în contextul extern neprietenos, al scăderii şi ineficienţei crase a investiţiilor. Dinamica industrială din 2012 spune şi ea multe. În alte texte (“Misterul creşterii economice”) am remarcat că este necesar să fie puse în mişcare pistoane interne – să încercăm să endogenizăm o creştere care, în anii precriză, a mizat decisiv pe import de capital (îndatorare). Chiar dacă a scăpa de gravitaţia zonei euro pare o misiune imposibilă. Între aceste pistoane interne ar fi o absorbţie mult crescută a fondurilor europene, diminuarea risipei ubicue din sectorul public (ce include reforma companiilor de stat, privatizări), o diplomaţie economică agresivă.
-
Opinie Cristian Hostiuc, ZF: Pe sub Arcul de Triumf ar trebui să treacă cele mai mari companii din România, cei mai mari angajatori, campionii din business sau cei care au creat cele mai puternice branduri româneşti
Cred că dacă îl întrebi pe premier sau pe ministrul economiei, indiferent cine a ocupat această poziţie, cine sunt cei mai mari 100 sau 500 de angajatori sau exportatori le va trebui cel puţin o oră să găsească răspunsul. Cine sunt cele mai mari 1.000 de companii din România după cifra de afaceri, profit sau taxe la stat. Aceste liste, sigur nu se găsesc pe biroul lor sau în calculator. Şi nu se găsesc în niciun program de guvernare, pentru că aceste programe sunt nişte propoziţii aruncate de-a valma. Cu cât mai multe sunt liniuţele din dreptul domeniilor, cu atât este mai consistent programul de guvernare. Dar şi mai multă maculatură. Toţi politicienii propun îmbunătăţirea mediului de afaceri din birouri fără să stea prea mult de vorbă cu cei care se confruntă zi de zi cu mediul de afaceri.
Când întrebi Ministerul Finanţelor despre principalii indicatori macroeconomici luaţi în considerare, în Legea Bugetului, auzim cum exporturile vor creşte cu 10-15%. Aşa din pix. Pentru că sigur Ministerul Finanţelor sau Comisia Naţională de Prognoză nu a stat de vorbă cu principalii 100 de exportatori să vadă mai întâi ce îşi trec ei în buget.
Dacă vrei să faci câţiva poli industriali, aşa cum propune fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, unde statul să aloce 500 de milioane de euro pe an, trebuie să ştii încotro se duc cele mai mari companii, care ar putea fi sectoarele şi subsectoarele unde să vină investiţii. În auto, energie, petrochimie, IT, confecţii, sănătate? Unde? Unde are România un avantaj competitiv? Niciun partid care vrea să guverneze nu ştie cu toate că au cohorte de membri şi specialişti, că aşa sunt prezentaţi.
Dacă Victor Ponta, alături de Vasile Blaga şi cu specialiştii lor Adriean Videanu sau Mihai Voicu (în caz că nu ştiţi, este ministrul actual responsabil cu dezvoltarea mediului de afaceri) s-ar duce în Paşcani şi nu s-ar înjura la televizor, poate ar afla de la Doina Cepalis, care trebuie să plătească lunar 1.200 de angajaţi în cea mai săracă zonă a ţării, ce ar trebui să facă pentru economia reală, nu cea văzută de sus de la Palatul Victoria, astfel încât companiile şi patronii să angajeze mai mulţi oameni.
Dacă politicienii s-ar duce la Mircea Tudor, de la MB Telecom, poate ar afla ce trebuie să facă pentru cercetarea românească astfel încât să nu se mai aloce zeci de milioane de euro pe an pe proiecte utopice şi depăşite de timp care ulterior zac în sertarele institutelor de cercetare aflate în proprietatea statului.
Producătorul auto german Volkswagen a anunţat acum două săptămâni cel mai mare plan de investiţii din istoria grupului, pentru a deveni numărul unu mondial. 50 de miliarde de euro va aloca Volkswagen pentru extinderea capacităţilor de producţie că să depăşească Toyota. Din aceşti 50 de miliarde, dacă România ar lua măcar 100 de milioane de euro, tot ar fi ceva. Dar niciun politician care vrea să conducă ţara sau aspiră la un fotoliu de ministru nu s-a gândit la acest lucru.
În schimb, pe toate afişele electorale găsim numai: Vom majora pensiile, vom majora salariile bugetarilor, vom aloca procente mai multe din PIB pentru educaţie şi sănătate, vom face creşe, grădiniţe şi şcoli etc. Dar toate aceste lucruri nu se fac din sloganuri. Pentru a putea majora salariile medicilor sau ale profesorilor ar trebui ca economia privată şi de stat să producă mai mulţi bani sau cei aflaţi la putere să fure mai puţin.
Pentru ca economia să producă mai mult ca acum ar trebui să ştii ce să faci concret de la 1 ianuarie: unde sunt polii industriali, la ce mari companii din lume să stai în audienţă ca să vină cu investiţii în România, la cine să întinzi covoare roşii, în ce domenii să dai facilităţi astfel încât cei de acolo sa angajeze oameni nu cu salariul mediu pe economie, ce drumuri să faci mai repede, nu să arunci miliarde de euro pe autostrăzi care nu sunt circulate.
Tot ce am auzit în această campanie electorală, care trebuie să dea guvernarea pe următorii patru ani, a fost numai protecţie socială, miau-miauri, cât de mincinos este Ponta şi cât de tâlhar este Băsescu, cât de târziu se trezeşte Crin Antonescu sau cât de prost o duce economia după ce a venit USL la guvernare.De parcă nu sunt toţi aceeaşi politicieni care conduc ţara.
De la 1 ianuarie, cei care vor fi la putere vor da nas în nas cu realitatea şi cu un mediu de business ostil, care a ajuns să urască clasa politică din răsputeri.
Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF. Alte opinii pe zf.ro
-
Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Pe muchie de etichetă – între bunătate şi răutate
In mediul organizaţional, de regulă, oamenii buni sunt de fapt oamenii cumsecade sau îngăduitori, oamenii mişto sunt cei asertivi şi empatici, iar cei răi sunt cei agresivi sau duşmănoşi. A fi bun sau rău nu este o decizie premeditată, ci este o manifestare implicită pe care fiecare dintre noi o avem în funcţie de ce resimţim dinspre ceilalţi către noi în combinaţie cu sistemul propriu de convingeri şi de valori. A fi perceput drept bun sau rău însă devine alegerea celor care interacţionează cu noi. Care este însă costul acestei alegeri?
Ce ne facem când iese din tipar omul etichetat de noi? Cum poate omul bun să devină rău? Poate omul rău să devină bun? Dacă eşti bun, cum şi ce fel de “rău” trebuie să faci ca să nu mai fii bun? Care sunt avantajele şi dezavantajele etichetării? Cât durează şi cât costă o etichetă?
Deşi majoritatea dintre noi ştim că a pune etichete nu este tocmai indicat, util, frumos, politicos etc…, cu foarte puţine şi rare excepţii, oamenii mai degrabă tind sau pretind că “ştiu” dinainte cine este interlocutorul lor, “cu cine au de-a face”. Probabil că se întâmplă acest lucru fie când avem mici repere de comportament ale celui la care ne referim, fie “ştim noi exact” cum sunt oamenii, după nişte standarde “precise” care sunt unele inventate de noi, după chipul şi asemănarea noastră. Discuţia despre ce ne legitimează să facem acest lucru, moral, dar şi profesional, este un alt subiect vast care nu are loc acum în spaţiul acestui articol. A eticheta un om are o desfăşurare extrem de amplă ca fenomen, deşi ca proces, durata în care decid cine şi cum este cel din faţa mea nu e mai mare decât o fracţiune de secundă. Primul impuls este chimic şi poate ţine şi de preferinţe: îmi place sau nu îmi place acest fel de om. Răspunsul la întrebarea Cum este X? va fi totdeauna o etichetă din categoria e “OK” sau “hm” – urmat de o explicaţie în acelaşi registru.
Cei mai mulţi dintre cei cu care interacţionez şi care pun etichete cu uşurinţă, indiferent de motivul pentru care o fac, sunt oameni care, mai devreme sau nu foarte târziu, în raport cu cei etichetaţi, vor fi dezamăgiţi. Culmea, dezamăgirea nu vine vreodată pentru că cel etichetat de ei s-a transformat din rău în bun, ci pentru că s-a adeverit că cel rău este rău şi au avut dreptate şi… “ştiam eu”. Vestea bună este că în cazul oamenilor cu adevărat răi durează foarte puţin, chiar dacă nu le pui etichetă, să te prinzi că sunt răi. Cei buni nu sunt foarte interesanţi pentru că sunt normali în accepţiunea şi după standardele lor, dar şi aceştia vor dezamăgi, ceva mai târziu ce-i drept, decât cei din prima categorie. Este foarte uşor şi din păcate natural să abuzăm de oamenii buni şi, la un moment dat, ei resimt abuzul şi explodează. Un om constant bun şi consecvent în cumsecădenie tinde să aibă acest tip de comportament motivat fiind de cei din jur, nu din convingeri proprii şi, în mod neaşteptat, va avea răbufniri, iar cei din jurul lui se vor mira că eticheta de om bun nu a fost adevărată în 100% din situaţii… “tocmai tu, nu mă aşteptam”. Vestea proastă în cazul oamenilor cumsecade este că, la un moment dat, cu certitudine, nu vor mai putea fi cumsecade.
Şi în cazul în care reuşesc să pună o etichetă “adevărată”, aceşti oameni tot vor fi dezamăgiţi, chiar şi pentru faptul că “sunt atât de puţini” oameni OK şi atât de mulţi cei ne-OK.
Etichetatul creează o lume redusă şi filtrată doar după repere proprii şi, indiferent de calitatea şi de justeţea acestora, scăpăm din vedere faptul că ce ne motivează şi ne inspiră pe noi nu îi motivează sau inspiră la fel de mult şi pe ceilalţi. Faptul că mie îmi este bine cu convingerile pe care le am nu înseamnă sau garantează că, dacă şi alţii le vor împărtăşi, se vor simţi la fel de bine. Deşi există instrumente şi metodologii cu care analizăm, interpretăm, decodificăm valenţele convingerilor sau comportamentelor umane, există două repere fundamentale care nu dau greş şi care nu produc dezamăgire: înţelegerea motivaţiilor celui cu care interacţionez totdeauna de la caz la caz şi încrederea că are un sistem propriu după care se ghidează, indiferent de calitatea acestui sistem. Poate părea că durează infinit mai mult dacă în loc de o fracţiune de secundă, cât durează procesul de etichetare, aloc câteva minute pentru a înţelege aceste repere, dar preţul este minimal, lipsa dezamăgirii, iar maximal, am şansa să dezvolt o relaţie corect asumată şi care are şanse să progreseze. Etichetarea ne pune în pericolul de a fi creatorii unei lumi extrem de înguste, ne face captivi ai unor convenţii şi ai unei mari amăgiri care produce mari dezamăgiri.
IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)
-
Opinie Ferdinando Beccalli-Falco, GE Europe: Preferinţa economică naţională – o greşeală
Foarte probabil, mulţi l-ar condamna pentru că nu le cumpără de la producători locali sau naţionali. Şi totuşi, ambii ar ajunge la acelaşi rezultat din punct de vedere al ocupării forţei de muncă şi al competitivităţii. Această ipoteză preluată de la Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel, ne arată de ce nu este bine să recurgem la argumentul “preferinţei economice naţionale” atunci când luăm decizii privind politicile de investiţii sau economice. Într-un moment în care toate eforturile se concentrează pe consolidarea competitivităţii economiilor europene, ar trebui să analizăm câteva date:
– Treizeci de milioane de locuri de muncă europene – cu 50% mai multe decât în 1995 – există numai datorită schimburilor comerciale internaţionale. Această cifră va creşte, fiindcă restul lumii se va dezvolta mai rapid decât noi: în 2015, 90% din creşterea globală se va înregistra în afara Europei. Pentru a beneficia de pe urma acesteia, ar trebui să intensificăm schimburile comerciale internaţionale.– Foarte multe produse “fabricate în China” conţin piese provenite din întreaga lume. În cazul unui iPhone importat din China, doar 4% din costurile de asamblare sunt înregistrate în China, 6% din piese sunt de origine americană, iar 17% de origine germană! În prezent, economiile au mai mult de câştigat din creşterea importurilor cu valoare adăugată decât din limitarea importurilor.
– Problema competitivităţii este în primul rând o chestiune de concurenţă între economiile dezvoltate, nu de dezvoltare a economiilor emergente. Europa, în general, a reuşit să îşi păstreze ponderea pe pieţele lumii în comparaţie cu ţările în curs de dezvoltare.
Însă Europa nu a valorificat nici pe departe toate posibilele avantaje ale comerţului liber: actuala agendă privind negocierea schimburilor comerciale ar putea atinge o valoare de 275 miliarde euro, echivalentul economiei Danemarcei. În acest scop, Europa a creat un program fără precedent de negocieri privind schimburile comerciale bilaterale pentru a promova schimburile reciproce şi pentru a facilita accesul companiilor europene la pieţele aflate în plină creştere. Prin urmare, schimburile comerciale reprezintă soluţia salvatoare a crizei, iar Europa ar putea profita de acest lucru prin aplicarea unei strategii care să vizeze atât schimburile comerciale, cât şi localizarea celei mai puternice producţii de valoare adăugată posibile în Europa.
Cu toate acestea, dezvoltarea comerţului presupune de fapt şi două probleme. Prima se referă la realocare: deşi sunt benefice pentru ocuparea forţei de muncă la nivel global, schimburile comerciale internaţionale ar putea impune celor care ocupă anumite locuri de muncă afectate de recesiune să se orienteze spre sectoare caracterizate de o creştere mai rapidă. Această problemă depăşeşte sfera comerţului: inovaţia creează astfel creştere şi, prin definiţie, aduce cu ea o schimbare a locurilor de muncă. Tranziţia din domeniul energetic determină dezvoltarea energiei ecologice, dar va determina o scădere în sectoarele cu consum intensiv de cărbune. Şi cerinţele privind siguranţa consumatorilor sau evoluţia gusturilor consumatorilor contribuie la o schimbare a locurilor de muncă. Prin urmare, ne confruntăm cu o imensă provocare: reinventarea modelului social dezvoltat în perioada postbelică şi adaptarea acestuia la noua ordine globală astfel încât să faciliteze ocuparea completă a forţei de muncă şi să ofere tuturor îndrumare pe tot parcursul vieţii profesionale oferindu-le orientare, formare profesională şi instruire de foarte bună calitate.
A doua problemă este dezvoltarea durabilă. Este internă, în primul rând: în general, ţările dezvoltate nu generează mai puţine emisii decât ţările în curs de dezvoltare şi au nevoie de produse “mai ecologice”. Bineînţeles, adoptarea unor standarde de mediu mai stricte de către partenerii noştri este la fel de importantă. Europa ar putea încuraja această creştere prin trei metode simple: constituirea unui exemplu în acest sens, asigurarea cooperării bilaterale şi definirea unor reguli multilaterale. Recenta iniţiativă a APEC de liberalizare a comerţului pentru tehnologiile ecologice în cadrul unui nou acord OMC privind tehnologiile ecologice ar deschide noi perspective în această direcţie. În final, Europa ar trebui să ia în considerare şi efectele revoluţionare ale producţiei neconvenţionale de gaz pe pieţele energetice globale. Acest lucru contribuie şi mai mult la consolidarea politicii europene privind energia şi la dezvoltarea unei puternice politici industriale. Protecţionismul devine deseori tentant în perioadele de creştere limitată. După criza din 1929, a condus lumea într-o spirală de recesiune. Cu toate acestea, argumentele împotriva lui sunt mai evidente ca oricând, deoarece creşterea de peste 3% se observă doar în afara Europei. Această situaţie ne obligă să depunem eforturi în lupta împotriva schimbărilor climatice, dar şi în vederea reînnoirii modelului social pentru a-l adapta atât unei lumi deschise, cât şi economiei moderne – şi trebuie să acţionăm rapid, fiindcă lumea nu aşteaptă după noi.
Ferdinando Beccalli-Falco este preşedinte şi CEO al GE Europe.
-
Opinie Cristian Hostiuc, directorul editorial al ZF: În fiecare dimineaţă beţi un espresso, pe datorie, şi citiţi cel mai bun buletin economic
Ziarul Financiar este în fiecare zi buletinul economic, unde poţi să citeşti ce s-a întâmplat în afaceri, în lumea bancară sau în cea bursieră, în companii – cine a mai venit, cine a mai plecat, ce investiţii se fac sau se taie, cine a cucerit o piaţă sau a intrat în insolvenţă, ce mai este în businessul internaţional din Europa, Statele Unite sau China. Misiunea noastră este de a surprinde prin articole, prin interviuri, prin analize, prin grafice sau prin tabele transformările şi zvârcolirile unei economii într-o tranziţie care parcă nu se termină. FMI este tot la Bucureşti, diferenţa faţă de acum 14 ani este doar de ordin de mărime a datoriei, întreprinderile de stat ori se privatizează ori se structurează, ori se închid (în primul număr al ZF pe prima pagină aveam următorul articol: Coaliţia spune că e pregătită să închidă întreprinderile unde Traian Băsescu, atunci vicepreşedinte al PD, spune că intenţionează să forţeze politic această decizie economică). Cursul este tot stabil, după cum declara Cristian Popa, atunci economist- şef al BNR, acum viceguvernator. Diferenţa este că atunci, în 1998, dolarul era 9.879 lei (0,98 lei după tăierea celor patru zerouri), faţă de 3,56 lei astăzi, iar euro era 11.683 lei (1,168 lei), faţă de 4, 54 lei astăzi, iar dacă economia ar fi rămas tot pe mâna politicienilor, în marea lor majoritate aceiaşi ca acum 14 ani, nu am fi progresat deloc. Numai că din 2000 s-a produs un declic între mediul de stat şi cel privat, odată cu intrarea investiţiilor străine, plecarea la muncă în străinătate a “căpşunarilor”, privatizarea unor companii şi nu în ultimul rând intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.
Toate aceste lucruri au schimbat mediul de afaceri, au creat locuri de muncă cu o productivitate mai ridicată sau au preţuit mai bine activele româneşti. Boom-ul economic de peste noapte, pe care poate îl întâlneşti o dată la 20-30 de ani, susţinut şi prin obţinerea uşoară de credite, a fost ca şi cum te-ai aşeza la masă şi ai începe să comanzi de toate ştiind că plăteşti cu cardul, nu cu cash-ul din buzunar. Dar cardul are şi cea mai mare dobândă, pe care o plătim acum, cu toţii, chiar dacă la masă nu au stat toţi. Cei 14 ani ne-au adus măriri şi decăderi, de businessuri, de pieţe, de oameni şi de companii. PIB-ul a crescut de patru ori, salariul mediu de 3,5 ori, dar datoria externă de zece ori. O maşină este mai ieftină ca acum 14 ani, la fel şi o călătorie cu avionul în Europa.
Să vorbeşti la telefonul mobil era mai scump în 1998 (vă amintiţi de celebrele bipuri, nu?) decât acum. Zara, H&M erau visuri, iar toată lumea venea în Bucureşti la Mall Vitan. Acum sunt 60 de malluri în toată ţara şi 15 în Bucureşti. Nu aveam niciun credit la bancă, pentru că nu se dădeau pentru persoane fizice, iar acum avrem vreo două-trei: pentru apartament, pentru maşină, plus cardul. În Barbu Văcărescu şi Pipera era câmp cu oi. Acum sunt clădiri de birouri din sticlă şi oţel. Între Bucureşti şi Viena erau şase zboruri pe săptămână, iar acum sunt şapte zboruri pe zi. Un apartament în Vitan era şapte-opt mii de dolari, iar acum e de zece ori mai scump. În perioada de vârf acel apartament era şi de 15 ori mai scump.
Creşterea preţurilor la apartamente ne influenţează şi în bine şi în rău viaţa zilnică şi venitul disponibil.
Multe s-au întâmplat în aceşti 14 ani, iar Ziarul Financiar încearcă cu fiecare ediţie să fie cu buletinul economic şi al afacerilor la zi.
Când s-a lansat Ziarul Financiar o parte dintre cei care scriu acum în el, erau la şcoala generală (tocmai intrau în clasa a doua) sau intraseră la liceu. În 1998, Ziarul Financiar ieşea în 8-12 pagini şi avea în jur de 40 de articole pe zi. Acum Ziarul Financiar are 12-24 de pagini, un site cu ştirile în timp real, un program TVpe net, între 30-40 de conferinţe pe an, zece anuare pe an, iar în fiecare zi sunt între 120-150 de articole pe print şi online.
La 14 ani, cu buletinul în mână, ţinem pasul la zi cu economia şi lumea afacerilor, aşa cum sunt ele cu bune şi cu rele, cu măriri şi decăderi, cu greşeli care ne ajung din urmă, cu explozii de businessuri, dar şi cu implozii care de abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Misiunea noastră este de a scrie despre toate aceste lucruri ca o cronică de familie.
-
La 0,001 kardashieni distanţă
Beatrice Daniş, BrandTailors: Despre admiraţie, o altfel de opinie
Trăim vremuri complicate. În care produse 101% de marketing câştigă alegeri şi ţin cuvântări înflăcărate silabisite pe prompter. În care cei inteligenţi şi muncitori sunt năimiţi să ţină şi să menţină faima celor şmecheri. În care echipele se construiesc asemeni coloniilor de animale marine, în simboze de interese meschine.
În acest context aş vrea să amintesc două demersuri interesante. Unul este al jurnaliştilor Alister Doyle şi Paul Salopek, care au pus la punct o unitate de măsură aparte. Se cheamă “jolie”, după numele Angelinei Jolie, şi măsoară valoarea ajutorului internaţional pe care îl primeşte o cauză oarecare în momentul în care aceasta se bucură de atenţia unei vedete. Un exemplu este grăitor: refugiaţii din Darfur, care au beneficiat de bunele oficii ale actriţei, au primit, în 2005, 300 de dolari/persoană, în timp ce năpăstuiţii din Republica Democratică Congo, care nu au avut nicio susţinere de top, au primit 11 dolari/persoană. Angelina Jolie s-a dedicat cauzei celor din Darfur cu pasiune, dar, până la urmă, demersul a avut succes pentru că actriţa este cine este.
Un pas în plus faţă de demersul celor doi a fost făcut de Ethan Zuckermann, directorul MIT Center for Civic Media, care propune o unitate de măsură a atenţiei de care se bucură cineva în media internaţionale. Se cheamă “kardashian”, şi este ispirat de, aţi ghicit, celebra Kim Kardashian. Un kardashian este procentul pe care diva în cauză, altfel lipsită complet de orice talente muzicale, actoriceşti sau creative, se bucură în media, pe internet, în conversaţii şi schimburi de opinii. Zuckermann a folosit Google Insight, care poate compara căutări diferite. Într-un an de zile Angelina Jolie a performat cam la 0,35 kardashieni de vestita KK, iar o cauză nobilă, aşa cum este combaterea foametei în Somalia, chiar mai puţin, cam 0,01 kardashieni.
În perioada analizată de Zuckermann cineva a învins-o, totuşi, pe KK; este vorba de Joseph Kony, şeful unui grup de gherilă din Uganda, vinovat de crime împotriva umanităţii, care în martie 2012 a fost eroul unui documentar de 30 de minute despre modul în care s-a folosit de copii în războiul său personal cu lumea. Difuzat pe Vimeo şi YouTube, documentarul l-a adus pe Kony la 7,7 kardashieni. Tot ce am înşirat până aici poate părea o copilărie, dar este, de fapt, oglinda lumii în care trăim; nu fără rost vă spun că altcineva a sugerat nanoBieber-ul ca unitate de măsură. Dacă KK înseamnă 1 şi 0,35 kardashieni înseamnă Angelina Jolie, înseamnă că dacă m-aş bucura de 0,001 kardashieni, aş avea o bătrâneţe liniştită (o măsurătoare pe care n-am făcut-o şi pe care nici nu o să o fac). Iar în cazul în care combaterea foametei din Africa şi-ar găsi în KK o susţinătoare, atunci fiecare flămând ar primi, respectând proporţiile, peste 5.500 de dolari într-un an, sumă care ar rezolva definitiv problema şi care i-ar oferi şi minunatei dive, în sfârşit, un rost pe lumea asta.
Să facem acum un salt în timp. Cu mai mult de un deceniu în urmă, o importantă companie de consultanţă a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat că majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile în cât mai multe domenii, completate cu calităţi fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, în valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolviseră cele mai bune universităţi şi erau grozav de bine plătite, companie care se mândrea, cel mai mult şi mai mult, cu minţile sale.
Astăzi este aproape uitată, se numea Enron. Fostul director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling, îşi rezuma puterea astfel: “Tot ceea ce contează sunt banii (…) cu bani cumperi loialitate. Nicio emoţie nu este mai importantă decât banii. Cu asta obţii performanţă”. Bazându-se şi pe astfel de credinţe, Enron a fost puternică şi admirată: şase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top ai anului 2000.
Nici Kim Kardashian şi nici Jeffrey Skilling sau Kenneth Lay nu au conştientizat, fiecare la momentul potrivit, povara admiraţiei celorlalţi şi ce înseamnă cu adevărat asta; pare să o facă Angelina Jolie, asta în cazul în care nu vorbim, în cazul ei, de marketeri mai abili.
Admiraţia ca povară, iată o temă de gândire de care ne despart doar 0,001 kardashieni. -
Beatrice Daniş, BrandTailors: Despre admiraţie, o altfel de opinie
Astăzi, la patru ani de la instalarea incertitudinii economice în România, opinia domniei sale este cu atât mai validă, în contextul în care, după mulţi ani în care aşa-zişi mari manageri români se asociau exclusiv cu indicatori de performanţă pe creştere de doi digiţi, tot aceştia bat în retragere şi refuză să mai dea declaraţii de orice fel presei.
Oare de ce? Să fie de vină faptul că jurnaliştii specializaţi pe teme economice şi-au schimbat profilul şi scriu despre travel & leisure sau că acestor “mari manageri” le e frică să se asocieze cu scăderi de performanţă sau chiar cifre pe negativ, ca nu cumva să-şi strice CV-ul în caz că se gândesc să migreze către alte companii?
Eu cred că jurnaliştii sunt mai abitir interesaţi de felul în care aceşti manageri fac faţă realităţii nefavorabile, dar că între timp este imposibil să mai ajungi la vreunul dintre manageri fără să treci de uşa vreunui PRist, aşa-zis specialist în comunicare corporatistă, care nu numai că pretinde să primească întrebările cu două săptămâni înainte de întrevederea jurnalistului cu “împăratul” organizaţiei astfel încât să aibă el suficient timp să ticluiască nişte răspunsuri lipsite de substanţă pe care să le pună ulterior în gura managerului, dar are şi pretenţia ca înainte de bunul de tipar să primească materialul să verifice el dacă textul este conform valorilor şi filosofiei companiei pentru care lucrează. Mai mult, să te ferească Dumnezeu ca tu, jurnalist, să îndrăzneşti cumva ca în timpul întrevederii să “ieşi” din agenda întâlnirii şi să pui vreo întrebare incomodă pentru care nu are răspunsul pregătit, că imediat te trezeşti cu PRistul care sare ca ars în timp ce zice pe un ton diplomat “eu zic să nu ne abatem de la agendă!” sau “din păcate”, este un subiect pe care am vrea să-l evităm de data asta”.
Eh, şi cam ăsta este instrumentul principal prin care managerii din România îşi construiesc o reputaţie de manageri de top. Evident, unii dintre ei mai asezonează PR-ul prost înţeles cu networking “de calitate”. Adică apar la tot felul de evenimente din înalta societate de business românească, prilej să discute cu alţii ca ei despre realizările companiei sub înţeleapta lor conducere. Toţi, mari strategi! Calitatea numărul unu a managerului de top din România: să fie un mare om de strategie de business, nu să ştie cum se produc medicamentele, conservele de carne, ferestrele etc. Cei care au norocul să conducă companii mari din sectoare strategice pentru economia românească, se folosesc din plin de oportunitatea de a fi high profile speakers la conferinţe sau evenimente care dezbat viitorul economic al României sau al industriei în care activează. Oamenii vin pregătiţi cu câte un “ppt” pus la punct de o armată de PRişti, în care prezintă performanţele economice stelare aferente mandatului lor sau vin siguri pe ei la microfon şi dau glas pe un ton uşor aromat unor truisme împrumutate fie din materialele de comunicare corporatistă folosite de companie la nivel global, fie din articole scrise în presa internaţională de mai marii specialişti în domeniul economic. Mai există unii care nu doar consideră că sunt atât de valoroşi încât opinia lor trebuie consemnată într-un articol, ci că înţelepciunea lor trebuie prinsă între coperţile unei cărţi, ca să rămână referinţă de căpătâi pentru mai-novicii în domeniu. Vestea proastă este că şi în alte ţări mult mai educate în-tr-ale reputaţiei personale lucrurile se fac la fel! Păcat că n-am inventat noi practicile astea, că păreau atât de româneşti!
Vestea bună este că încă mai există acei 3%, în opinia domnului Radu Furnică, 3% din managerii din România de care probabil restul de 97% nu au auzit vreodată sau dacă au auzit, nu-i recunosc ca fiind manageri de top, că vorba aia, ce manager e ăla care nu şi-a construit o reputaţie în piaţă!? Ei bine, cei 3% cel mai probabil nu sunt doar business strategists, ci sunt vizionari, nu sunt doar manageri, ci sunt lideri, nu s-au preocupat de construirea unei reputaţii în exteriorul organizaţiei pe care-o conduc, ci au construit o cultură organizaţională pe care restul de 97% o invidiază în secret. Viziunea şi leadership-ul sunt premisele ideale pentru reputaţie de valoare. Înmulţeşte-le cu un comportament umanist încurajator şi vei obţine o reputaţie de excepţie. Apoi, pune totul la puterea a minimum 20 de ani de experienţă în management la cel mai înalt nivel şi vei obţine un soi de reputaţie imposibil de clasificat, făcând din numele tău un reper istoric în domeniu respectiv. Cum staţi cu aritmetica, dragi manageri de top?