BusinessMagazin

Tag: carte

  • Şi mâine e o zi – sau ravagiile procrastinării

    “Încremenirea în proiect” (apud Gabriel Liiceanu), lâncezirea, lălăiala, lăsarea de pe azi pe mâine, indolenţa, anchiloza volitivă, lenea, tărăgănarea sunt, toate, dimensiuni (sau sinonime parţiale) ale procrastinării. Aceasta este o maladie universală, o pandemie de fapt, care nu ţine seama de zone geografice sau de anumite perioade ale istoriei. Este o boală de natură ereditară, impregnată în firea omenească, un “act iraţional de tergiversare”, care presupune “amânarea voluntară a îndeplinirii unor sarcini, în ciuda faptului că suntem conştienţi de greşeala pe care o facem”. Altfel spus, atunci când procrastinăm, avem simultan percepţia faptului că ne punem singuri beţe în roate. Cu toate acestea, amânarea, lăsarea îndatoririlor pe ultima sută de metri, continuă să se insinueze, uneori cu consecinţe dramatice, în viaţa noastră. Iar noi îi îngăduim această intruziune stând cu mâinile în sân.

    Piers Steel, autorul lucrării de faţă, a fost el însuşi un procrastinator. Unul care s-a hotărât să iasă din amorţeală şi să spună lucrurilor pe nume, adunând informaţii din zona psihologiei, neuroştiinţelor, economiei, istoriei umanităţii sau matematicii. A rezultat un portret riguros al acestei disfuncţii, o panoramă amplă a procrastinării şi un tabel al elementelor fundamentale ale dinamicii care ne îndeamnă la procrastinare. Dar şi – iar aceasta este partea cea mai interesantă a lucrării – o întreagă suită de soluţii terapeutice împotriva acestui flagel, pentru că, în ciuda impregnării sale adânci în natura umană, suntem capabili să ne modificăm obiceiurile şi să ne schimbăm comportamentul, pentru că – spune Steel – “procrastinatorii care înţeleg procesul de la baza inacţiunii lor îl pot stăpâni, eliberându-se astfel de stresul termenelor limită şi devenind mai capabili să le facă faţă”.

    Gândiţi-vă deci – aşa cum rostea un slogan al epocii beat – că “va veni o zi, când nu va mai veni nicio zi”. Aşa că faceţi de ce e de făcut în mult-puţinul timp care v-a mai rămas până atunci.

    Piers Steel, “Procrastinarea”, Editura Litera, colecţia IQ 230, Bucureşti, 2012

  • Omenirea peste o sută de ani – tablou mai mult sau mai puţin virtual

    Michio Kaku este fizician şi teoretician al fizicii, futurolog şi vedetă de televiziune, în cadrul unor emisiuni – pe Discovery Science, de pildă – de popularizare a ştiinţei. A scris, cu circa trei ani în urmă, Fizica imposibilului, care a devenit best-seller New York Times. În prezentul volum, Kaku continuă aventura cunoaşterii la limita posibilului şi ne înfăţişează, într-o viziune provocatoare şi exaltantă, ceea ce ne aşteaptă în următoarea sută de ani, din punctul de vedere al descoperirilor ştiinţifice.

    Spre deosebire de precedentul său volum, unde elanurile proiective constituiau rodul unui pariu individual cu viitorul, cel de acum este bazat pe dialogul cu circa trei sute de savanţi, care au început deja să dea formă viitorului în propriile lor laboratoare. Concluziile ies, prin urmare, din zona vagă şi oraculară, şi se apropie, în spirit pozitiv, de un “posibil” căruia i s-a schiţat deja temelia.

    Cartea lui Kaku încearcă să vadă cum va fi viaţa de zi cu zi în anul 2100, cine vor fi câştigătorii şi perdanţii viitorului, în ce fel se va dezvolta economia mondială şi care vor fi naţiunile care vor prospera. Asta, în termeni de panoramă. În detaliu, el ne prezintă toate acele mici sau mari miracole ştiinţifice care ne vor schimba traiul şi raporturile cu universul: internetul prezent în lentilele de contact, posibilitatea de a recunoaşte, dintr-o clipire, feţele oamenilor pe care îi întâlnim, de a le afişa biografia şi chiar de a le traduce spusele cu subtitrare. Vom putea beneficia de nanoreceptori inseraţi fie direct în scoarţă, fie în locurile familiare din casă, care ne vor informa în legătură cu schimbările semnificative, care ne vor scana ADN-ul şi celulele, spre a ne avertiza în legătură cu orice posibilă maladie. Speranţa de viaţă va creşte semnficativ, iar savanţii vor fi capabili să creeze, folosind medicina moleculară, organe pentru transplant şi, în acelaşi timp, să încetinească procesul de îmbătrânire. Vor apărea roboţii dotaţi cu emotivitate, rachetele cu antimaterie, vederea cu raze x şi capacitatea de a crea noi forme de viaţă.

    O carte fascinantă, o lectură agreabilă, o doză remarcabilă de optimism, ca antidot la agresiunile actualei crize.

    Michio Kaku, “Fizica viitorului”, Editura Trei, Colecţia “Acum pentru viitor”, Bucureşti, 2012

  • Doamna în negru şi romanul epistolar

    Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat “Igiena asasinului”. Între timp a mai scos 19 romane. Anul trecut extravaganta romancieră, veşnic îmbrăcată în negru, a publicat “Une forme de vie”. Recent, cartea a apărut şi în România, unde autoarea are nenumăraţi fani.

    Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci şi de epistole. Scrie, potrivit unor declaraţii făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreţine o corespondenţă susţinută), iar acum s-a hotărât să topească această experienţă în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit să spună că este cea mai izbutită carte a sa.

    Personajul principal al romanului “Une forme de vie” este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb, şi care îşi analizează aventura epistolară, labirinturile şi implicaţiile ei existenţiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare (“Sunt acea fiinţă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleşitor în viaţa lor”) şi a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak: “Dragă Amélie Nothomb, Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, aţi putea să-mi spuneţi Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie şase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înţeles, iar dumneavoastră, ştiu sigur, mă veţi înţelege. Vă rog să-mi răspundeţi. Melvin Mapple, Bagdad, 18 decembrie 2008”.

    Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacţionează: “Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?” Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi şi sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) şi încearcă să-i desluşească biografia şi psihologia, depăşind o frontieră sacră: cea care separă arta de viaţă. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) şi oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărţile şi că “vrea să existe doar pentru ea”.

    Dincolo de problemele americanului, ale războiului şi ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi şi cogitaţii despre univers, morală şi literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: “Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecţia eficientă şi dinamică nu apare decât în momentul redactării”. Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese şi Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: “Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”

    Amélie Nothomb, “O formă de viaţă”, Editura Polirom, Iaşi, 2012

  • Capitalismul sau cafeaua?

    Dincolo de 100, începe ţara oamenilor deştepţi, oameni preocupaţi să afle lucruri noi, să-şi pună întrebări şi să locuiască în disconfortul de a nu fi nicând mulţumiţi cu ceea ce deja ştiu. Iar limita de sus a acestei ţări a deştepţilor este fix 230, mai precis coeficientul cetăţeanului australian Terence Tao (36 de ani), cel mai ridicat înregistrat vreodată.

    Un titlu interesant şi care vine în întâmpinarea insaţiabilei pofte a publicului modern de a se delecta cu clasamente şi topuri este 50 de idei geniale care au schimbat omenirea. O carte coordonată şi redactată de John Farndon, dar la care au participat cu opinii, idei de clasificare, exemple şi argumente o întreagă serie de experţi (scriitori, filosofi, matematicieni, cercetători etc.). Nu în ultimul rând, se cuvine precizat că la alcătuirea acestui Panteon ale ideilor fundamentale au participat şi sute de votanţi on-line, care nu doar au alcătuit clasamente subiective, dar au expus şi motivele pentru care au făcut o alegere sau alta.

    Această nevoie de consultare, confruntare şi împărtăşire a opiniilor s-a dovedit imperioasă, câtă vreme este deosebit de dificil să afirmi, ca autor individual, care sunt cele mai mari idei ale tuturor timpurilor şi ce vrea de fapt să însemne “idee genială”. Este vorba despre ideea care a adus umanităţii cele mai multe avantaje sau de cea care a avut cel mai mare impact? “Cum îţi dai seama – se justifică autorul – ce este mai bun: cafeaua sau capitalismul, căsătoria sau monoteismul?”

    Într-adevăr, criteriile sunt destul de laxe, iar derapajele şi riscurile unui astfel de top – crescute. Până la urmă însă, ceea ce contează, în opinia lui Farndon, este că a încercat (şi, credem noi, a şi izbutit) să ofere o hrană pentru minte, să stârnească dezbateri şi confruntări interioare, să celebreze nesfârşitele resurse de ingeniozitate ale umanităţii.

    În dreptul fiecărei idei (abolirea sclaviei, ceramica, democraţia, feminismul, scrierea, roata sau internetul – aflat, acesta din urmă. aproape constant în vârful preferinţelor respondenţilor – etc.), autorul oferă detalii despre istoricul ideii şi despre impactul său asupra lumii, precum şi o suită consistentă de argumente pro şi contra. Ceea ce a rezultat este o istorie, povestită accesibil şi seducător, a gândirii umane şi a capacităţii ei infinite de inovare.

    John Farndon, “50 de idei geniale care au schimbat omenirea”, Editura Litera

  • Tot ce voiaţi să ştiţi despre propagandă

    O precizare utilă, câtă vreme sentimentele antipropagandistice ale românilor sunt “justificate de excesele unei jumătăţi de veac de regimuri dictatoriale, urmată de încă două decenii de acută demagogie democratică”. Ce vrea să spună autorul Călin Hentea este că românii “recenţi” au avut parte de o propagandă sufocantă, când explicită, când insidioasă, dar întotdeauna toxică, ameţitoare şi imbecilizantă. Atât pe vremea regimului antonescian, cât şi, apoi, a celui comunist – în formele lui dejiste sau ceauşiste -, românii au cunoscut tortura propagandei aberante şi au ajuns să identifice propaganda cu mancurtizarea, cu manipularea şi totalitarismul.

    Lucrurile trebuie, însă, nuanţate. Propagandă există de când lumea, iar în forme instituţionalizate, ea funcţionează de câteva secole încoace (practic, cuvântul propagandă există din 1622, când Vaticanul a înfiinţat o structură menită să contracareze peste tot în lume reforma protestantă), nu doar în remurile autocratice, ci şi în cele care cunosc şi promovează democraţia. Volumul propune, între multe alte limpeziri necesare, o clasificare care are în vedere trei tipuri de propagandă: propagandă albă – în care sursa emitentă este declarată, autorul mesajelor este asumat; propaganda gri – în care nu se ştie cine este autorul mesajelor; propaganda neagră – care declară un alt autor, o altă sursă emitentă a mesajelor, decât cel real.

    Trecând în revistă toate personalităţile şi evenimentele româneşti care au legătură cu propaganda – din 1848 până azi, enciclopedia lui Călin Hentea este şi o istorie sui generis a României moderne, care se poate utiliza atât ca un dicţionar – prin consultarea temelor, conceptelor sau evenimentelor care îl preocupă pe cititor – dar care funcţionează şi ca o poveste captivantă, romanescă, despre felul în care adevărul, falsul şi mitul au funcţionat în mentalul colectiv autohton.

    Autorul este doctor magna cum laude în ştiinţe militare cu o teză despre propagandă şi operaţii informaţionale şi a executat mai multe misiuni NATO în Albania, Kosovo şi Afganistan. Începând din 2000, Călin Hentea a publicat mai multe volume (unele premiate) de istorie militară sau dedicate fenomenului propagandistic, atât în România la editurile Nemira, Militară sau Paralela 45, cât şi în Statele Unite la Scarecrow Press.

    Călin Hentea, “Enciclopedia propagandei româneşti”, Editura Adevărul, Bucureşti, 2012

  • Viziunea erotică a lumii

    De-a lungul paginilor veţi simţi luminile şi umbrele provocatoare ale acestei pânze, în mod direct sau prin intermediul permanentelor referiri la ea făcute de doctorul Patricio Illanes, un chilian exilat la Paris. Acolo, în extazul cromatic şi al liniilor lui Courbet, Patricio nu se poate împiedica să descopere voluptuoasa frumuseţe a propriei sale soţii, de care este iremediabil îndrăgostit.

    Printre prietenii săi parizieni (de origine chiliană) se află însă şi Felipe Diaz, un ziarist sexagenar care este şi un incorigibil Don Juan.

    Jorge Edwards, “Originea lumii”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • Cum arată durerea care naşte literatură

    Atunci, fiul său, Lion, în vârstă de 21 de ani, a murit, răpus de meningită. Cartea, scrisă şi rescrisă preţ de circa şapte ani, istoriseşte această experienţă, dar dintr-o perspectivă ficţională. E un fel de datorie plătită faţă de memoria fiului său, dar şi un manual de resemnare nobilă, din rândurile căruia aflăm că “se poate trăi şi cu această sfâşiere în suflet”.

    Naraţiunea, făcută din perspectiva defunctului (“în a unsprezecea zi după moartea mea, tata a plecat să-mi ducă plapuma la curăţătorie…”), are o nesfârşită pudoare şi nu capătă o clipă accente lacrimogene. E un imn splendid adus iubirii dintre tată şi fiu, ţesut cu fineţe emoţională şi graţie stilistică.

    Michel Rostain, “Fiul”, Editura Allfa, Bucureşti, 2012

  • Aventuri la Sarajevo cu Emir Kusturica (VIDEO)

    Dacă filmele lui de debut (“Ce mai ştii de Dolly Bell?” sau “Tata în călătorie de afaceri”) au o cromatică apăsat balcanică şi indică limpede sorgintea autorului, individ născut la porţile Orientului, “unde totul este privit cu lejeritate”, odată cu “Arizona Dream” şi “Underground”, regizorul a devenit un bun cultural universal, privit cu simpatie şi admiraţie, chiar atunci când opiniile lui sunt contrariante. În paralel, în ultimii ani, Emir străbate lumea la cârma propriei formaţii – The No Smoking Orchestra.

    Oricât de mult din fibra personalităţii şi biografiei sale s-a mutat însă în opera sa, niciodată acest lucru nu a fost făcut explicit. Parcurgând paginile (nu puţine) ale acestui volum, vom avea prilejul să urmărim pas cu pas viaţa lui Emir, perioada şcolii primare, etapa şotiilor, a bătăilor de cartier şi a meciurilor de fotbal de pe maidan, a primelor elanuri erotice, vremea studiilor universitare pragheze şi a celui dintâi amor matur (care, coincidenţă, este şi singurul care i-a marcat viaţa; e vorba despre relaţia cu viitoare sa soţie, Maja) şi, desigur, timpul gloriei şi al recunoaşterii dincolo de frontierele Bosniei, iluminat de prietenia cu Johnny Depp şi de miracolul contactului (de un haz absolut nebun) cu filmele lui Fellini.

    Trebuie precizat însă că acestui ultim segment, precum şi celui al turnării filmelor sale, li se acordă un spaţiu minor, în raport cu acela realmente marcant, al tinereţii. Pentru că acolo s-au legat cu adevărat lucrurile şi atunci s-a copt geniul său vizual. Iar cultura sa nu a venit din studiul pe băncile bibliotecilor sau al cinematecilor, ci din contactul nemijlocit cu oamenii din Sarajevo, cu minunaţii golani din Gorica şi, mai ales, cu părinţii săi – Senka şi Murat – care i-au fost nu doar sfetnici de taină, ci şi modele existenţiale.

    O carte din care răzbate nostalgia după vremuri apuse (chit că că acele vremuri erau ale comunismului titoist), în care nu ne izbim însă nici de tristeţe şi nici de eşecuri, pentru că, aşa cum a fost, viaţa marelui Kusturica a contabilizat doar frumuseţe, strălucire şi căldură.

    Emir Kusturica, “Unde sunt eu în toată povestea asta?”, Editura Polirom, Bucureşti, 2012

    CONCERT Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra, 27 feb. 2012, Bruxelles:

  • Cum schimbă e-bookurile piaţa cărţii

    E.L. James a început să scrie pe un site al fanilor sagăi “Amurg”. Succesul a venit imediat: fanii Stephaniei Meyer au devenit automat adoratorii necondiţionaţi ai lui E.L. James. New York Times şi Wall Street Journal au dedicat articole de primă pagină pentru a spune povestea fabuloasă a acestei trilogii erotice.

    Editorul american a publicat un prim tiraj de 750.000 exemplare doar din primul volum, iar celelalte două s-au bucurat de acelaşi succes. Această primă tipărire s-a dovedit în câteva zile insuficientă, astfel că editura a retipărit romanul. După doar o lună de la lansare, cartea se vânduse în 6.000.000 de copii (!), după cum a anunţat Today.com. Universal Pictures a cumpărat drepturile de ecranizare pentru suma de 5 mil. dolari.

    Această întâmplare a generat o adevărată modă a cărţilor care sunt publicate mai întâi în formă de e-book pentru a deveni apoi, graţie succesului, bestselleruri în format tipărit. “Cele 50 de secrete ale Domnului Grey” de E.L. James (Editura Trei / Colecţia Eroscop) este un romance care relatează întâlnirea dintre Christian Grey şi Anastasia Steele. El este un bărbat extrem de atrăgător, ea este o tânără inteligentă şi inocentă. Christian Grey o antrenează pe Ana într-o relaţie nu doar pasională, din punct de vedere fizic şi emoţional, dar şi conformă cu gusturile lui erotice violente.

    Poveştile de dragoste sunt vechi de când lumea, ravagiile pasionale ale erotismului extrem însoţit de hard sex au trecut şi ele prin pana câtorva nume celebre, printre care Sade sau Henry Miller. Iată, în registru contemporan, un roman în care romantismul şi libertinajul fac casă de piatră, cucerind sufletele a milioane de cititori.

    E.L. James – “Cele 50 de secrete ale Domnului Grey”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • O tragedie evreiască

    Eroina romanului, Ora (recent divorţată) se hotărăşte să-şi părăsească locuinţa din Ierusalim şi să plece într-o lungă şi fără ţintă călătorie pedestră prin Galileea, însoţită de Avram, un iubit din tinereţe. Alegerea ei este determinată de dorinţa de a scăpa de zgomotul şi furia războiului în care fiul ei de douăzeci de ani, Ofer, fusese târât. E apăsată de presentimentul că acesta va muri şi că, dispărând din teatrul de război, îi va putea schimba destinul şi va înfrânge astfel moartea. O convingere iraţională (“câtă vreme nu-l pot atinge, Ofer nu riscă nimic”) care îi va hrăni determinarea de a rătăci prin peisajele consolatoare ale Galileei.

    În tot răstimpul acestei umblări prin pustii, Avram povesteşte atrocele suferinţe pe care le-a îndurat în temniţele egiptene, iar “Ora” deapănă întreaga viaţă a fiului său, copilăria, adolescenţa, plecarea în serviciul militar, încercând ca, prin magia cuvintelor, să întârzie moartea, precum Şeherezada.

    David Grossman, “Până la capătul pământului”, Editura Polirom, Iaşi, 2012