BCE a împrumutat 12 bănci cu 6,15 miliarde de euro pe perioadă de şapte zile, în timp ce 34 de instituţii de credit au accesat finanţări totale de 25,5 miliarde de dolari pe 84 de zile. Ambele tipuri de împrumut au dobândă de 0,58%. Miercuri au ajuns la scadenţă împrumuturi similare acordate de BCE în valoare de 33 miliarde de dolari şi 1,35 miliarde de dolari.
Tag: BCE
-
Germania şi Franţa încep cursa pentru postul de economist şef al BCE
Asmussen şi Coeure devin membri ai consiliului director într-o perioadă de criză a uniunii monetare, înlocuindu-i pe germanul Juergen Stark şi italianul Lorenzo Bini Smaghi, care şi-au încheiat mandatele înainte de termen. Asmussen, în vârstă de 44 de ani, a fost secretar de stat în Ministerul de Finanţe german, iar Coeure, 42, a ocupat a doua poziţie ca importanţă în Trezoreria franceză. Stark a ocupat postul de economist şef al BCE şi a demisionat din cauza opiniilor diferite de restul conducerii, în timp ce Smaghi a fost nevoit să renunţe la post în urma înţelegerii dintre Franţa şi Italia pentru preluarea postului de preşedinte al BCE de către italianul Mario Draghi. Smaghi a fost nevoit să lase loc unui francez în conducerea băncii.
-
Băncile au împrumutat de la BCE o sumă uriaşă, de aproape 500 miliarde de euro, pe trei ani
De asemenea, banii ar putea fi folosiţi pentru achiziţia de obligaţiuni italiene şi spaniole. În total, 523 de bănci au împrumutat fonduri de la Banca Centrală Europeană (BCE), iar cererea finală a depăşit cu mult aşteptările de 310 miliarde de euro ale analiştilor consultaţi de Reuters.
-
BCE: Riscul ca două mari bănci din zona euro să intre simultan în default a crescut
Probabilitatea ca două sau mai multe bănci să intre simultan în default în următorii doi ani era aproape nulă la începutul lui 2007, a atins apoi un vârf de 15%, iar în prezent se află la un maxim de 25%. “Creşterea din ultimele şase luni a probabilităţii ca una sau mai multe bănci mari din zona euro să intre în default a fost mai rapidă şi mai puternică decât în trecut, iar indicatorul privind riscul sistemic a atins maxime nemaiîntâlnite de la lansarea sa, în 2007”, se arată în raportul referitor la riscurile legate de stabilitatea financiară din zona euro.
-
Oficial BCE: Achiziţia de obligaţiuni de către banca centrală nu este soluţia la criză
Strak a afirmat că demisionează la sfârşitul anului din consiliul executiv al BCE deoarece nu este mulţumit de felul în care a evoluat situaţia din zona euro, aluzie la presiunile ca banca să ia măsuri mai agresive pentru soluţionarea crizei datoriilor, potrivit revistei germane WirtschaftsWoche. Demisia, anunţată în septembrie, a fost motivată la momentul respectiv doar prin motive personale, în timp ce surse apropiate băncii au afirmat că Stark renunţă din cauza programului de achizţie de obligaţiuni al BCE.
-
Corul pieţelor financiare: Avem nevoie de şi mai mulţi bani. Cum comentaţi?
Cei care susţin întoarcerea la aur ca etalon monetar sunt “o ceată de duşi cu pluta”, fiindcă Marea Depresiune din SUA a fost accelerată tocmai de faptul că etalonul aur a împiedicat băncile centrale să-şi exercite rolul de creditori de ultimă instanţă şi să susţină astfel băncile, afirma săptămâna trecută economistul american Nouriel Roubini. Pledoaria lui indirectă îi viza de fapt nu atât pe “duşii cu pluta”, cât refuzul ferm al Angelei Merkel – mai nou, şi al lui Nicolas Sarkozy şi Jose Barroso – de a accepta pentru Banca Centrală Europeană rolul atât de mult dorit de pieţele financiare, de creditor de ultimă instanţă, în aceeaşi formă în care acest rol a fost jucat de Rezerva Federală a SUA, adică de tiparniţă de bani.
Tema creditorului de ultimă instanţă a îmbrăcat forme din cele mai diverse în ultima vreme, de la observaţiile mai curând teoretice ale unor comentatori că Uniunea Monetară Europeană e o construcţie incompletă fără o astfel de instituţie şi până la presiunile deschise făcute de o agenţie de rating ca Standard&Poor’s, care a aruncat în luptă cea mai importantă carte – ameninţarea cu retrogradarea a 15 ţări ale zonei euro, inclusiv a celor cinci ţări cu rating maxim AAA, adică Germania, Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Finlanda şi Luxemburg, cu argumentul că “lipsa progreselor în controlarea extinderii crizei financiare ar putea reflecta slăbiciuni structurale în procesul de luare a deciziilor în zona euro şi în UE”. Decizia S&P a venit la doar câteva ore după ce Merkel, Sarkozy şi Barroso au afirmat că refuză atât emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, cât şi schimbarea statutului Băncii Centrale Europene astfel încât să-i dea undă verde spre a tipări bani cu care să acopere riscul celor expuşi pe obligaţiunile emise de statele zonei euro.
Nu în zadar avertiza însă Mark Mobius de la Franklin Templeton că nu există rezolvare a crizei atâta vreme cât pieţele financiare sunt în continuare nereglementate, iar circuitul toxic al produselor derivate (bazate pe dobânzi, pe mărfuri, pe valute, acţiuni sau CDS-uri) continuă nestingherit, fără măcar să se ştie care e volumul lor total aflat în circulaţie şi în bilanţul cui se găsesc. O estimare a oferit-o recent Banca Reglementelor Internaţionale, cu incredibila cifră de 707.569 miliarde de dolari, reprezentând valoarea totală nominală raportată de instituţiile financiare, a produselor financiare derivate nereglementate (overt-the-counter), aflate în circulaţie la 30 iunie – cu 107.000 de miliarde mai mult decât la sfârşitul anului trecut, cifră care în sine depăşeşte volumul total aflat în circulaţie în 2001. Viteza de multiplicare în doar şase luni, rezultată din efortul băncilor de a compensa scăderea valorii lor de piaţă şi deci degradarea propriilor portofolii, nu doar dovedeşte natura desprinsă de orice realitate economică a acestei sfere speculative, ci şi indică direcţia viitoare de presiune a pieţelor asupra statelor. Respectiv spre noi runde de finanţare a sistemului financiar, care să contracareze riscul creditorilor expuşi pe diverse categorii de active devenite brusc nesigure, sau mai nesigure decât înainte, aşa cum sunt acum datoriile suverane ale statelor din zona euro.
Rolul de creditor de ultimă instanţă al Rezervei Federale a ajutat America să treacă de momentul Lehman Brothers din 2008 şi să depăşească recesiunea, prin împrumuturi pentru bănci, garanţii şi cumpărări de active în valoare totală de 7.700 miliarde de dolari până în martie 2009 (estimare Bloomberg), din care 2.300 miliarde au reprezentat cele două programe de relaxare cantitativă (cumpărări de obligaţiuni federale pentru a stimula băncile să se reorienteze spre creditare şi spre piaţa acţiunilor, stimulând astfel economia). Banca Centrală Europeană s-a prevalat iniţial de statutul său limitat la asigurarea stabilităţii preţurilor, dar criza grecească din primăvara lui 2010 a silit-o să-şi încalce pe rând regulile, de la reticenţa de a cumpăra obligaţiuni guvernamentale ale ţărilor cu probleme din zona euro şi până la calitatea colateralelor acceptate. Preşedintele de atunci al BCE, Jean-Claude Trichet, declara însă că dacă Rezerva Federală şi Banca Angliei s-au angajat în operaţiuni de relaxare cantitativă, cu scopul de a creşte volumul total de lichiditate din piaţă, BCE a cumpărat obligaţiuni în mod excepţional, într-o situaţie temporară de criză. A sterilizat apoi toată lichiditatea oferită, prin licitaţii de depozite, pentru că obiectivul ei nr. 1 rămâne limitarea inflaţiei.
-
S&P: Zona euro s-ar putea confrunta cu o recesiune puternică în 2012, dacă BCE nu intervine decisiv
Agenţia de evaluare financiară estimează la 40% probabilitatea unei recesiuni puternice în zona euro, inclusiv în ţări cu economie solidă, precum Germania, a declarat economistul şef pentru Europa al S&P, Jean-Michel Six. Probabilitatea unei recesiuni de amploare mai redusă este de 60%. Astfel, economia euro s-ar putea contracta începând din trimestrul al patrulea al acestui an, cu o uşoară creştere în trimestrul al doilea din 2012, a spus Six.
-
Sfaturi pentru cine are bani de investit
O apariţie bonomă şi lipsită de orice morgă de finanţist, Mikio Kumada a venit de la Singapore la Bucureşti în cadrul unui turneu european de căteva săptămâni, ca să susţină în calitate de consilier de investiţii activitatea LGT Bank, instituţia grupului financiar LGT specializată în private banking. Greco-japonez de origine, licenţiat la Viena în ştiinţe politice şi studii japoneze, fost reporter la Bloomberg, apoi director în cadrul Egnatia Securities din Atena, Kumada lucrează pentru LGT din 2002, unde primii cinci ani i-a petrecut ca senior market strategist la LGT Bank, iar următorii trei ca senior market analyst la LGT Capital Management. Grupul financiar, deţinut de casa princiară de Liechtenstein, are birouri în 13 ţări din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu şi administrează active de aproape 74 mld. euro, profitul la jumătatea anului curent fiind de aproape 70 mld. euro.
Între clienţii LGT Capital Management, divizia de management a activelor, cel mai mare client e chiar LGT Bank, la care se adaugă clienţi instituţionali, de la alte bănci la fonduri de pensii, alţi administratori de active, asigurători “şi sperăm să avem şi fonduri suverane de investiţii”. În private banking, unul dintre segmentele cu creştere mare este cel al clienţilor cu averi noi, îndeosebi din Asia, dar şi din Rusia ori Estul Europei, printre aceştia fiind şi clienţi din România, unde grupul LGT operează prin biroul de la Viena. Ce sfaturi le-ar da Kumada? “Poate eventualilor noi clienţi din România le-aş putea părea prea sceptic, dar cred că e important de transmis mesajul că e bine să-ţi asumi riscuri – asta faci oricum ca antreprenor, şi mulţi clienţii est-europeni sunt antreprenori – dar e bine ca o parte dintre active să-ţi fie administrate conservator, cu ideea de a lăsa ceva pentru familie şi generaţiile viitoare.”
Dintre clienţii de private banking din pieţele emergente, “les nouveaux riches” sunt mult mai înclinaţi spre risc, urmărind profit mare şi rapid, ceea ce e o consecinţă a faptului că şi-au acumulat banii repede, cu preţul asumării inclusiv a unor riscuri politice, iar mentalitatea lor de a juca dur se transpune mai departe în comportamentul investitorilor şi al pieţelor. “Desigur, e decizia lor cum şi unde investesc. Dar dacă eu aş fi consilier de investiţii al unui astfel de client, i-aş recomanda ca măcar o parte din avere să fie plasată în active sigure”, spune Kumada.
Explicaţia apelului la prudenţă e că, în opinia lui, “suntem într-o situaţie globală unde toate ţările industrializate din G7, SUA, Europa de Vest, Japonia au problema structurală a supraîndatorării, a supraexpunerii, care declanşează acum o perioadă cu caracteristici opuse, de reducere a expunerilor, nu numai la nivelul guvernelor, dar şi la nivelul sectorului privat şi al consumatorilor. Această perioadă nu e bună pentru creşterea economică”. Există mai multă creştere acum în economiile emergente decât în cele dezvoltate, şi mai ales în economiile mari emergente – China, Rusia, Brazilia. Dar unele dintre ele (China) au şi ele deja probleme – nu de ordin structural, ci de ordin ciclic, pentru că, spre a contracara criza din 2008, au stimulat masiv economia şi acum încă mai au marjă s-o facă, dar nu atât de mult ca atunci, spune analistul. Pe de altă parte, Europa şi SUA nu prea mai au spaţiu fiscal de manevră, ci doar spaţiu monetar, însă problema e că stimulentele monetare au loc tocmai într-un moment când băncile îşi reduc expunerile peste tot. “Or, în aceste condiţii, toată lumea trebuie să treacă printr-o fază de restructurare şi creştere a economisirii, care va compune un mediu economic dificil.”
În ce priveşte o “aterizare dură” a economiei chineze, dată ca iminentă de ani buni de o mulţime de analişti, Mikio Kumada se arată sceptic. “Nu credem că China va avea un <hard landing>, pentru că dacă sectorul privat sau piaţa imobiliară sunt un pic supraîncălzite, statul are încă spaţiul fiscal să limiteze aceasta”. Problema e că dacă statul trebuie să intervină spre a echilibra o criză a creditării sau a pieţei imobiliare, atunci China va intra şi ea în jocul supraîndatorării, însă şanse pentru un <soft landing> există şi se vor materializa într-o creştere economică ceva mai scăzută decât până acum, în jur de 7-8%, în timp ce ţările dezvoltate vor avea creşteri mult mai mici. “O creştere foarte rapidă nu mai poate veni acum de nicăieri, iar această criză trebuie folosită pentru a face ajustări în economie menite să asigure în viitor o rată mai sustenabilă de creştere.”
Cel mai important factor apt să influenţeze viitorul climatului economic şi de investiţii la nivel global ţine de deciziile pe care le vor lua liderii politici europeni în următoarele săptămâni şi luni pentru depăşirea impasului datoriilor. În ipoteza că se va ieşi cu bine din această perioadă, efectul pozitiv va fi ieşirea din epoca afacerilor nesustenabile de până acum, caracterizate de creştere pe credit, suprafinanciarizare, volatilitate prea mare şi lipsă a reglementărilor. “Mai bine o creştere mai redusă, dar din care poţi extrage valoare într-un mod mai echilibrat, deşi pe un termen mai lung”, afirmă Mikio Kumada, care pariază pe economiile emergente, ca având prima şansă de relansare în epoca post-criză.
În Europa, analistul se declară un adept al implicării Băncii Centrale Europene, dar nu sub forma transformării ei într-o simplă tiparniţă de bani care să preia imediat toate riscurile (iar soluţia tiparniţei nu funcţionează de una singură, aşa cum a dovedit-o prăbuşirea din august a pieţelor, când Rezerva Federală lansase programul de relaxare cantitativă, dar în Congresul SUA era ceartă “ca într-o republică bananieră”), ci sub forma presiunii asupra autorităţilor europene de a face reformele instituţionale şi fiscale necesare. Singurul caz în care o intervenţie rapidă a BCE ar fi necesară ar fi dacă scenariul dominant ar deveni cel de recesiune şi deflaţie, pentru că misiunea BCE prin statut este de a apăra stabilitatea preţurilor. “Dar acum nu suntem (încă) într-un asemenea punct; economia este ameninţată de recesiune, dar e încă pe creştere.”
Pe termen mai lung însă, cu o bază de reforme făcută şi cu nişte autorităţi de reglementare puternice, poate vom crea şi nişte pieţe în care “investitorii să se comporte ca nişte investitori în loc de traderi”, dar asta sună ca şi cum ai crea un “om nou”, cum a încercat Ceauşescu, glumeşte Kumada. Teoretic e posibil, însă practic e nevoie de câţiva ani buni şi de eforturi mari, din partea unor lideri foarte puternici, pentru că reglementarea pieţelor întâmpină o opoziţie solidă din partea lobby-ului financiar. Aşa cum o dovedesc însă iniţiativele unui Paul Volcker în SUA, este posibilă promovarea unor reforme care să accelereze reglementarea pieţei CDS-urilor şi a produselor derivate sau separarea activităţii de bancă de investiţii de cea de bancă comercială şi, mai departe, să coordoneze această reformă cu autorităţile europene.
-
Condamnaţi la închisoarea datornicilor
Rezervele valutare şi de aur ale Germaniei trebuie să rămână de neatins şi nu vom permite ca ele să fie folosite pentru fondul de ajutorare a ţărilor îndatorate din zona euro, a fost replica lui Philipp Rösler, ministrul german al economiei, după ce două ziare nemţeşti au publicat zvonul că la reuniunea G20 de la începutul lui noiembrie, unii lideri au vehiculat posibilitatea ca Bundesbank, banca centrală germană, să vândă rezerve de aur în valoare de 15 mld. euro ca să alimenteze Fondul European pentru Stabilitate Financiară (EFSF). Ca orice zvon de acest gen, însuşi faptul că a putut fi răspândit e o măsură a impasului discuţiilor despre viitorul zonei euro.
Ceea ce era însă adevărat era că la reuniunea G20 se discutase despre propunerea franco-britanico-americană ca FMI să emită drepturi speciale de tragere (DST) pentru suplimentarea capacităţii financiare a EFSF, ceea ce ar implica o contribuţie a băncilor centrale europene cu circa 50-60 mld. euro în rezerve cedate către FMI. Germania s-a opus, pe motiv că astfel s-ar ştirbi independenţa Bundesbank, la fel cum s-a opus şi până acum tuturor variantelor care ar fi implicat Banca Centrală Europeană (BCE) în finanţarea directă, contra statutului ei, a ţărilor cu probleme din zona euro.
Reprezentanţii investitorilor şi analiştii apropiaţi lor, ca de pildă săptămâna trecută în Financial Times ori The Telegraph, propun însă tot mai insistent implicarea băncilor centrale şi a BCE, care ar urma să garanteze datoriile şi să devină creditorul de ultimă instanţă fie pentru băncile cu probleme, fie pentru state, ceea ce ar calma pieţele fiindcă ar înlătura riscul ca investitorii să nu-şi mai poată recupera banii. Aceasta ar însemna ca BCE să imite Rezerva Federală a SUA, cu programele ei de relaxare monetară cantitativă (quantitative easing), adică de creaţie de monedă cu care cumpără obligaţiuni, urmată de export de inflaţie către restul lumii. Ar fi un deznodământ de care atât BCE, cât şi Germania s-au ferit cât au putut până acum.
Cel mai clar a cerut-o săptămâna trecută Nouriel Roubini, care susţine nici mai mult, nici mai puţin că Uniunea Europeană nu va supravieţui decât dacă BCE se va angaja într-un program de relaxare cantitativă cu tăierea la zero a dobânzilor, împingerea euro la paritate cu dolarul şi cumpărări masive de obligaţiuni ale statelor cu probleme, urmat de aplicarea în Germania şi în alte ţări puternice a unor programe de stimulare fiscală menite să contrabalanseze efectul negativ al măsurilor de austeritate din ţările slabe. Aşa ar fi ideal pentru pieţe, inclusiv pentru investitorii americani, având în vedere că orice insolvenţă în Europa loveşte direct în SUA, atât prin expunerea europeană a corporaţiilor ca Ford sau GM, dar mai ales a marilor grupuri financiare, ca Goldman Sachs, JP Morgan ori Morgan Stanley.
Ambrose Evans-Pritchard de la The Telegraph (comentatorul care în 2009 susţinea că Europa de Est e sursa crizei care va îngropa Vestul) spune chiar că America şi China ar trebui să forţeze Germania să accepte schimbarea Tratatului UE şi a statutului BCE, fiindcă e deja prea târziu ca Germania să mai vadă criza datoriilor drept o “povestire morală calvinistă” şi să aibă reţineri la ideea tiparniţei de bani. Iar dacă UE nu vrea şi se opune, atunci are în faţă cazul-test al Italiei, despre care Roubini susţine că va fi nevoită să-şi restructureze datoria de 1.900 mld. euro şi să abandoneze euro în favoarea vechii lire, nu atât pentru că economia ei nu ar avea resurse să achite datoriile, ci pentru că odată ce pierde încrederea pieţelor, dobânzile care i se cer pentru refinanţarea datoriei sunt împinse atât de sus, încât dinamica datoriei devine nesustenabilă, ţara devine insolvabilă şi apare problema spargerii zonei euro, pentru că EFSF nu poate salva o economie de peste şase ori mai mare decât cea a Greciei.
Şi într-adevăr, după semnalul dat de speculatori prin creşterea la 7,4% a dobânzilor la obligaţiunile italiene, adică peste nivelul la care Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost silite să ceară ajutorul UE şi al FMI, au apărut discuţiile despre Europa cu mai multe viteze şi noi scenarii de acţiune propuse pentru salvarea euro. Unul dintre ele le aparţine analiştilor grupului american Citigroup, care susţin că se impun patru paşi pentru ieşirea din actualul impas:
1) ascensiunea unor guverne stabile şi capabile de consens (eventual conduse de tehnocraţi, ca Lucas Papademos în Grecia şi Mario Monti în Italia), cu concluzia că “pieţele preferă guvernele de uniune naţională”;
-
Lucas Papademos, viitorul premier al Greciei
“Noul premier mandatat” este Papademos, în vârstă de 64 de ani, a anunţat ANA, după o reuniune de patru ore a liderilor partidelor de dreapta, socialist şi de extremă dreapta, mediate de preşedintele Republicii, pentru a desemna un Guvern de uniune naţională.