BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Sorin Paslaru: Bancile straine incep sa ceara crestere economica de la Guvern

    Incet-incet, bancile straine inteleg ca au nevoie si de
    relansarea economiei romanesti pentru a putea supravietui si nu
    numai de relansarea economiei austriece, elene, franceze sau
    olandeze. Si in curand vor intelege si ca aceasta relansare nu
    poate veni in Romania decat prin reducerea dobanzilor la credite,
    asa cum se face in statele din zona euro de unde provin aceste
    banci.In zona euro si Statele Unite, banca centrala a reactionat la
    scaderea economiei si cresterea somajului prin reducerea ratei
    dobanzii de referinta.Acesta este de altfel si rostul bancii
    centrale.

    Automat, ratele celor care au credite de casa sau de consum s-au
    redus, pentru ca dobanzile sunt indexate la Euribor. Este un
    mecanism pus la punct de decenii in economia capitalista. Cand
    economia merge prost, bancile ieftinesc creditele pe baza
    finantarii mai ieftine de la banca centrala.Oficialii de la noi ne
    explica doct ca este normal ca bancile comerciale sa actioneze
    prociclic si ne spun plastic ca bancile “iti dau umbrela cand este
    soare si ti-o iau cand ploua”. Gresit.
    Tocmai de asta exista bancile centrale, ca atunci cand economia
    este pe scadere, ocuparea scade, iar preturile la imobiliare se
    reduc din lipsa de cerere, sa ieftineasca refinantarea.

    Ieftinirea se retransmite prin intermediul bancilor comerciale
    la clienti. Automat rata la casa de 1.000 de euro se duce in 800 de
    euro sau cea de la automobil de la 400 la 300 euro, si automat
    disponibilul ramas merge in consum si se reia ciclul de
    crestere.Numai in Romania nu a functionat ieftinirea creditarii in
    perioada de criza, ci, dimpotriva, creditul s-a scumpit in aceasta
    perioada, ceea ce a determinat alunecarea si mai abrupta pe panta
    scaderii economice.
    Desi ponderea in PIB a economiei private este de 75% si economia
    functioneaza in cu totul alti parametri decat acum 10 ani, fiind in
    maini private, discursul public a ramas la nivelul anilor ’90, cand
    statul era responsabil si de cresterea, si de scaderea
    economiei.

    Relansarea este la banci in aceeasi masura cat este la
    restructurarea statului care s-a intins in deficite bugetare cand
    nu era cazul, pe crestere economica, iar acum nu poate sa se
    ajusteze.Discursul public despre parametrii macroeconomici este
    confiscat de economistii din banci, platiti de banci, care nu vor
    spune niciodata ca bancile au scumpit in loc sa ieftineasca
    creditul in Romania in 2009 si de aceea a avut loc un derapaj mai
    mare decat cel preconizat.Dupa caderea Lehman Brothers, de cand
    Occidentul a cheltuit (si cheltuie) sute de miliarde de euro pentru
    a-si salva bancile, a reiesit in mod evident ca fiecare stat a
    incercat sa-si salveze propriile entitati pentru a-si salva
    economia. Bancile si economia au devenit totuna, de aceea au
    intervenit statele occidentale si intervin.

    In cazul nostru este putin altfel, dar numai aparent. Bancile
    sunt din zona euro, dar economia este, nominal, din Carpati. De
    fapt, economia romaneasca este, intr-un fel, parte deja, prin
    preluarea sectorului bancar autohton de catre banci din zona euro,
    din aceasta zona. Ca urmare nu poate redemara decat daca
    beneficiaza de masurile luate in Vest pentru relansare.

    Cititi mai multe
    opinii scrise de Sorin Paslaru     pe www.zf.ro

  • Virginiana si iraniana

    In urma cu doar cateva zile, in Virginia, Teresa Lewis a fost
    ucisa cu o injectie letala si nimeni n-a intrat la inchisoare,
    deoarece aceasta doamna a fost in mod legitim condamnata la moarte.
    A incercat sa-si omoare sotul si fiul adoptiv si a facut acest
    lucru fara a avea permisiunea s-o faca. Cei care au executat-o au
    facut-o insa cu aprobarea autoritatilor. Ca atare, ar trebui sa
    reformulam cea de-a cincea porunca drept “Sa nu ucizi fara
    permisiune”. In fond, de secole binecuvantam steagurile soldatilor
    care, trimisi la razboi, au licenta de a ucide, precum James
    Bond.

    Acum se pare ca Ahmadinejad, cel care dintr-o clipa in alta va
    lapida o femeie (daca nu cumva a facut-o deja in momentul cand
    cititi acest editorial) ar fi reactionat la apelurile venite din
    Occident, spunand: “Voi protestati ca noi vrem sa omoram in mod
    legal o femeie iraniana, in timp ce omorati in mod legal o femeie
    americana?”.

    Bineinteles, i s-a replicat ca femeia americana a incercat sa-si
    omoare sotul, in vreme ce iraniana n-a facut decat sa-i puna
    coarne. Si ca americana a fost omorata intr-un mod nedureros, in
    timp ce iraniana ar fi ucisa intr-un mod extrem de chinuitor.

    Insa un raspuns de acest soi lasa sa se subinteleaga doua lucruri:
    ca este corect sa omori o asasina, dar ca in cazul unei femei
    adultere ar fi de-ajuns un divort fara pensie alimentara; si ca
    poti ucide in mod legal, daca faci acest lucru provocand doar
    putina suferinta. In schimb, ceea ce ar trebui sa sustinem noi,
    daca gandurile nu ne-ar fi tulburi, este faptul ca nu trebuie
    omorata nici macar o asasina si nu trebuie infaptuit un omor nici
    conform legii si nici daca executia este nedureroasa, ba chiar nici
    daca ar surveni prin injectarea unui drog ce provoaca o delicioasa
    stare de extaz.

    Cum reactionezi daca tari mai putin democratice ne cer noua –
    cetateni ai tarilor democratice – sa nu ne mai ocupam de pedepsele
    lor capitale, avand in vedere ca avem si noi pedepsele noastre cu
    moartea?
    Situatia este foarte jenanta si mi-ar placea chiar sa stiu daca
    acelasi numar de occidentali, printre care pana si o prima doamna
    franceza, care au protestat impotriva pedepsei cu moartea iraniene,
    au protestat si impotriva pedepsei cu moartea americane. As zice ca
    nu, intrucat ne-am obisnuit cu condamnarile la moarte in Statele
    Unite, ca sa nu mai spun de cele din China, in schimb este normal
    ca ideea unei femei masacrate cu pietre sa impresioneze mai tare.
    Imi dau seama ca atunci cand mi s-a cerut sa dau o semnatura pentru
    a impiedica lapidarea femeii iraniene am facut-o imediat, dar mi-a
    scapat din vedere ca, intre timp, o virginiana era omorata.

    Am fi protestat la fel daca femeia iraniana ar fi fost condamnata
    la o pacifista injectie letala? Ne indigneaza lapidarea ori moartea
    provocata unei persoane care nu a incalcat a cincea porunca, ci pe
    cea de-a sasea. Nu stiu; fapt este ca reactiile noastre sunt
    adeseori instinctive si irationale.

    In luna august a aparut pe net un site unde se explicau diverse
    metode de a gati o pisica. Gluma sau lucru serios, orice o fi fost,
    toti aparatorii drepturilor animalelor din lume s-au razvratit. Eu
    sunt un devotat al pisicii (una dintre putinele fiinte vii ce nu se
    lasa folosita de stapan, ci dimpotriva, se foloseste de el cu un
    cinism olimpian si al carei atasament fata de casa prefigureaza o
    forma de patriotism), prin urmare m-as feri cu oroare de un stufat
    de pisica. Insa il consider la fel de gratios, chiar daca poate mai
    putin inteligent, pe iepure, si totusi il mananc fara vreo
    opreliste mentala.

    Ma scandalizez vazand casele chinezilor unde cainii haladuiesc in
    libertate, poate chiar jucandu-se cu copiii, si toata lumea stie ca
    vor fi mancati la sfarsitul anului, dar prin fermele noastre se
    plimba purceii, cei despre care mi se spune ca sunt animale extrem
    de inteligente, si nimanui nu-i pasa ca vor ajunge
    prosciutto.

    Ce ne face sa consideram anumite animale ca fiind de nemancat,
    altele protejate de o caracteristica a lor aproape antropomorfa si
    altele cat se poate de apetisante, cum sunt viteii de lapte si
    mieluseii, cu toate ca vii ei ne inspira atata duiosie?

    Suntem cu adevarat (noi) animale foarte ciudate, capabile de mari
    iubiri si cinisme inspaimantatoare, gata sa protejam un pestisor
    rosu si sa fierbem de vie o langusta, sa strivim fara remuscari un
    miriapod, dar sa judecam ca barbara uciderea unui fluture. Asa se
    face ca ne servim de doua greutati si doua masuri pentru doua
    condamnari la moarte, cu alte cuvinte ne scandalizam pentru una si
    ne prefacem ca nu stim de cealalta.

    Uneori, exista tentatia de a-i da dreptate lui Cioran si de a crede
    ca Geneza, scapata din maini de Dumnezeu, a fost la cheremul unui
    Demiurg neindemanatic si carpaci, probabil putin cam cherchelit,
    care s-a apucat de treaba cu ideile destul de neclare.

  • Jurnalism cu cifre

    Primul numar al ziarului Guardian a fost publicat la Manchester
    in data de 5 mai 1821. Conform uzantelor din acele vremuri, stirile
    ocupau ultima pagina, iar printre acestea se afla un tabel care
    prezenta intr-o maniera usor de inteles costurile suportate de
    scolile din zona. Nu stiu daca acesta este primul exemplu de
    prezentare a faptelor intr-o maniera numerica, dar este cert ca nu
    era un obicei raspandit in epoca si, cu siguranta, dificultatile in
    culegerea si procesarea datelor primare (caci despre asta este de
    fapt vorba) erau majore. In schimb, suportul pe care puteau sa-l
    ofere unui material publicat era semnificativ.

    Astazi, jurnalismul nici nu poate fi conceput fara computere si
    internet. Incepand cu redactarea articolelor sau punerea in pagina
    si terminand cu documentarea si chiar culegerea unor informatii
    valoroase din surse mai mult sau mai putin oficiale. In acest
    context a aparut o noua specie, numita “data journalism”, care se
    ocupa cam cu ceea ce primul numar din Guardian a realizat la
    inceputul secolului XIX, dar la cu totul alta scara. E vorba, in
    esenta, de culegerea si asamblarea datelor primare, prezentarea lor
    in forme cat mai sugestive si, in final, interpretarea lor in
    contextul unui articol sau mixarea diferitelor seturi de date
    pentru a obtine noi rezultate. Pare simplu la prima vedere, insa
    problemele cu care jurnalistul de date se confrunta sunt numeroase
    si nu intotdeauna banale. Prima dintre ele este ca profesia lui se
    afla la intersectia dintre jurnalism si informatica, asa ca va avea
    nevoie de o dubla pregatire. De-abia de-aici incepe aventura.

    Gasirea si culegerea datelor este o arta in sine. Exista, desigur,
    numeroase surse publice de date, dar foarte adesea cele mai
    relevante pentru un anume subiect sunt greu de gasit. Insa
    presupunand ca le-am gasit, vom constata ca cel mai adesea sunt
    disponibile in formate care nu se potrivesc cu instrumentele uzuale
    de stocare si interogare. Ca exemplificare, sa presupunem ca ne
    intereseaza datele de la ultimul recensamant al populatiei (2002),
    pentru ca dimensiunea demografica este importanta in foarte multe
    analize. Rezultatele sumare sunt prezentate ca tabele HTML, analiza
    rezultatelor preliminare este un document in format Word intesat cu
    tabele, in vreme ce rezultatele preliminare sunt livrate ca o
    arhiva cuprinzand cateva zeci de fisiere PDF.

    Jurnalistul de date va trebui probabil sa foloseasca cateva
    programe specializate sau chiar sa scrie propriile programe pentru
    a aduce datele intr-o forma unitara si apoi sa le transforme intr-o
    structura utilizabila in analize si prezentari. Mai apare si
    problema spinoasa a “curatarii” datelor, mai ales cand provin din
    mai multe surse, fiindca se folosesc conventii si reprezentari
    diferite si nu intotdeauna corecte – e suficient sa ne gandim la
    nenumaratele moduri in care se scriu datele calendaristice.

    Interogarea si analiza datelor odata culese va necesita pe de-o
    parte abilitati informatice, deoarece va fi implicata probabil o
    baza de date, dar chiar si in cazul unui spreadsheet lucrurile pot
    fi complicate si probabil sa ceara ceva programare. Analiza este la
    randul ei pretentioasa si va pune in joc cunostinte de statistica,
    precum si abilitati de utilizare a unor instrumente specializate
    capabile sa realizeze “felieri” (slicing), rezumate si detalieri
    (drill-up/down) si altele asemenea.

    Chiar daca nu se ajunge pana la “minerit” (data mining) pentru
    descoperirea unor tipare, jurnalistului de date ii trebuie si un
    anume fler, un simt care sa-l ajute sa sesizeze discrepantele sau
    sa evidentieze evolutiile si tendintele. Chiar daca forma grafica a
    prezentarii datelor este treaba designerului, tot jurnalistul de
    date trebuie sa decida tipurile de grafice, modul de tabelare si
    nivelul de detaliere, aspectele care trebuie evidentiate si asa mai
    departe. Lucrurile nu se termina insa odata cu publicarea. Datele
    trebuie intretinute, imbogatite, contextualizate si, nu in ultimul
    rand, partajate cu publicul si confratii de breasla, astfel incat
    sa permita celor interesati abordari noi sau combinatii de date din
    diverse surse (mashups).

    The Guardian este astazi unul dintre reperele jurnalismului de
    date. O intreaga sectiune a site-ului cotidianului se cheama
    DataStore, iar datele culese pe diverse tematici sunt puse la
    dispozitia publicului in diverse forme. Din fericire pentru
    englezi, majoritatea informatiilor publice de la ei sunt cu
    adevarat publice si accesibile. Din nefericire pentru noi, mai avem
    mult pana acolo.

  • Triunghiul conflictual

    Am lucrat multa vreme la diverse reviste specializate pe IT si,
    in mod firesc, am fost bombardat cu publicitate. Chiar daca ceream
    explicit unei companii detalii tehnice despre un produs sau o
    tehnologie, ma alegeam cu o mapa cu pliante frumos colorate in care
    discursul de marketing ascundea cu dibacie orice fel de
    “asperitati” tehnice. Toate isi gaseau firesc drumul spre
    reciclare. Si totusi, pastrez inca un material publicitar pe care
    l-am primit acum vreo zece ani: o jucarie. Mai precis un mic joc de
    perspicacitate, in care niste piese de lemn (apreciez asta: lemn)
    trebuiau asezate intr-un anume fel (mini sudoku). Era simpatic,
    prietenos si – fara sa spuna nimic despre cat de minunate sunt
    produsele firmei respective – avea un subtil efect de ordin
    psihologic, in orice caz mult mai “angajant” decat limbajul de
    plastic din pliantele frumos colorate.

    Cam aceasta este si ideea care sta in spatele platformei de
    publicitate mobila iAd, anuntata de Apple luna trecuta (si destul
    de neglijata de presa, atrasa mult mai mult de isteria iPad). In
    principiu, reclamele vor fi de fapt un fel de mini-aplicatii
    integrate in aplicatiile propriu-zise si este important de
    subliniat ca acestea nu vor intrerupe aplicatia, ci pot chiar rula
    impreuna cu aceasta – adica multitasking. De exemplu, intr-o
    aplicatie de mica contabilitate pentru iPad, o firma de consultanta
    poate adauga un mic calculator care poarta sigla si eventual un mic
    mesaj publicitar. In cadrul prezentarii platformei, Steve Jobs a
    exemplificat cu o reclama pentru “Toy Story 3”, care avea un mic
    joc integrat, si o reclama a firmei Nike, in care utilizatorul
    putea naviga prin istoria produselor firmei. Sistemul va fi
    disponibil in vara aceasta pentru iPhone si iPod Touch si probabil
    in toamna pentru iPad. Dezvoltatorii vor dispune de un API
    (interfata de programare) specializata pentru iAd si de o schema de
    plata in care Apple vinde si gazduieste reclamele iar dezvoltatorul
    primeste 40% din veniturile generate. Este interesat de notat ca
    aceste mini-aplicatii vor avea acces la sistemul de localizare si
    la accelerometru, ceea ce deschide calea pentru publicitatea
    “ultra-locala”, bazata pe locul unde se gaseste utilizatorul la un
    moment dat si de viteza cu care se misca – adica contextualizare
    prin zona de proximitate (diferita daca utilizatorul merge cu
    masina sau e pedestru).

    Noua platforma de publicitate nu a fost chiar o surpriza, pentru
    ca nu cu mult timp in urma Apple cumparase o firma numita Quattro
    Wireless, specializata tocmai pe publicitate pe platforme mobile –
    desi cateva brevete depuse de Apple in ultimul timp sugereaza ca
    ideea era coapta inainte de a cumpara pe Quattro. Insa mai
    important mi se pare faptul ca analistii de la Forbes apreciaza ca
    iAd va aduce un plus de 8% la cotatia Apple, in vreme ce mult mai
    rasunatorul iPad va contribui doar cu patru procente. In fine, se
    poate consemna ca odata cu lansarea iAd, Apple intra intr-un
    conflict deschis cu fostul aliat Google. Daca pana acum tensiunea
    era mocnita si pornea de la concurenta pe piata smartphone, de data
    aceasta Apple atenteaza la domeniul care este vital pentru Google.
    Asadar, daca pana de curand aveam de-a face cu un razboi impotriva
    lui Microsoft dus de Google, cu ajutor mai mult sau mai putin
    discret de la Apple, acum avem un conflict care descrie un triunghi
    (aproape) perfect echilibrat.

    Nici Google nu neglijeaza publicitatea in zona mobila, insa
    filozofia de la care pleaca este diferita. In vreme ce Jobs
    considera ca atractia pe smartphones si tablete o reprezinta
    aplicatiile si, in consecinta, acolo este locul reclamelor, Google
    crede ca utilizatorii vor fi interesati mai degraba de web si vor
    ajunge inevitabil la serviciile Google, dintre care cele mai multe
    – in frunte cu motorul de cautare – se bazeaza pe publicitate
    contextuala. Pentru zona ramasa descoperita (restul web-ului si
    aplicatiile locale) Google a cumparat cu 750 de milioane firma
    AdMob, care va insera reclame oriunde se va putea. In vreme ce
    Apple vrea sa controleze fiecare element al platformei sale, Google
    mizeaza pe deschidere si ataca pe mai multe fronturi simultan.
    Codec-ul video VP8 nu doar ca a fost pus in regim open source, dar
    a fost si adoptat de Mozilla, Opera si Adobe, care au format
    coalitia WebM Project, numita neoficial “toti in afara de H.264”
    (adica Apple). In plus, Android 2.2 ruleaza Flash, Google Wave a
    devenit public, Chrome OS va fi lansat in vara, iar un magazin
    online numit Chrome Web Store va furniza aplicatiile care va trebui
    sa-i asigure succesul.

  • O campanie si un manifest

    Cred ca foarte putina lume stie ca in ultima zi a lunii martie
    s-a desfasurat un eveniment mondial numit Document Freedom Day
    (DFD). In Romania, denumirea adoptata a fost Ziua Eliberarii
    Documentelor si opinia mea a fost ca aceasta versiune are o nuanta
    oarecum mai agresiva. Insa, dincolo de cuvinte, initiativa are sens
    si merita atentie. S-ar putea crede ca e doar un ecou al unor
    confruntari de piata si ca ii priveste doar pe specialisti, asa ca
    desfasurarea in strada si alte spatii publice a fost o risipa
    inutila de munitie propagandistica.

    Dar nu e deloc asa: libertatea documentelor ne priveste pe toti
    cei care folosim astazi computere si are in vedere ziua de maine.
    Ce s-ar intampla daca peste cativa ani nu vom mai putea deschide
    documentele care s-au adunat in timp, fie ele simple texte, foi de
    calcul, prezentari multimedia, colectii de poze (cele de la nunta,
    de pilda), inregistrari audio sau video? Credeti ca e imposibil?
    Mie mi s-a intamplat si, desi nu era vorba de lucruri importante,
    am trait o mica spaima: oare asa se va intampla si cu cele pe care
    le detin astazi?

    Si nu e vorba doar de un viitor mai mult sau mai putin
    indepartat, ci si de ziua de azi. Ce garantie am ca un document
    intr-un format proprietar pe care-l trimit prin e-mail unui
    partener de afaceri va putea fi deschis la destinatie? Si ce se va
    intampla cu acest document cand firma care detine detaliile
    formatului va iesi din business sau nu-l va mai include in versiuni
    viitoare ale programelor? Sau daca unele brevete care tin de
    formatele respective vor fi contestate iar producatorul va pierde
    dreptul de a le mai folosi? Pe de alta parte, nu-mi pot permite
    sa-l oblig pe corespondentul meu sa cumpere un anumit software ca
    sa poata sa vada sau sa editeze documentele pe care i le trimit.
    Cand este vorba de companii mari sau de administratia publica,
    lucrurile se complica deoarece postura de “client captiv” nu este
    deloc agreabila. Ideea campaniei DFD este ca formatele bazate pe
    standarde deschise, publice, reprezinta o garantie ca documentele
    pe care le cream sau le detinem vor avea viata lunga. Si, pana la
    urma, suportul standardelor publice nu trebuie sa se rezume la
    formate de documente, ci la numeroase alte aspecte ale
    tehnologiilor. Faptul ca internetul functioneaza si ne este
    accesibil tuturor se datoreaza in mare masura faptului ca se
    bazeaza pe standarde deschise.

    Aplicatie practica: proiectul eRomania implica o pleiada se
    situri cu caracter informativ sau aplicativ (servicii) care sa
    faciliteze interactiunea dintre diferitele institutii ale
    administratiei publice precum si intre acestea si cetateni. E vorba
    de un proiect gigantic si care va costa o multime de bani (cam o
    jumatate de miliard de euro pana in 2013). Mi-am marturisit mai
    demult scepticismul cu privire la astfel de initiative colosale,
    mai ales cand sunt gestionate de stat, dar deocamdata pornesc de la
    premiza ca banii alocati vor produce ceva util. Daca aceste situri
    si continutul lor nu vor fi realizate pe baza standardelor deschise
    si nu vor furniza interfete publice pentru cea mai mare parte a
    serviciilor, nu doar ca intretinerea va fi costisitoare, dar si o
    buna parte din obiectivele enuntate (“unitatea de masura a
    performanței e-Romania este timpul cetateanului” se spune in
    comunicatul MCSI) vor fi compromise. Pe de alte parte, continutul
    si programele realizate pe bani publici ar trebui sa fie furnizate
    sub licente publice cat mai permisive, asa cum procedeaza si
    Uniunea Europeana (de pilda situl OSOR.eu).

    Exemple care sa puna in evidenta beneficiile unei abordari cat
    mai deschise sunt nenumarate, incepand de la schimburile de date in
    formate XML bine definite si pana la furnizarea de date primare
    prin interfete de programare publice. De pilda, datele obtinute la
    ultimul recensamant ar putea fi sa fie disponibile in formate
    standardizate, astfel incat sa poata fi valorificate de catre firme
    sau institutii prin formule de prezentare specializate (mashup), in
    combinatie cu alte date din surse publice sau private. Documentele
    PDF nu sunt de nici un folos intr-un astfel de scenariu. Atat
    administratia americana cat si cea britanica furnizeaza online date
    primare (raw data) cu intentia explicita ca acestea sa fie
    utilizate si valorificate de sectorul privat.

    Cu ocazia Document Freedom Day, un grup de initiativa a lansat o
    scrisoare deschisa cu valoare de manifest pentru abordarea
    proiectelor de eGovernment (in special eRomania) pe baza
    standardelor publice si in spiritul deschiderii. Are ecou, dar
    ramane de vazut daca va avea si urmari.

  • Curiozitati si bizarerii

    Tot Mario Praz insa lasa sa se intrevada cum se pot citi rapid
    si cu emotie si unele cataloage neinteresante. Or, daca poate
    exista un catalog putin interesant continand doar editii minore ale
    lui Dante, pandecte sau opere de teologi contrareformisti, celui
    pasionat ii par extrem de interesante cataloagele numite in
    limbajul librarilor “Varia e Curiosa”, ce inventariaza opere ale
    unor literati nebuni, vizionari, genii pe buna dreptate neintelese
    si disparute din toate bibliografiile, din numeroase si legitime
    motive.

    Cataloagele de acest soi apar continuu, mai ales in Franta, si
    nu rezist tentatiei de a rasfoi impreuna cu bunii mei cititori
    recentul “Livres curieux et bizarres” editat de Libraires Associes
    (si pentru a uita macar pentru putina vreme de tristetile din
    paginile de actualitate ale ziarelor).

    Printre operele cu intentii indubitabil serioase gasesc un
    tratat despre geamatul porumbitei cardinalului Bellarmino (da, cel
    al lui Galileo), unul despre localizarea paradisului terestru al
    lui Huet (care il plaseaza la Basra, in dezacord cu o intreaga
    traditie ce il dorea in Extremul Orient – si astfel intelegem ce
    intentiona Bush invadand Irakul), opera lui Pierre Sindico despre
    imobilitatea Terrei (1878), si descopar ca Ricciotto Canudo,
    cunoscut de mine doar ca un serios teoretician al cinema-ului (si
    inventator al definitiei “a saptea arta”), a fost erou de razboi si
    s-a ocupat cu Metafizica Muzicala a Civilizatiilor.

    Nu lipseste o sectiune intreaga despre limbile materne ale
    Antichitatii, precum limba vorbita de Adam (druidica, potrivit lui
    John Cleland, 1776), basca (atribuita populatiei Cham de Pedro
    Nada, 1885), ca sa nu mai vorbesc de limbile artificiale precum
    “Langue Bleue” a lui Bollak, 1900, “Sillabayre” din Jallais, de la
    1923, cu instructiuni pentru functionarea unei masini de citit
    (sic!), Codul napoleonian pus in versuri de un Anonim in 1811 sau
    opera unui anume Radiguel, “Civilizatia primitiva regasita cu toate
    arhivele sale in Paradisul terestru in tara Edenului sau
    Britania”.

    Trecand la alte teme, as fi tentat sa citesc “Viata sexuala a
    lui Robinson Crusoe” de Michel Gall (1977), unde se subliniaza cu
    cata satisfactie ilustrul naufragiat l-ar fi descoperit pe Vineri
    mult mai cooperant decat caprele – fiindca veni vorba, cartea in
    prima editie a fost pusa sub sechestru judiciar. Catalogul anunta
    ca excitanta antologia sado-masochismului (inveselita de gravuri ce
    nu lasa loc imaginatiei) “De sanctorum martyrum cruciatibus” de
    Antonius Gallonius (1602), unde piosul pretext ar fi acela de
    documentare a chinurilor suportate de martiri. Mai putin fidel
    cronicilor sfinteniei este recentul “Sex in Smurfenland” (1980),
    nimic altceva decat o revizitare a Strumfilor in cheie pornografica
    -, iar catalogul anunta ca nu trebuie sa ne preocupe faptul ca
    textul este in olandeza, intrucat imaginile sunt foarte
    sugestive.

    Un doctor Brennus, in “L’acte bref” (1907), se dezlantuie pe
    tema incontinentei spasmodice, iar de la parintele Sinistrari
    d’Ameno (inchizitor din secolul al XVII-lea) ne-a ramas “De la
    demonialita”, considerata insa de mai multi bibliofili un fals
    (inspirat de celebrul bibliofil Paul Lacroix, apoi scris in 1875 de
    Isidore Liseux), publicat pentru a atata curiozitatea bolnavicioasa
    a cititorilor epocii cu privire la intalnirile sexuale intre femei
    si demoni. Acum vad insa ca Sinistrari a fost si autorul unui “De
    sodomia tractatus” (foarte apreciat si la ora actuala pe site-urile
    gay de pe net), unde aspectul cel mai savuros ar fi teoria acestuia
    pe tema sodomiei lesbiene prin intermediul clitorisului (organ
    despre care parintele franciscan avea idei destul de vagi,
    considerand ca ar exista doar la anumite femei, ca putea aparea la
    tinerete si ca uneori le servea lesbienelor pentru a-si depozita
    propria samanta intr-un alt corp feminin).

    Pentru a pune punct, gasesc traducerea in franceza (“La
    domination du moine”) a ceea ce trebuie sa fie “Clelia”, roman de
    Giuseppe Garibaldi, scris (cum spune el in prefata) cu scopul de a
    aduce aminte de vitejii cazuti pe campurile de batalie, a denunta
    tineretului italian “turpitudinile si tradarile guvernelor si ale
    preotilor” si “in cele din urma, a supravietui cu ceea ce castig.
    Iata motivele care m-au impins sa o fac pe literatul”. Pentru cei
    interesati de demitizarea istoriei patriei, “Clelia” e demna de a
    fi citita cel putin cat este si “Claudia Particella, amanta
    cardinalului” de Benito Mussolini.

  • Presedinti de carton

    Dintre multele propuneri ale candidatilor, voi pune accentul pe
    doua obiective: stimularea economiei pe termen scurt si politica
    fiscala.

    Stimularea economiei pe termen scurt

    Conform domnului Traian Basescu, recesiunea actuala nu are nimic
    de-a face cu factorii endogeni. Din moment ce Romania nu poate fi
    trasa la raspundere, solutia trebuie sa vina din afara: FMI, Banca
    Mondiala si Uniunea Europeana. La urma urmei, SUA si UE au
    declansat recesiunea mondiala, asa ca este responsabilitatea lor sa
    scoata economia noastra din criza. Nu va faceti griji, domnule
    presedinte! Suntem numarul unu pe lista lor de prioritati. Domnul
    Geoana propune crearea unui fond de investitii publice, care va
    sprijini sectoarele cheie ale economiei si va crea locuri de
    munca.

    Planul este indestructibil, cu exceptia unui detaliu: sursa de
    bani pentru acest fond magic. Poate candidatul nostru va apela la
    FMI & Co pentru ajutor. Acum parca m-am linistit. Domnul
    Antonescu sustine restructurarea sectorului public si
    responsabilitatea fiscala. Aceasta strategie nu va reporni
    economia, cel putin nu in 2010. In cel mai bun caz, va redirecta
    unele fonduri bugetare. Totusi am invatat ceva: trebuie sa
    economisesti ca sa ai ce cheltui. Domnul Oprescu va lansa un plan
    de sprijinire a pensionarilor, somerilor si tinerilor precum si de
    stimulare a firmelor care doresc sa angajeze. Consider ca prima
    masura nu ne va scoate din recesiune nici intr-un milion de ani, in
    timp ce a doua masura a fost si va fi lispita de reusita pentru
    totdeauna in Romania.

    Politica fiscala

    Politica fiscala ar trebui sa ramana in linii mari la fel,
    conform domnului Basescu. Credeti sau nu, impartasim aceeasi parere
    la subiectul fiscalitate. Domnul Geoana propune introducerea
    impozitarii progresive si a TVA-ului diferentiat pentru produsele
    esentiale. Sunt de acord cu trepte de TVA, dar nu agreez un impozit
    progresiv. Este demonstrat ca o rata fixa de impozitare reduce
    evaziunea fiscala, mai ales intr-un sistem cu agentii
    guvernamentale fara autoritate. Domnul Antonescu vrea sa reduca
    cota unica de impozitare de la 16% la 10%, iar TVA-ul de la 19% la
    15% si sa scada cu 50% contributiile la asigurari sociale.

    Pe de o parte, aceste masuri vor avea un rezultat favorabil
    limitat prin diminuarea temporara a economiei subterane. Pe de alta
    parte, va genera un deficit bugetar greu de acoperit. Costul
    marginal al finantarii deficitului bugetar pe termen lung, va
    depasi beneficiile marginale pe termen scurt. Daca am fi avut
    petrolul Arabiei Saudite, poate ne-am fi permis reducerea
    impozitelor din nou. Pana atunci, aceste masuri nu sunt altceva
    decat promisiuni ieftine de campanie electorala. Domnul Oprescu
    propune o amnistie fiscala, sperand in legalizarea economiei la
    negru. Eu am rezerve puternice ca masura asta va reduce
    semnificativ exodul de capital catre conturile offshore. Pusa in
    aplicare, aceasta masura populista va avea un efect infim asupra
    veniturilor fiscale.

    Confruntati cu o crestere a somajului si cu teama unei crize
    economice prelungite, cetatenii romani vor avea de ales intre
    aceleasi personaje de desen animat si de o incompetenta
    incontestabila. Presedintele nu trebuie sa fie laureat al premiului
    Nobel pentru economie, dar trebuie sa detina macar o gandire de bun
    simt. Cerem prea mult? Raspunsul il vom afla pe http://toniiordache.ro

  • Presedinti de carton

    Dintre multele propuneri ale candidatilor, voi pune accentul pe
    doua obiective: stimularea economiei pe termen scurt si politica
    fiscala.

    Stimularea economiei pe termen scurt

    Conform domnului Traian Basescu, recesiunea actuala nu are nimic
    de-a face cu factorii endogeni. Din moment ce Romania nu poate fi
    trasa la raspundere, solutia trebuie sa vina din afara: FMI, Banca
    Mondiala si Uniunea Europeana. La urma urmei, SUA si UE au
    declansat recesiunea mondiala, asa ca este responsabilitatea lor sa
    scoata economia noastra din criza. Nu va faceti griji, domnule
    presedinte! Suntem numarul unu pe lista lor de prioritati. Domnul
    Geoana propune crearea unui fond de investitii publice, care va
    sprijini sectoarele cheie ale economiei si va crea locuri de
    munca.

    Planul este indestructibil, cu exceptia unui detaliu: sursa de
    bani pentru acest fond magic. Poate candidatul nostru va apela la
    FMI & Co pentru ajutor. Acum parca m-am linistit. Domnul
    Antonescu sustine restructurarea sectorului public si
    responsabilitatea fiscala. Aceasta strategie nu va reporni
    economia, cel putin nu in 2010. In cel mai bun caz, va redirecta
    unele fonduri bugetare. Totusi am invatat ceva: trebuie sa
    economisesti ca sa ai ce cheltui. Domnul Oprescu va lansa un plan
    de sprijinire a pensionarilor, somerilor si tinerilor precum si de
    stimulare a firmelor care doresc sa angajeze. Consider ca prima
    masura nu ne va scoate din recesiune nici intr-un milion de ani, in
    timp ce a doua masura a fost si va fi lispita de reusita pentru
    totdeauna in Romania.

    Politica fiscala

    Politica fiscala ar trebui sa ramana in linii mari la fel,
    conform domnului Basescu. Credeti sau nu, impartasim aceeasi parere
    la subiectul fiscalitate. Domnul Geoana propune introducerea
    impozitarii progresive si a TVA-ului diferentiat pentru produsele
    esentiale. Sunt de acord cu trepte de TVA, dar nu agreez un impozit
    progresiv. Este demonstrat ca o rata fixa de impozitare reduce
    evaziunea fiscala, mai ales intr-un sistem cu agentii
    guvernamentale fara autoritate. Domnul Antonescu vrea sa reduca
    cota unica de impozitare de la 16% la 10%, iar TVA-ul de la 19% la
    15% si sa scada cu 50% contributiile la asigurari sociale.

    Pe de o parte, aceste masuri vor avea un rezultat favorabil
    limitat prin diminuarea temporara a economiei subterane. Pe de alta
    parte, va genera un deficit bugetar greu de acoperit. Costul
    marginal al finantarii deficitului bugetar pe termen lung, va
    depasi beneficiile marginale pe termen scurt. Daca am fi avut
    petrolul Arabiei Saudite, poate ne-am fi permis reducerea
    impozitelor din nou. Pana atunci, aceste masuri nu sunt altceva
    decat promisiuni ieftine de campanie electorala. Domnul Oprescu
    propune o amnistie fiscala, sperand in legalizarea economiei la
    negru. Eu am rezerve puternice ca masura asta va reduce
    semnificativ exodul de capital catre conturile offshore. Pusa in
    aplicare, aceasta masura populista va avea un efect infim asupra
    veniturilor fiscale.

    Confruntati cu o crestere a somajului si cu teama unei crize
    economice prelungite, cetatenii romani vor avea de ales intre
    aceleasi personaje de desen animat si de o incompetenta
    incontestabila. Presedintele nu trebuie sa fie laureat al premiului
    Nobel pentru economie, dar trebuie sa detina macar o gandire de bun
    simt. Cerem prea mult? Raspunsul il vom afla pe http://toniiordache.ro

  • Realitatea sumbra a somajului

    Cifra oficiala a somajului o reprezinta rata U-3, care este
    definita ca “raportul dintre numarul total de someri si totalul
    fortei de munca civile”. Acest numar a fost de 9,8% in luna
    septembrie 2009. Exista trei categorii de persoane care nu sunt
    incluse in calculul indicelui U-3:

    a) persoane care deţin un loc de munca cu norma redusa, cauta o
    slujba cu norma intreaga, dar nu o pot gasi (subocupate)

    b) persoane care nu au avut un loc de munca pentru o perioada
    lunga de timp, cauta o slujba cu norma intreaga, dar nu o pot gasi
    (someri)

    c) persoane care nu au avut un loc de munca pentru o perioada lunga
    de timp, au renuntat sa mai caute, dar ar lucra daca ar gasi o
    slujba (rezerva fortei de munca)

    Suma celor trei categorii de mai sus formeaza totalul fortei de
    munca partial active. Iar totalul ajustat al fortei de munca civile
    este suma dintre totalul fortei de munca civile si rezerva fortei
    de munca. Indicele U-6, care este considerat o masura mai realista
    a somajului in Statele Unite, este definit ca “forta de munca
    partial activa raportata la totalul ajustat al fortei de munca
    civile”.

    In septembrie 2009 indicele U-6 a atins 17%, reprezentand
    valoarea maxima din 1945 pana in prezent. La inceputul recesiunii
    (noiembrie 2007), indicele U-6 a fost de 9,9%. Indicele oficial U-3
    se apropie de 10%, cel mai inalt nivel din ultimii 25 de ani. Cu
    toate acestea, indicele U-6 a atins nivelul in care unul din sase
    americani este considerat fie subocupat fie somer.

    Potrivit statisticilor, 35,6% din someri sunt fara un loc de
    munca pentru mai mult de 27 de saptamani, adica o crestere de 14,4%
    peste nivelul inregistrat cu un an in urma. Intr-o economie
    puternica, exista in medie o diferenta de 4% intre indicii U-3 si
    U-6 . In prezent, diferenta este de 7,2%. In perioade de recesiune,
    economistii prefera sa utilizeze Indicele Manchester (IM), definit
    ca “numarul de persoane fara loc de munca, inmultit cu numarul
    mediu de saptamani fara un loc de munca”. De exemplu, IM a crescut
    de la 371,7 milioane saptamani de somaj, in luna august la 396,7
    milioane saptamani de somaj, in septembrie.

    Raspunsuri la intrebari de genul: “va mai exista o corelatie
    intre cresterea PIB si piata muncii?” sau “va mai cobora somajul in
    SUA la rata de 4% vreodata?” le regasiti pe http://toniiordache.ro

    ———-

    Toni Iordache, 42 de ani, matematician si finantist, cu o
    cariera de peste doisprezece ani in institutii financiare
    importante – Citibank, Deutsche Bank, JP Morgan, Fortis sau RBC a
    vazut si trait criza financiara intr-un fotoliu situat in primul
    rand. A fost adus de criza, in august 2008, inapoi in Romania, dar
    el si businessul romanesc au vorbit limbaje diferite: modelele de
    afaceri s-au dovedit a fi altele decat cele de pe Wall Street.

  • Capete de ou

    Termenul “intelectualitate” a fost introdus pare-mi-se de
    Scelba(1), care credea doar in logica bastonului de cauciuc. Spiro
    Agnew, vicele lui Nixon, vorbea si el despre “effete snobs”, ce
    insemna mai mult sau mai putin “snobi efeminati”, amintind de acele
    saptamanale umoristice fasciste unde se produceau ramolitul care
    vorbea graseiat sau intelectualul anacronic, autor de
    “poezele”.

    Pe de alta parte, deja era uzitata in lumea anglo-saxona, pentru
    delegitimari de acelasi soi, expresia “cap de ou” (“testa d’uovo”).
    Si tot in cursul luptelor politice din perioada de dupa razboi,
    dreapta a recuperat o definitie utilizata de Lenin cu alte
    intentii, cea de “idioti utili”, pentru a face referire la
    intelectualii care simpatizau cu fortele de stanga.

    Este vorba, prin urmare, de lucruri cunoscute. Atat de
    cunoscute, incat incurajeaza ideea ca dispretuirea lumii
    intelectualilor este o caracteristica a dreptei si ca, in
    consecinta, nu ar exista intelectuali de dreapta, ci ar fi toti in
    opozitie.

    In mod natural, un intelectual se afla intotdeauna in opozitie
    fata de ceva, dar poti sa nu fii de acord cu multe lucruri si
    militand pentru dreapta. Au existat mari intelectuali conservatori
    sau de-a dreptul reactionari; iar “reactionar” nu este un cuvant
    urat, cum era pe vremea lui Don Camillo si Peppone(2), intrucat au
    existat ganditori si artisti care au cochetat cu o intoarcere la
    vreo Traditie sau vreun Ancien Regime, iar asta inseamna de fapt
    reactionar, nu un om care vrea sa infometeze muncitorii sau e
    neaparat un fascist. In acest sens, un mare reactionar a fost Dante
    si nu era un intelectual de lepadat, iar in zilele noastre am citit
    multi autori care n-au facut altceva decat sa critice Modernitatea,
    lumea tehnicii, utopiile revolutionare. Si nu numai atat, dar
    recent, cei de dreapta au inceput sa-si identifice niste “eroi”
    proprii printre intelectualii care prin definitie se situau la
    stanga, cum s-a intamplat (si probabil nu in mod eronat) cu
    Pasolini(3), ca aparator al unui stat de factura
    preindustriala.

    Putini poate isi mai amintesc, dar in anii ’70 s-a vorbit mult
    despre renasterea unei culturi de dreapta; aparuse chiar o revista
    ce se intitula “La Destra” (Dreapta), si daca editura Il Borghese a
    scos de la naftalina “Cugetarile” lui Adolf Hitler si a mers pana
    la a publica eseurile lui Spiro Agnew (definit drept “cel mai
    reactionar vicepresedinte al Statelor Unite, omul care spune cu
    voce tare ceea ce Nixon sopteste”), o editura ca Rusconi a publicat
    multi reprezentanti ai gandirii de dreapta, de la Mishima la
    Vintila Horia, de la Prezzolini la Panfilo Gentile, si a fost
    redescoperit un adevarat “maestru” al gandirii reactionare ca
    Joseph de Maistre.

    In fine, daca vrem sa gasim mari scriitori care erau sau sunt de
    dreapta, fie ei conservatori ori reactionari cum or fi fost sau or
    fi, nu trebuie decat sa ne uitam in jur, si la o adica putem da si
    peste mari scriitori fascisti sau antisemiti precum Celine sau Ezra
    Pound sau clasici dusmani ai modernitatii precum Sedlmayr, ca sa nu
    mai pomenesc de Heidegger sau de corifeii studiului traditiilor, ca
    Rene Guenon. Prin urmare, ajunge sa rasfoiesti cataloagele
    editurilor “democratice”, fara a te apuca sa recuperezi colectia
    “La voce della fogna”(4), si asisti chiar la tentative de
    recuperare din partea stangii a autorilor de dreapta, cum s-a
    intamplat de cateva ori cu Junger sau Spengler. Si atunci cum
    ramane? Autorii de dreapta nominalizati de mine sa nu fie ei oare
    “intelectualitate”?

    Adevarul este ca ne gandim la “dreapta” ca la o entitate
    omogena, in vreme ce si acolo exista intelectuali care si-i
    recunosc “pe-ai lor”, dar tocmai pentru ca sunt intelectuali nu fac
    uz cu usurinta de clisee precum “intelectualitate” sau “snobi
    efeminati” pentru a-si defaima adversarii.

    Si apoi exista ceilalti, uneltele patronajului politic,
    purtatorii de serviete ai politicii, oamenii interesati doar de
    putere (sau de bani), care in realitate nu au citit niciodata cat
    trebuia si pur si simplu nu stiu ca exista si intelectuali de
    dreapta. Ii vad doar pe cei de stanga, si doar in momentul cand
    ajung sa faca intr-un fel sau altul opozitie. Si atunci este
    evident ca, in mintea lor monocamerala, intelectual devine sinonim
    cu opozant si, cum spunea Goering, cand aud vorbin-du-se de cultura
    scot pistolul. Si chiar daca atribuirea acestei expresii lui
    Goering este discutabila, ea apare de altfel si in drama nazista
    “Schlageter” de Hanns Johst: “Wenn ich Kultur hore… entsichere
    ich meinen Browning”(5). Dar cei ce scot pistolul ignora originea
    docta a citatului. Ei nu citesc, nu citesc.

    1. MARIO SCELBA (1901-1991), POLITICIAN ITALIAN
    2. DON CAMILLO SI PEPPONE SUNT PROTAGONISTII UNUI FILM DIN 1955, CU
    FERNANDEL SI DINO CERVI
    3. PIER PAOLO PASOLINI (1922-1975), SCRIITOR SI REGIZOR
    ITALIAN
    4. “LA VOCE DELLA FOGNA”, REVIST+ DE SATIR+ A DREPTEI ITALIENE,
    APARUT+ DIN 1974 P~N+ IN 1983
    5. “De fiecare data cand aud de cultura Imi scot piedica de la
    Browning”