BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Realitatea sumbra a somajului

    Cifra oficiala a somajului o reprezinta rata U-3, care este
    definita ca “raportul dintre numarul total de someri si totalul
    fortei de munca civile”. Acest numar a fost de 9,8% in luna
    septembrie 2009. Exista trei categorii de persoane care nu sunt
    incluse in calculul indicelui U-3:

    a) persoane care deţin un loc de munca cu norma redusa, cauta o
    slujba cu norma intreaga, dar nu o pot gasi (subocupate)

    b) persoane care nu au avut un loc de munca pentru o perioada
    lunga de timp, cauta o slujba cu norma intreaga, dar nu o pot gasi
    (someri)

    c) persoane care nu au avut un loc de munca pentru o perioada lunga
    de timp, au renuntat sa mai caute, dar ar lucra daca ar gasi o
    slujba (rezerva fortei de munca)

    Suma celor trei categorii de mai sus formeaza totalul fortei de
    munca partial active. Iar totalul ajustat al fortei de munca civile
    este suma dintre totalul fortei de munca civile si rezerva fortei
    de munca. Indicele U-6, care este considerat o masura mai realista
    a somajului in Statele Unite, este definit ca “forta de munca
    partial activa raportata la totalul ajustat al fortei de munca
    civile”.

    In septembrie 2009 indicele U-6 a atins 17%, reprezentand
    valoarea maxima din 1945 pana in prezent. La inceputul recesiunii
    (noiembrie 2007), indicele U-6 a fost de 9,9%. Indicele oficial U-3
    se apropie de 10%, cel mai inalt nivel din ultimii 25 de ani. Cu
    toate acestea, indicele U-6 a atins nivelul in care unul din sase
    americani este considerat fie subocupat fie somer.

    Potrivit statisticilor, 35,6% din someri sunt fara un loc de
    munca pentru mai mult de 27 de saptamani, adica o crestere de 14,4%
    peste nivelul inregistrat cu un an in urma. Intr-o economie
    puternica, exista in medie o diferenta de 4% intre indicii U-3 si
    U-6 . In prezent, diferenta este de 7,2%. In perioade de recesiune,
    economistii prefera sa utilizeze Indicele Manchester (IM), definit
    ca “numarul de persoane fara loc de munca, inmultit cu numarul
    mediu de saptamani fara un loc de munca”. De exemplu, IM a crescut
    de la 371,7 milioane saptamani de somaj, in luna august la 396,7
    milioane saptamani de somaj, in septembrie.

    Raspunsuri la intrebari de genul: “va mai exista o corelatie
    intre cresterea PIB si piata muncii?” sau “va mai cobora somajul in
    SUA la rata de 4% vreodata?” le regasiti pe http://toniiordache.ro

    ———-

    Toni Iordache, 42 de ani, matematician si finantist, cu o
    cariera de peste doisprezece ani in institutii financiare
    importante – Citibank, Deutsche Bank, JP Morgan, Fortis sau RBC a
    vazut si trait criza financiara intr-un fotoliu situat in primul
    rand. A fost adus de criza, in august 2008, inapoi in Romania, dar
    el si businessul romanesc au vorbit limbaje diferite: modelele de
    afaceri s-au dovedit a fi altele decat cele de pe Wall Street.

  • Capete de ou

    Termenul “intelectualitate” a fost introdus pare-mi-se de
    Scelba(1), care credea doar in logica bastonului de cauciuc. Spiro
    Agnew, vicele lui Nixon, vorbea si el despre “effete snobs”, ce
    insemna mai mult sau mai putin “snobi efeminati”, amintind de acele
    saptamanale umoristice fasciste unde se produceau ramolitul care
    vorbea graseiat sau intelectualul anacronic, autor de
    “poezele”.

    Pe de alta parte, deja era uzitata in lumea anglo-saxona, pentru
    delegitimari de acelasi soi, expresia “cap de ou” (“testa d’uovo”).
    Si tot in cursul luptelor politice din perioada de dupa razboi,
    dreapta a recuperat o definitie utilizata de Lenin cu alte
    intentii, cea de “idioti utili”, pentru a face referire la
    intelectualii care simpatizau cu fortele de stanga.

    Este vorba, prin urmare, de lucruri cunoscute. Atat de
    cunoscute, incat incurajeaza ideea ca dispretuirea lumii
    intelectualilor este o caracteristica a dreptei si ca, in
    consecinta, nu ar exista intelectuali de dreapta, ci ar fi toti in
    opozitie.

    In mod natural, un intelectual se afla intotdeauna in opozitie
    fata de ceva, dar poti sa nu fii de acord cu multe lucruri si
    militand pentru dreapta. Au existat mari intelectuali conservatori
    sau de-a dreptul reactionari; iar “reactionar” nu este un cuvant
    urat, cum era pe vremea lui Don Camillo si Peppone(2), intrucat au
    existat ganditori si artisti care au cochetat cu o intoarcere la
    vreo Traditie sau vreun Ancien Regime, iar asta inseamna de fapt
    reactionar, nu un om care vrea sa infometeze muncitorii sau e
    neaparat un fascist. In acest sens, un mare reactionar a fost Dante
    si nu era un intelectual de lepadat, iar in zilele noastre am citit
    multi autori care n-au facut altceva decat sa critice Modernitatea,
    lumea tehnicii, utopiile revolutionare. Si nu numai atat, dar
    recent, cei de dreapta au inceput sa-si identifice niste “eroi”
    proprii printre intelectualii care prin definitie se situau la
    stanga, cum s-a intamplat (si probabil nu in mod eronat) cu
    Pasolini(3), ca aparator al unui stat de factura
    preindustriala.

    Putini poate isi mai amintesc, dar in anii ’70 s-a vorbit mult
    despre renasterea unei culturi de dreapta; aparuse chiar o revista
    ce se intitula “La Destra” (Dreapta), si daca editura Il Borghese a
    scos de la naftalina “Cugetarile” lui Adolf Hitler si a mers pana
    la a publica eseurile lui Spiro Agnew (definit drept “cel mai
    reactionar vicepresedinte al Statelor Unite, omul care spune cu
    voce tare ceea ce Nixon sopteste”), o editura ca Rusconi a publicat
    multi reprezentanti ai gandirii de dreapta, de la Mishima la
    Vintila Horia, de la Prezzolini la Panfilo Gentile, si a fost
    redescoperit un adevarat “maestru” al gandirii reactionare ca
    Joseph de Maistre.

    In fine, daca vrem sa gasim mari scriitori care erau sau sunt de
    dreapta, fie ei conservatori ori reactionari cum or fi fost sau or
    fi, nu trebuie decat sa ne uitam in jur, si la o adica putem da si
    peste mari scriitori fascisti sau antisemiti precum Celine sau Ezra
    Pound sau clasici dusmani ai modernitatii precum Sedlmayr, ca sa nu
    mai pomenesc de Heidegger sau de corifeii studiului traditiilor, ca
    Rene Guenon. Prin urmare, ajunge sa rasfoiesti cataloagele
    editurilor “democratice”, fara a te apuca sa recuperezi colectia
    “La voce della fogna”(4), si asisti chiar la tentative de
    recuperare din partea stangii a autorilor de dreapta, cum s-a
    intamplat de cateva ori cu Junger sau Spengler. Si atunci cum
    ramane? Autorii de dreapta nominalizati de mine sa nu fie ei oare
    “intelectualitate”?

    Adevarul este ca ne gandim la “dreapta” ca la o entitate
    omogena, in vreme ce si acolo exista intelectuali care si-i
    recunosc “pe-ai lor”, dar tocmai pentru ca sunt intelectuali nu fac
    uz cu usurinta de clisee precum “intelectualitate” sau “snobi
    efeminati” pentru a-si defaima adversarii.

    Si apoi exista ceilalti, uneltele patronajului politic,
    purtatorii de serviete ai politicii, oamenii interesati doar de
    putere (sau de bani), care in realitate nu au citit niciodata cat
    trebuia si pur si simplu nu stiu ca exista si intelectuali de
    dreapta. Ii vad doar pe cei de stanga, si doar in momentul cand
    ajung sa faca intr-un fel sau altul opozitie. Si atunci este
    evident ca, in mintea lor monocamerala, intelectual devine sinonim
    cu opozant si, cum spunea Goering, cand aud vorbin-du-se de cultura
    scot pistolul. Si chiar daca atribuirea acestei expresii lui
    Goering este discutabila, ea apare de altfel si in drama nazista
    “Schlageter” de Hanns Johst: “Wenn ich Kultur hore… entsichere
    ich meinen Browning”(5). Dar cei ce scot pistolul ignora originea
    docta a citatului. Ei nu citesc, nu citesc.

    1. MARIO SCELBA (1901-1991), POLITICIAN ITALIAN
    2. DON CAMILLO SI PEPPONE SUNT PROTAGONISTII UNUI FILM DIN 1955, CU
    FERNANDEL SI DINO CERVI
    3. PIER PAOLO PASOLINI (1922-1975), SCRIITOR SI REGIZOR
    ITALIAN
    4. “LA VOCE DELLA FOGNA”, REVIST+ DE SATIR+ A DREPTEI ITALIENE,
    APARUT+ DIN 1974 P~N+ IN 1983
    5. “De fiecare data cand aud de cultura Imi scot piedica de la
    Browning”

  • BNR cea de toate zilele

    Pe scurt, noua strategie de politica monetara cuprinde cateva
    elemente cheie: informarea publicului asupra inflatiei,
    angajamentul pentru asigurarea stabilitatii preţurilor si o mai
    mare transparenta a actiunilor intreprinse de banca centrala.

    In iulie 2008, inflaţia a cunoscut o valoare apropiata de 10
    procente, in principal datorita unei economii supraincalzite si a
    unei presiuni inflaţioniste provenita mai ales din combustibili si
    alimente. Rata reala a inflaţiei a depasit limita superioara a
    benzii de variatie (in prezent de [2,5%, 4,5%]), pentru o perioada
    mai mare de doi ani si jumatate din ultimii trei ani si jumatate.
    In ultimele douasprezece luni, inflaţia a cunoscut o tendinţa
    abrupta de coborare, astfel incat rata inflaţiei s-a apropiat de
    limita superioara a benzii de variatie.

    Incepand cu februarie 2009, banca centrala a redus rata dobanzii
    de referinta de cinci ori. Cu o inflaţie apropiata valorii
    stabilite pentru anul 2009, BNR isi modifica politica monetara
    incluzand si stimularea creditarii. In acest sens, in iunie 2009,
    banca centrala a redus rezervele obligatorii atat la RON cat si la
    EUR, la 15% si respectiv 35%. In aprilie, au eliminat si rezervele
    obligatorii la depozitele in valuta cu scadenţa mai mare de doi
    ani. La 1 octombrie 2009, BNR a injectat aproape 12 miliarde lei la
    o rata egala cu 8% prin intermediul operaţiunilor repo-spot. In
    aceeasi zi, BNR a publicat cotatiile ROBID si ROBOR pentru
    plasamentele overnight pe piaţa interbancara, la 11,72% si
    respectiv 12,23%. Ratele ROBID si ROBOR pentru depozite de 12 luni
    au fost cotate la 8,94% si respectiv 9,69%.

    Judecand dupa panta descendenta a curbei de randament de pe
    piaţa monetara, s-ar putea astepta ca ratele dobanzilor sa continue
    scaderea in viitorul apropiat. Rata reala a dobanzii este definita
    ca rata nominala a dobanzii ajustata pentru rata curenta sau
    estimata a inflatiei. Ultimele sapte trimestre continand dinamica
    dobanzii reale se regaseste in graficul de mai jos:

    Analiza acestui grafic ar putea duce la urmatoarele doua
    intrebari:

    – am fi putut avea astazi o rata a dobanzii de referinta de 6
    procente?
    – ar putea reactia intarziata a BNR prelungi perioada de recesiune
    economica?

    Raspunsul la aceste intrebari precum si parerea mea personala,
    le regasiti pe http://toniiordache.ro

    ———-

    Toni Iordache, 42 de ani, matematician si finantist, cu o
    cariera de peste doisprezece ani in institutii financiare
    importante – Citibank, Deutsche Bank, JP Morgan, Fortis sau RBC a
    vazut si trait criza financiara intr-un fotoliu situat in primul
    rand. A fost adus de criza, in august 2008, inapoi in Romania, dar
    el si businessul romaneasc au vorbit limbaje diferite: modelele de
    afaceri s-au dovedit a fi altele decat cele de pe Wall Street.

    Asa ca in martie 2009 se intoarce in America, se angajeaza la
    Royal Bank of Canada si porneste un blog pe teme economice.
    Iordache avea in toamna anului trecut avea o abordare si o viziune
    destul de pesimista a crizei si efectelor acesteia asupra lumii si
    Romaniei, dupa cum dovedeste un interviu pe care i l-am luat in
    octombrie. Aproape un an mai tarziu, crede ca lumea a evitat cel
    mai mare colaps din istoria economica globala de la marea criza
    mondiala din 1929. Mai crede ca Europa isi va reveni mai greu decat
    Statele Unite si ca Romania prezinta, inca, oportunitati
    interesante pentru investitori.

  • E vorba de politica, fraiere!

    Adevarul e mai complicat si mai putin inspaimantator. In momentul de fata deficitele ajuta economia. De fapt, deficitele din SUA si din alte economii mari au salvat lumea de la a cadea intr-o criza si mai grava. Perspectivele pe termen lung sunt ingrijoratoare, dar nu catastrofale. Singurul demn de ingrijorare este politicul. Statele Unite se pot descurca cu datoriile pe care le au daca politicienii de ambele parti sunt, in cele din urma, gata sa arate macar putina maturitate. Vreti sa spun mai mult? Sa incepem cu efectele deficitului din acest an. Sunt doua motive principale pentru ajungerea la acest deficit. Primul, recesiunea a dus atat la o scadere severa a incasarilor din impozite, cat si la o crestere a cheltuielilor cu asigurarile de somaj si cu alte programe de asistenta sociala. In al doilea rand, au existat alocari masive de fonduri pentru salvarea lumii financiare.

    Astea se socotesc ca parte a deficitului, desi guvenul a cumparat cu banii respectivi diverse active pe care le va vinde si va recupera macar o parte dintre ei. Acestea ne spun ca deocamdata e bine sa mergem pe deficit. Ganditi-va ce s-ar fi intamplat daca guvernul SUA si omologii din restul lumii ar fi incercat sa-si mentina bugetele echilibrate, asa cum au incercat in anii ‘30. E o imagine infricosatoare. Daca guvernele ar fi majorat impozitele sau ar fi prabusit cheltuielile publice, daca ar fi refuzat sa salveze institutiile financiare aflate in agonie, cu totii am fi jucat in reluarea Marii Crize. Dupa cum spuneam, deficitele au salvat lumea. De fapt, ne-ar fi chiar si mai bine daca guvernantii ar fi dispusi sa mai permita deficite mari pentru inca un an sau doi. Prognoza oficiala a Casei Albe arata o natiune captiva in purgatoriu pentru o perioada indelungata, somajul ridicat urmand sa se mentina la acelasi nivel mai multi ani. Daca asta e corect – si ma tem ca e – ar trebui sa facem mai mult, nu mai putin, ca sa sprijinim economia.

    Dar ce-i cu toata datoria asta care ne impresoara? Asta e un lucru rau, dar e important sa privim in perspectiva. Economistii evalueaza in mod normal sustenabilitatea datoriei privind la raportul dintre aceasta si produsul intern brut. Si desi noua mii de miliarde e o suma mare, noi avem si o economie mare, ceea ce inseamna ca lucrurile nu sunt atat de groaznice precum ati putea crede. Puteti sa priviti si asa: avem in fata o crestere a raportului datorie/PIB de cam 40%. Dobanda reala la acea datorie suplimentara (dupa ce extragem rata inflatiei) va fi probabil in jur de 1% din PIB sau 5% din veniturile federale. Deodata nu mai pare o povara atat de grea. E drept, asta presupune ca bonitatea guvernamentala sa fie solida ca guvernul sa poata imprumuta bani la dobanzi relativ mici. Pana acum, asa se si intampla. In ciuda perspectivelor acelor deficite uriase, guvernul poate sa se imprumute pe termen lung la o rata a dobanzii de sub 3,5%, un minim istoric. Oamenii care pun la bataie banii adevarati nu par ingrijorati de solvabilitatea Statelor Unite.

    Iar cifrele va spun si de ce. Potrivit proiectiilor Casei Albe, pana in 2019, datoria federala neta va fi in jur de 70% din PIB. Asta nu e bine, dar este intr-o marja care s-a dovedit istoric suportabila de catre statele dezvoltate, chiar de catre cele cu guverne relativ slabe. La inceputul anilor ‘90, Belgia – care este profund divizata de-a lungul barierelor lingvistice – avea o datorie neta de 118% din PIB, in vreme ce Italia – care este, ma rog, Italia – avea o datorie neta de 114% din PIB. Niciuna nu s-a confruntat cu o criza financiara. Deci ar trebui sa ne ingrijoram de ceva? Da, dar pericolele sunt politice, nu economice. Dupa cum am spus, acele proiectii pe zece ani nu sunt atat de rele pe cat veti fi auzit. Pe termen lung, totusi, guvernul SUA va avea mari probleme daca nu face intre timp cateva modificari majore. In special trebuie sa preia controlul asupra cresterii cheltuielilor la Medicare si Medicaid.

    Asta n-ar trebuie sa fie greu in contextul reformei generale a sistemului asigurarilor de sanatate. La urma urmei, America cheltuieste pe sanatate mult mai mult decat oricare alta natiune civilizata, fara rezultate mai bune, asa ca ar trebui sa putem sa ne facem un sistem mai eficient din punct de vedere al costurilor. Dar asta nu se va intampla, desigur, daca cele mai firave incercari de a imbunatati sistemul sunt impregnate de demagogie – de catre conservatori – ca eforturi de a “o arunca pe mamaie in strada”. Asa ca nu va ingrijorati de deficitul din acest an; avem nevoie de deficit acum si avem nevoie sa-l pastram pana cand economia e pe drumul cel bun al revenirii. Si o datorie in plus ar trebui sa fie suportabila. Daca ne confruntam cu o potentiala problema, asta nu e pentru ca economia nu se poate descurca cu datoria aceasta. E vorba despre politica, fraiere!

  • Irakul, pe cont propriu

    Ma aflu in sediul administratiei regionale din Kirkuk – districtul bogat in petrol din nordul Irakului, cel mai disputat colt al tarii. Liderii provinciali – suniti, kurzi, turkmeni si crestini – au venit sa-l intalneasca pe ofiterul american cu rangul cel mai inalt, amiralul Mike Mullen, seful Statului Major Interarme, impreuna cu care sunt si eu. Toti cei 11 lideri irakieni sunt asezati de o parte a mesei de conferinta, iar oficialii americani mi-au dat un cod al culorilor care ma ajuta sa identific fiecare politician irakian, optiunile lui politice si afilierea religioasa.

    Fiecare lider irakian ii spune amiralului, prin intermediul unui translator de araba, de ce comunitatea sa merita o anume bucata din Kirkuk, pana se ajunge la reprezentantul kurd, care anunta in limba engleza: “Eu vreau sa spun un banc”. E ziua mea norocoasa. “Dupa ce Saddam a fost inlaturat de la putere in 2003”, a spus Rebwar Talabani, vicepresedintele Consiliului provinciei, “era un cetatean mai in varsta care a vrut sa scrie o scrisoare noului guvern in care sa explice tot ce suferise pe vremea lui Saddam, ca sa poata primi compensatii. Dar el era analfabet. Dupa cum stiti, in afara birourilor guvernamentale avem scriitori profesionisti de scrisori, special pentru analfabeti.

    Asa ca omul i-a spus unui scrib toate problemele sale. , si tot asa pana in ziua de azi. Scribul a notat tot. Cand a terminat, omul i-a cerut sa-i citeasca o data scrisoarea de la un capat la celalalt inainte de a o inmana guvernatorului. Asa ca scribul i-a recitit-o. Dupa ce a terminat, omul s-a lovit cu mana peste frunte si a zis: ”. Bancul lui Talabani parea sa-i vizeze atat pe colegii lui irakieni, cat si pe Mullen. Traducerea mea: “Toti de aici au cate o poveste, si cam toate sunt dureroase. Noua, irakienilor, ne place sa ne spunem povestile si de ce le spunem, de aia devin tot mai frumoase. Dar daca voi, americanii, plecati de-acum, trebuie sa ne decidem: ne mai spunem povestile sau ne dam seama cum ne depasim diferendele”.

    Si aceasta a fost concluzia cu care am parasit eu aceasta tara: irakienii stiu cine sunt si nu sunt tot timpul bucurosi de asta, dar inca nu si-au dat seama cine vor sa fie ca tara. Sunt extenuati de anii de conflict civil si nu mai vor sa revina la asa ceva. Totusi, cand vine vorba de marile probleme nerezolvate – cum va fi impartita puterea in Kirkuk, cum vor fi inglobati in guvern sunitii, cum vor fi impartite bogatia rezultata din petrol si puterea intre provincii si guvernul central – diferitele comunitati etnice nu vor sa se compromita prea tare. Sunt uimit, in urma discutiilor cu ofiterii americani de aici, cat de mult au invatat de la si despre irakieni.

    A durat mult prea mult, dar militarii nostri inteleg acum acest loc. Dar irakienii? Sunt multi irakieni impreuna cu fortele americani din Kirkuk. In sala de mese de la baza militara, imi place sa ma uit cum ofiterii irakieni privesc la amalgamul de militari americani din jurul lor – barbati, femei, negri, albi, asiatici, hispanici – si ma intreb: ce-au invatat oare de la noi? Am lasat, e drept, niste lucruri rusinoase in urma – acte de tortura si Abu Ghraib – dar am lasat si un milion de acte de bunatate. Curand o sa si aflam ce anume au invatat irakienii. Dupa cum le-a spus si amiralul Mullen liderilor adunati in jurul mesei: Statele Unite nu vor rezolva problemele irakienilor, asta e treaba unei natiuni suverane. Asa ca irakienii ar face bine sa treaca la treaba, pentru ca “potrivit actualului grafic de retragere, fortele coalitiei nu vor mai fi aici peste 18 luni”.

    Acesta este un mesaj important – altfel, irakienii vor amana la nesfarsit rezolvarea disputelor lor intrastatale. Noi nu o putem face in locul lor – dar diplomatii nostri ar fi putut face mai mult ca sa-i ajute sa ajunga la compromisurile necesare. Avem emisari speciali in Iran, Afganistan, Pakistan si in conflictul israelo-palestinian, dar pentru Irak – o tara-cheie in Orientul Mijlociu, unde am pierdut atatea vieti si am cheltuit mii de miliarde de dolari – nu exista niciun trimis special, niciun secretar de stat care sa se preocupe doar de pregatirea unei solutii decente pentru acesti oameni. Vicepresedintele Joe Biden supervizeaza politica privind Irakul, dar el are prea multe alte lucruri de facut. Irakul are nevoie de un mediator cu norma intreaga, puternic si hotarat. Oficialii de rang inalt irakieni sunt prea mandri ca sa ne ceara ajutorul si probabil se vor abtine sa faca asta public, dar irakienii obisnuiti vor spune ce vor si de ce au nevoie.

    Noi suntem singurul jucator de incredere aici – inclusiv pentru cei care ne urasc. Ei au nevoie de un mediator american, pentru ca fiecare sa se duca apoi la comunitatile proprii si sa spuna: “eu n-as fi facut niciodata aceste concesii, dar americanii aia ingrozitori m-au pus sa le fac”. Dupa ce am invadat si am stabilizat Bosnia, nu le-am dat pur si simplu apoi cheile factiunilor concurente de acolo. Presedintele Bill Clinton a organizat discutiile de pace de la Dayton si Richard Holbrooke a reusit sa obtina o intelegere valabila pana astazi. De ce nu facem si in Irak ce am facut in Bosnia – mai ales ca aici rezultatul este de 100 de ori mai important?

  • Atentie la 1937!

    De cand a inceput recesiunea, economia Statelor Unite a pierdut 6,5 milioane de locuri de munca si, dupa cum a confirmat acest sumbru raport, continua sa le piarda intr-un ritm alert. Daca luam in calcul si cele 100.000 de locuri de munca necesare in fiecare luna pentru a tine pasul doar cu cresterea naturala a populatiei, suntem pe minus cu 8,5 milioane de slujbe.

    Si cu cat se adanceste mai mult aceasta prapastie, cu atat ne va fi mai greu sa iesim la liman. Cifrele cu privire la rata somajului nu au fost singurele vesti proaste din acest raport, care a reliefat si stagnarea salariilor si iminenta unui declin al acestora. Aceasta e reteta pentru o deflatie in stil japonez, din care e foarte dificil de iesit. Va spune ceva expresia “deceniul pierdut”?

    Dar stati, ca mai sunt vesti proaste: criza fiscala a statelor. Spre deosebire de guvernul federal, statelor americane li se cere sa aiba bugete echilibrate. Si confruntate cu o scadere dramatica a veniturilor, cele mai multe state pregatesc reduceri drastice de cheltuieli, multe dintre ele avand ca subiect categoriile cele mai vulnerabile. Pe langa ca vor crea saracie pentru multi, aceste reduceri bugetare vor adanci si mai mult criza.

    Atunci ce putem face ca sa contracaram aceasta perspectiva cenusie? Avem deja planul de stimulare al lui Obama, care tinteste sa creeze 3,5 milioane de locuri de munca pana la sfarsitul anului vitor. E mai bine decat nimic, dar nu e de ajuns. Si altceva nici nu pare sa se mai iveasca. Va mai amintiti de planul administratiei de a reduce drastic rata executarii de ipoteci sau de planul de a face bancile sa reia creditarea luandu-le activele toxice din bilanturile contabile? Asa e, nici eu nu-mi mai amintesc. Toate acestea sunt deprimant de familiare cuiva care a studiat politicile economice ale SUA in anii ‘30. Din nou un presedinte democrat militeaza pentru politici de creare de locuri de munca de natura sa combata scaderea economiei, dar aceste politici nu sunt suficient de agresive ca sa produca o redresare completa. Din nou, mare parte din planul federal de stimulare a economiei este contracarat de ajustarile bugetare de la nivel statal sau local.

    Inseamna ca nu am reusit sa invatam din istorie si suntem, asadar, condamnati sa o repetam? Nu neaparat, dar e treaba presedintelui si a echipei sale economice sa se asigure ca lucrurile se vor petrece altfel de aceasta data. Presedintele Obama si oficialii administratiei sale trebuie sa-si mareasca eforturile, sa faca un plan prin care stimulentele economice sa devina si mai puternice.
    Sa fim bine intelesi, sunt foarte constient de cat de greu e de pus la treaba un astfel de plan.

    Liderii republicani nu vor coopera, ei fiind deja intr-o strategie de totala opozitie, fara a se mai uita la fapte sau la logica. Intr-adevar, acesti lideri au raspuns la raportul privind rata somajului proclamand esecul planului de stimulare economica al presedintelui Obama. O reactie stupida, evident. Administratia a avertizat inca de la inceput ca vor trece cateva trimestre pana ca planul sa-si faca vizibile marile efecte pozitive. Dar asta nu l-a impiedicat pe presedintele Comitetului de Studii Republicane sa emita un comunicat cu titlul “Unde ne sunt locurile de munca?”.
    De asemenea, nu e clar daca administratia va putea obtine ceva ajutor si de la “centristii” din Senat, care au golit partial de continut planul original de stimulare, cerand reducerea ajutorului oferit autoritatilor statale si locale; ajutor care, acum se vede, era absolut necesar. As vrea sa cred ca unii dintre acesti centristi au acum remuscari, dar daca au, nu se vede nicio urma pe fata lor.
    Si, ca economist, as adauga ca multi dintre colegii mei de profesie au jucat un rol distructiv aparte.

    A fost un soc pentru mine sa vad atat de multi economisti cu nume sonore recicland vechi fantome – cum ar fi ideea ca orice crestere a cheltuielilor guvernamentale va disloca o felie comparabila din investitiile private, chiar in conditiile unui somaj masiv – si alaturandu-si numele de avertismentele masiv exagerate cu privire la pericolele deficitelor bugetare pe termen scurt. (In acest moment, riscurile asociate unei datorii suplimentare sunt mult mai mici decat riscurile care ne pasc daca nu oferim economiei sprijinul adecvat.)
    De asemenea, ca si in anii ‘30, opozantii actiunii propaga povesti de groaza despre pericolele inflatiei, chiar daca deflatia isi arata coltii. Asa ca aprobarea unui nou plan de stimulare economica va fi dificila. Dar este esentiala.
    Economistii administratiei Obama inteleg care sunt mizele. Intr-adevar, in urma cu doar cateva saptamani, Christina Romer, presedinta Consiliului Consilierilor Economici, a publicat un articol despre “lectiile lui 1937” – anul cand Franklin Delano Roosevelt a cedat in fata “vulturilor” deficitului si ai inflatiei, cu consecinte dezastruoase atat pentru economie, cat si pentru agenda sa politica.
    Ce nu stiu este daca administratia si-a dat seama cumva de greselile pe care le-a facut pana acum.

    Asa ca acesta este mesajul meu catre presedinte: trebuie sa va puneti toti consilierii economici si politici sa munceasca pentru un nou plan de stimulare, acum. Pentru ca daca nu o veti face, va veti confrunta cat de curand cu propriul dumneavoastra 1937.

  • Doar o fisura in Zid

    Poate merita incercat experimentul: cautati cu Google dupa cuvintele cheie „Tiananmen Square”. Veti obtine probabil ca prim rezultat articolul din Wikipedia despre protestele din Beijing de acum 20 de ani. Cu siguranta, in prima pagina veti vedea si un icon care va trimite direct pe YouTube sa vedeti celebra secventa cu omul care a oprit coloana de tancuri. Cuvantul „masacru” figureaza negresit. Desigur, si cateva informatii turistice. Acum conectati-va la Google.cn (varianta chineza) si faceti aceeasi cautare. Rezultatele arata cu totul altfel. Primul rezultat pare sa indice un fel de concurs cu probleme de limbi straine, in care fraza discutata era legata de o vizita in piata Tiananmen pentru a-l omagia pe presedintele Mao. Pozele infatiseaza batrani revolutionari incarcati de medalii, elevi din Hong Kong vizitand piata, flacara olimpica si alte lucruri la fel de suave.

    Desigur, Google a primit mustrarile de rigoare pentru ca a cedat ispitei celor cateva sute de milioane de potentiali clienti si a semnat pactul cu oficialitatile chineze. Si totusi, in mod bizar, am cautat pe Google.cn cu varianta gresita – Tienanmen – si am obtinut aproape aceleasi rezultate ca si cu varianta standard. Insa asta mi s-a intamplat mie, aici, pentru ca oriunde in China continentala asa ceva ar fi imposibil: peste masinaria Google si peste tot internetul sta de paza Marele Zid de aparare a constiintei cetatenilor chinezi. Cu toata deschiderea si cu tot avantul economic din ultimii ani, China ramane tara cu cel mai cenzurat internet, in comparatie cu care Iranul pare de-a dreptul un taram al libertatii, unde bloggeri mai curajosi critica regimul si posteaza poze pe Flickr.

    Diferenta nu este insa de atitudine, ci probabil de posibilitati tehnologice si banesti. Doar studiile preliminare pentru proiectul Golden Shield au costat aproape un miliard de dolari, iar rezultatul este ca tot ce tine de Dalai Lama si de miscarea de independenta a Tibetului, de Taiwan si de independenta acestuia, de protestele din 1989 si de libertatea cuvantului si de inca multe altele nu ajunge in browserele chinezilor. Pana si marxismul este pe lista neagra. In plus, furnizorii de acces internet sunt si ei obligati sa supravegheze traficul si sa stocheze jurnalele, cu obligatia de a le prezenta oricand „autoritatilor abilitate”. Senzatia ca este in permanenta supravegheat il obliga pe chinez la o auto-cenzura poate mai drastica decat cea oficiala.

    Si totusi, Golden Shield nu este infailibil. Exista sisteme de genul FreeNet, care garanteaza anonimatul si sunt capabile sa penetreze „The Great Firewall”. Astfel se face ca autoritatile chineze au hotarat ca incepand de la 1 iulie 2009 fiecare computer vandut in China continentala (deci exceptand Hong Kong, Macao si, desigur, Taiwanul) sa fie echipat cu un soft numit Green Dam Youth Escort. La modul oficial, obiectivul este de a filtra continutul pornografic, insa opozitia activistilor pentru drepturile omului si chiar a simplilor utilizatori de internet a fost mult mai vehementa decat s-a asteptat guvernul chinez. Cu cateva ore inainte de intrarea in vigoare a legii, agentia de stiri Xinhua a publicat un comunicat oficial conform caruia obligativitatea instalarii programului Green Dam se amana.

    Explicatia ulterioara a fost ca producatorii de computere nu s-au incadrat in termene, insa intreg internetul a receptat vestea ca pe o veritabila victorie. Adevarul este ca pe langa protestele chinezilor, un rol important au avut si protestele internationale, in special ale organizatiilor comerciale, care au exercitat presiuni asupra autoritatilor chineze. Ar mai fi de amintit chiar producatorii de computere, carora masura nu le-a picat deloc bine si, ca atare, nu s-au grabit deloc sa o puna in practica. In fine, softul in sine este imperfect, expertii in securitate considera ca e o adevarata poarta pentru virusi si, peste toate astea, nu merge pe sisteme de operare pe 64 de biti – ceea ce ridica (daca mai era nevoie) un semn de intrebare privind destinatia reala a programului.

    Pana la urma, e o victorie indoielnica. Ministerul chinez al industriilor si tehnologiei informatiei a revenit cu precizarea ca e doar o amanare si ca „unii producatori de PC-uri vor include programul mai repede decat altii, dar nu exista inca un termen stabilit”. Intre timp, un blogger chinez a postat o poza cu un document care insotea un Sony Vaio si care spunea ca Green Dam este instalat. Din nefericire, tot lumea democratica va ajuta guvernul chinez sa cenzureze internetul si sa-si supravegheze cetatenii.

  • Opinia cititorului: Piratii, bogatia si nefericirea. Comentati!

    Asta doar daca vasul tău merge cu mai puţin de 28 de km/ora. Daca vrei sa scapi de pirați, o iei prin canalul Suez.

    Este foarte bine, dar trebuie sa plătești pentru tranzit $150.000. Deoarece canalul are o adâncime de 20m, vasul tău trebuie sa respecte SuezMax. SuezMax spune ca vasul tau trebui sa transporte mai putin de 137.000 tone (combustibil + echipaj + marfa)sau 14.000 TEU (Twenty-foot equivalent unit = container de 20”).

    Deci trebuie sa fii foarte atent cat cantareste fiecare container. In medie nu trebuie sa depasesti 8Tone, desi el poate transporta pana la 30 de tone (modelele speciale). Se poate sa refuzi marfa pentru ca nu mai respecti limita de greutate. Si in final un vapor de 14.000 TEU ajunge sa transporte 10.000 TEU.

     

    Daca totul e bine, vei parcurge cei 192 de km ai canalului in 16 ore pentru ca ai limitare de viteza la 15km/h.

    Daca insa vasul tau este vechi, deci nu este foarte inalt si nici nu fuge repede si nu ai nici bani pentru tranzit De Suez. Esti obligat sa te lupti cu piratii.

    Din ianuarie pana in martie doar 102 (dublu fata de perioada similara a anului trecut) vase au pierdut aceasta lupta. Totusi sunt firme care te pot ajuta. Pentru $40.000 pe calatorie Berger Risk Solutions din Bergen, Norvegia iti ofera personal pentru protectia si paza. Si ca sa fii sigur te asiguri la divizia de asigurari maritime a brokerului de asigurari Marsh & McLennan din Londra. Trebuie sa platesti doar 0,05% din valoarea asigurata. Amintiti-va de containerul nostru cu 170.000 de produse, care in 2008 a costat $51.000.

    Dar valoarea medie a unui container este de €20.000, ceea ce la 10.000 de containere înseamnă o asigurare de €200 milioane. Apoi vasul si restul sunt si ele asigurate la inca €250 milioane. Deci prima de asigurare 0,05% din suma asigurată este de 225.000€.

     

    Dar, surpriză! Din cauza piraților somalezi cu succese dublate, din martie 2009 prima a devenit 0,1%. Deci ai de plătit 450.000€ doar prima de asigurare. Si stai liniștit! Asta daca nu vine vreo furtuna. Pentru ca anual furtunile fac 10.000 de containere sa cada in mare. Si daca esti o companie maritima serioasa. Cati bani poti sa ceri la prima mana? 500$ pe un TEU. Si daca ai 10.000 de TEU, scoti de la clienti $5.000.000.

     

    Grosier analizând, dupa ce platesti leasingul la vas, $2.000.000 pe luna, taxele pentru cursa in discutie de inca $ 900.000, taxele in fiecare port, salarii si etc de inca $1.100.000, rezulta, ca la hotel, daca containerul e plin, faci 1.000.0000 $ per luna. Caci in medie un vas face o cursa intr-o luna. Si dacă te-ajută Dumnezeu devii Onassis. Si-asa ajungem la deplina definitie a nefericirii.

    Totul se plateste, deci si averea platesti ca s-o faci. Spatele angajatilor, rabdarea clientilor, servicii proaste care duc la regres prin cresterea costurilor si victimele colaterale -mortii de foame din Asia si Africa, etc. Ramane ca fiica ta sa se sinucida, fiul tau sa moara, si nepoata ta.

     

    Dai neamu pe banu’!

     

    Comentariu primit de la Stefan Oana

    Asteptam comentariile si opiniile voastre la adresa de mail redactia@businessmagazin.ro, iar cele mai interesante vor fi publicate si premiate de BUSINESS Magazin.