BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Cristian Hostiuc, ZF: Sunteţi vinovaţi! De cum arată oraşul vostru, de primarul vostru şi de ţara voastră! Sunteţi vinovaţi că soarta vă este decisă de un litru de ulei. Voi, toţi cei care nu mergeţi la vot!

    La începutul toamnei, atunci când primarul Capitalei Sorin Oprescu a deschis stadionul naţional pentru public, între 30.000 şi 50.000 de oameni au fost să vadă noua realizare a Bucureştiului. În vara lui 2010, când preşedintele Băsescu a anunţat tăierea salariilor şi pensiilor cu 25%, nimeni nu a ieşit în stradă. Pensiile nu au mai fost tăiate, dar s-a majortat TVA de la 19 la 24% şi, la fel, nimeni nu a ieşit în stradă. Dar la avanpremiera stadionului naţional, care a costat peste 200 de milioane de euro, o sumă imensă, au fost peste 30.000 de oameni pentru a imortaliza momentul. Acea fotografie, făcută cu telefonul mobil, i-a costat pe oameni un sfert din salariul lor.

    Peste o lună şi jumătate suntem chemaţi să ne votăm aleşii locali: primarul, şeful consiliului judeţean, consilierii locali, adică oamenii care ne influenţează viaţa curentă, care ne fac curat pe străzi, care îi adună pe vagabonzi, pe câinii maidanezi, care ne pun panseluţe şi ceasuri, care ne asfaltează străzile, care au grijă să nu uităm când s-a înfiinţat localitatea, care dau terenuri din patrimoniu, unii mai cer şi şpagă, unii mai au grijă şi de un spital, de o şcoală sau de o creşă etc.

    Aşa cum arată datele în acest moment, peste 70% din primari şi şefi de consilii judeţene vor fi realeşi. Asta înseamnă că două treimi din oamenii unei localităţi sau ai unui judeţ sunt foarte mulţumiţi de activitatea edililor lor, de ce au făcut ei în ultimii patru ani de mandat pentru comunitatea lor, le-au trecut cu vederea scandalurile, acuzaţiile de corupţie, micile sau marile afaceri făcute şi controlate din birouri. Dacă ţara este compusă din aceste comunităţi, asta înseamnă că 70% din oameni sunt mulţumiţi de felul în care este condusă ţara, de direcţia ei, de economie, de salarii, de joburi, de liderii lor politici. Nu-i aşa?

    Dacă te uiţi pe alte sondaje sau stai de vorbă cu oamenii, în ţară este un dezastru, toată clasa politică este coruptă, toţi fură, mai avem puţin şi ajungem ca Grecia, că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, tinerii nu mai au niciun viitor aici, nu sunt locuri de muncă, medicii pleacă, profesorii sunt total dezinteresaţi din cauza salariilor mici şi jumătate din elevi pică la bacalaureat sau pensionarii se luptă ca la Rovine pentru o reducere la zahăr şi ulei sau chiar mor la cozi.

    Dar 70% din edilii locali sunt realeşi. Cum vine asta? Marian Oprişan, baronul din Vrancea, cel care timp de două decenii taie şi spânzură, va fi reales în zona lui. Dar în judeţul lui salariul mediu este la jumătate faţă de Braşov, spre exemplu. El este responsabil de 323.000 de locuitori, iar în 2011 în zona lui s-au înfiinţat “109 locuri de muncă” ca urmare a unor noi investiţii. Peste tot auzim că Vrancea este o zonă săracă, că oamenii nu au după ce bea apă, dar Marian Oprişan este reales. În 20 de ani, nu a reuşit să ridice zona, dar va mai primi încă un mandat de patru ani.

    Liviu Dragnea este baronul Teleormanului, o altă zonă săracă. Iar câştigul salarial mediu pentru cei 360.000 de oameni din judeţ este de 1.150 de lei. În Vrancea era 1.086 de lei. Rata şomajului la el în judeţ era de 8,9%, aproape dublu faţă de media naţională. În Timişoara, spre exemplu, rata şomajului era în decembrie de 1,9%. Şi Dragnea va fi votat şi reales. Iar drama cea mai mare este că numărul 2 din PSD, cel mai puternic partid, conduce un judeţ sărac, cu salariile la jumătate faţă de alte zone, fără investiţii majore, fără o şcoală puternică în judeţ, fără companii puternice în zonă şi pretinde să conducă România. Nu a ridicat economic nimic în judeţul lui, în fruntea căruia se află din 1996, dar voturile pe care le strânge în zonă îi sunt suficiente să fie în fruntea PSD.

    Gheorghe Ştefan de la PDL, liderul de peste 10 ani din Piatra-Neamţ, vrea un nou mandat de primar. L-am întrebat: “Ce investitori aţi adus în Piatra-Neamţ?”. “Păi e treaba mea să aduc investitori, să mă duc eu după ei?Au venit unii, nişte italieni, să facă un spital oncologic. Le-am concesionat ceva. Să vedem. Zic că investesc 20 de milioane de euro. Au mai venit nişte supermarketuri.”

    “Dar ceva industrie, investitori care să ridice nişte capacităţi de producţie?” “A, nu. Nu ştiu!” Şi conduce oraşul Piatra-Neamţ de peste un deceniu, iar oamenii vor să-l realeagă. A făcut o telegondolă. “Câţi turişti a adus această telegondolă?”, a fost întrebat la emisiunea “După 20 de ani” de la Pro TV. Îşi scoate banii? “Nu ştiu.” Dar familia lui făcea afaceri în energie. Băiatul lui, la 26 de ani, era acţionar într-o firmă care făcea trading cu energie. Şi asta nu era nimic. În Green Energy, firma unde băiatul lui fusese acţionar, un alt acţionar avea 18 ani. “A fost o afacere legală?” “Da.” “Şi atunci despre ce vorbim?”, ar spune primarul din Piatra-Neamţ, căruia oamenii îi dau voturi.

    Romeo Stavarache, primarul PNL al Bacăului de opt ani, probabil că va cere un nou mandat. Iar Bacăul este cenuşiu, crăpat, fără investitori, o zonă economică care trăieşte din supermarketuri şi din dealerii auto. Şi este un primar liberal. Ar fi trebuit ca toată zona aia să duduie de activitate economică.

    Este treaba primarilor sau a şefilor de consilii judeţene sau a consilierilor să atragă investitori, şi români şi străini, ca să ridice zona lor din punct de vedere economic şi să creeze locuri de muncă? Dacă îl ascultăm pe Gheorghe Ştefan: “Ce, e treaba mea?” sau dacă ne uităm la Sorin Apostu, fostul primar al Clujului care le cerea şpagă investitorilor care voiau să vină în oraş, nu e treaba lor. Investitorii şi locurile de muncă să le facă cei de la Bucureşti, Guvernul, miniştrii, spun ei.

    Dar gândiţi-vă că edilii locali, cei pe care trebuie să-i alegeţi pe 10 iunie, au pe mână anual 44 de miliarde de lei, adică 10 miliarde de euro. În patru ani, prin conturile instituţiilor pe care le conduc au trecut 40 de miliarde de euro. Cu banii ăştia construiai încă o Românie, dacă ar fi să ne uităm puţin într-un deceniu de pe vremea lui Ceauşescu. Ce au făcut cu banii, de oraşele lor sunt cenuşii, de oamenii sunt nemulţumiţi de veniturile pe care le câştigă, de serviciile pe care le primesc în schimbul impozitelor şi taxelor pe care statul le reţine lunar? Păi de unde bani pentru ca şcolile sau spitalele să arate mai bine, dacă tu, ca primar, ca şef al consiliului judeţean, un tartor al întregului judeţ, nici nu-ţi pui problema să aduci tu investitori care să angajeze oameni, să dea drumul la producţie şi după aia să ai de unde lua taxe şi impozite.

    Ştiţi de ce aceşti oameni şi mulţi alţii stau la putere de 8 ani, de 12 sau chiar de 20 şi vor sta şi dacă se enervează mai stau încă pe atât? Pentru că voi, clasa de mijloc, care mai aveţi anii necesari pentru a schimba lucrurile, mai aveţi energia şi determinarea de a vă îndeplini un vis, staţi în casă, protestaţi şi înjuraţi între patru pereţi de 50 de metri pătraţi plini de igrasie, moşteniţi de la bunicii şi părinţii voştri, vă bucuraţi dacă aveţi un job, orice job, chiar dacă sunteţi şef de promoţie la facultate şi lucraţi ca asistent de relaţii cu publicul într-un mall. În loc să ieşiţi în stradă să-i cereţi socoteală celui căruia i-aţi dat votul, fie că e de la PDL, PSD, PNL, UDMR – pe UNPR nu l-aţi votat în 2008, că atunci nici nu exista -, să îi umpleţi căsuţele de la primărie cu indignările voastre, staţi în ziua votului în faţa televizorului, a Internetului, a Facebook-ului (acum patru ani încă nu era pe val, dar acum e la modă), pe terase, la iarbă verde sau în mall. Ăsta este protestul vostru la adresa clasei politice. Nu mă duc la vot, că toţi sunt hoţi şi corupţi. Pe cine să aleg?

    În timp ce voi trăiţi cu această întrebare – “Eu pe cine votez?”-, 70% din edilii actuali s-au şi reales. Neprezentarea voastră este cea mai mare fericire pentru cei care stau de un deceniu la putere. Şi ei ştiu acest lucru. Ei se realeg cu voturile a 20% din locuitorii unei zone. Iar zona este prăbuşită economic şi voi nu aveţi un job mai bine plătit, pe măsura facultăţii pe care aţi terminat-o, spitalele cad pe voi şi pentru a fi trataţi mai bine îi daţi asistentei sau domnului doctor 5, 10 lei, 100 de lei, voi şi copiii voştri învăţaţi de la profesori care nu mai au niciun chef de viaţă şi pe care nu-i respectaţi şi de care râdeţi pentru că poartă acelaşi taior sau acelaşi costum de doi ani.

    Voi sunteţi vinovaţi de cum arată oraşul vostru sau de jobul pe care îl aveţi. Pentru că nu vă duceţi la vot, că nu-i cereţi socoteală celui pe care îl alegeţi an de an sau o dată la patru ani, pentru că prin votul vostru nu îi sancţionaţi pe cei care nu v-au făcut nimic în oraş sau pe cei care vă fură.

    Dacă însă vă place cum arată oraşul, sectorul sau judeţul în care locuiţi, daţi-le votul! Sunt edili locali care au făcut multe lucruri bune pentru zona lor. Şi asta se vede în datele statistice: în salariul mediu al zonei, în investiţii, în rata scăzută a şomajului sau în numărul de joburi create.

    Învăţaţi să cereţi ceva pentru votul pe care o dată la patru ani vi-l cere cineva! L-aţi învestit, l-aţi pus într-o funcţie, vă reprezintă şi trebuie să-i cereţi socoteală. Dar nu puteţi să-i cereţi socoteală stând la bere sau la mall. Voi sunteţi vinovaţi că soarta voastră este decisă de un litru de ulei, un kilogram de zahăr şi două de mălai, produse pe care candidaţii le dau celor care se duc la vot. Voi sunteţi responsabili de comunitate şi, în final, de România. Şi sunteţi vinovaţi dacă nu mergeţi la vot. Indiferent pe cine aţi alege. Pot să vină alţii, clasa politică poate fi schimbată, aerisită, împrospătată doar dacă votaţi! Sunt mulţi în generaţia voastră, de 30 – 40 de ani, care cred ca voi şi care ar avea curajul să iasă în faţă. Dar dacă voi nu ieşiţi la vot, în general, ei sunt siguri că nu are cine să-i voteze. Şi de aceea nu se schimbă nimic.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Cristian Hostiuc, ZF: Isărescu se bucură că s-au făcut reforme la nivel macro, dar în dulapul Guvernului stau scheletele nereformate care îi vor sări în faţă

    Prin această frază, care are şi un cost – 20 mld. euro – guvernatorul Băncii Naţionale Mugur Isărescu vrea să pună capăt unor întrebări, care continuă să fie de actualitate şi vor reveni cu putere în campania electorală de anul viitor, dar şi în anii în care toate aceste împrumuturi trebuie rambursate şi de aceea anumite sectoare vor rămâne fără bani.

    Privind la rece începutul anului 2009 şi mai ales acest an cu Grecia, Portugalia şi Italia la zid, împrumutul de la FMI, cel mai mare din istoria României a fost salvarea economiei, a băncilor, a celor cu împrumuturi în valută şi bineînţeles salvarea unei întregi clase politice şi economice, care de 20 de ani îşi împarte puterea.

    Privind la ce se întâmplă în celelalte ţări proscrise ale Uniunii Europene şi la dezbaterile legate de viitorul euro şi chiar al Americii, România, cu datele macro actuale este o oază de linişte. Chiar dacă creşterea economică este anemică, totuşi deficitul bugetar este ţinut sub control, nu sunt demonstraţii în stradă în fiecare zi, deficitul de cont curent este foarte redus, cursul este stabil, nu avem un sistem bancar falimentar, iar tinerii nu sunt nervoşi. Locuri de muncă se mai găsesc, iar o bere şi-o şaormă îşi permite oricine. Încă nu avem revolte pe Facebook, iar pentru cei care nu au luat bacalaureatul viitorul pare să nu prezinte o problemă.

    Întotdeauna vor fi joburi la Carrefour, Lidl, Mic.ro sau în call center.

    Macro stăm bine, iar guvernatorul este mulţumit. Reformele au îmbunătăţit fundamentele economice.

    Dar care reforme? La nivel micro, datoriile către stat, adică către buget, a 15 din cele 18 companii de stat care mai sunt şi monitorizate de FMI s-au dublat în 30 de luni de criză, ajungând la 2,2 mld. euro.

    Deci în doi ani şi jumătate guvernul Boc nu a restructurat niciuna dintre aceste companii, care mai au şi pierderi din activitatea curentă. Ca să extindem puţin lista, avem 35 de companii de stat monitorizate de ani de zile, care pe an pierd peste 500 de milioane de euro. Guvernul a strâns cureaua cât a putut la nivel macro – pensii, salarii, datorii neplătite către sectorul privat dar la nivelul acestor companii nu s-a întâmplat nimic.

    Aceste datorii va trebui să fie incluse în buget de la anul şi vor exploda în faţă. Ca să te încadrezi în deficitul de 3% prognozat, Guvernul Boc trebuie să taie din altă parte – din investiţii, din pensii, din personal. Aceste companii de care niciun guvern nu s-a atins în ultimii 20 de ani sunt un robinet excelent pentru cei aflaţi la putere.

    Au afaceri cumulate de 100 de miliarde de euro, iar 10 sau 100 de milioane de euro care pleacă prin furnizori, lucrări şi servicii supraevaluate sau direct chiar că nu se văd.

    Isărescu ţine cursul leu/euro cât poate pentru a nu le mări factura celor peste două milioane de clienţi persoane fizice şi juridice cu credite în valută şi astfel nu ies în stradă să arunce cu pietre în bănci şi în Boc şi Băsescu.

    În timpul acesta, reformele micro aflate în parohia Guvernului au fost deja uitate. Când mai are doar un an de mandat, premierul Boc tot anunţă privatizări şi restructurări. În 2013, când va veni noul guvern îi va lua în braţe pe cei 34.000 de angajaţi ai Poştei Române, compania care îşi pierde monopolul şi care în doi ani a avut pierderi de nu mai puţin de 300 mil. lei sub comanda PDL. Gândiţi-vă că Poşta este cel mai mare angajator, iar pentru că a fost devalizată continuu va ajunge una dintre cele mai mari probleme so­ciale. Ce faci cu atâţia oameni când nu vei mai avea încasări?

    Acum stăm liniştiţi cu datoriile. Încă nu este presiune, iar statul mai găseşte finanţare şi pasează problema următorului executiv să se descurce el cu miliardele de euro care trebuie rambursate.

    Şi Băsescu, şi Isărescu, şi Boc au sperat că economia va creşte mai mult, că vor veni investiţii străine şi că multe goluri de bani vor fi acoperite din fonduri europene. Isărescu spune acum că a crezut prea mult că Guvernul va atrage fonduri europene şi va acoperi miliardele de euro în minus.

    Nu au venit nici fonduri europene, nici investiţii străine şi nici creştere economică solidă. Deci economia nu produce suficient astfel încât rambursarea datoriilor să nu fie o problemă. Nokia a fost bună, dar a plecat.

    Dacă România a ajuns prea scumpă pentru Nokia, vă daţi seama care sunt aşteptările multinaţionalelor în privinţa salariilor pe care sunt dispuse să le plătească când intră într-o ţară?

    Un caz ca Nokia scoate la iveală “reformele” pe care Guvernul şi preşedintele le promovează că le-au făcut. Codul muncii nu înseamnă şi restructurarea de la sine a companiilor de stat sau nu înlocuieşte lipsa privatizării, sau faptul că sunt prea multe agenţii şi prea mulţi angajaţi la stat. Dintr-odată au apărut în lumina reflectoarelor şefii unor instituţii care sunt desemnaţi să se ocupe de investiţiile străine. Cred că nici premierul Boc, care i-a numit, nu ştia de ei că există.

    Pe lângă acest lucru, Guvernul a anunţat că mai face un comitet pentru atragerea investiţiilor străine şi competitivitate. Ce să mai facă şi acest comitet? Iar 100 de pagini în care să arate ce bine este să investeşti în România?

    Păi în Turcia e mai bine de 100 de ori de investit.

    Guvernatorul BNR este mulţumit de reforme şi vrea să închidă discuţia privind necesitatea împrumuturilor de la FMI şi Comisia Europeană. Dar la nivel microguverna­mental, cu toate aceste întreprinderi, agenţii guvernamentale, personal, şi cu schelete pe care le ţine în dulap, lucrurile se adună şi îi vor exploda în faţă, în curs, cheltuieli bugetare, datorii de plătit şi tot eşafodajul macro se va nărui.

    Eterna problemă: macro stăteam foarte bine în anumite perioade, dar la nivel microguvernamental nu se face nimic. Treptat, treptat, baronii locali şi puterea locală a partidului cu toate necesităţile ei – angajări, contracte, furnizori, clientelă – au devenit mult mai tari decât orice Keynes.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Cristian Hostiuc, ZF: Sunteţi/suntem nişte proşti! Doi miniştri şi un guvern îţi explică, pe şi din banii tăi, cum sunt cheltuielile plătite de stat cu 30% mai mari

    Un ministru/miniştri care glumesc sau îşi fac un titlu de glorie pe banii tăi, cititorule! Tocmai te-au făcut prost, pentru că prin munca ta, prin taxele şi impozitele pe care le-ai plătit, le-ai dat bani să le dea altora contracte cu o treime mai mari decât ar face ele. Să nu ne uităm înapoi , cere doamna ministru. Că acolo e Radu Berceanu, care, alt bun povestitor, nu a tăiat din contracte, ci a mers cu ele înainte. Ce, plătea el?

    Alt caz. La începutul lui septembrie, Guvernul a aprobat, iar Ministerul Transporturilor a anunţat cu mândrie că a obţinut o reducere a valorii contractului de mentenanţă încheiat între Metrorex şi grupul francez Alstom cu 30%, plus anularea unor penalităţi. Aşa ca o aducere aminte, contractul de mentenanţă la metrou este pe 15 ani (2003- 2018) şi are o valoare de 240 de milioane de euro. Ca rezultat al renegocierii contractului, economia totală realizată la nivelul anului 2011 pentru cheltuielile cu mentenanţa materialului rulant de metrou este de circa 83,87 milioane lei (vreo 20 de milioane de euro). În urma negocierilor, cele două părţi au convenit modificarea structurii preţului contractului prin renunţarea la plata serviciilor conform unei componente fixe şi a unei componente variabile (preţ/vagon) şi adoptarea soluţiei preţ/tren km pentru fiecare tip de parc de material rulant”, se arată într-un comunicat din septembrie al Ministerului Transporturilor, citat de Mediafax.

    Două victorii de răsunet pentru guvernul Boc. A redus valoarea câtorva contracte, cu acordul părţilor, a făcut reformă şi a mai bifat un punct în amplul plan de modernizare a ţării.

    În acelaşi timp, le-a spus în faţa României, a locuitorilor ei, a votanţilor ei, a muncitorilor ei cât de idioţi/proşti/fraieri, luaţi-o cum vreţi, sunt. Suntem cu toţii. Mai puţin ei.

    Prin aceste renegocieri se recunoaşte faptul că timp de ani de zile contractele de stat aveau, au şi acum, un cost mai mare cu 30% decât ar fi normal. Aşa, la prima strigare.

    Pe an, Guvernul plăteşte din buget 12 miliarde de euro către alţii pentru achiziţia de bunuri, servicii şi pentru investiţii. Adică plăteşte cu 3,6 miliarde de euro mai mult decât ar trebui. Aici sunt banii pentru scăderea TVA sau banii pentru spitale sau banii pentru lansarea unui program naţional de locuri de muncă, că tot spunea preşedintele Traian Băsescu că nu avem bani, cum au americanii, pentru un asemenea program. 3,6 miliarde de euro, banii care pleacă încotro văd cu ochii şi se întorc cine ştie unde.

    Iar premierul Boc constată că vine din nou criza şi cere responsabilitate în cheltuirea banului public sau că a plecat Nokia pentru că a fost o decizie de business a lor. Şi oricum ei au venit ca să plece cândva, numai că au plecat prea repede. Din păcate, pentru premier cele 2.200 de locuri de muncă erau aici.

    Vorbeam zilele trecute cu cineva implicat în procesul de restructurare a Romtelecom de acum câţiva ani. La un moment dat, concubinajul de după privatizare dintre statul român şi grec, în care fiecare a venit cu clienţii lui, cu furnizorii lui, a adus compania la un pas de faliment. Mai aveau bani doar pentru plata salariilor. A fost adus un american, neimplicat, cu mandatul de restructurare şi salvare a ceea ce se mai putea salva dintr-un monopol al telecomunicaţiilor, din care muşcau cu putere competitorii. În doi ani s-au renegociat, tăiat, restructurat contracte şi cheltuieli de 600 de milioane de euro. Cam o treime din costurile generale şi compania funcţiona şi cu mai puţini salariaţi. Iar marea majoritate a celor care aveau contractele de furnizare de bunuri şi servicii au vociferat puţin, s-au plâns la pilele lor, dar în final au acceptat noile condiţii. Chiar cu bucurie pentru că astfel erau siguri că îşi menţineau businessul cu Romtelecom.

    La fel cum a spus şi ministrul Anca Boagiu că, exceptând o singură firmă – Argecom – pe toate celelalte contracte de mentenanţă a drumurilor s-au obţinut scăderi “n medie de 35%, dar şi că acestea vor fi relicitate mai ales că unele dintre ele expiră “n noiembrie.

    Problema e că, dacă nu era criză, niciun preşedinte, premier, guvern, ministru, şef de agenţie, cine mai e ordonator de credite, nici nu lua în considerare de la sine să ceară şi să taie din contracte. Ele mergeau înainte şi noi plăteam. Ca proştii! De ce să se reducă CAS sau să se facă o şcoală, când un drum poate fi curăţat cu 1 milion de euro, în loc de 700.000 de euro? Aici/ acolo sunt banii dumneavoastră! Ce mare adevăr a spus cel care a lansat această frază!

    Toţi privaţii ar vrea să facă afaceri cu statul. Iar cei care spun că nu vor şi că nu fac, protestează pentru că nu sunt ei acolo la masă, nu că preţurile sunt umflate cu o treime. Pe lânga firmele de partid abonate la contractele cu statul intră şi multinaţionalele. Până la urmă, multinaţionalele sunt părtinice. Mulţi CEO raportează rezultate şi marje bune de câştig în România pentru că exista un stat român, un guvern, un ministru, care le dă aceste contracte, transparent, prin licitaţie, dar ei au preţurile pe care le au. Cred că toate contractele date de stat (ministere si companii) celor din IT pentru informatizarea instituţiilor sau pentru autostrăzi, poduri sau pentru livrarea de bunuri pot fi reduse instantaneu şi viaţa merge ca înainte, nu se blochează nicio secundă. Multe multinaţionale îşi aleg şefii de aici, nu din oamenii din domeniu, tehnicienii, ci din acei brokeri care pot deschide uşi în marile contracte şi sunt în relaţii bune cu toti, indiferent de culoarea politică.

    Dar în final, să ştiţi că este una şi aceeaşi concluzie – suntem niste proşti. Am plătit întotdeauna mai mult. Ne-o spun în faţă doi miniştri şi un guvern. Ce tot ne uităm în urmă? Trebuie să privim inainte. Tocmai am aflat că la anul nu mai e creştere economică de 3- 4%, ci de 2%. Că euro a urcat la 4,35 lei, deci aveţi de plătit în lei o rată mai mare. Şi s-ar putea ca şi alti investitori să plece, după cum spune preşedintele. Dacă e aşa, trebuie să munciţi mai mult pentru ca Guvernul să strângă cele 12 miliarde de euro pe care trebuie să le redistribuie şi să plătească datoriile. Că vine scadenţa lor.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Cristian Hostiuc, ZF: Vom dormi cu criza lângă noi mulţi ani, dar dimineaţa economia se mişcă în funcţie de ceea ce face fiecare

    De atunci am experimentat atât de multe crize, încât acest cuvânt nu mai are aceeaşi semnificaţie. De trei ani trăim cu diverse crize lângă noi. Criză financiară, criză economică, criză bugetară, criză salarială, criza tăierilor de salarii, criza locurilor de muncă, criza datoriilor la bancă, criza investiţiilor, criza de lideri, criză în politică, criză la bănci, criză la Palatul Victoria, criză la Cotroceni etc. Sunt peste 3,6 milioane de afişări pe Google “criză economică în România”.

    În lume în trei ani cred că am avut zece evenimente majore care au început cu cuvântul criză: criza Lehman, criza băncilor americane, criză în Europa, criza datoriilor suverane criză în Grecia, criză în Spania, în Portugalia, criza datoriei publice a Statelor Unite, criză în Italia, şi mai nou, de două săptămâni, criză la băncile franceze. Fiecare dintre noi, fie că este angajat, fie că este pensionar, fie că este om de afaceri, director, ministru, guvernator, se întreabă când se termină această criză, sau crize, după cum apar. În acest moment, lumea economică şi financiară este atât de dezechilibrată, încât rezolvarea problemelor va ţine ani de zile, dacă nu decenii. Între timp, ce să facem? Aşteptăm să se rezolve crizele, de la sine.

    După momentul 2009 în care toată lumea din România a crezut în ceea ce au spus preşedintele Băsescu, premierul Boc, guvernatorul Băncii Naţionale, ministrul finanţelor etc., adică cei care conduceau ţara, că vom avea creştere economică, că lucrurile se vor îmbunătăţi, iar criza financiară trece repede, că nu avem nevoie de bani din altă parte pentru că băncile trebuie să se descurce singure cu datoriile făcute şi care nu sunt ale statului, nimeni din sectorul privat nu a mai crezut în ceea ce se spunea la vârf şi fiecare şi-a luat deciziile şi măsurile în propriile mâini.

    Finalul lui 2009 şi începutul lui 2010 au fost marcate de restructurări în companiile private, tăieri de salarii, dat oameni afară, redus operaţiuni şi pentru o parte din antreprenori insolvenţa a fost cea mai bună soluţie pentru a-şi proteja afacerile. Restructurarea creditelor, amânarea plăţilor la bancă nu au mai fost lucruri ieşite din comun. Atât pentru companii, cât şi pentru persoanele fizice. Cu cuţitul FMI şi al bancherilor străini la beregată, adică al acelora care împrumută statul, preşedintele Băsescu şi guvernul au tăiat salariile la bugetari, au dat afară peste 125 de mii de oameni din sectorul public şi au luat cea mai catastrofală decizie pentru mediul de afaceri, dar şi pentru populaţie, au mărit cota TVA.

    Pentru că lumea din business nu a mai aşteptat “de sus” să vină rezolvarea şi ieşirea din criză, economia s-a oprit din cădere şi a început să-şi revină uşor. Antreprenorii şi managerii au căutat soluţii pentru revenirea propriilor afaceri, au dat discounturi, s-au dus peste clienţi, au ieşit în stradă să găsească noi oportunităţi, au mai amânat furnizorii, au scos noi produse, şi-au mai tăiat din marjele de câştig, au căutat noi pieţe de desfacere etc. Fiecare a făcut ceva pentru a-şi menţine afacerea, pentru a plăti salariile şi pentru a nu mai da oameni afară. Astfel, de un an şi jumătate tot vedem şi auzim cum la o companie se mai angajează 100 de oameni, se mai face o investiţie, se mai cumpără un echipament, se mai vând produse româneşti şi în alte ţări decât în Europa, cineva mai are curajul să mai ia un credit de la bancă pentru că a găsit o oportunitate. Dacă la nivel macro datele nu abundă în cifre mari, creşterea economică fiind anemică, la nivel micro situaţia economică nu este încremenită.

    Şi mallurile şi supermarketurile, care sunt criticate acum, aduc creştere economică. În lipsa unor investiţii puternice în producţie, care nu se fac peste noapte, şi centrele de outsourcing sunt bune pentru că acoperă deficite economice pe termen scurt. Dacă cei care conduc o ţară nu lasă în urma lor şi centre industriale de producţie, care se fac şi intră în funcţiune în 4-5 ani (Renault a avut nevoie de 7 ani la Dacia pentru a scoate un model de succes), atunci economia nu va rezista numai cu outsourcing. Când Băsescu şi Boc îşi vor termina mandatul, ei trebuie să arate ce au lăsat în urma lor în economie, la ce investitori au stat la uşă şi i-au adus în ţară, cum şi-au exercitat influenţa politică astfel încât să-şi convingă aliaţii să facă centre industriale în România.

    Am obţinut securitatea politică, dar acum preşedintele, premierul şi guvernatorul BNR trebuie să aducă şi să asigure securitatea economică, începând de la reducerea taxelor, în frunte cu scăderea TVA, facilităţi pentru noi investiţii, locuri de muncă, reducerea dobânzilor la lei dacă vrem să încurajăm creditarea în moneda naţională astfel încât economia românească să nu mai trăiască permanent sub ameninţarea creşterii cursului, reforma sistemului public nu numai prin reduceri de personal şi neschimbând nimic în administraţie, reforma educaţiei, dar nu prin schimbarea anului şcolar sau prin punerea de camere video la bacalaureat, ci prin reforma a ceea ce se predă la şcoală şi are nevoie piaţa.

    Vestea pozitivă este că există o decuplare între nivelul macro şi microeconomic. Dacă preşedintele Băsescu ne îndeamnă să ne rugăm pentru că vine criza europeană peste noi, undeva în această ţară există un antreprenor sau o companie care mai face un loc de muncă, mai cumpără un echipament, mai găseşte un magazin în care să-şi vândă produsul, înainte să se ducă la biserică să se roage, alături de preşedinte. Asta duce economia înainte. Dar vestea proastă este că acolo sus, la etajul politic, nu este nicio diferenţă între macro şi micro. Politicienii sunt toţi la fel, nu-i nicio reformă şi nici nu se anunţă vreuna. Dacă schimbarea garniturilor politice ale tuturor partidelor nu vine din sectorul privat, pentru că celor de aici le-a ajuns cuţitul la os, atunci politicienii vor fi aceiaşi, şi la următoarele alegeri şi peste 6 ani. Gândiţi-vă că politicienii actuali au intrat în viaţa publică în 1990 şi nimeni nu i-a schimbat.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Cristian Hostiuc, ZF: Când o să fii tu guvernator, să faci tu asta!

    Ce mai e nou cu criza din Asia, crăpa Rusia, ce facem noi, cum va fi cu Radu Vasile premier, se va înţelege Guvernul cu Banca Naţională etc.? Întrebări uzuale de ziarist. Şi, îmi amintesc eu, că la un moment dat l-am întrebat pe guvernator de ce a schimbat yenii în dolari atunci când România s-a împrumutat în 1996 pe pieţele internaţionale prin obligaţiuni samurai-bond. România luase în două tranşe echivalentul a 900 de milioane de dolari, dar în yeni. Imediat după ce s-a împrumutat, Banca Naţională a făcut un swap, respectiv a transformat yenii în dolari, dar în acelaşi timp a făcut şi operaţiunea inversă pentru scadenţă, respectiv să ia yenii înapoi la cursul din 1996, nu la cursul valutar de la scadenţă.

    Dacă BNR nu ar fi făcut acel swap de valute şi de curs, ar fi câştigat destul de mult, având în vedere că dolarul se apreciase foarte mult faţă de yen, dacă îmi amintesc bine, cu vreo 30%. BNR avea aceeaşi sumă de dolari, dar având în vedere deprecierea monedei japoneze, ar fi avut mai mulţi yeni, deci ar fi rambursat la data scadenţei cât avea de rambursat şi îi mai rămâneau vreo 200 – 300 de milioane de dolari. Şi eu eram mândru de această remarcă, având în vedere că BNR ar fi putut câştiga câteva sute de milioane de dolari. Şi tot îl întrebam de ce a făcut swap-ul, că uite cât ar fi putut câştiga. Iar guvernatorul s-a uitat la mine şi mi-a răspuns: “Când o să fii tu guvernator, să faci tu lucrul ăsta!”.

    Cine îi putea garanta lui că la scadenţă cursul de schimb yen-dolar i-ar fi fost favorabil şi nu defavorabil? “Ce, vrei să vină Curtea de Conturi să ne lege pe toţi, că ne jucăm cu banii, că facem speculaţii pe curs?” Şi mi-a rămas în minte peste ani acest lucru.

    Lumea financiară a trăit între 2000 şi 2008 o perioadă excepţională în care toţi investitorii au avut de câştigat, începând de la bancheri, fonduri de pensii, administratori, bănci centrale, mici investitori, speculatori etc. Diferenţa între ei se făcea între cine câştigă cel mai mult. Pierzătorii erau număraţi pe degetele de la o singură mână. Nimeni nu concepea că ar putea să piardă, era un joc numai cu câştiguri. Era o lume fără risc, erau prea puţini cei care încercau să se acopere pentru cazul în care lucrurile s-ar schimba peste noapte, pentru că preţul pentru acoperirea riscului costa: preţul primei, la care se adaugă preţul ratării oportunităţii.

    Începutul lui 2007 şi tot ce a urmat după aia – falimentul Lehman Brothers, prăbuşirea pieţelor bursiere şi culminând acum cu falimentul unor ţări şi retrogradarea SUA – a scos în evidenţă faptul că totul este un joc cu o sumă nulă. Dacă tu câştigi, altcineva trebuie să piardă.

    Ultimii trei ani de zile au scos la suprafaţă tranzacţii financiare complexe încheiate în birourile unor primării, în sediile unor administratori de pensii sau în palatele luxoase ale dictatorilor. Bancherii de investiţii le-au vândut acestora produse atât de complexe, cu atât de multe variabile, încât nimeni nu a mai înţeles nimic. Citeam zilele trecute în Wall Street Journal cum primării din Franţa s-au împrumutat în franci elveţiani prin intermediul unor instrumente derivate pentru că era mai avantajos atunci, iar acum, când condiţiile de piaţă sunt total diferite, aceste venerabile instituţii sunt practic în faliment. (Probleme în Paradis: aprecierea francului elveţian nelinişteşte Saint-Tropez şi alte oraşe europene) Primăriile din zona Saint Tropez sunt tovarăşi de suferinţă cu românii care s-au împrumutat în franci elveţieni, asta dacă încălzeşte pe cineva.

    Dictatorii africani, în frunte cu Gaddafi, au strâns bani ani de zile în fondurile suverane, tăind din bugetul intern pentru a băga miliarde de euro în produse financiare atât de sofisticate, de nimeni nu le mai dădea de capăt. Fondul Libiei, practic al acelei ţări, a pierdut în câteva zile din primăvara acestui an aproape 90% din valoare, nu mai puţin de două miliarde de dolari, pentru că plasamentele pe care le-a cumpărat la re­co­­mandarea marilor bănci de investiţii, în frunte cu Gold­man Sachs, nu au evoluat “precum li s-a povestit”. Libienilor nu le-a venit să creadă şi au început să ameninţe. Dar piaţa e piaţă.

    De scăderi şi pierderi, atunci când pieţele se întorc, nu sunt scutiţi nici administratorii fondurilor private de pensii. Dacă administratorii îşi pierd jobul sau bonusurile, deponenţii îşi pierd banii lor, economiile strânse an de an. (Scăderea burselor a şters zeci de milioane de euro din conturile de unit-linked şi pensii private)

    Dacă o acţiune scade cu 60% într-o săptămână, în câţi ani poate recupera, având în vedere că aceşti administratori pot obţine doar cu câteva procente mai mult decât indicii bursieri pe care îi au ca etalon?

    De la venirea crizei, în 2008, toate mediile sunt pline de anunţuri privind posibilităţi extraordinare, fabuloase, de câştig, dacă tranzacţionezi pe Forex, pe indici, pe aur, pe toate instrumentele pământului. Această tranzacţionare este în marjă, respectiv pui 1.000 de euro şi tranzacţionezi de 100.000 de euro, deci de 100 de ori. Dacă pariezi că acţiunea se mişcă cu 1% în sus, îţi dublezi banii, deci ai 2.000 de euro. Dar cei care vând aceste instrumente îţi povestesc prea puţin despre faptul că dacă titlul tău scade cu 1%, şi lucrul ăsta se poate întâmpla în 10 secunde, ai pierdut toţi banii. Având în vedere că nu mai sunt oportunităţi mai de câştig peste noapte, foarte mulţi investitori români tranzacţionează pe astfel de platforme în speranţa că vor da lovitura. O dobândă de 4% la euro pe un an sau 7% la lei este prea puţin, nu ajunge să câştige atât de mult încât să ai peste noapte şi maşină, şi penthouse şi să stai pe un yacht şi să vezi cum vin banii de la sine.

    Dacă toţi cei care tranzacţionează pe Forex speră să se îmbogăţească, atunci cum gândesc cei care sunt contrapartida lor? De-abia aşteaptă “să împartă câştigurile cu ei”. Mulţi români s-au curăţat de bani pe Forex din lipsă de noi acţiuni, Bursa şi-a mărit portofoliul de instrumente puse la dispoziţia investitorilor. Dacă cineva s-a plictisit de SIF-uri, Petrom, BRD sau Transilvania, poate încerca să-şi bage banii pe “certificate turbo”, unde pariezi dacă DAX-ul german creşte sau scade. Iar “certificatele turbo” au ajuns la 10% din rulajul Bursei într-un an. Dacă sunt banii tăi, nu e nicio problemă. Câştigi, pierzi, ca peste tot, există o lege a compensaţiei. Nu am auzit ca un investitor numai să fi câştigat. Dar dacă sunt banii altora, pe care tu trebuie să-i administrezi, atunci ai o mare problemă. Iar dacă nu există cineva care să îi tragă la răspundere în faţa “plutonului de execuţie” pe administratorii de bani, de pensii în cazul pierderilor sau să trăiască permanent sub ameninţarea “că te poate închide Curtea de Conturi”, atunci banii vor fi topiţi peste noapte de evenimente, asta dacă nu îţi acoperi permanent riscul şi nu calculezi prima dată pierderea pe care ai avea-o înainte de a visa la câştig.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Cristian Hostiuc, ZF: Dacă aşteptaţi de la altcineva decât de la voi să aducă creşterea, atunci ea nu va veni

    Dar până la urmă cine face această creştere economică, de unde vine ea, cine-i responsabil? Fiecare dintre noi dă vina pe Băsescu, Boc, Guvern, PDL, BNR, Isărescu pentru faptul că această creştere este aşa firavă, de nici nu se vede. Oricum faţă de trimestrul II din 2010 creşterea este de 1,4%, rezultat destul de bun, în condiţiile în care acel trimestru a fost bun şi indica un trend de revenire economică. Dacă nu venea creşterea TVA din iulie 2010, o măsură care a lovit în plină figură şi a trimis mediul de afaceri la pământ, acum am fi stat mai bine. 24% TVA? Adică un sfert din preţul unui produs este taxa pe valoarea adăugată? Este ucigător atât pentru cei care fac afaceri, cât şi pentru consumatori.

    Atât companiile, directorii, oamenii de afaceri, bancherii, populaţia, investitorii străini, analiştii etc. aşteptăm ca guvernul să aducă creşterea economică, să vină cu măsuri active de relansare economică, să taie taxele şi impozitele etc. Iar guvernul aşteaptă ca întâi să-şi revină companiile private, să facă din nou investiţii, să creeze noi locuri de muncă, să vândă mai mult astfel încât în final să aibă pe ce pune impozit şi să strângă bani la buget. Dacă strânge bani suficienţi, de abia atunci va reduce Guvernul taxele, va mări salariile bugetarilor şi pensiile, va face investiţii mai mari, va da un impuls economiei etc. Preşedintele Băsescu le-a spus oamenilor de afaceri, prezenţi la o conferinţă ZF, că după ce toţi îşi vor plăti taxele la stat, atunci promite că va scădea CAS-ul, taxa cea mai mare pe forţa de muncă, care susţine sănătatea şi pensiile. Iar mediul de afaceri cere ca întâi statul să scadă impozitele şi contribuţiile sociale pe muncă pentru ca apoi ei să poată plăti tot.

    Acum fiecare aşteaptă de la alţii, nu de la el, să vină cu această creştere. În doi ani de criză o parte din oameni au pus ceva bani deoparte, pentru că economisirea a crescut.

    Şi-au amânat şi au tăiat din cheltuieli pentru că nu se ştie ce va fi. Sau aşteaptă preţuri mai bune la apartamente, maşini, electrocasnice, mobilă etc. Astfel, banii stau la bancă, la saltea sau în aur. Pentru că au vânzări reduse, magazinele aşteaptă şi ele până să dea drumul la noi comenzi. Statul nu are de unde să ia TVA, accize. Alt blocaj. Pentru că nu au comenzi producătorii reduc din joburi, salarii, investiţii. Stau cu banii în conturi, nu vor să rişte. Aşteaptă datele statistice lunare, trimestriale, anuale. Blocajul se extinde. Neavând de lucru, oamenii taie din cheltuieli, întârzie ratele la bancă. La fel şi companiile. Toată lumea pierde câte ceva pe parcurs. Unii mai puţin, alţii mai mult dacă pe acest lanţ nu au un mijloc de control al cashului şi al clienţilor.

    Din 2009 încoace pentru că a existat cerere externă, industria a reuşit să aibă rate de creştere substanţiale. Exporturile au mers, s-a întâmplat să iasă la momentul oportun şi modelul Duster care a adus plusul necesar ca să nu fie economia cu minus în faţă în lipsa revenirii consumului intern. Acum exporturile noastre încetinesc pentru că Europa încetineşte şi ea. Oricum şi dacă exporturile îşi reduc turaţia la 10% pe lună de la 30% tot este o mare realizare. Faţă de acum 20 de ani, exporturile au crescut de zece ori. Cât exporta România într-un an pe vremea lui Ceauşescu, acum exportă într-o lună.

    Anul agricol bun a venit din Ceruri şi poate aduce 1 miliard de euro în plus, aşa spune guvernatorul BNR. Numai să aibă cine strânge recolta şi cine o valorifica.

    Dar cine poate trage consumul în sus? Cine poate sparge acel cerc vicios în care fiecare aşteaptă de la celălalt să aducă creşterea. Când Alianţa DA a venit la putere, a introdus cota unică aşa în orb, dar care a declanşat o reacţie pozitivă în lanţ. Apoi s-au mărit salariile la bugetari, au crescut şi în sectorul privat. S-a consumat mai mult. Economia s-a învârtit. Acum Guvernul Boc nu mai măreşte salariile la stat, nici pensiile şi nici nu scade impozitele. În loc să le crească, statul trebuie să-şi reducă cheltuielile că nu mai are de unde să împrumute bani ca să-şi finanţeze întregul aparat. Spune că privatizează şi restructurează, dar în realitate nu face acest lucru.

    Iar peste toate este sentimentul general de neîncredere, nu numai în Boc sau Băsescu, ci în toţi şi în toate, în ce se întâmplă în jurul nostru, în Europa, în America, în lume. Cum nu se poate mai prost.

    Se zdruncină sisteme, aşa că nu mai avem ancore şi modele externe la care să ne uităm fără să punem semne de întrebare. Dacă vrem să creştem, trebuie să ne bazăm de acum mai mult pe noi înşine. Am fost aduşi/primiţi în NATO şi Uniunea Europeană prin forţa evoluţiilor politice. Am şi plătit un preţ economic pentru acest lucru. Dar românii care au intrat în afaceri acum 20 de ani, când a căzut sistemul comunist, s-au bazat pe ei înşişi, din inconştienţă. O parte s-au bazat pe stat când au preluat activele şi afacerile. Dar toţi au căpătat experienţă în lupta cu piaţa, cu consumatorii, cu vitregiile vremurilor, cu crizele. Aşa că revenirea creşterii economice le aparţine. Şi ne aparţine. Boc şi Băsescu au gestionat cât de cât criza asumându-şi cu spatele la zid măsuri de austeritate şi tăieri sinucigaşe politic. Dar nu au forţa şi modelul care să împingă economia înainte. Nu mai aşteptaţi de la ei. Încredeţi-vă în voi şi cereţi de-abia apoi socoteală.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Cristian Hostiuc, ZF: A sosit vremea ca şi ţepele din Piaţa Victoriei să fie privatizate

    Săptămână trecută Guvernul a adoptat strate­gia fiscală 2012-2014: sistarea angajărilor în sistemul public, la şapte plecări doar o angajare, se va bloca majorarea unor pensii, bugetarii nu vor mai primi în următorii ani tichete de masă, prime şi vor creşte taxele pe proprietăţi. Se strânge cureaua cu încă o gaură, suntem în faliment, ne aşteaptă iadul, se va muri cu zilele etc. Asta a reţinut toată lumea, iar înjurăturile au început să curgă. Şi ca să nu se înţeleagă greşit că totul este pentru viitor, premie­rul a ţinut să clarifice strategia: niciun leu nu va fi tăiat din ceea ce este achitat în prezent şi oricum totul se va discuta anual, prin legea bugetului.

    Dacă economia merge bine şi se strâng bani la buget, atunci o parte din aceste măsuri se vor uita. Sau vine actuala opoziţie la putere şi aruncă strate­gia la coş. Oricum această strategie pare floare la ureche pe lângă discuţiile pe marginea deconcen­tratelor, a legii salarizării, a reformei pensiilor (unde deficitul a crescut după reformă) sau Codul muncii. Deci tot ce are legătură cu sistemul public general, ca să-i spunem aşa, s-a discutat, s-a adoptat şi a intrat în vigoare. Restul e discurs.

    Dar atât Băsescu, cât şi Boc au mai discutat despre relansarea economică, despre privatizări pe Bursă, despre parteneriate public-private, despre restructurarea companiilor naţionale de stat şi a regiilor naţionale, de aducerea de management privat sau de reformarea sistemului de sănătate.

    De trei ani încoace nu cred că este discurs public în care atât preşedintele, cât şi premierul să nu vorbească despre aceste subiecte.

    Ştiţi să se fi privatizat ceva? S-au lălăit atât de mult cu acţiunile Petrom din 2010 încoace, când pieţele bursiere erau în creştere, încât au pierdut momentul. Când să bifeze Boc/Băsescu şi ei o realizare în acest domeniu, să-i dea peste nas lui Năstase, au început să scadă bursele şi s-a năruit tot. La fel cu Transelectrica şi Transgaz. Este atât de mult interes din partea chinezilor pentru aceste acţiuni, aşa cum a fost la Petrom.

    Guvernul vrea să scoată companiile de stat pe Bursă, aşa cum guvernatorul BNR vrea să se tranzacţioneze titlurile de stat pe Bursă. Adică de vreo 15 ani, de când am citit şi eu prima dată prevederile unui acord cu FMI. De ce să se vadă preţul de tranzacţionare a titlurilor de stat, de ce să existe o piaţă publică transparentă cu cotaţii la vedere? Aşa cu firmele de stat la Bursă? De ce să fie publice bilanţurile şi contractele încheiate?

    De când a vorbit Băsescu despre băieţii deştepţi din energie parcă şi mai multe contracte s-au acordat. Tot ei sunt la putere. E ceva nou cu baronii companiilor de stat, s-a întâmplat ceva cu ei de când preşedintele i-a adus în discuţie? Tot acolo sunt. Cei care conduc aceste companii sunt ai PDL-ului, UDMR-ului, UNPR-ului, cum să plece? Poate să vină alţii, dar tot pe filieră de partid.

    Aţi auzit de vreo restructurare la vreo companie de stat? Datoriile companiilor de stat şi situaţia lor va exploda în faţa noului Guvern în următorii ani, aşa cum lui Băsescu şi Boc i-au explodat în faţă numărul mare de angajaţi la stat, deficitul de la asigurări sociale şi cel al pensiilor.

    Management privat la companiile de stat? Până se face caietul de sarcini, până se aleg cei care trebuie să-i aleagă pe managerii privaţi, până se dau anunţurile, până se rezolvă contestaţiile, vin şi chiar trec alegerile. Credeţi că opinia publică va mai accepta managementul privat, aşa cum este la Fondul Proprietatea, când firma de administrare adusă din America are un contract de vreo 10-12 mil. euro pe an? Opoziţia nu a făcut scandal pentru că mulţi PSD-işti şi PNL-işti aveau acţiuni, voiau să crească preţul şi apoi să le vândă.

    Preşedintele tot critică sistemul de sănătate şi cere guverrnului să rezolve disputa între minister, ministru şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Ministrul/ministerul ia înjurăturile, el închide spitalele, medicii îi iau gâtul, pacienţilor li se indică vinovatul, iar Casa, cum este denumită curent lumea sacului fără fund al sectorului medical, încasează şi împarte banii: aproape 4 mld. euro pe an. Dar şeful Casei este de la PDL, aşa că nu a picat el. În rest, se cere reformă. Tăierile să le facă alţii, iar Casa şi banii să rămână la PDL.

    Pentru că nu este direct al PDL, ci moştenit, sistemul public este cel mai bun de tăiat, sistat, îngheţat, reformat, restructurat, luaţi-o cum vreţi. Şi chiar au tăiat. În schimb, pentru că este direct al PDL, al guvernării, pentru că acolo sunt oamenii lor, companiile de stat sunt reformate, privatizate şi este adus management privat numai din discurs.

    Cum ar spune preşedintele: eu am atras atenţia. Poate că şi ţeapa din Piaţa Victoriei ar trebui scoasă la privatizare sau adus management privat. Iar astăzi se anunţă ce a făcut economia în trimestrul 2. Cifrele concrete, nu discursuri.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Cum constata Basescu si Boc ca e criza in lume si ca nu trebuie sa ia masuri populiste

    Cu cine vorbea premierul ?

    Formal, in sala, pe ecrane, erau prefectii si secretarele lor.
    Dar pe fond, cui era adresat discursul ?

    La fel ca si presedintele Basescu, liderii nostri politici sunt
    niste constatatori: ca e criza in lume, ca economia noastra este
    fragila, ca trebuie continuate reformele, ca in sanatate nu s-a
    facut nimic, ca avem un sistem de asistenta sociala care nu mai
    poate fi sustinut sau ca nu trebuie sa fim populisti, acum, in
    aceste vremuri de criza, ca altfel avem soarta Greciei !

    Dar toate aceste lucruri, situatii, evenimente, le apartin lor,
    celor care conduc, celor care au puterea in mana. Cresterea
    salariilor sau a asistentei sociale peste cat tine plapuma,
    definite ca masuri populiste, este data de cei aflati la putere, de
    cei care aproba si semneaza hotararile de guvern sau care ratifica
    la presedintie. Contractele cu baietii destepti din energie,
    constructii, transporturi, sanatate, IT, nu vin de nicaieri. La fel
    ca si datoriile. Nu au aparut din neant. Cineva a semnat si
    semneaza pentru contracte. Si cei mai multi, la sume mari, au
    binecuvantarea de sus. La fel ca si in sanatate, unde presedintele
    Basescu descopera lunar ca sunt noi arierate, de sute de milioane
    de euro. Pai sistemul care le genereaza este sustinut an de an de
    cei de la putere. Iar tocmai ei il critica si cer reforma. La fel
    cum premierul Boc cere sa nu se ia vacanta in absorbtia fondurilor
    europene. Adica isi cere siesi sa nu ia vacanta.

    In timpul acesta in afara Romaniei se fac rugaciuni ca lumea
    financiara mondiala sa nu intre in colaps din cauza retrogradarii
    Americii si ca liderii politici, fie ca sunt cei din Europa , fie
    ca sunt cei din SUA, sa se inteleaga si sa vina cu solutii viabile
    care sa rezolve problema datoriilor sau problema asistentei sociale
    care nu mai poate fi sustinuta pe termen lung.

    Investitorii penalizeaza statele si pe politicienii pe care le
    conduc pentru ca nu cred ca pot veni cu solutii pe care sa le si
    aplice. Actualii lideri nu pot veni in fata propriilor cetateni si
    sa ceara austeritate si taierea cheltuielilor atata timp cat ei
    le-au generat.

    Iar politicienii au ajuns sa fie prizonierii investitorilor, ai
    bancherilor, ai marilor fonduri de investitii care au pe mana
    trilioanele de dolari. Atata timp cat politicienii – fie ca sunt
    cei actuali, fie ca sunt cei care vor veni la putere – nu au idee
    cum sa isi aduca tarile la liman si sa convinga pietele financiare
    sa ii imprumute din nou, criza va dura. Politicienii au salvat
    pietele in 2008, dar acum pietele le intorc spatele.

    La noi, cu exceptia catorva masuri rapide luate cu spatele la
    zid, presedintele Basescu si premierul Boc nu s-au facut remarcati
    cu alte masuri active. Ei primesc aplauze de la FMI si de la
    analistii straini pentru masuri le de austeritate luate, nu pentru
    masurile de crestere economica.

    Premierul se lauda ca in sistemul bugetar a disponibilizat
    165.473 de oameni. Dar s-a schimbat ceva in administratie? Merg
    lucrurile mai bine? Iti poti plati acum toate impozitele intr-un
    singur loc, fara sa treci prin “in birouri”?

    Pai asta e reforma statului despre care vorbeste presedintele
    Basescu ca se face acum?

    La fel cum premierul Boc vorbeste despre faptul ca investitiile
    aduc locuri de munca. WOW, nu stiam. Tot el se lauda ca in ultimele
    trei luni s-au inregistrat vreo 600.000 de noi contracte de munca.
    Dar cate i-au apartinut lui? Unde sunt investitiile? Ca de la
    inceputul anului s-au facut economii in acest domeniu.

    Urmeaza 2012, anul electoral de care se sperie toata lumea. Cei
    de la putere pentru ca oamenii nu ii vor mai vota si vor pierde
    puterea daca nu le dau salariile inapoi si investitorii pentru ca
    se gandesc ca Guvernul nu va tine lucrurile in frau.

    Basescu, un politician care a castigat alegerile prin carisma si
    populism, atrage atentia Guvernului, adica oamenilor pe care ii
    sustine, sa nu scape din mana economia pentru ca este foarte
    fragila in contextul crizei globale. Pai el este pus acolo ca sa
    vegheze la acest lucru, nu sa constate post-factum, asa cum face
    acum cu perioada guvernarii Tariceanu. Basescu era la putere cand
    Tariceanu impartea banii in dreapta si stanga si nu spunea nimic.
    Pentru ca unde se imparteau banii erau si votantii lui.

    Acum, atat presedintele Basescu, cat si premierul Boc au ocazia
    sa nu mai constate lucrurile pe care le vedem cu totii- ca e criza,
    ca America are probleme, ca Europa este inglodata in datorii din
    cauza protectiei sociale mari acordate, ca baietii lor destepti fac
    in continuare bani- si sa treaca la masuri active. Nu cum a zis
    ministrul Economiei, Ion Ariton, ca nu este momentul sa vorbim acum
    despre criza.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Generatia care schimba Romania. Ei au dus economia inainte in ultimii 20 de ani, in timp ce politica a tras-o in jos

    Prin raportarea la liderii nostri politici, de la care asteptam
    zi de zi autostrazi, drumuri fara gropi, profesori si scoli mai
    bune, spitale moderne, taxe si impozite mai mici, Romania este
    repetenta, departe de sperantele noastre.

    Parca nu s-a intamplat nimic, iar romanii s-au saturat de tara
    lor, de aceleasi personaje din generatia “escu” care parca sunt
    batute in cuie la putere. Romanii nu sunt mandri de liderii lor
    politici si nici de urmasii lor la putere. Cred ca nu ii
    reprezinta.

    Si, din acest motiv, interesul pentru politica, pentru cine
    conduce tara s-a transformat intr-o “scarba nationala”.
    Cei mai multi muta canalul, sar peste pagina politica din ziare si
    se duc direct la show-biz si nu se duc la vot.
    Daca liderii politici actuali atata pot, atunci cine duce Romania
    inainte? Avem cu cine?
    Avem, dar nu ii cautati in politica pentru ca nu sunt acolo.

    De trei ani, Ziarul Financiar impreuna cu Universitatea din
    Viena acorda o bursa pentru un Executive MBA unui abonat al
    ziarului. Anul acesta a fost randul meu sa fac parte din juriu
    impreuna cu decanul programului, profesorul Bodo B.
    Schlegelmilch.

    Am cunoscut si discutat cu 27 de candidati: manageri din
    esaloanele doi si trei din multinationale, companii romanesti sau
    antreprenori care sunt mandri de afacerile lor, de cateva milioane
    de euro.
    Ei sunt generatia care are 30-45 de ani, generatia tacuta, care nu
    a iesit in fata. Ei sunt cei care au inceput sa lucreze inca din
    timpul facultatii, care au crescut odata cu companiile, generatia
    care a invatat rigoarea si organizarea multinationalelor si care a
    pus pe picioare afaceri din instinct, fler, energie si
    determinare.

    Ei sunt generatia care a fost trimisa la cursuri, seminarii,
    scoala, adica la pregatire de angajatorii lor, generatia care a
    invatat cum este si la altii, care a extins in tara afacerile
    companiilor pentru care lucreaza, generatia care stie in orice
    moment, pana la ultimul sac, care este cererea de produse si ce vor
    romanii, generatia care se scoala in fiecare dimineata sub
    presiunea targeturilor de vanzari, care se duce la job in fiecare
    zi pentru ca prezenta lor nu este optionala, asa cum se intampla la
    Parlament- unde Crin Antonescu este liderul chiulangiilor,
    generatia care a dat manageri romani pentru alte tari. Ei sunt
    generatia care nu traieste din rente, sinecuri sau comisioane. Ei
    sunt platiti in functie de realizari.

    Eu am stat de vorba cu doar 27 dintre ei, dar sunt mult mai
    multi…mii si zeci de mii.

    De mai bine de trei luni, Ziarul Financiar impreuna cu revista
    BUSINESS Magazin are o rubrica zilnica, “Generatia care trebuie sa
    schimbe Romania”, prin care vrem sa scoatem la lumina macar o parte
    dintre cei care formeaza aceasta generatie, cei ce nu stiu si nu se
    bat cu pumnul in piept ca duc Romania mai departe zi de zi.

    O fata din IT, care candidase pentru acea bursa de Executive
    MBA, povestea la interviu cum este responsabila din Romania si
    pentru alte tari din zona fostei Iugoslavii si cum trebuie sa faca
    lucrurile sa mearga intr-o echipa multinationala. Un candidat in
    varsta de aproximativ 30 de ani din industria auto avea pe mana un
    buget de 50 de milioane de euro pentru mai multe tari. Iar un
    manager din HR, care lucrase la o firma de audit, era responsabil
    de resurse umane pentru noua tari.
    Iar Traian Basescu se chinuia in primavara sa gaseasca un
    premier.

    O alta candidata din industria petroliera, un domeniu despre
    care se spune ca este rezervat barbatilor, spunea, asa ca o
    razvratire personala, ca i se cere de catre seful ei, un expat, sa
    vina cu trei solutii pentru fiecare problema si sa o indice pe cea
    pe care ar alege-o ea. Si aceea era solutia cu care expatul se
    ducea mai departe.

    Acestea sunt doar cateva exemple din generatia tacuta care
    schimba Romania.

    Iar aceasta generatie are o doza de patriotism profesional mult
    mai puternic decat al liderilor politici.

    Ei stiu ca nu sunt mai prejos decat cei pentru care lucreaza,
    decat omologii lor din alte tari si nu inteleg de ce suntem vazuti
    atat de prost la nivel politic. Multi dintre ei si-ar dori ca
    Romania sa fie mai antreprenoriala si sa aiba afacerile ei
    nationale. Iar acest lucru il spun cei care lucreaza de ani buni in
    multinationale.

    Pentru ei politica este un scandal continuu caruia nu ii inteleg
    rostul si de aceea fug de ea. Sunt constienti ca pot schimba
    Romania mult mai repede si mai bine decat cei care conduc aceasta
    tara, dar nu isi gasesc o platforma in care sa se regaseasca. Cei
    care conduc nu sunt din generatia lor, generatia care in ultimii
    douazeci de ani a dus economia inainte in timp ce politica a tras-o
    in jos.
    Una dintre intrebarile mele a fost “Cu cine ar vota, intre
    Ceausescu si Basescu dintr-o perspectiva a realizarilor”. Dupa
    cateva clipe de gandire, toti au spus ca ar vota cu Basescu pentru
    ca tin la libertate si democratie mai mult decat ne-am putea
    inchipui.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Cum au ajuns clientii sa urasca bancile?

    In schimb, el, clientul, a avut doar cateva intrebari legate de
    contractul de imprumut. Adica intrebarile uzuale ale clientilor:
    “De unde a aparut acest comision, pentru ca inainte nu era?”. “Asa
    e, aveti dreptate, inainte nu era, dar e acum. Stiti, banca a
    adoptat un nou plan de tarife si comisioane si aveti 5 lei pe luna
    sau 2 euro la contul in euro, comision de administrare!”

    Pentru ca in contractul de credit isi rezerva dreptul sa faca
    aceste modificari. Paragraful 100 nu stiu cat. Dar e mult 5 lei pe
    luna, te intreba din priviri ofiterul de credit? 60 lei pe an, 600
    de lei in zece ani, 1.200 lei in 20 de ani, asta daca nu se mai
    modifica odata? Nici nu stii ce sa spui. Daca nu-i platesti, poti
    sa fii sigur ca la un moment dat esti trimis in baza restantierilor
    si iti trebuie multe luni, multe drumuri si multi nervi sa iesi de
    acolo!

    “De ce nu mi-ati scazut dobanda/rata? Ca la alte banci s-a
    scazut, ca euribor/robor/robid/ sau ce alt indicator de referinta a
    scazut, stiu eu de la alti clienti.”
    “Nu stim ce sa va spunem, poate au alte conditii, alte marje, alti
    indicatori!”
    Dar a luat cineva un credit tot de aici si are o dobanda mai mica!
    Si plateste mai putin!
    “Stiti, dumneavoastra ati luat creditul cu conditiile de atunci, de
    acum 2-5 ani, iar acum e altceva”, vine raspunsul ofiterului.
    “Dar cand am luat atunci creditul, nu aveam acel comision. De ce
    l-ati pus acum?”
    “Nu stiu ce sa va spun. Nu stabilim noi. Din centrala. Daca vreti,
    puteti intreba acolo.”

    Sunt intrebarile si discutiile care macina atat nervii
    clientilor, cat si pe cei ai ofiterilor de credite, care azi sunt
    la o banca, maine la alta, iar la anul in alta parte, dar care
    trebuie sa aiba sau sa gaseasca raspunsuri.

    Si clientii, ce sa zica? Iau raspunsurile asa cum sunt, unele le
    inteleg, altele nu. In final tot suma aia trebuie sa o platesti
    lunar.

    Din pacate, in tot acest dialog, monolog al absurdului de multe
    ori, marea majoritate a clientilor, persoane fizice, au capatat o
    ura puternica fata de banci. Si nu cred ca exista cineva care sa nu
    vrea sa dea banii inapoi mai repede, sa scape de credit, ca sa nu
    mai aiba de-a face cu bancile. Nu cu creditul in sine! Sau altii
    care prefera sa stea cu chirie decat sa ia credit de la banca
    pentru a-si cumpara un apartament, cu toate ca ar iesi mai ieftin.
    In lipsa creditelor, nicio economie nu poate urca sustinut si sa-si
    imbunatateasca nivelul de trai.

    Cine poate pune ceva deoparte lunar, fie 50 de euro, fie 100
    euro, fie 200, fie oricat, nu se gandeste decat sa mai ramburseze
    din credit. Ca sa scape. Iar bancherii s-au trezit ca nu e bine. Ca
    ramburseaza anticipat clientii bun platnici si ca astfel nu mai au
    de unde lua dobanda de la ei. Adica nu mai au venituri. Plus ca nu
    mai au nici unde sa plaseze din nou banii primiti anticipat.
    Clienti buni nu mai sunt, au deja credite, la titluri de stat
    dobanda este numai 4% – 5,25% la euro, iar ei luau inainte 8%- 12%
    la euro de la clienti, la creditele pentru companii dobanzile
    cerute sunt mult, mult, mai mici. Iar patronii si directorii
    negociaza la sange. Si daca se enerveaza, baga societatea in
    insolventa. Deci adio si dobanzi, si o buna parte din credit. Alte
    provizoane, alte intrebari, alti bani ceruti de la actionari, adio
    bonus.

    Iar orice rambursare anticipata inseamna un minus de bani in
    consum, in economie. In loc sa cumpere un nou televizor, ceva
    haine, pantofi, adidasi, poate un nou corp de mobila, poate inca o
    sticla de vin, banii se duc in seiful bancii, iar de acolo nu au
    unde sa iasa din nou la fel de profitabil. Iar statul nu ia din
    acest circuit nici TVA, nici accize, nici impozit pe profit, nimic.
    Cum nu sunt venituri, toata lumea trebuie sa taie din cheltuieli.
    Iar cresterea economica se lasa asteptata, salariile nu cresc,
    lumea e nervoasa ca “treaba” nu merge.

    Iar bancherii isi intreaba clientii: “De ce vreti sa rambursati
    anticipat? Haideti ca avem o promotie mai buna acum, rata e mai
    mica, poate va mai ganditi!”. Au venit si vremurile astea!

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului
    Financiar.

    Cititi mai
    multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii